ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2209/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2209/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dâmbovița sub nr. 291/120/2011, reclamanta S.C.C.G.C.P. a chemat

în judecată pe pârâții Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice,

Comuna P. - prin Primar și Direcția Silvică Dâmbovița, solicitând ca prin

sentința ce se va pronunța să fie obligați să lase în deplină proprietate și

posesie terenul cu pădure în suprafață de 463 ha, situat pe raza com. P., la

punctul V.Ț.

În motivarea

cererii, reclamanta a arătat că a dobândit proprietatea asupra acestei

suprafețe de teren în anul 1921 prin cumpărare de la Federația Cooperativelor

Dâmbovița, conform contractului de vânzare trecut în registrul de inscripțiuni

și transcripțiuni la nr. C1 din 9 februarie 1921. A stăpânit și și-a exercitat

prerogativele dreptului de proprietate asupra acestui teren până în anul 1948,

când a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, iar după anul 1989 a

solicitat reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la acest teren,

însă atât Comisia județeană Dâmbovița, cât și instanțele de judecată au respins

cererea pe motiv că nu face parte din categoria persoanelor juridice

îndreptățite la reconstituire conform prevederilor Legii nr. 18/1991.

S-a mai arătat, că

singura modalitate de a solicita restituirea terenului a rămas acțiunea în

revendicare, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cât și Curtea Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului, conform Protocolului nr. 1.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în dovedirea acțiunii reclamanta

a depus la dosar înscrisuri.

Prin Sentința civilă

nr. 853 din 11 aprilie 2011, prima instanță a respins acțiunea considerând că

reclamanta nu a făcut dovada că este succesoarea în drepturi a Cooperativei P.

care funcționa în anul 1921 și care deținea dreptul de proprietate asupra

terenului revendicat.

Această hotărâre a

fost desființată prin Decizia nr. 5 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel

Ploiești, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de fond, reținându-se

că S.C.C.G.C.P. - actuala reclamantă, a făcut dovada că este una și aceeași

persoană juridică cu Cooperativa P. care a deținut în proprietate suprafața de

463 ha pădure.

Decizia Curții de

Apel Ploiești a fost menținută prin Decizia nr. 3984 din 25 septembrie 2013 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu ocazia

rejudecării, cauza a fost înregistrată sub nr. 6054/120/2013, iar în cadrul

acestui dosar s-a efectuat o expertiză topografică de identificare a terenului

revendicat pentru care s-au avut în vedere și înscrisurile noi depuse de

Direcția Silvică Dâmbovița, și anume actul de donație din 5 februarie 1945 și

actul de vânzare din 1 martie 1941.

Prin Sentința civilă

nr. 1296 din 28 octombrie 2015, Tribunalul Dâmbovița a respins acțiunea

formulată de reclamantă, reținând că, potrivit contractului înregistrat sub nr.

C1 din 9 februarie 1921, Cooperativa P. a cumpărat de la numiții pr. N.P. și

pr. I.P., "terenul cu pădurice, poienile cu locurile goale din punctul

numit V.Ț. sau plaiul V.Ț., situat în comuna P., jud. Dâmbovița, cu tot

materialul lemnos în picioare și tăiat".

Din extrasul de pe

tabloul pădurilor aflate în evidența și administrarea Ocolului Silvic Pucioasa

pe anul 1948, reiese că reclamanta era proprietara unei suprafețe de 463 ha cu

pădure situată în punctul "V.Ț.", com. P., jud. Dâmbovița.

S-a constatat,

așadar, că, ulterior înfăptuirii reformei agrare din anul 1945, reclamanta

deținea în proprietate terenul revendicat, teren ce nu a fost naționalizat,

deoarece acesta era exceptat, potrivit art. 25 din Decretul nr. 133/1949

privind organizarea cooperației.

Însă, pe parcursul

judecății, pârâta Direcția Silvică Dâmbovița a depus la dosarul cauzei actul de

vânzare din 1 martie 1941 prin care I.Ș.G.P. - președinte al Cooperativei

Forestiere P., a vândut domnului G.N. terenul în suprafață de 25 ha situat în

com. P., punctul "V.Ț.", județul Dâmbovița, teren acoperit cu

lăstăriș de pădure și dobândit prin contractul nr. C2 din 26 ianuarie 1921,

transcris sub nr. C1 din 9 februarie 1921.

De asemenea, a mai

depus și actul de donație din 5 februarie 1945 prin care A.G. a donat suprafața

de 50 ha pădure tânără situată în punctul "V.Ț.", com. P., județul

Dâmbovița, din terenul cumpărat prin contractul nr. C3/1940 de la Cooperativa

Forestieră P. Din raportul de expertiză întocmit în cauză, a reieșit că

terenurile menționate mai sus fac parte din terenul evidențiat în contractul

nr. C2/1921, expertul precizând că a determinat suprafețele în funcție de drumurile

existente și vecinătăți.

Același expert a

identificat o suprafață de 15 ha pentru care s-a eliberat Titlul de proprietate

numitei C.V.

Verificând cererea

de chemare în judecată, tribunalul a constatat că au calitatea de pârâți Statul

Român, Comuna P. și Direcția Silvică Dâmbovița, deși în motivarea acțiunii se

arată că terenurile au fost preluate abuziv de către stat în anul 1948.

Astfel, s-a

constatat că reclamanta nu a indicat în ce mod i-a afectat dreptul de

proprietate U.A.T. Comuna P., județul Dâmbovița, și ca atare cererea de chemare

în judecată a acesteia a fost respinsă, neexistând dovezi privind ocuparea

terenului revendicat.

În ceea ce privește

Direcția Silvică Dâmbovița, de asemenea, s-a reținut că nu s-a indicat în

concret ocuparea abuzivă a terenului, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 10

C. silvic, ocoalele silvice care funcționează în subordinea sa au atribuții de

administrare a pădurilor, indiferent de forma de proprietate.

De altfel, potrivit

art. 19 C. silvic, fondul forestier național se gestionează prin realizarea de

amenajamente silvice de către R.N.P. Romsilva, modul de realizare fiind

precizat în acest act normativ.

A reieșit, așadar,

că prezența Direcției Silvice prin ocolul silvic aferent regiunii este

reglementată prin lege, nefiind astfel abuzivă, cu atât mai mult cu cât

Direcția Silvică nici nu se pretinde a fi proprietar al terenului.

În ceea ce privește

Statul Român, reclamanta a susținut că terenul ar fi fost preluat abuziv în

anul 1948.

Potrivit art. 1 din

Decretul nr. 133/1949, cooperativele sunt organizații de mase ale celor ce

muncesc de la orașe și sate, create din inițiativa proprie a acestora, și care,

prin activități și mijloace comune, își satisfac trebuințele de ordin economic

și cultural, iar conform art. 2, poate dobândi calitatea de asociat al

cooperativei orice cetățean.

S-a constatat, deci,

că statul nu este asociat în aceste cooperative astfel încât terenurile

cooperativei să fie considerate ca fiind ale statului.

De asemenea,

potrivit art. 25, averea cooperativelor nu poate fi supusă naționalizării.

În același sens,

Constituția Republicii Populare România din anul 1952, la art. 9, prevedea o

excepție de la proprietatea de stat și anume inventarul viu și mort al

cooperativelor.

Față de toate aceste

reglementări, a apărut evident că bunurile cooperativelor erau exceptate de la

naționalizare, astfel că era în sarcina reclamantei să facă dovada, în temeiul

art. 1169 C. civ. de la 1864, a ocupării abuzive a terenului de către stat.

A mai reținut tribunalul

că însăși Direcția Silvică Dâmbovița a depus la dosarul cauzei tabelul

proprietarilor de terenuri expropriate în anul 1949 unde este menționat în

punctul "V.Ț.", com. P., jud. Dâmbovița, doar A.G. cu suprafața de

203,56 ha. Or, cât timp există o evidență a terenurilor preluate de către stat

și Cooperativa P. ar fi fost menționată dacă într-adevăr ar mai fi deținut

teren la acel moment.

Cu privire la

susținerea reclamantei în sensul că statul ar fi ocupat abuziv terenul, s-a

reținut că aceasta nu a făcut dovada că ulterior anului 1948 mai deținea în

proprietate terenul revendicat și nici nu există dovezi ale ocupării fără drept

a terenului.

S-a conchis, că

reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864

și că era în sarcina acesteia să facă dovada dreptului de proprietate asupra

terenului la momentul ocupării acestuia în mod abuziv, însă nu a făcut dovada

nici a ocupării abuzive, și nici a momentului la care a intervenit, și în

consecință nu se poate stabili dacă la acel moment reclamanta deținea dreptul

de proprietate asupra terenului; că este adevărat că reclamanta a formulat și o

acțiune în temeiul Legii nr. 18/1991, însă aceasta a fost respinsă fără a se

analiza dreptul de proprietate asupra terenului, deoarece instanța a constatat

că partea era exceptată de la aplicarea acestei legi, aspect ce întărește

faptul că bunurile cooperativelor erau exceptate de la preluarea de către stat,

atunci când ele existau; că pârâta Direcția Silvică Dâmbovița a făcut dovada că

reclamanta a înstrăinat o parte din acest teren în anii 1921 și 1940,

împrejurare care nu a fost arătată de reclamantă, singura în măsură să-și

cunoască patrimoniul și modul în care acesta s-a transformat în timp, și că

reclamanta putea depune la dosarul cauzei inventarul mijloacelor fixe anterior

anului 1948, dar și ulterior acestui an, pentru a se putea dovedi existența

terenului în patrimoniul său și pierderea acestuia ulterior înfăptuirii

reformei agrare, însă aceasta a depus la dosar doar înscrisuri privind pe

angajații săi, inclusiv din anii 1938 și 1950, nu și bunurile ce le avea la

acele momente.

Pentru toate aceste

considerente, apreciind că reclamanta nu a dovedit existența dreptului de

proprietate asupra terenului în suprafață de 463 ha pădure situat în punctul

"V.Ț.", com. P., județul Dâmbovița, la momentul anului 1948, invocat

ca fiind an al ocupării abuzive de către stat, și că vreunul dintre pârâții din

prezenta cauză ar fi încălcat dreptul de proprietate asupra acestui teren,

tribunalul a respins acțiunea.

Curtea de Apel

Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 671 din 12 mai 2015, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C.C.G.C.P. împotriva sentinței civile

și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată, reținând următoarele:

Apelanta-reclamantă

S.C.C.G.C.P., în calitate de succesoare a Cooperativei P., a chemat în judecată

pe pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Direcția

Silvică Dâmbovița și U.A.T. a com. P., solicitând obligarea acestora să-i lase

în deplină proprietate și pașnică posesie terenul în suprafață de 463 hectare

situat în punctul V.Ț. din com. P., județul Dâmbovița, susținând faptul că

acest teren a fost preluat abuziv în proprietatea statului în anul 1948.

Din înscrisurile depuse

la dosar, Curtea a reținut că autoarea reclamantei a dobândit acest teren în

proprietate în anul 1921, prin cumpărare de la Federația Cooperativelor

Dâmbovița, în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. C1 din 9

februarie 1921.

Acest teren în

suprafață de 463 hectare se regăsește menționat în proprietatea reclamantei și

în extrasul de pe tabloul pădurilor aflate în evidența și administrarea

Ocolului Silvic Pucioasa pe anul 1948.

Acțiunea în

revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut

posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

În cadrul unei asemenea acțiuni, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului

său de proprietate la momentul deposedării de către pârât. Pârâtul posesor are

o situație procesuală pasivă, în favoarea sa operând o prezumție de proprietate

dedusă din simplul fapt al posesiei.

În cauză, astfel cum

corect a reținut instanța de fond, reclamanta trebuie să facă dovada că la

momentul preluării abuzive a terenului în proprietatea statului, respectiv în

anul 1948, acesta se afla în proprietatea sa.

În cauză, Curtea a

reținut că, deși în extrasul menționat anterior, reclamanta figura înscrisă cu

întreaga suprafață de 463 hectare cumpărată în anul 1921, în realitate cel

puțin o suprafață de 75 hectare nu se mai afla în proprietatea sa în anul 1948.

Astfel, o suprafață

de 25 de hectare fusese vândută de reclamantă numitului N.G., prin act de

vânzare încheiat în anul 1941, iar suprafață de 50 hectare a fost donată de

A.G. fiicelor sale prin actul de donație din 1945, această suprafață fiind

cumpărată de donator de la Cooperativa Forestieră P. prin contractul nr.

C3/1940. Această situație a fost recunoscută de către reclamantă care și-a

restrâns obiectul cererii de chemare în judecată la suprafața de 399,11

hectare.

Pe de altă parte, din

tabelul cu pădurile expropriate în baza Decretului nr. 83/1949 rezultă că o

suprafață de 203,56 hectare pădure situată în punctul V.Ț. a fost expropriată

de la numitul A.G. în anul 1949, acesta figurând proprietar la momentul anului

lui A.G., G.I.M.

Raportat la această

situație de fapt, în care parte din terenul revendicat a făcut obiectul unor

înstrăinări, astfel că nu a mai aparținut în proprietate reclamantei la

momentul anului 1948, pretins al deposedării sale abuzive, Curtea a constatat

că dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului revendicat

presupune cu necesitate administrarea unor dovezi din care să rezulte ce

suprafață de teren se mai afla în patrimoniul său la acel moment - 1948.

Reclamanta fiind

persoană juridică, astfel cum corect a reținut instanța de fond, o asemenea

dovadă o constituia inventarul mijloacelor fixe din perioada în discuție, acest

înscris arătând atât dreptul de proprietate, cât și întinderea acestui drept în

patrimoniul cooperativei la momentul preluării de către stat. Sub acest aspect,

înscrisurile depuse de reclamantă privind angajații săi sunt lipsite de relevanță,

nedovedind bunurile ce constituiau patrimoniul cooperativei.

Nu a fost primită

nici susținerea potrivit căreia asemenea inventare nu se mai găsesc, având

termen limitat de arhivare, întrucât o asemenea susținere nu este dovedită de

apelantă (nu este invocat niciun text de lege care să stipuleze termenul

limitat de arhivare).

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere în fața

instanței trebuie să o dovedească, iar potrivit acestui text de lege, s-a

reținut că îi revine reclamantei sarcina probei dreptului său de proprietate la

momentul anului 1948, dovadă care, astfel cum corect a reținut instanța de

fond, nu a fost administrată de aceasta.

Împrejurarea că

terenul revendicat se regăsește în proprietatea statului naște prezumția că

dreptul de proprietate exista și la momentul anului 1948, dar această prezumție

trebuie coroborată cu alte probe pentru a conduce la concluzia dovedirii

dreptului de proprietate, probe ce, în cauză, nu au fost produse de către

reclamantă.

S-a concluzionat, că

apelanta-reclamantă nu a dovedit existența dreptului de proprietate asupra

suprafeței de 399,11 hectare teren cu pădure revendicată (suprafață obținută în

urma scăderii din suprafața revendicată inițial de 463 hectare teren a suprafeței

de 75 hectare teren, dovedită ca nefiind în patrimoniul său în anul 1948), și,

în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., s-a respins apelul, ca

nefondat, păstrând ca legală și temeinică sentința instanței de fond.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta S.C.C.G.C.P., care, indicând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii, în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat

următoarele:

Reclamanta a înțeles să

formuleze prezenta acțiune în revendicare imobiliară pe dreptul comun pentru că

anterior solicitase reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii

fondului funciar nr. l8/1991, cu modificările și completările ulterioare, însa

instanțele judecătorești de pe raza județului Dâmbovița i-au respins această

cerere în mod irevocabil pe motiv că aceasta nu face parte din categoria

beneficiarilor îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate.

De asemenea,

reclamanta a avut în vedere și faptul că retrocedarea acestui teren nu a făcut

obiectul vreunei legi speciale, în acest sens fiind dispozițiile art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, prin care sunt exceptate de la restituire în natură

sau prin echivalent bănesc terenurile din extravilanul localităților, așa cum

este și cel revendicat de reclamantă.

Dreptul reclamantei

la promovarea acestei acțiuni în revendicare imobiliară pe dreptul comun este

prevăzut și de dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit cărora:

(2) "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil/inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație" și (3) "Instanțele judecătorești sunt competente să

stabilească valabilitatea titlului."

Instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauza de față,

întrucât, așa cum s-a arătat, temeiul juridic al acțiunii în revendicare

imobiliară îl constituie dispozițiile art. 480 C. civ. de le 1864, în vigoare

la data introducerii cererii de chemare în judecată și dispozițiile art. 6

alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, instanța de judecată este obligată să ceară părților să

prezinte titlurile de proprietate, să le compare și să dea eficiență celui care

este mai bine conturat.

În cauză, este vorba

de o acțiune în revendicare specială, întemeiată și pe dispozițiile art. 6

alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998, care instituie obligația pentru

instanța de judecată de a verifica valabilitate titlului de proprietate cu care

i-a fost luat terenul reclamantei, lucru pe care atât prima instanța, cât și

instanța de apel nu l-au făcut.

În acest context,

concluzia primei instanțe în sensul că "pârâtul posesor are o situație

procesuală pasivă, în favoarea sa operând o prezumție de proprietate dedusă din

simplul fapt al posesiei", este nelegală, contravenind dispozițiilor

legale arătate mai sus.

În plus, posesia,

pentru a crea această prezumție de proprietate, trebuia să îndeplinească și

condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1847 C. civ.

Ori, în practica

judiciară s-a stabilit că în cazul imobilelor preluate de statul comunist fără

un titlu valabil, în mod abuziv, posesia a fost viciată și nu a putut fi

invocată în favoarea prescripției.

Instanțele de

judecată erau obligate să ceară pârâtei Direcția Silvică Dâmbovița titlul de

proprietate al statului asupra terenului cu pădure revendicat de reclamantă,

respectiv, amenajamentele silvice din perioada respectivă din care rezultă

suprafața de teren și proprietarul de la care a provenit.

Instanța de apel a

mai considerat că dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra

terenului revendicat presupunea cu necesitate administrarea unor dovezi din

care să rezulte ce suprafață de teren se mai afla în patrimoniul său în

anul1948.

Or, instanța de apel,

ca și prima instanța, avea obligația de a pune în discuția părților această

împrejurare și de a dispune administrarea oricăror mijloace legale de probă

pentru aflarea adevărului, însă aceasta a făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., care instituia această obligație

consacrată în doctrină și în practica judiciară sub sintagma de "rolul

activ al judecătorului ", care prevăd că: (4) "Cu privire la situația

de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea

pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora

să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor

orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere

sau în întâmpinare" și (5) "Judecătorii au îndatorirea să stăruie,

prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea

ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile

se împotrivesc".

Problema inventarului

mijloacelor fixe pe care reclamanta nu îl deținea, dat fiind faptul ca

păstrarea acestuia în arhivă era limitată ca durată, putea să fie elucidată de

prima instanță sau de instanța de apel dacă ar fi fost pusă în discuția

părților și s-ar fi dispus administrarea probelor necesare.

În acest sens, atât

în Decretul nr. 472/1971 privind Fondul Arhivistic Național al RSR, cât și în

Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996 s-au prevăzut modalitățile prin care au

fost emise nomenclatoarele termenelor de păstrare în arhivă a documentelor și

potrivit acestora listele de inventariere au o durată redusă de păstrare.

Instanța de apel a

făcut o greșită aplicare și a prevederilor art. 1169 C. civ. potrivit cărora

"cel ce face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească",

susținând că revenea reclamantei sarcina probei dreptului său de proprietate la

momentul anului 1948, dovadă care, astfel cum corect a reținut instanța de

fond, nu a fost administrată de aceasta.

Și această concluzie

a instanței de apel contravine dispozițiilor legale arătate mai sus cu privire

la rolul activ al judecătorului, câtă vreme împrejurarea care trebuia dovedită

nu a fost pusă în discuția părților și nu s-a cerut să fie administrate probe

sau nu s-a dispus din oficiu administrarea probelor necesare.

În plus, această

concluzie a instanței de apel este și greșită, contrară celor rezultate din

probele administrate în cauză de către reclamantă, menționate și de instanța de

apel în decizia pronunțată, respectiv actul de vânzare-cumpărare din anul 1921

și extrasul din 12 septembrie 2005 eliberat de Arhivele Naționale - Direcția

Județeană Dâmbovița de pe Tabelele cu proprietarii de păduri - 1948, potrivit

căruia în anul 1948 Cooperativa P. figura cu suprafața de 463 ha pădure, în

com. P. la punctul V.Ț.

Acest extras provine

de la o instituție a statului, este un înscris autentic și nu a fost contestat

de nimeni, singura discuție care s-a făcut fiind cea cu privire la suprafață,

reclamanta acceptând înscrisurile depuse de pârâta Direcția Silvică Dâmbovița

referitoare la vânzarea suprafeței de 75 ha, micșorând, în consecință,

suprafața revendicată cu cele 75 ha.

S-a solicitat

admiterea recursului și modificarea deciziei apelate în sensul admiterii

apelului, modificarea sentinței instanței de fond și admiterea în parte a

acțiunii în revendicare pentru suprafața de 399,11 ha teren cu pădure situat în

com. P., la punctual V.Ț., identificat în planul anexă nr. 7 la raportul de

expertiză întocmit de expert C.D., iar în subsidiar, în situația în care se va

aprecia că se impune administrarea unor noi probe pentru dovedirea existenței

în proprietatea reclamantei, în anul 1948, a terenului revendicat și a suprafeței

concrete de la această dată, s-a solicitat să se admită recursul, să se caseze

atât sentința primei instanțe, cât și decizia instanței de apel, și să se

trimită cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița.

Examinând decizia în

limita criticilor formulat de reclamantă, ce permit încadrarea în art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., se constată următoarele:

Reclamanta a formulat

critici de nelegalitate împotriva deciziei pronunțate în apel ce se circumscriu

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) din C. proc. civ., privind

rolul activ al instanței, cu motivarea că instanța de apel nu a pus în

dezbaterea părților necesitatea administrării probelor din care să rezulte că

arhivarea inventarului mijloacelor fixe era limitată ca durată, și că suprafața

de teren revendicată se mai afla în patrimoniul reclamantei în anul 1948.

Potrivit art. 129 C.

proc. civ., alin. (4) "Cu privire la situația de fapt și motivarea în

drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor,

judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau

în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de

drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare" și

alin. (5) "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se

împotrivesc".

Prin recursul său,

invocând încălcarea acestor dispoziții legale, reclamanta a susținut că

instanța de apel a fost lipsită de rol activ în administrarea probelor,

întrucât nu a ordonat anumite dovezi, așa cum s-a arătat mai sus.

Aceste critici sunt

nefondate, pentru cele ce succed:

Deși prima instanță a

reținut că reclamanta, în calitate de persoană juridică, nu a făcut dovada

dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu cu inventarul

mijloacelor fixe atât anterior anului 1948, dar și ulterior acestui an, nici

prin cererea de apel și nici până la prima zi de înfățișare, aceasta nu a

solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri în acest sens.

În această situație,

se constată că susținerile formulate de reclamantă potrivit cărora instanța de

apel a fost lipsită de rol activ pentru că nu a ordonat anumite probe care

dovedeau dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu sunt nefondate,

întrucât aceasta avea mijloacele procedurale pentru a determina administrarea

dovezilor pe cale le dorea, pe de o parte, iar pe de altă parte, rolul activ al

instanței prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul

substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea

intereselor acesteia.

Aceste critici apar

ca nefondate și pentru că procesul civil este, de regulă generală, un proces al

intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în

contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului

civil: al disponibilității și contradictorialității, situație în care instanța

de apel nu avea obligația, ci numai posibilitatea de a ordona anumite probe.

Or, în speță,

obligația de a-și proba pretențiile revenea reclamantei în condițiile art. 1169

C. civ., și cum acesta nu a formulat în condițiile legii cerere de probatorii,

respectiv administrarea probei cu înscrisuri pentru dovedirea dreptului său de

proprietate, rezultă că instanța de apel nu a încălcat principiul rolului

activ, prin nedispunerea din oficiu a administrării acestor probe, astfel că

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., formulat de

reclamantă, este nefondat, urmând a fi respins în consecință.

În ceea ce privește

criticile formulate de reclamantă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

potrivit cărora decizia civilă ce face obiectul prezentului recurs a fost dată

cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ. de la 1864 și ale art. 6 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, se constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Astfel, susținând

încălcarea acestor dispoziții legale de către instanța de apel, reclamanta a

arătat că a promovat o "acțiune în revendicare specială" care

instituia obligația instanței de judecată de a cere părților să prezinte

titlurile de proprietate, să confere și să dea eficiență titlului mai bine

caracterizat, și că a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru

suprafața de 399,11 ha cu actele administrate în cauză, astfel că greșit a fost

respinsă acțiunea în revendicare ce face obiectul cauzei pendinte.

Dispozițiile art. 6

alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 reglementează dreptul reclamantei la

promovarea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, respectiv admisibilitatea

acțiunii în revendicare pe dreptul comun în contextul existenței legilor

speciale de reparație.

În speță, instanțele

de fond și apel, constatând că reclamanta nu face parte din categoria

persoanelor cărora le sunt aplicabile dispozițiile legilor speciale de

reparație, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 6 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 213/1998, au considerat că acțiunea în revendicare promovată de

reclamantă pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ. de la 1864, este

admisibilă și au analizat pe fond litigiu dedus judecății ce privește

revendicarea terenului în suprafață de 399,11 ha situat pe raza com. P., la

punctul V.Ț., jud. Dâmbovița, având în vedere că reclamanta și-a restrâns

obiectul acțiunii la această suprafață.

Prin urmare, critica

formulată de reclamantă potrivit căreia decizia ce face obiectul prezentului

recurs a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 213/1998 este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

Și critica potrivit

căreia decizia pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art.

480 C. civ. de la 1964 este nefondată, pentru cele ce succed:

Reclamanta a promovat

împotriva pârâților o acțiune în revendicare imobiliară pe dreptul comun,

potrivit art. 480 C. civ.

Astfel cum a reținut

instanța de apel, acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care

proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de

la posesorul neproprietar, iar în cadrul acestei acțiuni reclamantul trebuie să

facă dovada dreptului său de proprietate la momentul deposedării de către

pârât, potrivit art. 1169 C. civ.

Cu privire la starea

de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs, față de structura art. 304 pct. 1

- 9 C. proc. civ., care prevede că pe calea recursului se pot formula numai

critici de nelegalitate nu și de netemeinicie împotriva deciziei pronunțate în

apel, se constată că instanța de apel a reținut, în ceea ce privește extrasul

de pe tabloul pădurilor aflate în evidența și administrarea Ocolului Silvic

Pucioasa în anul 1948, în care reclamanta era evidențiată cu terenul în

suprafață de 463 ha, cumpărat în anul 1921, că acesta nu corespunde realității

în privința reclamantei, și că nu dovedește dreptul de proprietate al

reclamantei asupra acestui teren la momentul respectiv, cu consecința

respingerii apelului reclamantei, și, respectiv, menținerii hotărârii primei

instanțe.

Se constată, că

hotărârea instanței de apel este legală, pentru cele ce succed:

Extrasul de pe

tabloul pădurilor aflate în evidența și administrarea Ocolului Silvic Pucioasa

în anul 1948, invocat ca dovadă a dreptului de proprietate al reclamantei

asupra terenului în litigiu, nu constituie un "înscris autentic", așa

cum susține aceasta, pentru că nu îndeplinește cerințele art. 1171 C. civ.

Pe de altă parte,

acest înscris, dacă ar fi corespuns realității de la pretinsul moment al

deposedării abuzive a reclamantei - anul 1948, ar avea cel mult valoarea unei

simple prezumții de existență a dreptului de proprietate, care, în caz de

contestație, cum este situația în speță, trebuia completat cu inventarul

mijloacelor fixe deținute de reclamantă la momentul anului 1948, ce dovedea

atât dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu, cât și

întinderea acestui drept în patrimoniul reclamantei la acel moment, probă pe

care aceasta nu a administrat-o în cauză.

Or, câtă vreme

reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului în

litigiu la nivelul anului 1948, pretins a fi anul preluării abuzive a acestui

imobil de către stat, se constată că instanța de apel a pronunțat decizia

recurată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 480 C. civ., și că aceasta

corect nu a aplicat criteriile de preferință în cadrul acțiunii în revendicare

pendinte, respectiv nu a procedat la compararea titlurilor părților.

Critica formulată de

reclamantă potrivit căreia decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost

dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1847 C. civ., se constată că

este străină cauzei, deoarece instanța de apel nu a reținut că pârâtul Statul

Român ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin

prescripție achizitivă, iar sancțiunea este aceea a neanalizării sale.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C.C.G.C.P.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C.C.G.C.P. împotriva Deciziei nr.

671 din 12 mai 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 octombrie 2015.

Procesat de GGC - MI