ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2209/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. 291/120/2011, reclamanta S.C.C.G.C.P. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, Comuna P. - prin Primar și Direcția Silvică Dâmbovița, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați să lase în deplină proprietate și posesie terenul cu pădure în suprafață de 463 ha, situat pe raza com. P., la punctul V.Ț.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a dobândit proprietatea asupra acestei suprafețe de teren în anul 1921 prin cumpărare de la Federația Cooperativelor Dâmbovița, conform contractului de vânzare trecut în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni la nr. C1 din 9 februarie 1921. A stăpânit și și-a exercitat prerogativele dreptului de proprietate asupra acestui teren până în anul 1948, când a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, iar după anul 1989 a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la acest teren, însă atât Comisia județeană Dâmbovița, cât și instanțele de judecată au respins cererea pe motiv că nu face parte din categoria persoanelor juridice îndreptățite la reconstituire conform prevederilor Legii nr. 18/1991.

S-a mai arătat, că singura modalitate de a solicita restituirea terenului a rămas acțiunea în revendicare, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cât și Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, conform Protocolului nr. 1. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în dovedirea acțiunii reclamanta a depus la dosar înscrisuri. Prin Sentința civilă nr. 853 din 11 aprilie 2011, prima instanță a respins acțiunea considerând că reclamanta nu a făcut dovada că este succesoarea în drepturi a Cooperativei P. care funcționa în anul 1921 și care deținea dreptul de proprietate asupra terenului revendicat.

Această hotărâre a fost desființată prin Decizia nr. 5 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de fond, reținându-se că S.C.C.G.C.P. - actuala reclamantă, a făcut dovada că este una și aceeași persoană juridică cu Cooperativa P. care a deținut în proprietate suprafața de 463 ha pădure. Decizia Curții de Apel Ploiești a fost menținută prin Decizia nr. 3984 din 25 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu ocazia rejudecării, cauza a fost înregistrată sub nr. 6054/120/2013, iar în cadrul acestui dosar s-a efectuat o expertiză topografică de identificare a terenului revendicat pentru care s-au avut în vedere și înscrisurile noi depuse de Direcția Silvică Dâmbovița, și anume actul de donație din 5 februarie 1945 și actul de vânzare din 1 martie 1941. Prin Sentința civilă nr. 1296 din 28 octombrie 2015, Tribunalul Dâmbovița a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținând că, potrivit contractului înregistrat sub nr. C1 din 9 februarie 1921, Cooperativa P. a cumpărat de la numiții pr. N.P. și pr. I.P., "terenul cu pădurice, poienile cu locurile goale din punctul numit V.Ț.

sau plaiul V.Ț., situat în comuna P., jud. Dâmbovița, cu tot materialul lemnos în picioare și tăiat". Din extrasul de pe tabloul pădurilor aflate în evidența și administrarea Ocolului Silvic Pucioasa pe anul 1948, reiese că reclamanta era proprietara unei suprafețe de 463 ha cu pădure situată în punctul "V.Ț.", com. P., jud. Dâmbovița. S-a constatat, așadar, că, ulterior înfăptuirii reformei agrare din anul 1945, reclamanta deținea în proprietate terenul revendicat, teren ce nu a fost naționalizat, deoarece acesta era exceptat, potrivit art. 25 din Decretul nr. 133/1949 privind organizarea cooperației. Însă, pe parcursul judecății, pârâta Direcția Silvică Dâmbovița a depus la dosarul cauzei actul de vânzare din 1 martie 1941 prin care I.Ș.G.P.

- președinte al Cooperativei Forestiere P., a vândut domnului G.N. terenul în suprafață de 25 ha situat în com. P., punctul "V.Ț.", județul Dâmbovița, teren acoperit cu lăstăriș de pădure și dobândit prin contractul nr. C2 din 26 ianuarie 1921, transcris sub nr. C1 din 9 februarie 1921. De asemenea, a mai depus și actul de donație din 5 februarie 1945 prin care A.G. a donat suprafața de 50 ha pădure tânără situată în punctul "V.Ț.", com. P., județul Dâmbovița, din terenul cumpărat prin contractul nr. C3/1940 de la Cooperativa Forestieră P. Din raportul de expertiză întocmit în cauză, a reieșit că terenurile menționate mai sus fac parte din terenul evidențiat în contractul nr. C2/1921, expertul precizând că a determinat suprafețele în funcție de drumurile existente și vecinătăți.

Același expert a identificat o suprafață de 15 ha pentru care s-a eliberat Titlul de proprietate numitei C.V. Verificând cererea de chemare în judecată, tribunalul a constatat că au calitatea de pârâți Statul Român, Comuna P. și Direcția Silvică Dâmbovița, deși în motivarea acțiunii se arată că terenurile au fost preluate abuziv de către stat în anul 1948. Astfel, s-a constatat că reclamanta nu a indicat în ce mod i-a afectat dreptul de proprietate U.A.T. Comuna P., județul Dâmbovița, și ca atare cererea de chemare în judecată a acesteia a fost respinsă, neexistând dovezi privind ocuparea terenului revendicat. În ceea ce privește Direcția Silvică Dâmbovița, de asemenea, s-a reținut că nu s-a indicat în concret ocuparea abuzivă a terenului, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 10 C. silvic, ocoalele silvice care funcționează în subordinea sa au atribuții de administrare a pădurilor, indiferent de forma de proprietate.

De altfel, potrivit art. 19 C. silvic, fondul forestier național se gestionează prin realizarea de amenajamente silvice de către R.N.P. Romsilva, modul de realizare fiind precizat în acest act normativ. A reieșit, așadar, că prezența Direcției Silvice prin ocolul silvic aferent regiunii este reglementată prin lege, nefiind astfel abuzivă, cu atât mai mult cu cât Direcția Silvică nici nu se pretinde a fi proprietar al terenului. În ceea ce privește Statul Român, reclamanta a susținut că terenul ar fi fost preluat abuziv în anul 1948. Potrivit art. 1 din Decretul nr. 133/1949, cooperativele sunt organizații de mase ale celor ce muncesc de la orașe și sate, create din inițiativa proprie a acestora, și care, prin activități și mijloace comune, își satisfac trebuințele de ordin economic și cultural, iar conform art. 2, poate dobândi calitatea de asociat al cooperativei orice cetățean.

S-a constatat, deci, că statul nu este asociat în aceste cooperative astfel încât terenurile cooperativei să fie considerate ca fiind ale statului. De asemenea, potrivit art. 25, averea cooperativelor nu poate fi supusă naționalizării. În același sens, Constituția Republicii Populare România din anul 1952, la art. 9, prevedea o excepție de la proprietatea de stat și anume inventarul viu și mort al cooperativelor. Față de toate aceste reglementări, a apărut evident că bunurile cooperativelor erau exceptate de la naționalizare, astfel că era în sarcina reclamantei să facă dovada, în temeiul art. 1169 C. civ. de la 1864, a ocupării abuzive a terenului de către stat. A mai reținut tribunalul că însăși Direcția Silvică Dâmbovița a depus la dosarul cauzei tabelul proprietarilor de terenuri expropriate în anul 1949 unde este menționat în punctul "V.Ț.", com.

P., jud. Dâmbovița, doar A.G. cu suprafața de 203,56 ha. Or, cât timp există o evidență a terenurilor preluate de către stat și Cooperativa P. ar fi fost menționată dacă într-adevăr ar mai fi deținut teren la acel moment. Cu privire la susținerea reclamantei în sensul că statul ar fi ocupat abuziv terenul, s-a reținut că aceasta nu a făcut dovada că ulterior anului 1948 mai deținea în proprietate terenul revendicat și nici nu există dovezi ale ocupării fără drept a terenului. S-a conchis, că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ.

de la 1864 și că era în sarcina acesteia să facă dovada dreptului de proprietate asupra terenului la momentul ocupării acestuia în mod abuziv, însă nu a făcut dovada nici a ocupării abuzive, și nici a momentului la care a intervenit, și în consecință nu se poate stabili dacă la acel moment reclamanta deținea dreptul de proprietate asupra terenului; că este adevărat că reclamanta a formulat și o acțiune în temeiul Legii nr. 18/1991, însă aceasta a fost respinsă fără a se analiza dreptul de proprietate asupra terenului, deoarece instanța a constatat că partea era exceptată de la aplicarea acestei legi, aspect ce întărește faptul că bunurile cooperativelor erau exceptate de la preluarea de către stat, atunci când ele existau; că pârâta Direcția Silvică Dâmbovița a făcut dovada că reclamanta a înstrăinat o parte din acest teren în anii 1921 și 1940, împrejurare care nu a fost arătată de reclamantă, singura în măsură să-și cunoască patrimoniul și modul în care acesta s-a transformat în timp, și că reclamanta putea depune la dosarul cauzei inventarul mijloacelor fixe anterior anului 1948, dar și ulterior acestui an, pentru a se putea dovedi existența terenului în patrimoniul său și pierderea acestuia ulterior înfăptuirii reformei agrare, însă aceasta a depus la dosar doar înscrisuri privind pe angajații săi, inclusiv din anii 1938 și 1950, nu și bunurile ce le avea la acele momente.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că reclamanta nu a dovedit existența dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 463 ha pădure situat în punctul "V.Ț.", com. P., județul Dâmbovița, la momentul anului 1948, invocat ca fiind an al ocupării abuzive de către stat, și că vreunul dintre pârâții din prezenta cauză ar fi încălcat dreptul de proprietate asupra acestui teren, tribunalul a respins acțiunea. Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 671 din 12 mai 2015, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C.C.G.C.P. împotriva sentinței civile și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată, reținând următoarele: Apelanta-reclamantă S.C.C.G.C.P., în calitate de succesoare a Cooperativei P., a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Silvică Dâmbovița și U.A.T.

a com. P., solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie terenul în suprafață de 463 hectare situat în punctul V.Ț. din com. P., județul Dâmbovița, susținând faptul că acest teren a fost preluat abuziv în proprietatea statului în anul 1948. Din înscrisurile depuse la dosar, Curtea a reținut că autoarea reclamantei a dobândit acest teren în proprietate în anul 1921, prin cumpărare de la Federația Cooperativelor Dâmbovița, în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. C1 din 9 februarie 1921. Acest teren în suprafață de 463 hectare se regăsește menționat în proprietatea reclamantei și în extrasul de pe tabloul pădurilor aflate în evidența și administrarea Ocolului Silvic Pucioasa pe anul 1948. Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

În cadrul unei asemenea acțiuni, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate la momentul deposedării de către pârât. Pârâtul posesor are o situație procesuală pasivă, în favoarea sa operând o prezumție de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei. În cauză, astfel cum corect a reținut instanța de fond, reclamanta trebuie să facă dovada că la momentul preluării abuzive a terenului în proprietatea statului, respectiv în anul 1948, acesta se afla în proprietatea sa. În cauză, Curtea a reținut că, deși în extrasul menționat anterior, reclamanta figura înscrisă cu întreaga suprafață de 463 hectare cumpărată în anul 1921, în realitate cel puțin o suprafață de 75 hectare nu se mai afla în proprietatea sa în anul 1948. Astfel, o suprafață de 25 de hectare fusese vândută de reclamantă numitului N.G., prin act de vânzare încheiat în anul 1941, iar suprafață de 50 hectare a fost donată de A.G.

fiicelor sale prin actul de donație din 1945, această suprafață fiind cumpărată de donator de la Cooperativa Forestieră P. prin contractul nr. C3/1940. Această situație a fost recunoscută de către reclamantă care și-a restrâns obiectul cererii de chemare în judecată la suprafața de 399,11 hectare. Pe de altă parte, din tabelul cu pădurile expropriate în baza Decretului nr. 83/1949 rezultă că o suprafață de 203,56 hectare pădure situată în punctul V.Ț. a fost expropriată de la numitul A.G. în anul 1949, acesta figurând proprietar la momentul anului 1949. Pe această suprafață a fost pus în posesie, în anul 2006, moștenitorul lui A.G., G.I.M.

Raportat la această situație de fapt, în care parte din terenul revendicat a făcut obiectul unor înstrăinări, astfel că nu a mai aparținut în proprietate reclamantei la momentul anului 1948, pretins al deposedării sale abuzive, Curtea a constatat că dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului revendicat presupune cu necesitate administrarea unor dovezi din care să rezulte ce suprafață de teren se mai afla în patrimoniul său la acel moment - 1948. Reclamanta fiind persoană juridică, astfel cum corect a reținut instanța de fond, o asemenea dovadă o constituia inventarul mijloacelor fixe din perioada în discuție, acest înscris arătând atât dreptul de proprietate, cât și întinderea acestui drept în patrimoniul cooperativei la momentul preluării de către stat.

Sub acest aspect, înscrisurile depuse de reclamantă privind angajații săi sunt lipsite de relevanță, nedovedind bunurile ce constituiau patrimoniul cooperativei. Nu a fost primită nici susținerea potrivit căreia asemenea inventare nu se mai găsesc, având termen limitat de arhivare, întrucât o asemenea susținere nu este dovedită de apelantă (nu este invocat niciun text de lege care să stipuleze termenul limitat de arhivare). Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească, iar potrivit acestui text de lege, s-a reținut că îi revine reclamantei sarcina probei dreptului său de proprietate la momentul anului 1948, dovadă care, astfel cum corect a reținut instanța de fond, nu a fost administrată de aceasta.

Împrejurarea că terenul revendicat se regăsește în proprietatea statului naște prezumția că dreptul de proprietate exista și la momentul anului 1948, dar această prezumție trebuie coroborată cu alte probe pentru a conduce la concluzia dovedirii dreptului de proprietate, probe ce, în cauză, nu au fost produse de către reclamantă. S-a concluzionat, că apelanta-reclamantă nu a dovedit existența dreptului de proprietate asupra suprafeței de 399,11 hectare teren cu pădure revendicată (suprafață obținută în urma scăderii din suprafața revendicată inițial de 463 hectare teren a suprafeței de 75 hectare teren, dovedită ca nefiind în patrimoniul său în anul 1948), și, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ., s-a respins apelul, ca nefondat, păstrând ca legală și temeinică sentința instanței de fond. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C.C.G.C.P., care, indicând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele: Reclamanta a înțeles să formuleze prezenta acțiune în revendicare imobiliară pe dreptul comun pentru că anterior solicitase reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii fondului funciar nr. l8/1991, cu modificările și completările ulterioare, însa instanțele judecătorești de pe raza județului Dâmbovița i-au respins această cerere în mod irevocabil pe motiv că aceasta nu face parte din categoria beneficiarilor îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate.

De asemenea, reclamanta a avut în vedere și faptul că retrocedarea acestui teren nu a făcut obiectul vreunei legi speciale, în acest sens fiind dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care sunt exceptate de la restituire în natură sau prin echivalent bănesc terenurile din extravilanul localităților, așa cum este și cel revendicat de reclamantă.

Dreptul reclamantei la promovarea acestei acțiuni în revendicare imobiliară pe dreptul comun este prevăzut și de dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit cărora: (2) "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil/inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație" și (3) "Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului." Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauza de față, întrucât, așa cum s-a arătat, temeiul juridic al acțiunii în revendicare imobiliară îl constituie dispozițiile art. 480 C. civ.

de le 1864, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată și dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. În cadrul unei acțiuni în revendicare, instanța de judecată este obligată să ceară părților să prezinte titlurile de proprietate, să le compare și să dea eficiență celui care este mai bine conturat. În cauză, este vorba de o acțiune în revendicare specială, întemeiată și pe dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998, care instituie obligația pentru instanța de judecată de a verifica valabilitate titlului de proprietate cu care i-a fost luat terenul reclamantei, lucru pe care atât prima instanța, cât și instanța de apel nu l-au făcut.

În acest context, concluzia primei instanțe în sensul că "pârâtul posesor are o situație procesuală pasivă, în favoarea sa operând o prezumție de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei", este nelegală, contravenind dispozițiilor legale arătate mai sus. În plus, posesia, pentru a crea această prezumție de proprietate, trebuia să îndeplinească și condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1847 C. civ. Ori, în practica judiciară s-a stabilit că în cazul imobilelor preluate de statul comunist fără un titlu valabil, în mod abuziv, posesia a fost viciată și nu a putut fi invocată în favoarea prescripției. Instanțele de judecată erau obligate să ceară pârâtei Direcția Silvică Dâmbovița titlul de proprietate al statului asupra terenului cu pădure revendicat de reclamantă, respectiv, amenajamentele silvice din perioada respectivă din care rezultă suprafața de teren și proprietarul de la care a provenit.

Instanța de apel a mai considerat că dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului revendicat presupunea cu necesitate administrarea unor dovezi din care să rezulte ce suprafață de teren se mai afla în patrimoniul său în anul1948. Or, instanța de apel, ca și prima instanța, avea obligația de a pune în discuția părților această împrejurare și de a dispune administrarea oricăror mijloace legale de probă pentru aflarea adevărului, însă aceasta a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ., care instituia această obligație consacrată în doctrină și în practica judiciară sub sintagma de "rolul activ al judecătorului ", care prevăd că: (4) "Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare" și (5) "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc". Problema inventarului mijloacelor fixe pe care reclamanta nu îl deținea, dat fiind faptul ca păstrarea acestuia în arhivă era limitată ca durată, putea să fie elucidată de prima instanță sau de instanța de apel dacă ar fi fost pusă în discuția părților și s-ar fi dispus administrarea probelor necesare. În acest sens, atât în Decretul nr. 472/1971 privind Fondul Arhivistic Național al RSR, cât și în Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996 s-au prevăzut modalitățile prin care au fost emise nomenclatoarele termenelor de păstrare în arhivă a documentelor și potrivit acestora listele de inventariere au o durată redusă de păstrare.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare și a prevederilor art. 1169 C. civ. potrivit cărora "cel ce face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească", susținând că revenea reclamantei sarcina probei dreptului său de proprietate la momentul anului 1948, dovadă care, astfel cum corect a reținut instanța de fond, nu a fost administrată de aceasta. Și această concluzie a instanței de apel contravine dispozițiilor legale arătate mai sus cu privire la rolul activ al judecătorului, câtă vreme împrejurarea care trebuia dovedită nu a fost pusă în discuția părților și nu s-a cerut să fie administrate probe sau nu s-a dispus din oficiu administrarea probelor necesare.

În plus, această concluzie a instanței de apel este și greșită, contrară celor rezultate din probele administrate în cauză de către reclamantă, menționate și de instanța de apel în decizia pronunțată, respectiv actul de vânzare-cumpărare din anul 1921 și extrasul din 12 septembrie 2005 eliberat de Arhivele Naționale - Direcția Județeană Dâmbovița de pe Tabelele cu proprietarii de păduri - 1948, potrivit căruia în anul 1948 Cooperativa P. figura cu suprafața de 463 ha pădure, în com. P. la punctul V.Ț. Acest extras provine de la o instituție a statului, este un înscris autentic și nu a fost contestat de nimeni, singura discuție care s-a făcut fiind cea cu privire la suprafață, reclamanta acceptând înscrisurile depuse de pârâta Direcția Silvică Dâmbovița referitoare la vânzarea suprafeței de 75 ha, micșorând, în consecință, suprafața revendicată cu cele 75 ha.

S-a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei apelate în sensul admiterii apelului, modificarea sentinței instanței de fond și admiterea în parte a acțiunii în revendicare pentru suprafața de 399,11 ha teren cu pădure situat în com. P., la punctual V.Ț., identificat în planul anexă nr. 7 la raportul de expertiză întocmit de expert C.D., iar în subsidiar, în situația în care se va aprecia că se impune administrarea unor noi probe pentru dovedirea existenței în proprietatea reclamantei, în anul 1948, a terenului revendicat și a suprafeței concrete de la această dată, s-a solicitat să se admită recursul, să se caseze atât sentința primei instanțe, cât și decizia instanței de apel, și să se trimită cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița.

Examinând decizia în limita criticilor formulat de reclamantă, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele: Reclamanta a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei pronunțate în apel ce se circumscriu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) din C. proc. civ., privind rolul activ al instanței, cu motivarea că instanța de apel nu a pus în dezbaterea părților necesitatea administrării probelor din care să rezulte că arhivarea inventarului mijloacelor fixe era limitată ca durată, și că suprafața de teren revendicată se mai afla în patrimoniul reclamantei în anul 1948. Potrivit art. 129 C. proc.

civ., alin. (4) "Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare" și alin. (5) "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc". Prin recursul său, invocând încălcarea acestor dispoziții legale, reclamanta a susținut că instanța de apel a fost lipsită de rol activ în administrarea probelor, întrucât nu a ordonat anumite dovezi, așa cum s-a arătat mai sus.

Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed: Deși prima instanță a reținut că reclamanta, în calitate de persoană juridică, nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu cu inventarul mijloacelor fixe atât anterior anului 1948, dar și ulterior acestui an, nici prin cererea de apel și nici până la prima zi de înfățișare, aceasta nu a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri în acest sens. În această situație, se constată că susținerile formulate de reclamantă potrivit cărora instanța de apel a fost lipsită de rol activ pentru că nu a ordonat anumite probe care dovedeau dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu sunt nefondate, întrucât aceasta avea mijloacele procedurale pentru a determina administrarea dovezilor pe cale le dorea, pe de o parte, iar pe de altă parte, rolul activ al instanței prevăzut de art. 129 C. proc.

civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia. Aceste critici apar ca nefondate și pentru că procesul civil este, de regulă generală, un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil: al disponibilității și contradictorialității, situație în care instanța de apel nu avea obligația, ci numai posibilitatea de a ordona anumite probe.

Or, în speță, obligația de a-și proba pretențiile revenea reclamantei în condițiile art. 1169 C. civ., și cum acesta nu a formulat în condițiile legii cerere de probatorii, respectiv administrarea probei cu înscrisuri pentru dovedirea dreptului său de proprietate, rezultă că instanța de apel nu a încălcat principiul rolului activ, prin nedispunerea din oficiu a administrării acestor probe, astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., formulat de reclamantă, este nefondat, urmând a fi respins în consecință. În ceea ce privește criticile formulate de reclamantă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora decizia civilă ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ.

de la 1864 și ale art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, se constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Astfel, susținând încălcarea acestor dispoziții legale de către instanța de apel, reclamanta a arătat că a promovat o "acțiune în revendicare specială" care instituia obligația instanței de judecată de a cere părților să prezinte titlurile de proprietate, să confere și să dea eficiență titlului mai bine caracterizat, și că a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru suprafața de 399,11 ha cu actele administrate în cauză, astfel că greșit a fost respinsă acțiunea în revendicare ce face obiectul cauzei pendinte.

Dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 reglementează dreptul reclamantei la promovarea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, respectiv admisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun în contextul existenței legilor speciale de reparație. În speță, instanțele de fond și apel, constatând că reclamanta nu face parte din categoria persoanelor cărora le sunt aplicabile dispozițiile legilor speciale de reparație, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998, au considerat că acțiunea în revendicare promovată de reclamantă pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ. de la 1864, este admisibilă și au analizat pe fond litigiu dedus judecății ce privește revendicarea terenului în suprafață de 399,11 ha situat pe raza com.

P., la punctul V.Ț., jud. Dâmbovița, având în vedere că reclamanta și-a restrâns obiectul acțiunii la această suprafață. Prin urmare, critica formulată de reclamantă potrivit căreia decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință. Și critica potrivit căreia decizia pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ. de la 1964 este nefondată, pentru cele ce succed: Reclamanta a promovat împotriva pârâților o acțiune în revendicare imobiliară pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ.

Astfel cum a reținut instanța de apel, acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, iar în cadrul acestei acțiuni reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate la momentul deposedării de către pârât, potrivit art. 1169 C. civ. Cu privire la starea de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs, față de structura art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., care prevede că pe calea recursului se pot formula numai critici de nelegalitate nu și de netemeinicie împotriva deciziei pronunțate în apel, se constată că instanța de apel a reținut, în ceea ce privește extrasul de pe tabloul pădurilor aflate în evidența și administrarea Ocolului Silvic Pucioasa în anul 1948, în care reclamanta era evidențiată cu terenul în suprafață de 463 ha, cumpărat în anul 1921, că acesta nu corespunde realității în privința reclamantei, și că nu dovedește dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui teren la momentul respectiv, cu consecința respingerii apelului reclamantei, și, respectiv, menținerii hotărârii primei instanțe.

Se constată, că hotărârea instanței de apel este legală, pentru cele ce succed: Extrasul de pe tabloul pădurilor aflate în evidența și administrarea Ocolului Silvic Pucioasa în anul 1948, invocat ca dovadă a dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu, nu constituie un "înscris autentic", așa cum susține aceasta, pentru că nu îndeplinește cerințele art. 1171 C. civ.

Pe de altă parte, acest înscris, dacă ar fi corespuns realității de la pretinsul moment al deposedării abuzive a reclamantei - anul 1948, ar avea cel mult valoarea unei simple prezumții de existență a dreptului de proprietate, care, în caz de contestație, cum este situația în speță, trebuia completat cu inventarul mijloacelor fixe deținute de reclamantă la momentul anului 1948, ce dovedea atât dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu, cât și întinderea acestui drept în patrimoniul reclamantei la acel moment, probă pe care aceasta nu a administrat-o în cauză.

Or, câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu la nivelul anului 1948, pretins a fi anul preluării abuzive a acestui imobil de către stat, se constată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 480 C. civ., și că aceasta corect nu a aplicat criteriile de preferință în cadrul acțiunii în revendicare pendinte, respectiv nu a procedat la compararea titlurilor părților. Critica formulată de reclamantă potrivit căreia decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1847 C. civ., se constată că este străină cauzei, deoarece instanța de apel nu a reținut că pârâtul Statul Român ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin prescripție achizitivă, iar sancțiunea este aceea a neanalizării sale.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C.C.G.C.P.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C.C.G.C.P. împotriva Deciziei nr. 671 din 12 mai 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2015. Procesat de GGC - MI