ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4589/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4589/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Tribunalului Dâmbovița sub nr. 2970/120/2008, T.C. și T.I., în contradictoriu

cu Primăria municipiului Moreni, au solicitat să se anuleze Dispoziția din 11

februarie 2002 și, pe cale de consecință, să fie obligat Primarul municipiului

Moreni să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent constând în

compensarea imobilului confiscat abuziv cu un alt imobil de aceeași valoare

aflat în proprietatea privată a Municipiului Moreni sau, în subsidiar, Primarul

municipiului Moreni să fie obligat să acorde acestora despăgubiri bănești

pentru imobilul preluat abuziv.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că autorul lor, N.C.T., a concesionat SA A.R.

imobilul proprietatea sa situat în Moreni, pct. "Î.L.", iar la data

încheierii actului de concesionare și arendare, imobilul era compus din 2.000

mp, teren și o construcție în suprafață de aproximativ 390 mp.

Urmare unei hotărâri

judecătorești, în anul 1927, terenul autorului reclamanților a fost menționat

ca având suprafață de 3.126 mp, și a fost concesionat societății mai sus

menționate, iar după împlinirea termenului contractual, Statul Român a

confiscat abuziv acest imobil, motiv pentru care s-a formulat notificarea în

cauză.

Cum acest imobil nu

mai poate fi restituit în natură, s-a solicitat aplicarea art. 18 pct. c) din

Legea nr. 10/2001 sau acordarea de despăgubiri bănești, așa cum menționează

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007, acte normative pe care

reclamanții și-au întemeiat acțiunea.

Tribunalul Dâmbovița,

prin Sentința civilă nr. 1147 din 18 mai 2009, a admis cererea reclamanților; a

anulat Dispoziția din 11 februarie 2002 emisă de Primăria municipiului Moreni;

a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri bănești

pentru imobilul situat în orașul Moreni, pct. "Î.L." și a dispus

trimiterea dosarului la Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților

în vederea evaluării și stabilirii despăgubirilor.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanții sunt persoane

îndreptățite să primească măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele

ce au fost confiscate în mod abuziv de la autorii lor, constând în teren și

construcție. Totodată, s-a considerat că nu putea fi primită solicitarea

acestora privind atribuirea de teren din proprietatea privată a Municipiului

Moreni, deoarece nu exista o astfel de posibilitate nici în ceea ce privește

terenul și nici pentru construcție, Primăria Moreni neavând bunuri proprietate

privată.

Curtea de Apel

Ploiești, prin Decizia civilă nr. 214 din 25 noiembrie 2009, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanți, iar prin Decizia nr. 4202 din 2 iulie

2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat Decizia nr.

214 din 25 noiembrie 2009 și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că nu au

fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt ale cauzei.

Astfel, s-a arătat că

din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă fără echivoc dacă la data

încheierii contractului de concesiune construcția aflată pe teren avea

destinația de locuit, iar după încheierea acestui contract, statul care a rămas

în posesia imobilului i-a acordat destinația de locuință sau dacă contractele

de vânzare-cumpărare nominalizate au drept obiect spații locative ce sunt

situate în fostul imobil aflat în proprietatea autorului reclamanților, N.C.T.

De asemenea, s-a

reținut că la dosarul cauzei nu există dovada faptului că intimata și-a

îndeplinit obligația legală prevăzută de Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (5),

de a afișa la sediul său tabelul cuprinzând imobilele aflate în domeniul său

privat care sunt disponibile și care pot fi acordate în compensare persoanelor

îndreptățite, listă ce trebuie actualizată periodic.

Prin urmare, Înalta

Curte de Casație și Justiție a apreciat că în soluționarea cererii

reclamanților, în modalitatea în care aceștia au optat, este necesar a se

administra și alte dovezi pentru a se demonstra atât existența bunurilor

disponibile, cât și identificarea acestora prin individualizare concretă și

stabilirea situației juridice, precizându-se că simpla indicare a existenței

unor suprafețe de teren libere de construcții, posibil a fi restituite în

natură, se constituie într-o afirmație căreia instanțele nu-i pot da eficiența

juridică impusă de lege.

În final, s-a arătat

că instanța trebuie să dispună administrarea probei cu înscrisuri și eventual o

altă expertiză tehnică pentru a se stabili cu certitudine dacă în patrimoniul

pârâtei Primăria municipiului Moreni există terenuri libere de construcții de

aceeași valoare și cu aceleași caracteristici ca ale terenului preluat de la

autorul reclamanților și dacă terenul identificat de expertul tehnic G.V. poate

fi acordat în compensare total sau parțial reclamanților.

După rejudecare, prin

Decizia civilă nr. 117 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploiești a admis

apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința civilă apelată în

sensul că a obligat pârâta Primăria orașului Moreni să plătească

contestatorilor T.C. și T.I. despăgubiri în cuantum de 46.890 RON, reprezentând

contravaloarea terenului confiscat abuziv; a înlăturat mențiunea privind

trimiterea dosarului la Autoritatea Națională Pentru Restituirea

Proprietăților, și a menținut restul dispozițiilor Sentinței civile nr. 1147

din 18 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, reținând, în esență, că,

deși prin notificarea formulată, reclamanții au solicitat măsuri reparatorii

numai pentru suprafața de teren de 3.126 mp, la instanță au solicitat măsuri

reparatorii și pentru construcția care nu a făcut obiectul notificării; că, în

condițiile în care reclamanții au identificat prin notificare componența

imobilului pentru care au solicitat măsuri reparatorii, în fața instanței de

judecată nu pot solicita măsuri reparatorii și pentru alte bunuri; că

reclamanții nu au făcut dovada că imobilul construcție ar fi fost edificat de

autorii lor, deoarece în contractul de concesiune s-a menționat că se

concesionează numai teren, iar martorul audiat la propunerea lor a arătat că pe

str. F. sunt mai multe case construite de fosta SC A.R.; că, în atare situație,

nu se impune a fi acordate măsuri reparatorii pentru construcție, și că, în

ceea ce privește imobilul teren, potrivit raportului de expertiză, nu există

teren disponibil în patrimoniul Primăriei Moreni, astfel încât a obligat pârâta

să plătească reclamanților despăgubiri în cuantum de 46.890 RON, reprezentând

contravaloarea imobilului abuziv confiscat.

Prin Decizia civilă

nr. 3448 pronunțată la 17 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul; a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță, reținând că, potrivit art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de

casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului.

În cauză, s-a

constatat că litigiul a parcurs un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia

civilă nr. 4202 din 2 iulie 2009, când Înalta Curte a analizat regimul juridic

al imobilului compus din teren și construcție, statuând că instanța de fond și

cea de apel nu au lămurit destinația de locuință a acestuia.

Cum prima instanță a

constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii prin

echivalent pentru teren și construcție, soluția fiind menținută de instanța de

apel, iar criticile formulate în recurs nu au vizat calitatea de proprietar al

autorului reclamanților asupra construcției, s-a considerat că instanța de

recurs s-a pronunțat în mod irevocabil asupra regimului juridic al unui imobil

alcătuit din teren și construcție.

Instanța supremă a

apreciat că stabilind dreptul reclamanților la măsuri reparatorii doar pentru

teren, Curtea a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. și a

nesocotit dispozițiile deciziei de casare, care a avut în vedere un imobil alcătuit

din teren și construcție și a dat îndrumări pentru verificarea eventualei

destinații de locuință a construcției preluate.

S-a mai reținut, că,

în al doilea ciclu procesual, instanța de rejudecare în apel a nesocotit și

dispozițiile art. 296 teza a II-a din C. proc. civ., potrivit cărora

apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea

decât aceea din hotărârea atacată, ori, în speță, prima instanță a constatat că

reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii pentru un imobil compus din

construcție și teren, iar în condițiile în care apelul a fost declarat doar de

reclamanți, prin soluția pronunțată, acestora li s-a înrăutățit situația în

propria cale de atac.

Pentru cele arătate,

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că recursul declarat de

reclamant este fondat, motiv pentru care, urmare a admiterii acestuia, a casat

decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel,

pentru a avea în vedere că reclamanților li se cuvin măsuri reparatorii și

pentru construcția ce a fost edificată pe teren.

Fondat s-a apreciat

și recursul declarat de Primăria municipiului Moreni, reținându-se că instanța

de rejudecare în apel a obligat pârâta să achite reclamanților despăgubiri în

cuantum de 46.890 RON, dar aceasta reprezintă atât o încălcare a îndrumărilor

deciziei de casare, cât și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin Decizia

nr. 4202 din 2 iulie 2010, s-a statuat că, dispoziția atacată fiind emisă

anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 247/2005, în speță, art.

16 din Titlul VII al acestei legi nu este aplicabil, astfel cum Înalta Curte de

Casație și Justiție a decis prin recursul în interesul Legii nr. 52/2007.

Semnificația deciziei

pronunțate în interesul legii nu este aceea că unitatea deținătoare va fi

obligată direct la despăgubiri, ci aceea că, urmând regimul juridic al unei

notificări soluționate, astfel cum era reglementat de Legea nr. 10/2001,

anterior modificării și republicării acesteia, instanța de judecată are

competența de a stabili cuantumul despăgubirilor, a căror plată se efectuează

în condițiile legii speciale, prin convertirea în titluri de despăgubiri.

Pentru motivele

arătate în precedent, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de pârâtă, cu aceeași consecință, a casării deciziei atacate și

trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, dispunând ca la

rejudecare să se aibă în vedere îndrumările date prin prezenta decizie de

casare, dar și cele din decizia de casare anterioară, precum și toate

susținerile și apărările părților, inclusiv cele referitoare la eroarea

materială privind valoarea reală a despăgubirilor.

Cât privește

criticile reclamantului-recurent referitoare la greșita interpretare a

contractului de concesiune și arendare, Înalta Curte de Casație și Justiție a

apreciat că acestea nu se mai impun a fi analizate din moment ce s-a stabilit

că, potrivit primei decizii de casare, reclamanții au dreptul la măsuri

reparatorii pentru imobilul alcătuit din teren și construcție, astfel cum a

fost identificat prin lucrări tehnice de specialitate.

Curtea de Apel

Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 8 din 13 februarie 2013, a admis

apelul formulat de reclamanții T.C. și T.I. împotriva Sentinței civile nr. 1147

pronunțată la 18 mai 2009 de Tribunalul Dâmbovița; a schimbat în parte

sentința, în sensul că a constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii,

reprezentând despăgubiri bănești pentru imobilul situat în orașul Moreni,

punctul "Î.L.", județul Dâmbovița, respectiv pentru terenul de 3.126

mp, despăgubiri în cuantum de 46.890 euro, iar pentru construcție,

contravaloarea acesteia, avându-se în vedere configurația tehnico-constructivă

existentă la momentul preluării sale abuzive, și a înlăturat mențiunea privind

trimiterea dosarului Autorității Naționale pentru Restituirea Imobilelor,

reținând, în esență, următoarele:

La termenul de

judecată din 31 februarie 2013, Curtea, având în vedere Decizia nr. 3448

pronunțată la 17 mai 2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție, a pus în

discuție necesitatea efectuării unui nou raport de expertiză pentru a se

stabili valoarea construcției ținând cont de configurația tehnico-constructivă

a acesteia la momentul preluării, iar reclamanții au susținut că nu sunt de

acord cu efectuarea unui nou raport de expertiză, solicitând a se ține cont de

expertizele efectuate în cauză la prima instanță.

Curtea, având în

vedere faptul că prin concluziile scrise depuse de către apelanții reclamanți,

Dosar apel nr. 2970/120/2008 al Curții de Apel Ploiești, aceștia au indicat că

înțeleg să renunțe a mai pretinde compensarea valorii imobilului confiscat cu

bunuri imobile aflate în patrimoniul Primăriei Moreni, întrucât din conținutul

expertizei tehnice administrate în fața instanței de apel reiese fără putință

de tăgadă că o asemenea măsură reparatorie este imposibilă, că prin motivele de

recurs formulate împotriva deciziei civile pronunțate în apel în al doilea

ciclu procesual s-au formulat critici numai cu privire la cuantumul

despăgubirilor, ținând cont și de îndrumările Înaltei Curte de Casație și

Justiție făcute prin decizia de casare, a apreciat că nu se mai impune

efectuarea unei adrese către intimată referitor la acordarea unor bunuri în

compensare.

Examinând sentința

atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările

dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei,

Curtea a reținut că nemulțumirile apelanților vizează împrejurarea că în mod

greșit s-a respins solicitarea lor de a primi în compensare un imobil teren în

suprafață de 1.317 mp, situat în intravilanul localității Moreni și că instanța

trebuia să dispună obligarea primăriei la plata diferenței dintre valoarea

imobilului preluat abuziv și valoarea terenului identificat în domeniul privat

al Municipiului Moreni.

Totodată, apelanții

și-au exprimat nemulțumirea în ceea ce privește trimiterea dosarului la

Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, pentru evaluarea și

stabilirea despăgubirilor, considerând că o atare măsură este contrară

dispozițiilor art. 26 pct. 1 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților din prezenta acțiune, s-a

reținut că este cert că, prin Decizia nr. 3448 pronunțată la 17 mai 2012, ca

urmare a admiterii recursurilor declarate de ambele părți de către instanța

supremă în al doilea ciclu procesual, s-a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare, apreciindu-se că reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri

reparatorii prin echivalent atât pentru teren, cât și pentru construcția aflată

pe acesta, al căror cuantum va fi stabilit de instanță, urmând a se avea în

vedere și susținerile părților referitoare la eroarea materială privind

valoarea despăgubirilor pentru teren.

Potrivit

dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. instanța de apel verifică, în limitele

cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță. Acest text consacră caracterul devolutiv al apelului care readuce în

fața instanței de control judiciar problemele de fapt și de drept dezbătute la

prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului și dând posibilitatea

instanței de apel de a verifica atât legalitatea sentinței, cât și temeinicia

sa.

O atare dispoziție

legală semnifică faptul că, expresie a principiului disponibilității, instanța

de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele

criticilor formulate de apelant, având însă în vedere manifestările de voință

neechivoce ale acestora formulate pe parcursul desfășurării procesului cu privire

la pretențiile ce fac obiectul judecății.

Pe de altă parte,

potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului. Jurisprudența a menționat că, în caz de casare cu

trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în

sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru

rest, cauza intrând în puterea lucrului judecat.

În condițiile în

care, cu ocazia soluționării apelului în cel de-al doilea ciclu procesual,

reclamanții și-au manifestat expres voința în sensul că solicită doar

despăgubiri bănești pentru imobilul care a făcut obiectul notificării și că nu

mai înțeleg să solicite bunuri în compensare, prin Decizia nr. 117/2011 a

Curții de Apel Ploiești li s-a stabilit dreptul doar la despăgubiri.

Nemulțumirea

exprimată prin calea de atac formulată împotriva acestei decizii a vizat doar

cuantumul despăgubirilor, în sensul că nu le-au fost acordate și pentru

construcție, și că, pentru teren, valoarea lor a fost greșit menționată.

Ori, o atare

manifestare de voință și-a produs efectele de ordin procedural, în sensul că în

această situație reclamanții nu mai pot reveni asupra ei în apel după casare,

respectiv, nu mai pot solicita acordarea de bunuri în compensare.

Pe de altă parte,

câtă vreme în fața instanței de recurs s-au avut în vedere doar nemulțumirile

legate de cuantumul acestor despăgubiri și instituția în sarcina căreia se

stabilește obligația plății acestora, Curtea, având în vedere situația expusă

anterior, prevederile art. 315 C. proc. civ. și principiul disponibilității

care guvernează desfășurarea procesului civil, a apreciat că, în speță, în

privința naturii măsurilor reparatorii, se impune doar analizarea apelului sub

aspectul despăgubirilor bănești.

În ceea ce privește

cuantumul măsurilor reparatorii, s-a reținut că, din cuprinsul raportului de

expertiză G.V., a rezultat că valoarea suprafeței de teren de 3.126 mp, care a

aparținut autorilor reclamanților și a fost preluată în proprietatea statului,

este de 46.890 euro.

Referitor la

construcție, s-a constatat că în privința stabilirii valorii acesteia de 63.870

euro, expertul constructor P.L. a apreciat că aceasta are o suprafață

construită de 377 mp, că identificarea acesteia s-a realizat doar pe baza

actelor de la cadastru, a contractelor de vânzare-cumpărare puse la dispoziție

de primărie, a fotografiilor exterioare ale imobilului și ținând cont de

vechimea sa, de 87 ani.

Cert este că la

stabilirea acestei valori s-a avut în vedere configurația tehnico-constructivă

actuală a imobilului, atât sub aspectul existenței instalațiilor de

electricitate, gaze și sanitare, cât și compartimentarea acestuia, ca având

subsol, parter și parțial mansardă, deși nu reiese de nicăieri că imobilul avea

asemenea dotări sau o atare compartimentare la momentul preluării, dotări care

există în prezent și care, în mod evident, îi conferă un spor de valoare.

Deși în apel, după

casare, instanța a pus în discuția reclamanților necesitatea efectuării unei

expertize pentru a stabili valoarea construcției, ținând cont de configurația

tehnico-constructivă a acesteia la momentul preluării în proprietatea statului,

aceștia au precizat că nu doresc efectuarea unei alte lucrări de expertiză.

Având în vedere

faptul că reclamanții nu au înțeles să efectueze o expertiză prin care să se

stabilească contravaloarea construcției, raportat la configurația

tehnico-constructivă a acesteia la momentul preluării, instanța a apreciat că

nu poate dispune acordarea sumei de 63.870 euro, stabilită de expertul

constructor, întrucât aceasta reprezintă valoarea imobilului la ora actuală,

potrivit compartimentărilor existente în prezent și cu toate dotările aferente.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Moreni, criticând-o

pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente;

Decizia recurată este

netemeinică și nelegală, deoarece anularea mențiunii privind trimiterea

dosarului la Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților este

greșită, așa cum reiese și din Decizia nr. 3448 din 17 mai 2012 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, potrivit căreia obligarea pârâtei de a achita

reclamanților despăgubiri reprezintă o încălcare a îndrumărilor date în decizia

de casare și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit

prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

"Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele

conducătorilor administrației publice centrate învestite cu soluționarea

notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca

despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului

obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv

orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana

îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de

proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale".

Potrivit legii,

despăgubirile se stabilesc de către un evaluator sau o societate de evaluatori,

desemnată de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul

Autorității Naționale Pentru Restituirea Proprietăților București, care emite

decizia privind despăgubirea.

Având în vedere

aceste dispoziții finale, entitate învestită cu soluționarea notificării, în

speță Primăria municipiului Moreni, are obligația să înainteze dosarul aferent

notificării către Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților -

Secretariatul Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor și nicidecum să fie

obligată la plata despăgubirilor stabilite de instanța de apel.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în vigoare

la data pronunțării deciziei recurate, instanța constată următoarele:

Recurenta pârâtă,

prin criticile formulate, susține că greșit a fost obligată la plata

despăgubirilor stabilite de instanța de apel către reclamanți, deși în speță

sunt incidente prevederile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

potrivit cărora stabilirea despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților pentru

imobilul în litigiu, preluat abuziv de stat de la autorul lor, se face de către

un evaluator sau o societate de evaluatori desemnată de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

În speță, se constată

că decizia recurată a fost pronunțată în cel de-al treilea ciclu procesual, iar

apelul a avut ca obiect stabilirea măsurilor reparatorii ce li se cuvin

reclamanților pentru imobilele în litigiu, respectiv stabilirea cuantumului

acestora, avându-se în vedere, cu respectarea principiului disponibilității,

poziția reclamanților care, cu ocazia soluționării apelului în cel de-al doilea

ciclu procesual, și-au manifestat expres voința în sensul că solicită doar

"despăgubiri bănești" pentru imobilele în litigiu și nu mai înțeleg

să solicite bunuri în compensare, iar prin recursul declarat împotriva acestei

decizii nu au formulat critici pe acest aspect.

Prin urmare,

reclamanții nu mai pot reveni asupra manifestării de voință exprimată în ciclul

procesual anterior, în sensul arătat.

În ceea ce privește

critica formulată de pârâtă în sensul că în speță sunt incidente prevederile

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în ceea ce privește stabilirea

cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților pentru imobilul în

litigiu, nu va fi primită și analizată, deoarece prin decizia pronunțată în recurs

în primul ciclu procesual, din 2 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat că dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar art. 16 din Titlul VII din acest act

normativ nu este aplicabil, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a

decis prin Decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 52/2007.

Or, această problemă

de drept dezlegată de instanța de recurs este obligatorie pentru judecătorii

fondului, potrivit art. 315 C. proc. civ., și nu mai poate face obiectul

controlului judiciar în fazele procesuale subsecvente.

În ceea ce privește

critica formulată de pârâtă potrivit căreia greșit a fost obligată de instanța

de apel la plata despăgubirilor, se constată că, deși nu se arată expres, se

critică decizia civilă recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu

încălcarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, în

vigoare la data emiterii dispoziției contestate, în ceea ce privește

"constatarea dreptului reclamanților la măsuri reparatorii, reprezentând

despăgubiri bănești", pentru imobilul teren în suprafață de 3.126 mp, în

cuantum de 46.890 euro.

Potrivit art. 24

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, în vigoare la data emiterii

dispoziției contestate, "Dacă restituirea în natură nu este aprobată sau

nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin

decizie sau, după caz, dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 26

alin. (1), să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire în echivalent,

corespunzătoare valorii imobilului".

În speță, restituirea

în natură a imobilului teren nu este posibilă, iar în ceea ce privește măsurile

compensatorii în echivalent, reclamanții nu au solicitat compensarea cu alte

bunuri oferite în echivalent de către unitatea deținătoare, ci au solicitat

măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri.

În atare situație, se

constată că unitatea deținătoare, în cadrul soluționării notificării formulată

de intimații reclamanți, în temeiul Legii nr. 10/2001, era obligată să facă

acestora o ofertă de restituire în echivalent corespunzătoare valorii

imobilului în litigiu-teren în suprafață de 3.126 mp, imposibil de restituit în

natură, în cuantum de 46.890 euro, echivalent în RON, potrivit raportul de

expertiză întocmit în cauză, iar, cu respectarea dispozițiilor Deciziei nr.

52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, în cadrul contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001

împotriva Dispoziției nr. 108/2002 emisă de Primăria municipiului Moreni,

instanța de judecată are plenitudinea de competență de a stabili cuantumul

dreptului reclamanților la măsuri reparatorii.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul

declarat de pârâta Primăria municipiului Moreni, va modifica în parte decizia

recurată, în sensul că stabilește dreptul reclamanților la măsuri reparatorii

în cuantum de 46.890 euro, echivalent în RON, pentru imobilul teren de 3.126

mp, situat în orașul Moreni, în pct. "Î.L.", județul Dâmbovița și se

vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Primăria municipiului Moreni împotriva Deciziei nr. 8 din 13

februarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, pe care o modifică

în parte, în sensul că:

Stabilește dreptul

reclamanților la măsuri reparatorii în cuantum de 46.890 euro, echivalent în

RON, pentru imobilul teren de 3.126 mp situat în orașul Moreni, în pct.

"Î.L.", județul Dâmbovița.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS