ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4589/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. 2970/120/2008, T.C. și T.I., în contradictoriu cu Primăria municipiului Moreni, au solicitat să se anuleze Dispoziția din 11 februarie 2002 și, pe cale de consecință, să fie obligat Primarul municipiului Moreni să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensarea imobilului confiscat abuziv cu un alt imobil de aceeași valoare aflat în proprietatea privată a Municipiului Moreni sau, în subsidiar, Primarul municipiului Moreni să fie obligat să acorde acestora despăgubiri bănești pentru imobilul preluat abuziv. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că autorul lor, N.C.T., a concesionat SA A.R.

imobilul proprietatea sa situat în Moreni, pct. "Î.L.", iar la data încheierii actului de concesionare și arendare, imobilul era compus din 2.000 mp, teren și o construcție în suprafață de aproximativ 390 mp. Urmare unei hotărâri judecătorești, în anul 1927, terenul autorului reclamanților a fost menționat ca având suprafață de 3.126 mp, și a fost concesionat societății mai sus menționate, iar după împlinirea termenului contractual, Statul Român a confiscat abuziv acest imobil, motiv pentru care s-a formulat notificarea în cauză. Cum acest imobil nu mai poate fi restituit în natură, s-a solicitat aplicarea art. 18 pct. c) din Legea nr. 10/2001 sau acordarea de despăgubiri bănești, așa cum menționează dispozițiile Legii nr. 10/2001 și H.G.

nr. 250/2007, acte normative pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea. Tribunalul Dâmbovița, prin Sentința civilă nr. 1147 din 18 mai 2009, a admis cererea reclamanților; a anulat Dispoziția din 11 februarie 2002 emisă de Primăria municipiului Moreni; a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri bănești pentru imobilul situat în orașul Moreni, pct. "Î.L." și a dispus trimiterea dosarului la Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților în vederea evaluării și stabilirii despăgubirilor. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanții sunt persoane îndreptățite să primească măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele ce au fost confiscate în mod abuziv de la autorii lor, constând în teren și construcție.

Totodată, s-a considerat că nu putea fi primită solicitarea acestora privind atribuirea de teren din proprietatea privată a Municipiului Moreni, deoarece nu exista o astfel de posibilitate nici în ceea ce privește terenul și nici pentru construcție, Primăria Moreni neavând bunuri proprietate privată. Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia civilă nr. 214 din 25 noiembrie 2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți, iar prin Decizia nr. 4202 din 2 iulie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat Decizia nr. 214 din 25 noiembrie 2009 și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că nu au fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt ale cauzei.

Astfel, s-a arătat că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă fără echivoc dacă la data încheierii contractului de concesiune construcția aflată pe teren avea destinația de locuit, iar după încheierea acestui contract, statul care a rămas în posesia imobilului i-a acordat destinația de locuință sau dacă contractele de vânzare-cumpărare nominalizate au drept obiect spații locative ce sunt situate în fostul imobil aflat în proprietatea autorului reclamanților, N.C.T. De asemenea, s-a reținut că la dosarul cauzei nu există dovada faptului că intimata și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (5), de a afișa la sediul său tabelul cuprinzând imobilele aflate în domeniul său privat care sunt disponibile și care pot fi acordate în compensare persoanelor îndreptățite, listă ce trebuie actualizată periodic.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că în soluționarea cererii reclamanților, în modalitatea în care aceștia au optat, este necesar a se administra și alte dovezi pentru a se demonstra atât existența bunurilor disponibile, cât și identificarea acestora prin individualizare concretă și stabilirea situației juridice, precizându-se că simpla indicare a existenței unor suprafețe de teren libere de construcții, posibil a fi restituite în natură, se constituie într-o afirmație căreia instanțele nu-i pot da eficiența juridică impusă de lege. În final, s-a arătat că instanța trebuie să dispună administrarea probei cu înscrisuri și eventual o altă expertiză tehnică pentru a se stabili cu certitudine dacă în patrimoniul pârâtei Primăria municipiului Moreni există terenuri libere de construcții de aceeași valoare și cu aceleași caracteristici ca ale terenului preluat de la autorul reclamanților și dacă terenul identificat de expertul tehnic G.V.

poate fi acordat în compensare total sau parțial reclamanților. După rejudecare, prin Decizia civilă nr. 117 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a obligat pârâta Primăria orașului Moreni să plătească contestatorilor T.C. și T.I.

despăgubiri în cuantum de 46.890 RON, reprezentând contravaloarea terenului confiscat abuziv; a înlăturat mențiunea privind trimiterea dosarului la Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, și a menținut restul dispozițiilor Sentinței civile nr. 1147 din 18 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, reținând, în esență, că, deși prin notificarea formulată, reclamanții au solicitat măsuri reparatorii numai pentru suprafața de teren de 3.126 mp, la instanță au solicitat măsuri reparatorii și pentru construcția care nu a făcut obiectul notificării; că, în condițiile în care reclamanții au identificat prin notificare componența imobilului pentru care au solicitat măsuri reparatorii, în fața instanței de judecată nu pot solicita măsuri reparatorii și pentru alte bunuri; că reclamanții nu au făcut dovada că imobilul construcție ar fi fost edificat de autorii lor, deoarece în contractul de concesiune s-a menționat că se concesionează numai teren, iar martorul audiat la propunerea lor a arătat că pe str. F. sunt mai multe case construite de fosta SC A.R.; că, în atare situație, nu se impune a fi acordate măsuri reparatorii pentru construcție, și că, în ceea ce privește imobilul teren, potrivit raportului de expertiză, nu există teren disponibil în patrimoniul Primăriei Moreni,

astfel încât a obligat pârâta să plătească reclamanților despăgubiri în cuantum de 46.890 RON, reprezentând contravaloarea imobilului abuziv confiscat. Prin Decizia civilă nr. 3448 pronunțată la 17 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul; a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că, potrivit art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În cauză, s-a constatat că litigiul a parcurs un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia civilă nr. 4202 din 2 iulie 2009, când Înalta Curte a analizat regimul juridic al imobilului compus din teren și construcție, statuând că instanța de fond și cea de apel nu au lămurit destinația de locuință a acestuia.

Cum prima instanță a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren și construcție, soluția fiind menținută de instanța de apel, iar criticile formulate în recurs nu au vizat calitatea de proprietar al autorului reclamanților asupra construcției, s-a considerat că instanța de recurs s-a pronunțat în mod irevocabil asupra regimului juridic al unui imobil alcătuit din teren și construcție. Instanța supremă a apreciat că stabilind dreptul reclamanților la măsuri reparatorii doar pentru teren, Curtea a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. și a nesocotit dispozițiile deciziei de casare, care a avut în vedere un imobil alcătuit din teren și construcție și a dat îndrumări pentru verificarea eventualei destinații de locuință a construcției preluate.

S-a mai reținut, că, în al doilea ciclu procesual, instanța de rejudecare în apel a nesocotit și dispozițiile art. 296 teza a II-a din C. proc. civ., potrivit cărora apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, ori, în speță, prima instanță a constatat că reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii pentru un imobil compus din construcție și teren, iar în condițiile în care apelul a fost declarat doar de reclamanți, prin soluția pronunțată, acestora li s-a înrăutățit situația în propria cale de atac. Pentru cele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că recursul declarat de reclamant este fondat, motiv pentru care, urmare a admiterii acestuia, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru a avea în vedere că reclamanților li se cuvin măsuri reparatorii și pentru construcția ce a fost edificată pe teren.

Fondat s-a apreciat și recursul declarat de Primăria municipiului Moreni, reținându-se că instanța de rejudecare în apel a obligat pârâta să achite reclamanților despăgubiri în cuantum de 46.890 RON, dar aceasta reprezintă atât o încălcare a îndrumărilor deciziei de casare, cât și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Astfel, prin Decizia nr. 4202 din 2 iulie 2010, s-a statuat că, dispoziția atacată fiind emisă anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 247/2005, în speță, art. 16 din Titlul VII al acestei legi nu este aplicabil, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a decis prin recursul în interesul Legii nr. 52/2007.

Semnificația deciziei pronunțate în interesul legii nu este aceea că unitatea deținătoare va fi obligată direct la despăgubiri, ci aceea că, urmând regimul juridic al unei notificări soluționate, astfel cum era reglementat de Legea nr. 10/2001, anterior modificării și republicării acesteia, instanța de judecată are competența de a stabili cuantumul despăgubirilor, a căror plată se efectuează în condițiile legii speciale, prin convertirea în titluri de despăgubiri. Pentru motivele arătate în precedent, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtă, cu aceeași consecință, a casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, dispunând ca la rejudecare să se aibă în vedere îndrumările date prin prezenta decizie de casare, dar și cele din decizia de casare anterioară, precum și toate susținerile și apărările părților, inclusiv cele referitoare la eroarea materială privind valoarea reală a despăgubirilor.

Cât privește criticile reclamantului-recurent referitoare la greșita interpretare a contractului de concesiune și arendare, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că acestea nu se mai impun a fi analizate din moment ce s-a stabilit că, potrivit primei decizii de casare, reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul alcătuit din teren și construcție, astfel cum a fost identificat prin lucrări tehnice de specialitate. Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 8 din 13 februarie 2013, a admis apelul formulat de reclamanții T.C. și T.I.

împotriva Sentinței civile nr. 1147 pronunțată la 18 mai 2009 de Tribunalul Dâmbovița; a schimbat în parte sentința, în sensul că a constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii, reprezentând despăgubiri bănești pentru imobilul situat în orașul Moreni, punctul "Î.L.", județul Dâmbovița, respectiv pentru terenul de 3.126 mp, despăgubiri în cuantum de 46.890 euro, iar pentru construcție, contravaloarea acesteia, avându-se în vedere configurația tehnico-constructivă existentă la momentul preluării sale abuzive, și a înlăturat mențiunea privind trimiterea dosarului Autorității Naționale pentru Restituirea Imobilelor, reținând, în esență, următoarele: La termenul de judecată din 31 februarie 2013, Curtea, având în vedere Decizia nr. 3448 pronunțată la 17 mai 2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție, a pus în discuție necesitatea efectuării unui nou raport de expertiză pentru a se stabili valoarea construcției ținând cont de configurația tehnico-constructivă a acesteia la momentul preluării, iar reclamanții au susținut că nu sunt de acord cu efectuarea unui nou raport de expertiză, solicitând a se ține cont de expertizele efectuate în cauză la prima instanță.

Curtea, având în vedere faptul că prin concluziile scrise depuse de către apelanții reclamanți, Dosar apel nr. 2970/120/2008 al Curții de Apel Ploiești, aceștia au indicat că înțeleg să renunțe a mai pretinde compensarea valorii imobilului confiscat cu bunuri imobile aflate în patrimoniul Primăriei Moreni, întrucât din conținutul expertizei tehnice administrate în fața instanței de apel reiese fără putință de tăgadă că o asemenea măsură reparatorie este imposibilă, că prin motivele de recurs formulate împotriva deciziei civile pronunțate în apel în al doilea ciclu procesual s-au formulat critici numai cu privire la cuantumul despăgubirilor, ținând cont și de îndrumările Înaltei Curte de Casație și Justiție făcute prin decizia de casare, a apreciat că nu se mai impune efectuarea unei adrese către intimată referitor la acordarea unor bunuri în compensare.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea a reținut că nemulțumirile apelanților vizează împrejurarea că în mod greșit s-a respins solicitarea lor de a primi în compensare un imobil teren în suprafață de 1.317 mp, situat în intravilanul localității Moreni și că instanța trebuia să dispună obligarea primăriei la plata diferenței dintre valoarea imobilului preluat abuziv și valoarea terenului identificat în domeniul privat al Municipiului Moreni. Totodată, apelanții și-au exprimat nemulțumirea în ceea ce privește trimiterea dosarului la Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, pentru evaluarea și stabilirea despăgubirilor, considerând că o atare măsură este contrară dispozițiilor art. 26 pct. 1 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților din prezenta acțiune, s-a reținut că este cert că, prin Decizia nr. 3448 pronunțată la 17 mai 2012, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de ambele părți de către instanța supremă în al doilea ciclu procesual, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciindu-se că reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru teren, cât și pentru construcția aflată pe acesta, al căror cuantum va fi stabilit de instanță, urmând a se avea în vedere și susținerile părților referitoare la eroarea materială privind valoarea despăgubirilor pentru teren. Potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc.

civ. instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Acest text consacră caracterul devolutiv al apelului care readuce în fața instanței de control judiciar problemele de fapt și de drept dezbătute la prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului și dând posibilitatea instanței de apel de a verifica atât legalitatea sentinței, cât și temeinicia sa. O atare dispoziție legală semnifică faptul că, expresie a principiului disponibilității, instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticilor formulate de apelant, având însă în vedere manifestările de voință neechivoce ale acestora formulate pe parcursul desfășurării procesului cu privire la pretențiile ce fac obiectul judecății.

Pe de altă parte, potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Jurisprudența a menționat că, în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru rest, cauza intrând în puterea lucrului judecat. În condițiile în care, cu ocazia soluționării apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, reclamanții și-au manifestat expres voința în sensul că solicită doar despăgubiri bănești pentru imobilul care a făcut obiectul notificării și că nu mai înțeleg să solicite bunuri în compensare, prin Decizia nr. 117/2011 a Curții de Apel Ploiești li s-a stabilit dreptul doar la despăgubiri.

Nemulțumirea exprimată prin calea de atac formulată împotriva acestei decizii a vizat doar cuantumul despăgubirilor, în sensul că nu le-au fost acordate și pentru construcție, și că, pentru teren, valoarea lor a fost greșit menționată. Ori, o atare manifestare de voință și-a produs efectele de ordin procedural, în sensul că în această situație reclamanții nu mai pot reveni asupra ei în apel după casare, respectiv, nu mai pot solicita acordarea de bunuri în compensare. Pe de altă parte, câtă vreme în fața instanței de recurs s-au avut în vedere doar nemulțumirile legate de cuantumul acestor despăgubiri și instituția în sarcina căreia se stabilește obligația plății acestora, Curtea, având în vedere situația expusă anterior, prevederile art. 315 C. proc.

civ. și principiul disponibilității care guvernează desfășurarea procesului civil, a apreciat că, în speță, în privința naturii măsurilor reparatorii, se impune doar analizarea apelului sub aspectul despăgubirilor bănești. În ceea ce privește cuantumul măsurilor reparatorii, s-a reținut că, din cuprinsul raportului de expertiză G.V., a rezultat că valoarea suprafeței de teren de 3.126 mp, care a aparținut autorilor reclamanților și a fost preluată în proprietatea statului, este de 46.890 euro. Referitor la construcție, s-a constatat că în privința stabilirii valorii acesteia de 63.870 euro, expertul constructor P.L. a apreciat că aceasta are o suprafață construită de 377 mp, că identificarea acesteia s-a realizat doar pe baza actelor de la cadastru, a contractelor de vânzare-cumpărare puse la dispoziție de primărie, a fotografiilor exterioare ale imobilului și ținând cont de vechimea sa, de 87 ani.

Cert este că la stabilirea acestei valori s-a avut în vedere configurația tehnico-constructivă actuală a imobilului, atât sub aspectul existenței instalațiilor de electricitate, gaze și sanitare, cât și compartimentarea acestuia, ca având subsol, parter și parțial mansardă, deși nu reiese de nicăieri că imobilul avea asemenea dotări sau o atare compartimentare la momentul preluării, dotări care există în prezent și care, în mod evident, îi conferă un spor de valoare. Deși în apel, după casare, instanța a pus în discuția reclamanților necesitatea efectuării unei expertize pentru a stabili valoarea construcției, ținând cont de configurația tehnico-constructivă a acesteia la momentul preluării în proprietatea statului, aceștia au precizat că nu doresc efectuarea unei alte lucrări de expertiză.

Având în vedere faptul că reclamanții nu au înțeles să efectueze o expertiză prin care să se stabilească contravaloarea construcției, raportat la configurația tehnico-constructivă a acesteia la momentul preluării, instanța a apreciat că nu poate dispune acordarea sumei de 63.870 euro, stabilită de expertul constructor, întrucât aceasta reprezintă valoarea imobilului la ora actuală, potrivit compartimentărilor existente în prezent și cu toate dotările aferente.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Moreni, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente; Decizia recurată este netemeinică și nelegală, deoarece anularea mențiunii privind trimiterea dosarului la Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților este greșită, așa cum reiese și din Decizia nr. 3448 din 17 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia obligarea pârâtei de a achita reclamanților despăgubiri reprezintă o încălcare a îndrumărilor date în decizia de casare și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrate învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale". Potrivit legii, despăgubirile se stabilesc de către un evaluator sau o societate de evaluatori, desemnată de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale Pentru Restituirea Proprietăților București, care emite decizia privind despăgubirea.

Având în vedere aceste dispoziții finale, entitate învestită cu soluționarea notificării, în speță Primăria municipiului Moreni, are obligația să înainteze dosarul aferent notificării către Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților - Secretariatul Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor și nicidecum să fie obligată la plata despăgubirilor stabilite de instanța de apel. Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurate, instanța constată următoarele: Recurenta pârâtă, prin criticile formulate, susține că greșit a fost obligată la plata despăgubirilor stabilite de instanța de apel către reclamanți, deși în speță sunt incidente prevederile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora stabilirea despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților pentru imobilul în litigiu, preluat abuziv de stat de la autorul lor, se face de către un evaluator sau o societate de evaluatori desemnată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În speță, se constată că decizia recurată a fost pronunțată în cel de-al treilea ciclu procesual, iar apelul a avut ca obiect stabilirea măsurilor reparatorii ce li se cuvin reclamanților pentru imobilele în litigiu, respectiv stabilirea cuantumului acestora, avându-se în vedere, cu respectarea principiului disponibilității, poziția reclamanților care, cu ocazia soluționării apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, și-au manifestat expres voința în sensul că solicită doar "despăgubiri bănești" pentru imobilele în litigiu și nu mai înțeleg să solicite bunuri în compensare, iar prin recursul declarat împotriva acestei decizii nu au formulat critici pe acest aspect. Prin urmare, reclamanții nu mai pot reveni asupra manifestării de voință exprimată în ciclul procesual anterior, în sensul arătat.

În ceea ce privește critica formulată de pârâtă în sensul că în speță sunt incidente prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților pentru imobilul în litigiu, nu va fi primită și analizată, deoarece prin decizia pronunțată în recurs în primul ciclu procesual, din 2 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar art. 16 din Titlul VII din acest act normativ nu este aplicabil, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a decis prin Decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 52/2007.

Or, această problemă de drept dezlegată de instanța de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 C. proc. civ., și nu mai poate face obiectul controlului judiciar în fazele procesuale subsecvente. În ceea ce privește critica formulată de pârâtă potrivit căreia greșit a fost obligată de instanța de apel la plata despăgubirilor, se constată că, deși nu se arată expres, se critică decizia civilă recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, în ceea ce privește "constatarea dreptului reclamanților la măsuri reparatorii, reprezentând despăgubiri bănești", pentru imobilul teren în suprafață de 3.126 mp, în cuantum de 46.890 euro.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, "Dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 26 alin. (1), să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire în echivalent, corespunzătoare valorii imobilului". În speță, restituirea în natură a imobilului teren nu este posibilă, iar în ceea ce privește măsurile compensatorii în echivalent, reclamanții nu au solicitat compensarea cu alte bunuri oferite în echivalent de către unitatea deținătoare, ci au solicitat măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri.

În atare situație, se constată că unitatea deținătoare, în cadrul soluționării notificării formulată de intimații reclamanți, în temeiul Legii nr. 10/2001, era obligată să facă acestora o ofertă de restituire în echivalent corespunzătoare valorii imobilului în litigiu-teren în suprafață de 3.126 mp, imposibil de restituit în natură, în cuantum de 46.890 euro, echivalent în RON, potrivit raportul de expertiză întocmit în cauză, iar, cu respectarea dispozițiilor Deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în cadrul contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva Dispoziției nr. 108/2002 emisă de Primăria municipiului Moreni, instanța de judecată are plenitudinea de competență de a stabili cuantumul dreptului reclamanților la măsuri reparatorii.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Moreni, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că stabilește dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în cuantum de 46.890 euro, echivalent în RON, pentru imobilul teren de 3.126 mp, situat în orașul Moreni, în pct. "Î.L.", județul Dâmbovița și se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Moreni împotriva Deciziei nr. 8 din 13 februarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că: Stabilește dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în cuantum de 46.890 euro, echivalent în RON, pentru imobilul teren de 3.126 mp situat în orașul Moreni, în pct. "Î.L.", județul Dâmbovița. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2013. Procesat de GGC - AS