ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6486/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6486/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând

asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, la data de 7 martie 2005, sub

nr. 1744/2005, reclamanta Ionescu Eugenia a chemat în judecată pe pârâta

Primăria municipiului Târgoviște, solicitând instanței să dispună obligarea

acesteia să-i acorde despăgubirile bănești solicitate prin notificarea nr.

32/2001, constând în 5 miliarde lei pentru construcția demolată; 7 miliarde lei

pentru terenul preluat de stat și 5 miliarde lei despăgubiri morale pentru

trecerea imobilului în mod abuziv în proprietatea statului.

Prin sentința civilă nr. 678

din 6 iulie 2005  a  aceleiași  instanțe, s-a  respins  acțiunea  formulată de

reclamantă, ca  neîntemeiată.

Instanța a reținut în

pronunțarea acestei soluții că reclamanta împreună cu soțul acesteia, în

prezent decedat, au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 la Primăria

municipiului Târgoviște, prin care au solicitat acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilul construcție demolată și teren în suprafață de 403  mp,

situat în Târgoviște. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului de expropriere nr. 254/1979, comisia din cadrul primăriei

considerând că notificarea este întemeiată și admițând-o în principiu, conform

procesului verbal din 13 octombrie 2004. Prin acest document, s-a hotărât

acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu art. 11 din Legea nr.

10/2001, ținându-se seama că imobilul a fost expropriat prin decret

prezidențial. Evaluarea imobilului a fost făcută de aceeași comisie, în

conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 498/2003, stabilindu-se o valoare de

32.963 dolari SUA, contestată de către reclamantă.

A mai constatat prima

instanță că este neîntemeiată critica părții referitoare la preluarea

imobilului fără titlu, caz care ar atrage incidența dispozițiilor art. 2 lit.

h) din Legea nr. 10/2001, deoarece din actele dosarului, respectiv decretul de

expropriere și anexele acestuia, rezultă că imobilele au fost expropriate cu

plata unor despăgubiri prevăzute de legislația de la acea dată. Ca atare, sunt

aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a reținut și

pârâta la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent.

Deși reclamanta a contestat

acest cuantum, nu a solicitat efectuarea unui raport de expertiză care să

confirme punctul său de vedere, depunând un raport de expertiză extrajudiciară,

întocmit la 21 iunie 1982, care putea constitui material documentar pentru o

expertiză judiciară.

De asemenea, petiționara nu

a optat pentru măsurile reparatorii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001,

respectiv titluri de valoare nominală sau acțiuni la societățile comerciale și

nu a așteptat nici emiterea deciziei motivate a primarului, după emiterea

avizului de către D.G.F.P., conform art. 29 din aceeași lege.

În plus, reclamanta a formulat

o plângere întemeiată pe același act normativ și soluționată prin sentința

civilă nr. 523 din 2 septembrie 2002 a Tribunalului Dâmbovița, în sensul

respingerii acesteia ca prematur introdusă, în raport de faptul că nu a fost

emisă dispoziție de soluționare a notificării, iar restituirea în natură nu

este posibilă.

Prin decizia civilă nr. 1013

din 11 octombrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, s-a respins ca

nefondat apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile

sus-menționate, reluându-se, în esență, argumentele primei instanțe în

soluționarea cauzei.

Prin decizia civilă nr. 4283

din 2 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de către reclamantă

împotriva deciziei civile de mai sus, s-a admis apelul declarat de aceeași

parte împotriva sentinței civile nr. 678 din 6 iulie 2005 a Tribunalului

Dâmbovița, s-a desființat această din urmă hotărâre și s-a trimis cauza spre

rejudecare la prima instanță.

Înalta Curte a constatat că

instanțele de fond au încălcat prevederile art. 129 alin. (5) teza a II-a C.

proc. civ., care îi obligă pe judecători să ordone administrarea probelor

necesare soluționării litigiului, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În speță, instanțele erau

datoare să administreze proba cu expertiză, cu atât mai mult cu cât la dosar

era depusă o expertiză extrajudiciară, la care au făcut referire în

considerentele hotărârilor pronunțate.

Din încheierile întocmite în

dosarul primei instanțe nu rezultă că s-ar fi acordat cuvântul asupra probelor

de care părțile înțeleg să se servească, astfel încât acestea nici nu au fost

încuviințate, în condițiile art. 167 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a

procedat ca instanță devolutivă a procesului și a soluționat cauza la primul

termen, încălcând dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care o obligau

să verifice, în limitele cererii de apel, aplicarea legii de către prima

instanță.

Cu atât mai mult cu cât,

prin motivele de apel fuseseră formulate critici sub acest aspect, Curtea

trebuia să aprecieze asupra legalității administrării probelor în primă

instanță.

Neadministrarea probelor

necesare pentru aflarea adevărului în cauză poate fi asimilată unor acte

îndeplinite cu neobservarea formelor legale, privind obligațiile ce le revin

judecătorilor, de natură să fi provocat reclamantei o vătămare ce nu poate fi

înlăturată decât prin anularea actelor de procedură săvârșite în aceste

condiții.

Recursul a fost admis în

temeiul art. 304 pct. 5 din același cod, reținându-se totodată că

neadministrarea probelor echivalează cu o necercetare a fondului cauzei. În

continuare, prin aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., s-a admis

apelul declarat de reclamantă și a fost desființată sentința, cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare la același tribunal.

Instanța de recurs a mai

precizat, în considerente, necesitatea efectuării unei expertize care să

determine cuantumul măsurilor reparatorii la care este îndreptățită partea și

să analizeze și celelalte aspecte invocate în calea de atac, în legătură cu

restituirea în natură a unei părți din teren.

Dosarul a fost reînregistrat

pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr. 6649/120/2006, iar prin sentința

civilă nr. 1279 din 2 octombrie 2006 a acestei instanțe, s-a respins acțiunea

formulată de reclamantă , ca rămasă fără obiect.

Tribunalul a reținut că în

dosar s-a depus dispoziția nr. 1138 din 27 ianuarie 2006 emisă de Primăria

municipiului Târgoviște, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru

imobilul construcție și teren în suprafață de 403  mp, contestată de către

reclamantă într-un alt dosar, aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești.

În raport de obiectul dedus

judecății, de probele administrate și de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005, precum și de faptul că s-a emis dispoziție

de acordare a despăgubirilor bănești, contestată în ceea ce privește cuantumul

acestora într-un alt dosar, prima instanță a reținut că litigiul a rămas fără

obiect.

Referitor la despăgubirile

morale, Tribunalul a constatat că procedura de restituire a proprietății este

instituită printr-o lege specială, iar eventualele pretenții ale reclamantei în

legătură cu acest aspect pot forma obiectul unui alt dosar, care să se

desfășoare între alte părți.

Prin decizia civilă nr. 78

din 7 martie2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, s-a admis apelul declarat de către reclamantă împotriva

hotărârii primei instanțe, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a admis

în parte contestația formulată de aceasta, s-a anulat adresa nr. 2338 a din 8

februarie 2005 emisă de Primăria municipiului Târgoviște și a fost determinat

cuantumul despăgubirilor la care este îndreptățită partea, la suma de 268.975

lei pentru construcție și anexele gospodărești, stabilită prin raportul de

expertiză construcții N.R. și la 1.283.279 lei pentru terenul de 403  mp,

imobil situat în municipiul Târgoviște, județul Dâmbovița, stabilită prin

raportul de expertiză topo A.C., titlurile de despăgubire urmând a fi admise de

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, până la concurența acestor

sume, conform art. 16 alin. (8) și (9) din Capitolul V al legii speciale. Au

fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere formulate de reclamantă

privind restituirea în natură a terenului de 40  mp, identificat prin raportul

de expertiză A.C. și acordarea de despăgubiri morale.

Instanța de apel a constatat

că despăgubirile propuse de comisia internă,  constituită în baza Legii nr.

10/2001, nu sunt stabilite în raport de valoarea de piață a imobilelor, motiv

pentru care vor fi reținute valorile stabilite prin cele două expertize

efectuate în apel, conform art. 10 alin. (8) și (9) din același act normativ,

care stabilesc drept criteriu de calcul cel referitor la valoarea de piață.

Solicitarea reclamantei de a

i se plăti despăgubirile nu poate fi admisă deoarece acestea se acordă în

condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Titlul VII din Legea nr.

247/2005, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 16 alin. (8) și (9) din

Cap.V.

Cererea de restituire în

natură a suprafeței de teren de 40  mp, identificată prin raportul de expertiză

A.C., este neîntemeiată deoarece prin notificarea nr. 32/2001 nu s-a solicitat

restituirea în natură a unei părți din teren, ci doar acordarea de despăgubiri

bănești. În plus, această pretenție a fost respinsă în mod irevocabil prin

sentința civilă nr. 497 din 7 aprilie 2006 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă

și irevocabilă prin decizia nr. 418 din 4 decembrie 2006 a Curții de Apel

Ploiești, respectiv prin decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Neîntemeiat este și capătul

de cerere privind acordarea despăgubirilor morale pentru suferințele cauzate în

urma exproprierii imobilului întrucât procedura specială instituită prin Legea

nr. 10/2001 este derogatorie de la dreptul comun și nu prevede acordarea despăgubirilor

morale.

Împotriva acestei decizii

civile au declarat recurs ambele părți.

Recurenta-reclamantă a

criticat hotărârea pentru următoarele motive:

Afirmația instanței că s-ar

fi procedat la exproprierea imobilului în baza Decretului nr. 254/1979 este

falsă deoarece decretul nu a fost emis de Consiliul de Stat și nu a fost

publicat în Buletinul Oficial; în concluzie, terenul și casa au fost preluate

fără titlu și trebuie să fie retrocedate, conform Legilor nr. 10/2001 și

247/2005.

Dovada inexistenței exproprierii

este determinată de chitanțele de plată a impozitului de către reclamantă până

în anul 1985.

De asemenea, reclamanta nu

deține nici hotărâre judecătorească de preluare a bunului în litigiu, ceea ce

însemnă că este în continuare proprietara acestuia.

În mod greșit nu s-a dispus

restituirea în natură a suprafeței de teren ocupată de cele 4 garaje,

identificată prin expertiza topo, fiind, astfel, încălcate cele două acte

normative invocate mai sus.

După apariția Legii nr.

247/2005, reclamanta a formulat cerere către primărie, în termen legal,

solicitând restituirea terenului, în baza art. 10 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, modificată. Prin decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a respins

în mod nelegal recursul declarat în dosarul respectiv, deși reclamanta

solicitase suspendarea cauzei până la efectuarea expertizei topo admisă.

Sumele de bani stabilite

pentru construcție și anexele gospodărești nu reprezintă o restituire integrală

deoarece nu s-a respectat criteriul valorii de piață a imobilului, expertul

procedând la reactualizarea unei valori din 1962. De asemenea, suma nu a fost

reactualizată conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu indicele de

inflație.

Respingerea cererii de

acordare a despăgubirilor morale este nelegală deoarece daunele trebuie să se

compună din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat

proprietarului pentru nefolosirea bunului, plus beneficiile materiale care se

puteau obține prin închirierea spațiilor, casa fiind amplasată într-o zonă cu

mare vad comercial.

Recurenta pârâtă a criticat

decizia pentru următoarele motive:

Stabilind cuantumul

despăgubirilor ce se cuvin reclamantei, instanța a încălcat dispozițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează în mod expres procedura

de determinare și de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de legislația

în materie.

Conform art. 16 din Titlul

VII, determinarea cuantumului despăgubirilor și emiterea titlurilor de despăgubire

reprezintă atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Astfel, în mod corect a fost

emisă dispoziția Primarului nr. 1138/2006, prin care s-a stabilit calitatea de

persoană îndreptățită a reclamantei la acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale.

Obligarea Comisiei Centrale

la plata unor despăgubiri a fost dispusă de către instanță cu nesocotirea

procedurii legale, potrivit căreia instanța de judecată, în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, poate soluționa doar contestația

persoanei nemulțumite de cuantumul despăgubirilor stabilite prin decizia

entității precizate (art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Deși instanța de casare a

dispus completarea probatoriului cu dovezile necesare determinării cuantumului

despăgubirilor, instanța de apel trebuia să țină seama că, la momentul

pronunțării hotărârii sale, legislația în materie suferise modificări și că

noua reglementare era diferită esențial de cea prin care autoritățile locale învestite

cu soluționarea notificărilor aveau și obligația stabilirii sumei în limita

căreia se acordau titluri de valoare nominală sau acțiuni persoanelor

îndreptățite.

Dispozițiile legii noi sunt

de imediată aplicare, Curtea de Apel obligând Comisia Centrală la plata unor

despăgubiri fără a se parcurge anterior procedura prealabilă administrativă de

determinare a cuantumului lor, în condițiile art. 19 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 și fără ca această entitate să aibă calitate procesuală în

prezentul litigiu.

Recurenta pârâtă a solicitat

admiterea căii de atac, modificarea în parte a deciziei civile, în temeiul art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul de a se respinge și capătul de cerere

privind stabilirea cuantumului despăgubirilor ce se cuvin reclamantei.

Ambele părți au depus

întâmpinări la recursurile formulate în cauză, prin care au solicitat

respingerea acestor căi de atac, ca nefondate.

Analizând decizia civilă

atacată, în raport de motivele de recurs și din perspectiva dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt

nefondate, pentru următoarele considerente:

Susținerile recurentei

reclamante cu privire la natura preluării imobilului de către stat și la

consecințele acesteia privind păstrarea bunului în proprietatea părții sunt

nerelevante din perspectiva modalității de acordare a măsurilor reparatorii.

Astfel, indiferent că

preluarea bunului în baza Decretului de expropriere nr. 254/1979 constituie o

preluare cu sau fără titlu valabil, restituirea în natură a terenului

(construcția preluată fiind demolată) este condiționată de neocuparea acestuia

de construcții noi, autorizate, de servituți legale sau alte amenajări de

utilitate publică, în condițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată. Or, conform deciziei civile nr. 418 din 4 decembrie 2006 a Curții

de Apel Ploiești, secția civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3508 din 2

mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, pronunțată într-un alt proces desfășurat între

aceleași părți, s-a menținut soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii

formulate de reclamantă, având ca obiect restituirea în natură a terenului

pretins liber în prezentul litigiu, în suprafață de 40  mp. Printre altele,

Curtea de Apel a reținut că terenul respectiv este ocupat de căi de acces și

blocuri de locuințe, reclamanta nedovedind că pe teren sunt construite 4

garaje.

Hotărârea judecătorească

sus-menționată se bucură de putere de lucru judecat în condițiile art. 1200

pct. 4 și art. 1202 C. civ., astfel încât situația juridică actuală a

imobilului nu mai poate fi repusă în discuție în prezentul dosar, consecința

fiind cea a imposibilității restituirii în natură a bunului. Ca atare, față de

ocuparea terenului cu construcții definitive, de utilitate publică, și de

caracterul irevocabil al hotărârii prin care s-a respins în celălalt proces

cererea de restituire în natură a terenului, în mod corect, instanța de apel a

considerat că nu este posibilă o asemenea modalitate de reparație, măsurile

reparatorii urmând a se stabili prin echivalent.

În ceea ce privește

legalitatea soluției pronunțate prin decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, aceasta

vizează un alt dosar și nu poate fi examinată în prezenta cale de atac

formulată de reclamantă. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat deja, hotărârea

aparține unei instanțe de recurs, este irevocabilă conform art. 377 alin. (2)

pct. 4 C. proc. civ. și se bucură de prezumția absolută irefragabilă de adevăr,

aspectele constate în cuprinsul său neputând fi supuse din nou dezbaterii

părților, cu consecința modificării celor reținute de instanța respectivă.

În ceea ce privește

cuantumul în limitele căruia urmează să fie acordate despăgubirile prin

echivalent, instanța a avut în vedere rapoartele de expertiză întocmite în

cauză și care au respectat criteriile prevăzute de lege pentru stabilirea

valorii acestora, respectiv valoarea de piață de la data soluționării

notificării, din care s-a scăzut valoarea actualizată a despăgubirilor primite

pentru imobil, conform art. 11 alin. (5), (6) și (7) din Legea nr 10/2001,

republicată. Modalitatea de calcul rezultă cu claritate din cele două rapoarte

de expertiză (filele 49-53, 156-161 dosar apel).

Pe de altă parte, aplicarea

coeficientului de actualizare, în condițiile art. 11 alin. (1) din actul

normativ arătat mai sus, invocată în cererea de recurs, vizează suma de bani

încasată de proprietarul deposedat cu ocazia preluării bunului și care se

deduce din valoarea despăgubirilor în echivalent cuvenite ca urmare a

imposibilității restituirii în natură a imobilului. Expertul în construcții a

respectat dispozițiile enunțate, scăzând din valoarea măsurilor reparatorii suma

încasată de soțul reclamantei la 3 iulie 1985, de 77.363 lei, actualizată

conform legislației în vigoare, rezultând o valoare finală de 45.993 lei a

despăgubirilor respective, dedusă din valoarea de piață a

imobilului-construcție.

De asemenea, valorile stabilite

prin cele două expertize și contestate de recurentă au caracter provizoriu,

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cancelariei

Primului-Ministru revenindu-i atribuția stabilirii finale a despăgubirilor care

se acordă potrivit Legii nr. 247/2005, în condițiile art. 13 cu referire la

art. 16 alin. (7) din Titlul VII, Capitolul V al acestei legi.

În ceea ce privește daunele

morale solicitate de reclamantă, în mod corect, Curtea de Apel a respins

această cerere, ca neîntemeiată, având în vedere că despăgubirile respective nu

pot fi solicitate în procedura specială a Legii nr. 10/2001, care nu prevede

vreo modalitate de reparație pentru asemenea daune. În plus, litigiul privind

eventualul prejudiciu suferit de reclamantă ca urmare a preluării bunului

trebuie să se desfășoare într-un anumit cadru procesual, în care justifică

legitimare procesuală pasivă cel care a procedat la măsura abuzivă, prin

reprezentantul său legal. Or, o asemenea persoană nu a fost chemată în judecată

în procesul de față, pretențiile reclamantei neputându-se verifica în absența

celui răspunzător de eventualul prejudiciu, prin reprezentantul său legal.

Pe de altă parte, enumerând

în cererea de recurs pretențiile solicitate cu titlu de daune morale, recurenta

reclamantă schimbă obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând alte

pretenții decât cele cerute în dosarul de fond și care, în realitate, au natura

unor daune materiale (echivalentul lipsei de folosință a imobilului,

cheltuielile de întreținere efectuate în plus în actuala locuință a

reclamantei, situată la bloc, beneficiul nerealizat, constând în veniturile ce

ar fi putut să fie obținute de parte prin închirierea construcției). Toate

aceste pretenții reprezintă cereri noi, în condițiile art. 316 cu referire la

art. 294 alin. (1) C. proc. civ. deoarece nu au format obiectul solicitărilor

formulate prin cererea de chemare în judecată, neputând fi analizate direct în

recurs.

Având în vedere aceste

considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată de reclamantă a fost

pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, expuse pe parcursul

prezentelor considerente, așa încât, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct.

9 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de această parte, ca nefondat,

în baza art. 312 alin. (1) din cod.

Susținerile recurentei

pârâte Primăria municipiului Târgoviște sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel, cererea de chemare

în judecată a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

având valoarea unei contestații față de cuantumul despăgubirilor propuse de

pârâtă prin adresa nr. 2338 a din 8 februarie 2005 pentru imobilul în litigiu.

Dispoziția nr. 1138 din 27

ianuarie 2006 emisă ulterior introducerii acțiunii în dosarul de față nu face

obiectul prezentului litigiu, astfel încât legalitatea sa nu poate fi examinată

în recursul de față. De altfel, contestația formulată de reclamantă împotriva

dispoziției respective a fost soluționată în mod irevocabil prin sentința

civilă nr. 497 din 7 aprilie 2006 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în

dosarul nr. 2000/2006, rămasă definitivă prin decizia nr. 418 din 4 decembrie

2006 a Curții de Apel Ploiești și irevocabilă prin decizia nr. 3508 din 2 mai

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, în sensul respingerii acțiunii.

Cum prin dispoziția nr. 1138

din 27 ianuarie 2006 nu s-a stabilit decât dreptul reclamantei la despăgubiri

pentru imobilul din prezentul litigiu, nu și cuantumul lor, menționarea

limitelor valorice ale acestora în prezentul dosar nu afectează puterea de

lucru judecat a hotărârii prin care s-a soluționat irevocabil contestația

îndreptată împotriva dispoziției emise de Primărie.

Față de data introducerii

cererii de chemare în judecată în dosarul de față, anterioară intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005, așa cum deja s-a arătat, instanța, în baza

principiului plenitudinii de competență, are posibilitatea de a cenzura

limitele valorice ale despăgubirilor propuse de pârâtă în faza procedurii administrative,

prealabil emiterii dispoziției nr. 1138/2006 și contestate într-un alt dosar.

Astfel, potrivit art. 16 din

Capitolul V Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se predau Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deciziile sau dispozițiile

emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, în care s-au

consemnat sume de bani care urmează să fie acordate ca despăgubire, respectiv

notificările care nu au fost soluționate în sensul arătat la prima ipoteză,

până la data intrării în vigoare a actului normativ menționat.

Interpretând textul de lege

indicat mai sus, Înalta Curte, prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007, a

stabilit că prevederile art.16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

În motivarea deciziei,

Înalta Curte a reținut că, din perspectiva reglementării de ansamblu a

conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi, nu

pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au

emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul lor, neatacate în instanță în

termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 după

modificare.

Deciziile sau dispozițiile

care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca

urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost atacate ulterior

pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân

supuse controlului instanțelor de judecată, sub aspectul legalității și

temeiniciei.

În plus, în măsura în care

contestațiile formulate împotriva notificărilor soluționate înainte de intrarea

în vigoare a noii legi privesc nu numai îndreptățirea persoanelor la măsuri

reparatorii, ci și natura sau întinderea lor, instanțele se vor pronunța asupra

contestațiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de

competență.

Aceasta înseamnă că instanța

are obligația de a pronunța și asupra aspectelor sus menționate, dacă se

formulează critici în legătură cu natura sau întinderea măsurilor de

restituire.

În speță, astfel cum deja

s-a arătat, adresa nr. 2338 a din 8 februarie 2005, atacată în prezentul dosar,

a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (publicată în

M.Of. nr. 653 din 22 iulie 2005) și contestată în instanță prin cererea

introdusă la 7 martie 2005.

Ca atare, din perspectiva

art. 16 din Titlul VII al actului normativ enunțat mai sus și a deciziei

pronunțate în interesul legii, instanțele aveau competența de a stabili și

limitele valorice ale despăgubirilor, Curtea de Apel pronunțând o hotărâre cu

respectarea dispozițiilor legale în materie evocate.

Pe de altă parte, atacarea

deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum și participarea acestui

organism în proces, în raport de dispozițiile soluționarea notificării,

potrivit acestei legi, în timp ce dispozițiile art. 19 din actul normativ

menționat mai sus sunt incidente în cazul atacării deciziei finale privind

valoarea despăgubirilor, arătate în titlurile de despăgubire, care reprezintă

actul Comisiei Centrale și care nu formează obiect al prezentului dosar.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată este pronunțată cu

respectarea și aplicarea corectă a legii și din perspectiva criticilor

formulate de pârâtă, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de aceasta, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele

art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate

de reclamanta Ionescu Eugenia și de pârâta Primăria municipiului Târgoviște

împotriva deciziei nr. 78 din 7 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică azi 31 octombrie 2008.