ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5249/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: G.G. a cerut Tribunalului Dâmbovița la data de 23 martie 2006 anularea hotărârii nr. 2229 din 7 martie 2006 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 247/2005 din cadrul Consiliului Local al municipiului Moreni și acordarea de despăgubiri în echivalentul unui teren expropriat prin Decretele nr. 162/1976 și nr. 139/1979. Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 137 din 23 octombrie 2006, prin care a admis „acțiunea”, a anulat „dispoziția nr. 2229/2006 emisă de Primăria Moreni”, a constatat că „reclamantul e îndreptățit la despăgubiri pentru terenul de 413 mp situat în Moreni” și a obligat pe „intimata Primăria Moreni” la plata de cheltuieli de judecată către „reclamant”.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Primăria municipiului Moreni și „Instituția Prefectului Județului Dâmbovița”. Prin decizia nr. 129 din 12 martie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile, a anulat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Moreni. Instanța de apel a constatat că indicata hotărâre nr. 2229 din 7 martie 2006 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 247/2005, a cărei anulare se cere de către reclamant, este în fapt o adresă prin care Consiliul Local al municipiului Moreni a comunicat lui G.G. respingerea unei cereri prin care acesta solicitase, în temeiul Legii nr. 247/2005, restabilirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Curtea de apel a mai stabilit că menționata cerere a fost adresată direct primarului fără a fi urmată procedura prevăzută de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că anterior G.G. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care a fost respinsă prin dispoziție emisă de primar, precum și că Legea nr. 247/2005 a prelungit numai termenul de depunere a cererilor prevăzute de Legea nr. 18/1991 și de Legea nr. 1/2000 având ca obiect restituirea de terenuri, în timp ce termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu a suferit nici o modificare. În raport cu aceste constatări, instanța de apel a hotărât că „obiectul prezentului litigiu îl constituie cererea de anulare a unui act emis în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, împrejurare ce a fost greșit interpretată și calificată de către instanța de fond, care, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., avea obligația de a încadra corect în drept cererea cu a cărei soluționare fusese investită de către intimat”. Reținând că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005, competența materială în soluționarea cererii deduse judecății aparține Judecătoriei Moreni în complet specializat, curtea de apel a anulat hotărârea de primă instanță și a dispus reluarea judecății de către instanța competentă. G.G. a declarat recurs susținând că hotărârea instanței de apel „este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.”, deoarece curtea de apel a considerat greșit că în speță ar fi aplicabilă procedura din legea fondului funciar, iar nu cea reglementată de Legea nr. 10/2001, numai astfel stabilind eronat competența Judecătoriei Moreni în loc de Tribunalul Dâmbovița.

Dezvoltând susținerea, recurentul a mai arătat că în contra celor susținute de părțile adverse, notificarea pe care a formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată sau, cel puțin, nu s-a făcut dovada că i-a fost comunicată dispoziția de respingere a notificării, astfel că, în temeiul Legii nr. 247/2005, nu a formulat o nouă cerere de restituire a terenului preluat de stat, ci a revenit cu solicitarea de a fi soluționată notificarea inițială. Ca urmare, adresa prin care i-a fost respinsă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost emisă în procedura Legii nr. 10/2001, iar judecarea contestației formulate împotriva acesteia aparținea competenței tribunalului. Recursul nu este fondat.

Indiferent de faptul că a fost sau nu comunicată lui G.G., existența dispoziției nr. 1059 din 31 martie 2004 emisă de Primarul municipiului Moreni este o realitate necontestată și are ca obiect soluționarea notificării nr. 173 din 12 noiembrie 2001 prin care G.G. a cerut acordarea de despăgubiri bănești în temeiul Legii nr. 10/2001 în echivalentul terenului în suprafață de 515 mp situat în municipiul Moreni, a se vedea fila 30 din dosarul de fond, adică unul și același teren vizat și prin procesul de față. Este de asemenea necontestat că, prin petiția înregistrată la Primăria municipiului Moreni sub nr. 31 din 13 septembrie 2005, adresată direct primarului, (fila 14 dosar fond), G.G.

a solicitat în temeiul Legii nr. 247/2005 restabilirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 515 mp, situat în strada V. În raport cu circumstanțele descrise nu poate fi primită susținerea din recurs în sensul că petiția din 13 septembrie 2005 nu reprezintă o cerere în sine, ci numai o reiterare a notificării nr. 173/2001, făcută în scopul de a determina soluționarea notificării inițiale. Dimpotrivă, petiția în cauză are scopul evident de a declanșa procedura specifică Legii nr. 1/2000 în temeiul art. III din Titlul VI al Legii nr. 247/2005, potrivit cu care „persoanele fizice și persoanele juridice pot formula cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferențele de suprafață ce pot fi restituite conform prezentei legi, până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv”.

Asemenea modalitate este singura posibilă să permită cercetarea în fond a cererii prin care G.G. pretinde măsuri reparatorii pentru un teren trecut în proprietatea statului, dat fiind că, așa cum corect a reținut instanța de apel, modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 și dispozițiile proprii ale celui din urmă act normativ nu au prevăzut un nou termen la îndemâna persoanelor îndreptățite de a cere măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În consecință, calificarea dată de către instanța de apel cererii deduse judecății de către G.G. este nu numai legală, ci și în interesul acestuia, iar susținerile din recurs nu sunt întemeiate, astfel încât recursul va fi respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de G.G. împotriva deciziei nr. 129 din 12 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2007.