ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4205/2010

Acțiunea Reclamanta G.A.I.E. a formulat la 8 iunie 2001 pe rolul Tribunalului Dâmbovița o acțiune împotriva pârâtei SC A. SA prin care a solicitat restituirea în natură a terenului de 50 ha format din 47 ha teren arabil și 3 ha conac și parc, imobil ce a constituit moșia O.G. (mama adoptivă a reclamantei) situat în satul Bălteni, comuna Conțești, județul Dâmbovița, preluată de stat prin Decretul de expropriere nr. 83/1949. Proprietatea O.G. se compunea din teren de 50 ha precum și dintr-o serie de imobile, 5 clădiri de locuit și acareturi gospodărești (coteț păsări, grajd, pătul de porumb, o cocină, două magazii, trei sere, un bazin de apă pe picioare de lemn și trei fântâni). Față de răspunsul negativ la notificarea nr. 2 din 19 martie 2005 adresată pârâtei SC A. SA, materializat în Decizia nr. 310 din 10 mai 2001, reclamanta a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea părților din această moșie care nu i-au fost restituite anterior prin sentința civilă nr. 796 din 3 iunie 2009 a Judecătoriei Răcari, județul Dâmbovița, adică terenul și celelalte imobile, în prezent demolate. Prin hotărârea judecătorească menționată, petentei i-au fost restituite o casă de locuit cu parter, etaj și fânar, o clădire din zid cu 3 camere și o clădire din zid cu 8 camere, un antreu și 2 closete, adică ce exista în ființă la data solicitării, restul construcțiilor fiind demolate). La 24 aprilie 2002, reclamanta și-a precizat capătul de cerere privind restituirea suprafeței de 50 ha în sensul că renunță la suprafața de 42 ha și 6175 m 2 teren extravilan, această cerere neîncadrându-se în dispozițiile Legii nr. 10/2001, suprafața fiindu-i restituită în temeiul Legii nr. 18/1991. Ca urmare, și-a retras acțiunea numai pentru suprafața de teren de 7 ha și 3825 m 2 intravilan. În notele scrise depuse la dosar a precizat că solicită 6 ha. și 8825 m 2 de teren pe care înțelege să-l primească cu sarcina de care este afectat (ipotecat de B.I.R. – SC R. SA). Pârâta, care s-a opus la admiterea acțiunii, a arătat că deține un certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru 350.605,04 m 2 , teren ce face parte din capitalul său social, ipotecat de B.I.R. și a chemat în judecată pe această din urmă bancă pentru ca hotărârea ce se va pronunța să-i fie opozabilă.

Primul ciclu procesual Tribunalul Dâmbovița prin sentința civilă nr. 531 din 4 septembrie 2002 a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâtă. Instanța a reținut că terenul de 7 ha și 3825 m 2 nu face obiectul Legii nr. 10/2001 ci a fost reconstituit potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/1991, iar pârâta are un titlu de proprietate asupra terenurilor. Cererea de chemare în judecată a altor persoane a fost de asemenea respinsă având în vedere că pentru procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu au relevanță – contractele de ipotecă invocate de pârâtă. Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 156 din 19 decembrie 2002 a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința și a obligat pârâta să emită decizie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de legea nr. 10/2001 pentru construcțiile demolate și terenul existent anterior sub acestea, evaluarea făcându-se potrivit criteriilor legale. Împotriva deciziei nr. 156/2002, au declarat recurs ambele părți. Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6635 din 26 noiembrie 2004 a admis ambele recursuri. Decizia a fost casată cu trimitere spre rejudecare către aceeași instanță. Considerentele instanței de recurs în motivarea acestei soluții au vizat împrejurarea că nu s-a pus în discuția părților cererea precizatoare de acțiune prin care reclamanta a solicitat restituirea în natură a 7 ha și 3825 m 2 și nu s-a stabilit nici care construcții au fost demolate, din cele individualizate prin cererea de chemare în judecată și pentru că nu s-a verificat în ce măsură imobilele construcții descrise în procesul – verbal de expropriere se identifică cu cele solicitate prin notificare, și, în măsura în care acestea nu au fost demolate, cine le deține, instanța ignorând prevederile Legii nr. 10/2001 din art. 36 alin. (3) care reglementează procedura de urmat pentru situația imposibilității restituirii în natură a bunurilor și acceptării de despăgubiri de către persoana interesată.

Al doilea ciclu procesual Rejudecând cauza, Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă nr. 125 din 9 martie 2007 a admis apelul reclamantei. A fost schimbată în tot sentința civilă nr. 531 din 4 septembrie 2002 a Tribunalului Dâmbovița și în consecință a fost admisă în parte contestația. S-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin despăgubiri pentru construcțiile demolate, identificate prin raportul de expertiză B.C. (filele 40 – 42 în dosarul nr. 6524/2005 al Curții de Apel Ploiești) precum și pentru terenul de 10.953,15 m 2 deținut de AF A.I.R. (conform raportului de expertiză A.C. întocmit în apel). Prin aceeași decizie s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 57871,85 m 2 identificat pe schița de plan anexă la același raport de expertiză. A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție în nume propriu formulată de AF A.I.R. și obligate în solidar pârâtele la 2700 lei cheltuieli de judecată către contestatoare. În motivarea acestei decizii Curtea de apel a reținut că terenul în litigiu are suprafața de 6,8825 ha, fiind stăpânit în fapt de AF A.I.R. (1,0953 ha) și respectiv de SC A. SA Cornățelu (5,7872 ha). O parte din teren și construcții a fost ipotecată de SC A. SA Cornățelu la B.I.R. (BIR) pentru obținerea unui credit în vederea redresării comerciale. S-a mai constatat, potrivit actului de adjudecare nr. 2250 din 17 octombrie 2003 încheiat de executorul bancar al B.I.R., că AF A.I.R. a cumpărat la licitație publică suprafața de teren de 10.953,15 m.p. și atelierul mecanic (teren scos în vânzare prin licitație de BIR față de neachitarea împrumutului acordat SC A. SA Cornățelu). Instanța a constatat că pentru terenul care a făcut obiectul vânzării la licitație publică finalizată printr-o adjudecare considerată valabilă prin hotărâre judecătorească definitivă, reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin despăgubiri ce se va acorda în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Același drept la despăgubiri a fost constatat în beneficiul reclamantei și pentru clădirile demolate, identificate prin raportul de expertiză întocmit (filele 40 – 41 în dosarul de apel în rejudecare). Cât privește terenul de 57.871,85 m.p. deținut în folosință de SC A. SA, s-a constatat că acesta este liber și nu a făcut obiect de revendicare în temeiul Legii nr. 18/1991, nereconstituindu-se un drept de proprietate pentru acesta nici reclamantei și nici altei persoane și ca urmare s-a dispus restituirea în natură. A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu formulată de AF A.I.R. deoarece potrivit art. 50 alin. (2) și (3) C. proc. civ., o atare cerere se poate face numai în fața primei instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor iar în instanța de apel, numai cu învoirea părților or, această cerere a fost formulată în apel, fără învoiala părților. Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3608 din 3 iunie 2008 a admis recursurile declarate de contestatoare și, respectiv, de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 125/2007 a Curții de Apel și a casat decizia trimițând dosarul la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului. S-a constatat că deși s-au încuviințat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expert A.C. (care refuzând să răspundă obiecțiunilor, a fost înlocuit cu expertul N.T.) instanța de apel și-a întemeiat soluția tot pe acest raport de expertiză, fără a motiva această alegere și fără a arăta considerentele pentru care nu a fost reținut raportul de expertiză întocmit de expertul N.T. S-a constatat că procedând în acest mod instanța a provocat contestatoarei o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. S-a mai reținut că pe terenul aflat în litigiu contestatoarea are în proprietate trei construcții în baza sentinței civile nr. 796/1999 a Judecătoriei Răcari (conform concluziilor expertizei întocmite de N.T.T., necontestată de părți). Instanța de recurs a statuat că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinței nr. 796/99 de care se prevalează contestatoarea face ca problema naturii juridice a terenului pe care sunt amplasate construcțiile să nu mai poată forma obiect de analiză, cu atât mai mult cu cât nu s-au făcut probe că această suprafață ar fi fost restituită unei alte persoane. Ca urmare, contestatoarea este îndreptățită să primească în natură și terenul de sub construcțiile aflate în proprietatea ei. S-a observat însă că prin raportul de expertiză efectuat nu s-a făcut o delimitare a acestui teren, ceea ce impune completarea probelor cu o expertiză având un asemenea obiectiv. S-a mai dat îndrumarea către instanța de trimitere de a se administra dovezi pentru determinarea naturii și destinației terenului pentru a se stabili dacă acestuia i se aplică dispozițiile art. 39 din Legea nr. 18/1991, cu consecința inadmisibilității cererii în condițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001. S-a arătat că se impune determinarea situării terenului – în intravilan sau în extravilan – pentru a se ține cont de norma metodologică prevăzută de pct. 8.1 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în vigoare la data declanșării litigiului, potrivit căreia restituirea în natură a terenurilor (inclusiv cele arabile) aflate în intravilanul localităților, intră sub incidența procedurilor prevăzute de lege, dacă terenul respectiv este disponibil (deci nu este ocupat de construcții ale terților ori pe terenul respectiv nu au fost puse în posesie în mod legal, până la apariția legii, persoane cărora li s-a constituit un drept de proprietate în temeiul legilor anterioare). Această interpretare a fost păstrată și de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care în pct. 8.1 au stabilit că nu fac obiectul legii terenurile situate în extravilanul localităților (inclusiv terenurile aflate în extravilanul localităților și evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale), indiferent că aveau această situare la data preluării abuzive sau la data notificării și nici terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 1659/1997).

Al treilea ciclu procesual Curtea de apel Ploiești prin decizia civilă nr. 123 din 11 iunie 2009 rejudecând cauza urmare casării cu trimitere a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de SC A. SA prin lichidator judiciar IPURL P.V. și a admis apelul contestatoarei precum și cererea de intervenție formulată de AF A.I.R. A fost schimbată în tot sentința civilă nr. 531/2002 a Tribunalului Dâmbovița și în consecință a fost admisă în parte contestația și s-a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii constând în despăgubiri ce se vor acorda în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru construcțiile demolate și identificate potrivit raportului de expertiză B.C. (filele 40 – 42 din dosar), contestația fiind în rest respinsă ca neîntemeiată și obligată intimata pârâtă SC A. SA la 5800 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. În motivarea acestei decizii Curtea de Apel a reținut în esență următoarele: Petitul acțiunii introductive de instanță, temeiul invocat ( Legea nr. 10/2001 ) și actele anexate cererii, respectiv notificarea nr. 2/2001 și decizia nr. 310/2001 emisă de SC A. SA de respingere a notificării, conduc la concluzia că acțiunea reprezintă o veritabilă contestație împotriva deciziei de respingere a notificării. Imobilul teren revendicat îl reprezintă suprafața de 6 ha 8.825 mp. La această concluzie s-a ajuns observându-se poziția reclamantei exprimată atât printr-o precizare ulterioară de acțiune, la 26 iunie 2002 (fila 111 în dosar), prin care a restrâns obiectul acțiunii cu privire la terenuri, ca urmare a faptului că i-a mai fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 5000mp din proprietatea revendicată cât și prin concluziile scrise depuse de aceasta la fila 143 din dosarul de fond. Reclamanta a făcut dovada că este unica moștenitoare a defunctei G.O. căreia i-au fost preluate din proprietate în mod abuziv, prin Decizia nr. 83/1949, terenul în suprafață de 50 ha și 14 construcții. Reclamanta are, așadar, calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în temeiul art. 4 alin. (2) iar imobilele construcții, ce au aparținut autoarei sale, se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. h) din lege, fiind preluate abuziv (trei dintre acestea – care nu formează obiectul Legii nr. 10/2001 fiind deja restituite prin sentința civilă nr. 695/1999). Cât privește terenurile ce fac obiectul prezentei acțiuni instanța de apel a constatat că potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, sunt excluse de la prevederile acestei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim este reglementat de Legea nr. 18/1991 sau de Legea nr. 1/2000, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997. Instanța de apel – având în vedere interpretarea dată de Normele metodologice în art. 8.1, varianta în vigoare la data declanșării litigiului, precum și cele în vigoare la momentul soluționării cauzei și conform dezlegării problemelor de drept în discuție prin decizia de casare – a constatat că terenul de 7,3825 ha situat în „curtea conacului” a fost solicitat și restituit în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000. Cât privește terenul aferent celor trei construcții deținute în proprietate de contestatoare s-a reținut din raportul de expertiză că acesta face parte din terenul de 7,3825 ha (pct. E fila 53 din dosarul din apel) și se suprapune în totalitate peste terenul proprietatea AF A.R., care îl deține potrivit actului de adjudecare (nr. 2250 din 17 octombrie 2003) care nu a fost anulat până în prezent. Instanța de apel a conchis că regimul juridic al terenului aferent celor trei proprietăți „nu poate fi altul decât cel al întregii suprafețe din care face parte, el făcând obiectul legilor funciare și fiind deja restituit în extravilan, iar faptul că prin sentința din anul 1994 i s-au restituit reclamantei numai construcțiile nu și terenul aferent, nu o îndreptățește pe reclamantă la o dublă restituire ci cel mult eventual la un drept de superficie pentru terenul de sub clădiri și de servitute pentru accesul la drumul public”. Prin această soluție s-a apreciat că nu s-a înrăutățit situația reclamantei în propria cale de atac având în vedere că la fond i-a fost respinsă acțiunea în totalitate iar rejudecarea apelului s-a dispus ca urmare a admiterii recursurilor reclamantei și pârâtei SC A. SA. S-a mai arătat că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că terenurile se pot restitui numai în condițiile în care nu erau solicitate și reconstituite potrivit legii fondului funciar, condiție neîndeplinită în speță, potrivit înscrisurilor noi depuse la dosar. Cât privește construcțiile s-a constatat că 10 dintre acestea, rămase nerestituite, au fost demolate și ca urmare s-a constatat că acestea fac obiectul Legii nr. 10/2001, reclamanta fiind îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent. În această privință s-a considerat nelegală soluția instanței de fond care a statuat că reclamanta trebuia să se adreseze prefectului în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 1072001 și nu să formuleze o acțiune în justiție. A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii având în vedere că obiectul acțiunii nu l-au constituit numai terenurile cu privire la care s-a constatat că nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, pentru motivele arătate, ci și construcțiile preluate în mod abuziv, care fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Recursul Împotriva deciziei nr. 123/2009 reclamanta a declarat recurs în termenul legal prevăzut. În drept au fost invocate motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În fapt hotărârea Curții de apel a fost criticată sub două aspecte corespunzătoare motivelor de recurs invocate, cum se va arăta în cele ce urmează. Cât privește motivul prevăzut de pct. 9 s-a arătat că: - au fost încălcate dispozițiile deciziei de casare (nr. 3608/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție); instanța de apel trecând peste problemele de drept dezlegate de instanța de recurs, a făcut, la rândul ei, recomandarea ca reclamanta să-și constituie „cel mult eventual” un drept de superficie și de servitute pentru a-și putea exercita atributele de proprietate asupra celor trei clădiri din proprietate; - s-a făcut o greșită apreciere a deținătorilor terenului de 7,3825 ha (AF A.R.) potrivit actului de adjudecare, din actele dosarului rezultând că această pârâtă deține numai 10.953 m 2 , restul de 55.117 m 2 aparținând SC A. SA Cornățelu; - s-au încălcat dispozițiile art. 7 alin. (1), art. 8 și art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001 și a punctului 8.1din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003; - s-au încălcat dispozițiile art. 38 din Legea nr. 442/2001 privind protejarea monumentelor istorice care instituie o serie de obligații pentru proprietarii monumentelor istorice, obligație pe care reclamanta – proprietară a conacului O.G. din comuna Conțești, sat Bălteni, aflat pe suprafața de 10.953 m 2 ce face parte integrantă din terenul de 7,3825 ha, (obiectul litigiului) imobil ce figurează în evidențele autorităților de resort ca monument istoric – nu le poate onora, fiind împiedicată să-și exercite atributele dreptului de proprietate; Cât privește motivul prevăzut de pct. 7 s-a arătat că s-a dat eficiență așa-ziselor înscrisuri noi depuse de intimată la ultimul termen de judecată și care se aflau, de altfel, de mai mult timp la dosarul cauzei și au fost înlăturate fără motivare concluziile raportului de expertiză topografică întocmit de M.C. Intimata intervenientă AG A.I.R. – în prezent cu denumirea IF A.I.R. - prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei nr. 123/2009 a Curții de apel, cererea reclamantei fiind reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 numai cât privește clădirile demolate, nu și în privința terenului care i-a fost în întregime restituit iar aceasta nu a contestat titlurile emise.

Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs se constată că sunt întemeiate criticile formulate astfel că se impune admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul și pentru considerente ce urmează. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor noi probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Curtea de Apel Ploiești a fost investită cu rejudecarea apelului declarat de reclamantă prin decizia nr. 3608 din 3 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În analiza făcută cauzei – din perspectiva recursurilor cu care a fost investită, al reclamantei și respectiv al pârâtei SC A. SA – Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra următoarelor probleme de fapt și de drept: Pe suprafața de teren ce formează obiectul litigiului (de 6,8825 ha) se află mai multe construcții (potrivit raportului de expertiză întocmit de expert N.T.T.), 3 ale reclamantei conform sentinței civile nr. 796/1999 a Judecătoriei Răcari, o clădire atelier mecanic - structură din cărămidă - proprietate AF A.R., cumpărată la licitație de la BIR și o clădire fânar – structură metalică – proprietar AG A.R. cu autorizație de construire, construită în timpul litigiului. Instanța de recurs a mai stabilit – dezlegând problema naturii juridice a terenului pe care sunt amplasate construcțiile – că reclamanta este îndreptățită să primească în natură și terenul ocupat de construcțiile asupra cărora este proprietară, subliniind expres în considerentele deciziei că problema naturii juridice a acestui teren – prin efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 796/1999 al Judecătoriei Răcari – nu mai poate forma obiect de analiză, cu atât mai mult cu cât nu s-a probat că această suprafață de teren ar fi fost restituită altei persoane. Casând decizia nr. 125/2007 a Curții de apel Ploiești, Înalta Curte de Casație și Justiție a indicat expres obiectivele de urmat în rejudecarea apelului cât privește completarea probelor și anume: - o expertiză pentru delimitarea terenului aferent celor trei construcții din proprietatea reclamantei și - probe pentru stabilirea naturii juridice și destinației terenului aferent celorlalte două clădiri (în proprietatea AG A.R.) pentru a se putea determina incidența dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 18/1991 cu consecința inadmisibilității cererii în raport de art. 8 din Legea nr. 10/2001. Cu privire la acest din urmă aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost explicită în a sublinia caracterul de complinire al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în raport de celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar inclusiv din fondul funciar, domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 acoperind și terenurile din intravilanul localităților care, până la intrarea în vigoare a legii (14 februarie 2001) nu au fost restituite integral persoanelor îndreptățite. În raport de dezlegările problemelor de fapt și de drept și îndrumărilor date de instanța de recurs, soluția pronunțată de Curtea de apel Ploiești prin decizia nr. 123/2009 este nelegală. Instanța de apel rejudecând cauza într-adevăr a dispus efectuarea unei noi expertize cu obiectul stabilit în decizia de casare. Expertul M.C.D. a identificat (fila 45 în dosar) că terenul aferent celor trei construcții deținute în proprietate de reclamantă potrivit sentinței nr. 796/1999 - aflat în intravilanul comunei Conțești, sat Bălteni, județul Dâmbovița - are suprafața totală de 10.953 m 2 și este compus din două loturi: Lotul 1 de 3184 m 2 aferent construcțiilor C 1 și C 2 (între punctele 30, 31, 32, 35, 36, 37, 38, 39 și 30 din schița de la fila 46 dosar apel). Pe terenul de 3184 m 2 se află fostul conac O.G. care este monument istoric, precum și trei din cele patru copertine metalice proprietatea AG A. – care nu au fost casate, și care au fost construite în 2005, cu autorizație și sunt demontabile. Lotul 2 de 6919 m 2 aferent construcției C 3 (între punctele 32, 33, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 34, 35 și 32 din schiță fila 46 dosar apel).Pe acest teren se află atelierul mecanic - construcție casată în 1990 cu valoare de inventar de 44,40 lei - situat parțial pe terenul aferent construcției C 3. S-a concluzionat și de către expert că pe terenul de 10.953m 2 , individualizat, conform schițelor anexă la raportul de expertiză, nu s-a reconstituit drept de proprietate în temeiul legilor anterioare. În completarea raportului de expertiză expertul a mai precizat (fila 53 dosar apel) că terenul aferent celor 10 construcții demolate, totalizând suprafața de 60.117 m 2 este intravilan și are destinația curți – construcții. Din această suprafață, 5000 m 2 au fost reconstituiți reclamantei, cu titlu de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991. Instanța de apel a administrat proba cu expertiză dispusă de instanța de casare, a încuviințat completarea și a constatat prin încheierea de dezbateri ( la 4 iunie 2009) că raportul de expertiză a răspuns la toate obiectivele stabilite de instanță. Cu toate acestea instanța de apel, soluționând cauza, a ignorat această probă prin care, potrivit celor mai sus consemnate, s-au dat răspunsuri la toate problemele de fapt rămase în suspensie și ordonate de instanța de recurs. Soluția de respingere a cererii de restituire în natură a terenului aferent celor 3 construcții aflate în proprietatea reclamantei este nelegală. Instanța de apel a făcut o apreciere de prisos asupra unei probleme de drept dezlegată deja de Înalta Curte de Casație și Justiție pe de o parte, dar și nelegală, pe de altă parte, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și dispozițiile art. 1, 2 și 8 din Legea nr. 10/2001, apreciind în mod neîntemeiat că nu se aplică Legea nr. 10/2001 la terenul solicitat, cu motivarea – infirmată de situația de fapt stabilită în cauză – că acesta i-a fost restituit reclamantei. În evoluția dosarului, prin parcurgerea diferitelor cicluri procesuale, s-a stabilit că terenul ce i-a fost restituit reclamantei în temeiul Legii nr. 18/1991, și Legii nr. 1/2000, nu face obiectul prezentului litigiului. În acest sens reclamanta însăși prin precizarea de acțiune din 24 aprilie 2002, a arătat că renunță la judecata cererii de restituire a suprafețelor de 50 ha pentru că pentru acestea i-a fost reconstituit dreptul de proprietate. Instanța de apel rejudecând cauza, s-a aplecat asupra unor probleme a căror analiză nu se mai impunea, și a ignorat în mod eronat examinarea și interpretarea problemelor pentru care i-a fost trimisă cauza spre rejudecare. Criticile referitoare la nemotivarea deciziei sau la arătarea unor motive străine de natura pricinii sunt și acestea întemeiate. Angajând-se într-o analiză care s-a dovedit a fi greșită și nelegală - potrivit considerentelor mai sus arătate - hotărârea cuprinde o motivație străină de natura și obiectul cauzei, delimitat precis prin îndrumările date prin decizia de casare. Constatând așadar că motivele de recurs dezvoltate sunt întemeiate Înalta Curte a admis recursul reclamantei cu consecința modificării în parte a deciziei atacate. Se impune admiterea contestației așa cum a fost precizată ulterior de reclamantă, dispunându-se restituirea în natură a terenului de 66070 m 2 identificat conform raportului de expertiză M.C. în dosarul nr. 6526,3/42/2005 al Curții de Apel Ploiești (filele 53 – 54), în suprafețele identificate de expert conform schiței din anexa la raportul de expertiză și anume: - 55.117 m.p. teren liber (pe care au existat cele 10 construcții demolate), în punctele A, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 33, 32, 31, 30, 39, 38, 37, 36, 35, 34, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29 și A) - și 10.953 m 2 teren aferent celor trei corpuri de clădire proprietatea reclamantei; cele patru copertine metalice existente pe acest teren au fost construite de AF A.R. cu autorizația nr. 29 din 20 octombrie 2005 în timpul procesului și sunt demontabile. Cât privește atelierul metalic situat parțial pe terenul aferent construcției C 3 (din Lotul 2) conform schiței la raportul de expertiză, expertul a arătat că această construcție a fost casată în anul 1990 cu o valoare de 44,40 lei. Natura juridică – teren aferent construcțiilor restituite în proprietate reclamantei și aflat sub efectul pozitiv al autorității de lucru judecat ce îl conferă sentința civilă nr. 769/1999 al Judecătoriei Răcari – precum și coordonatele și caracteristicile mai sus arătate individualizate de expert pentru fiecare construcție în parte aflată pe acest teren impune constatarea posibilității restituirii în natură a terenului. Cât privește remarca expertului că terenul aferent celor trei construcții proprietatea reclamantei, de 10.1953 m 2 nu este disponibil, fiind adjudecat de AF A.R. prin actul nr. 2250 din 17 octombrie 2003, se constată că aceasta este neargumentară. În primul rând prin decizia de casare s-a statuat în mod irevocabil asupra naturii juridice a acestui teren impunându-se, pentru considerentele arătate și explicitate în completare și de raportul de expertiză, că se impune restituirea terenului către reclamantă. În al doilea rând este de observat că titlului pe care îl deține asupra terenului AF A.R., face obiectul unui proces, așa cum a reținut și instanța de casare. Având în vedere că prin încheierea din 4 iunie 2009 Curtea de apel a respins ca inadmisibilă în temeiul art. 50 C. proc. civ., cererea de intervenție formulată de intervenienta AF A.I.R., iar în dispozitivul deciziei apare admisă această cerere deși în considerentele deciziei se reamintește despre respingerea cererii prin încheierea din 4 iunie 2009, se va dispune ca urmare a modificării deciziei atacate, respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție sus-amintite. Având în vedere limitele modificării deciziei, se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate. În temeiul art. 274 C. proc. civ. constatând că recurenta reclamantă a făcut dovada cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul plătit pentru serviciile avocaților aleși, în sumă de 2000 lei conform chitanțelor aflate la filele 37 – 39 din dosar vor fi obligate intimatele la plata acestei sume către recurenta - reclamantă.