ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4205/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4205/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în

condițiile art. 260 C. proc. civ. asupra prezentului recurs civil, constată

următoarele:

Reclamanta G.A.I.E. a

formulat la 8 iunie 2001 pe rolul Tribunalului Dâmbovița o acțiune împotriva

pârâtei SC A. SA prin care a solicitat restituirea în natură a terenului de 50 ha format din 47 ha teren arabil și 3 ha conac și parc, imobil ce a constituit moșia O.G. (mama

adoptivă a reclamantei) situat în satul Bălteni, comuna Conțești, județul

Dâmbovița, preluată de stat prin Decretul de expropriere nr. 83/1949.

Proprietatea O.G. se

compunea din teren de 50 ha precum și dintr-o serie de imobile, 5 clădiri de

locuit și acareturi gospodărești (coteț păsări, grajd, pătul de porumb, o

cocină, două magazii, trei sere, un bazin de apă pe picioare de lemn și trei

fântâni).

Față de răspunsul

negativ la notificarea nr. 2 din 19 martie 2005 adresată pârâtei SC A. SA,

materializat în Decizia nr. 310 din 10 mai 2001, reclamanta a solicitat în

temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea părților din această moșie care nu i-au

fost restituite anterior prin sentința civilă nr. 796 din 3 iunie 2009 a Judecătoriei Răcari, județul Dâmbovița, adică terenul și celelalte imobile, în prezent

demolate.

Prin hotărârea

judecătorească menționată, petentei i-au fost restituite o casă de locuit cu

parter, etaj și fânar, o clădire din zid cu 3 camere și o clădire din zid cu 8

camere, un antreu și 2 closete, adică ce exista în ființă la data solicitării,

restul construcțiilor fiind demolate).

La 24 aprilie 2002,

reclamanta și-a precizat capătul de cerere privind restituirea suprafeței de 50 ha în sensul că renunță la suprafața de 42 ha și 6175 m

2

teren extravilan, această

cerere neîncadrându-se în dispozițiile Legii nr. 10/2001, suprafața fiindu-i

restituită în temeiul Legii nr. 18/1991. Ca urmare, și-a retras acțiunea numai

pentru suprafața de teren de 7 ha și 3825 m

2

intravilan. În notele scrise depuse la dosar a precizat că solicită 6 ha. și 8825 m

2

de teren pe care înțelege să-l primească cu sarcina de care este afectat

(ipotecat de B.I.R. – SC R. SA).

Pârâta, care s-a opus

la admiterea acțiunii, a arătat că deține un certificat de atestare a dreptului

de proprietate pentru 350.605,04 m

2

, teren ce face parte din

capitalul său social, ipotecat de B.I.R. și a chemat în judecată pe această din

urmă bancă pentru ca hotărârea ce se va pronunța să-i fie opozabilă.

procesual

Tribunalul Dâmbovița

prin sentința civilă nr. 531 din 4 septembrie 2002 a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și cererea de

chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâtă.

Instanța a reținut că

terenul de 7 ha și 3825 m

2

nu face obiectul Legii nr. 10/2001 ci a

fost reconstituit potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/1991, iar pârâta are un

titlu de proprietate asupra terenurilor.

Cererea de chemare în

judecată a altor persoane a fost de asemenea respinsă având în vedere că pentru

procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu au relevanță – contractele

de ipotecă invocate de pârâtă.

Curtea de Apel

Ploiești prin decizia nr. 156 din 19 decembrie 2002 a admis apelul reclamantei,

a schimbat sentința și a obligat pârâta să emită decizie de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de legea nr. 10/2001 pentru

construcțiile demolate și terenul existent anterior sub acestea, evaluarea

făcându-se potrivit criteriilor legale.

Împotriva deciziei nr.

156/2002, au declarat recurs ambele părți.

Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia nr. 6635 din 26 noiembrie 2004 a admis ambele recursuri. Decizia a fost casată cu trimitere spre rejudecare către aceeași

instanță.

Considerentele

instanței de recurs în motivarea acestei soluții au vizat împrejurarea că nu

s-a pus în discuția părților cererea precizatoare de acțiune prin care

reclamanta a solicitat restituirea în natură a 7 ha și 3825 m

2

și nu s-a stabilit nici care construcții au fost demolate, din cele

individualizate prin cererea de chemare în judecată și pentru că nu s-a

verificat în ce măsură imobilele construcții descrise în procesul – verbal de

expropriere se identifică cu cele solicitate prin notificare, și, în măsura în

care acestea nu au fost demolate, cine le deține, instanța ignorând prevederile

Legii nr. 10/2001 din art. 36 alin. (3) care reglementează procedura de urmat

pentru situația imposibilității restituirii în natură a bunurilor și acceptării

de despăgubiri de către persoana interesată.

procesual

Rejudecând cauza,

Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă nr. 125 din 9 martie 2007 a admis apelul reclamantei. A fost schimbată în tot sentința civilă nr. 531 din 4 septembrie 2002 a Tribunalului Dâmbovița și în consecință a fost admisă în parte contestația. S-a constatat

dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin despăgubiri pentru construcțiile

demolate, identificate prin raportul de expertiză B.C. (filele 40 – 42 în

dosarul nr. 6524/2005 al Curții de Apel Ploiești) precum și pentru terenul de 10.953,15 m

2

deținut de AF A.I.R. (conform raportului de expertiză A.C. întocmit în apel).

Prin aceeași decizie

s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 57871,85 m

2

identificat pe schița de plan anexă la același raport de expertiză.

A fost respinsă ca

inadmisibilă cererea de intervenție în nume propriu formulată de AF A.I.R. și

obligate în solidar pârâtele la 2700 lei cheltuieli de judecată către

contestatoare.

În motivarea acestei

decizii Curtea de apel a reținut că terenul în litigiu are suprafața de 6,8825 ha, fiind stăpânit în fapt de AF A.I.R. (1,0953 ha) și respectiv de SC A. SA Cornățelu (5,7872 ha). O parte din teren și construcții a fost ipotecată de SC A. SA Cornățelu la B.I.R. (BIR)

pentru obținerea unui credit în vederea redresării comerciale.

S-a mai constatat,

potrivit actului de adjudecare nr. 2250 din  17 octombrie 2003 încheiat de

executorul bancar al B.I.R., că AF A.I.R. a cumpărat la licitație publică

suprafața de teren de 10.953,15 m.p. și atelierul mecanic (teren scos în

vânzare prin licitație de BIR față de neachitarea împrumutului acordat SC A. SA

Cornățelu).

Instanța a constatat

că pentru terenul care a făcut obiectul vânzării la licitație publică finalizată

printr-o adjudecare considerată valabilă prin hotărâre judecătorească

definitivă, reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin despăgubiri

ce se va acorda în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Același drept la

despăgubiri a fost constatat în beneficiul reclamantei și pentru clădirile

demolate, identificate prin raportul de expertiză întocmit (filele 40 – 41 în

dosarul de apel în rejudecare).

Cât privește terenul

de 57.871,85 m.p. deținut în folosință de SC A. SA, s-a constatat că acesta

este liber și nu a făcut obiect de revendicare în temeiul Legii nr. 18/1991,

nereconstituindu-se un drept de proprietate pentru acesta nici reclamantei și

nici altei persoane și ca urmare s-a dispus restituirea în natură.

A fost respinsă ca

inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu formulată de AF A.I.R. deoarece

potrivit art. 50 alin. (2) și (3) C. proc. civ., o atare cerere se poate face

numai în fața primei instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor iar în

instanța de apel, numai cu învoirea părților or, această cerere a fost

formulată în apel, fără învoiala părților.

Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia nr. 3608 din 3 iunie 2008 a admis recursurile

declarate de contestatoare și, respectiv, de pârâta SC A. SA împotriva deciziei

nr. 125/2007 a Curții de Apel și a casat decizia trimițând dosarul la aceeași

instanță pentru rejudecarea apelului.

S-a constatat că deși

s-au încuviințat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expert A.C. (care

refuzând să răspundă obiecțiunilor, a fost înlocuit cu expertul N.T.) instanța

de apel și-a întemeiat soluția tot pe acest raport de expertiză, fără a motiva

această alegere și fără a arăta considerentele pentru care nu a fost reținut

raportul de expertiză întocmit de expertul N.T.

S-a constatat că

procedând în acest mod instanța a provocat contestatoarei o vătămare procesuală

care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii în condițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ.

S-a mai reținut că pe

terenul aflat în litigiu contestatoarea are în proprietate trei construcții în

baza sentinței civile nr. 796/1999 a Judecătoriei Răcari (conform concluziilor

expertizei întocmite de N.T.T., necontestată de părți).

Instanța de recurs a

statuat că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinței nr. 796/99

de care se prevalează contestatoarea face ca problema naturii juridice a

terenului pe care sunt amplasate construcțiile să nu mai poată forma obiect de

analiză, cu atât mai mult cu cât nu s-au făcut probe că această suprafață ar fi

fost restituită unei alte persoane. Ca urmare, contestatoarea este îndreptățită

să primească în natură și terenul de sub construcțiile aflate în proprietatea

ei.

S-a observat însă că

prin raportul de expertiză efectuat nu s-a făcut o delimitare a acestui teren,

ceea ce impune completarea probelor cu o expertiză având un asemenea obiectiv.

S-a mai dat îndrumarea

către instanța de trimitere de a se administra dovezi pentru determinarea

naturii și destinației terenului pentru a se stabili dacă acestuia i se aplică

dispozițiile art. 39 din Legea nr. 18/1991, cu consecința inadmisibilității

cererii în condițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001. S-a arătat că se impune

determinarea situării terenului – în intravilan sau în extravilan – pentru a se

ține cont de norma metodologică prevăzută de pct. 8.1 din H.G. nr. 498/2003

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

în vigoare la data declanșării litigiului, potrivit căreia restituirea în

natură a terenurilor (inclusiv cele arabile) aflate în intravilanul

localităților, intră sub incidența procedurilor prevăzute de lege, dacă terenul

respectiv este disponibil (deci nu este ocupat de construcții ale terților ori

pe terenul respectiv nu au fost puse în posesie în mod legal, până la apariția

legii, persoane cărora li s-a constituit un drept de proprietate în temeiul

legilor anterioare). Această interpretare a fost păstrată și de Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

care în pct. 8.1 au stabilit că nu fac obiectul legii terenurile situate în

extravilanul localităților (inclusiv terenurile aflate în extravilanul

localităților și evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale),

indiferent că aveau această situare la data preluării abuzive sau la data

notificării și nici terenurile al căror regim juridic este reglementat prin

legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 1659/1997).

procesual

Curtea de apel

Ploiești prin decizia civilă nr. 123 din 11 iunie 2009 rejudecând cauza urmare

casării cu trimitere a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de

SC A. SA prin lichidator judiciar IPURL P.V. și a admis apelul contestatoarei

precum și cererea de intervenție formulată de AF A.I.R.

A fost schimbată în

tot sentința civilă nr. 531/2002 a Tribunalului Dâmbovița și în consecință a

fost admisă în parte contestația și s-a constatat că reclamanta are dreptul la

măsuri reparatorii constând în despăgubiri ce se vor acorda în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru construcțiile demolate și

identificate potrivit raportului de expertiză B.C. (filele 40 – 42 din dosar),

contestația fiind în rest respinsă ca neîntemeiată și obligată intimata pârâtă

SC A. SA la 5800 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

În motivarea acestei

decizii Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Petitul acțiunii

introductive de instanță, temeiul invocat ( Legea nr. 10/2001 ) și actele

anexate cererii, respectiv notificarea nr. 2/2001 și decizia nr. 310/2001 emisă

de SC A. SA de respingere a notificării, conduc la concluzia că acțiunea

reprezintă o veritabilă contestație împotriva deciziei de respingere a

notificării.

Imobilul teren

revendicat îl reprezintă suprafața de 6 ha 8.825 mp. La această concluzie s-a ajuns observându-se poziția reclamantei  exprimată atât printr-o precizare

ulterioară de acțiune, la 26 iunie 2002 (fila 111 în dosar), prin care a

restrâns obiectul acțiunii cu privire la terenuri, ca urmare a faptului că i-a

mai fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 5000mp din

proprietatea revendicată

cât și prin concluziile scrise depuse de

aceasta la fila 143 din dosarul de fond.

Reclamanta a făcut

dovada că este unica moștenitoare a defunctei G.O. căreia i-au fost preluate

din proprietate în mod abuziv, prin Decizia nr. 83/1949, terenul în suprafață

de 50 ha și 14 construcții.

Reclamanta are,

așadar, calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în temeiul art. 4 alin. (2) iar

imobilele construcții, ce au aparținut autoarei sale, se încadrează în

dispozițiile art. 2 lit. h) din lege, fiind preluate abuziv (trei dintre

acestea – care nu formează obiectul Legii nr. 10/2001 fiind deja restituite prin

sentința civilă nr. 695/1999).

Cât privește

terenurile ce fac obiectul prezentei acțiuni instanța de apel a constatat că

potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, sunt excluse de la prevederile acestei

legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive

sau la data notificării, precum și cele al căror regim este reglementat de

Legea nr. 18/1991 sau de Legea nr. 1/2000, solicitate potrivit prevederilor

Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997.

Instanța de apel –

având în vedere interpretarea dată de Normele metodologice în art. 8.1,

varianta în vigoare la data declanșării litigiului, precum și cele în vigoare la

momentul soluționării cauzei și conform dezlegării problemelor de drept în

discuție prin decizia de casare – a constatat că terenul de 7,3825 ha situat în „curtea conacului” a fost solicitat și restituit în baza Legii nr. 18/1991 și a

Legii nr. 1/2000.

Cât privește terenul

aferent celor trei construcții deținute în proprietate de contestatoare s-a

reținut din raportul de expertiză că acesta face parte din terenul de 7,3825 ha (pct. E fila 53 din dosarul din apel) și se suprapune în totalitate peste terenul

proprietatea AF A.R., care îl deține potrivit actului de adjudecare (nr. 2250

din 17 octombrie 2003) care nu a fost anulat până în prezent.

Instanța de apel a

conchis că regimul juridic al terenului aferent celor trei proprietăți „nu

poate fi altul decât cel al întregii suprafețe din care face parte, el făcând

obiectul legilor funciare și fiind deja restituit în extravilan, iar faptul că prin

sentința din anul 1994 i s-au restituit reclamantei numai construcțiile nu și

terenul aferent, nu o îndreptățește pe reclamantă la o dublă restituire ci cel

mult eventual la un drept de superficie pentru terenul de sub clădiri și de

servitute pentru accesul la drumul public”.

Prin această soluție

s-a apreciat că nu s-a înrăutățit situația reclamantei în propria cale de atac

având în vedere că la fond i-a fost respinsă acțiunea în totalitate iar

rejudecarea apelului s-a dispus ca urmare a admiterii recursurilor reclamantei

și pârâtei SC A. SA.

S-a mai arătat că

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că terenurile se pot

restitui numai în condițiile în care nu erau solicitate și reconstituite

potrivit legii fondului funciar, condiție neîndeplinită în speță, potrivit

înscrisurilor noi depuse la dosar.

Cât privește

construcțiile s-a constatat că 10 dintre acestea, rămase nerestituite, au fost

demolate și ca urmare s-a constatat că acestea fac obiectul Legii nr. 10/2001,

reclamanta fiind îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent. În această

privință s-a considerat nelegală soluția instanței de fond care a statuat că

reclamanta trebuia să se adreseze prefectului în condițiile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 1072001 și nu să formuleze o acțiune în justiție.

A fost respinsă

excepția inadmisibilității acțiunii având în vedere că obiectul acțiunii nu

l-au constituit numai terenurile cu privire la care s-a constatat că nu fac

obiectul Legii nr. 10/2001, pentru motivele arătate, ci și construcțiile

preluate în mod abuziv, care fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei nr.

123/2009 reclamanta a declarat recurs în termenul legal prevăzut.

În drept au fost

invocate motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În fapt hotărârea

Curții de apel a fost criticată sub două aspecte corespunzătoare motivelor de

recurs invocate, cum se va arăta în cele ce urmează.

Cât privește motivul

prevăzut de pct. 9 s-a arătat că:

- au fost încălcate

dispozițiile deciziei de casare (nr. 3608/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție); instanța de apel trecând peste problemele de drept dezlegate de

instanța de recurs, a făcut, la rândul ei, recomandarea ca reclamanta să-și

constituie „cel mult eventual” un drept de superficie și de servitute pentru

a-și putea exercita atributele de proprietate asupra celor trei clădiri din

proprietate;

- s-a făcut o greșită

apreciere a deținătorilor terenului de 7,3825 ha (AF A.R.) potrivit actului de adjudecare, din actele dosarului rezultând că această pârâtă

deține numai 10.953 m

2

, restul de 55.117 m

2

aparținând SC A. SA Cornățelu;

- s-au încălcat

dispozițiile art. 7 alin. (1), art. 8 și art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001

și a punctului 8.1din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003;

- s-au încălcat

dispozițiile art. 38 din Legea nr. 442/2001 privind protejarea monumentelor

istorice care instituie o serie de obligații pentru proprietarii monumentelor istorice,

obligație pe care reclamanta – proprietară a conacului O.G. din comuna

Conțești, sat Bălteni, aflat pe suprafața de 10.953 m

2

ce face parte integrantă din terenul de 7,3825 ha, (obiectul litigiului) imobil ce figurează în evidențele autorităților de resort ca

monument istoric – nu le poate onora, fiind împiedicată să-și exercite

atributele dreptului de proprietate;

Cât privește motivul

prevăzut de pct. 7 s-a arătat că s-a dat eficiență așa-ziselor înscrisuri noi

depuse de intimată la ultimul termen de judecată și care se aflau, de altfel, de

mai mult timp la dosarul cauzei și au fost înlăturate fără motivare concluziile

raportului de expertiză topografică întocmit de M.C.

Intimata

intervenientă AG A.I.R. – în prezent cu denumirea IF A.I.R. - prin întâmpinarea

depusă la dosar a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei nr. 123/2009

a Curții de apel, cererea reclamantei fiind reglementată de dispozițiile Legii nr.

10/2001 numai cât privește clădirile demolate, nu și în privința terenului care

i-a fost în întregime restituit iar aceasta nu a contestat titlurile emise.

de recurs

Examinând decizia

atacată prin prisma motivelor de recurs se constată că sunt întemeiate

criticile formulate astfel că se impune admiterea recursului și modificarea

deciziei în sensul și pentru considerente ce urmează.

Potrivit art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

noi probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Curtea de Apel

Ploiești a fost investită cu rejudecarea apelului declarat de reclamantă prin

decizia nr. 3608 din 3 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În analiza făcută

cauzei – din perspectiva recursurilor cu care a fost investită, al reclamantei

și respectiv al pârâtei SC A. SA – Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat asupra următoarelor probleme de fapt și de drept:

Pe suprafața de teren

ce formează obiectul litigiului (de 6,8825 ha) se află mai multe construcții (potrivit raportului de expertiză întocmit de expert N.T.T.), 3 ale reclamantei

conform sentinței civile nr. 796/1999 a Judecătoriei Răcari, o clădire atelier

mecanic - structură din cărămidă - proprietate AF A.R., cumpărată la licitație

de la BIR și o clădire fânar – structură metalică – proprietar AG A.R. cu

autorizație de construire, construită în timpul litigiului.

Instanța de recurs a

mai stabilit – dezlegând problema naturii juridice a terenului pe care sunt

amplasate construcțiile – că reclamanta este îndreptățită să primească în

natură și terenul ocupat de construcțiile asupra cărora este proprietară,

subliniind expres în considerentele deciziei că problema naturii juridice a

acestui teren – prin efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinței

civile nr. 796/1999 al Judecătoriei Răcari – nu mai poate forma obiect de

analiză, cu atât mai mult cu cât nu s-a probat că această suprafață de teren ar

fi fost restituită altei persoane.

Casând decizia nr. 125/2007

a Curții de apel Ploiești, Înalta Curte de Casație și Justiție a indicat expres

obiectivele de urmat în rejudecarea apelului cât privește completarea probelor și

anume:

- o expertiză pentru

delimitarea terenului aferent celor trei construcții din proprietatea

reclamantei și

- probe pentru

stabilirea naturii juridice și destinației terenului aferent celorlalte două

clădiri (în proprietatea AG A.R.) pentru a se putea determina incidența

dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 18/1991 cu consecința inadmisibilității cererii

în raport de art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la acest

din urmă aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost explicită în a

sublinia caracterul de complinire al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în raport

de celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar

inclusiv din fondul funciar, domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 acoperind

și terenurile din intravilanul localităților care, până la intrarea în vigoare

a legii (14 februarie 2001) nu au fost restituite integral persoanelor

îndreptățite.

În raport de

dezlegările problemelor de fapt și de drept și îndrumărilor date de instanța de

recurs, soluția pronunțată de Curtea de apel Ploiești prin decizia nr. 123/2009

este nelegală.

Instanța de apel

rejudecând cauza într-adevăr a dispus efectuarea unei noi expertize cu obiectul

stabilit în decizia de casare.

Expertul M.C.D. a

identificat (fila 45 în dosar) că terenul aferent celor trei construcții

deținute în proprietate de reclamantă potrivit sentinței nr. 796/1999 - aflat

în intravilanul comunei Conțești, sat Bălteni, județul Dâmbovița - are

suprafața totală de 10.953 m

2

și este compus din două loturi:

Lotul 1 de 3184 m

2

aferent construcțiilor C 1 și C 2 (între punctele 30, 31, 32, 35, 36, 37, 38, 39

și 30 din schița de la fila 46 dosar apel).

Pe terenul de 3184 m

2

se află fostul conac O.G. care este monument istoric, precum și trei din cele

patru copertine metalice proprietatea AG A. – care nu au fost casate, și care

au fost construite în 2005, cu autorizație și sunt demontabile.

Lotul 2 de 6919 m

2

aferent construcției C 3 (între punctele 32, 33, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,

34, 35 și 32 din schiță fila 46 dosar apel).Pe acest teren se află atelierul

mecanic - construcție casată în 1990 cu valoare de inventar de 44,40 lei - situat

parțial pe terenul aferent construcției C 3.

S-a concluzionat și de

către expert că pe terenul de 10.953m

2

, individualizat, conform

schițelor anexă la raportul de expertiză, nu s-a reconstituit drept de

proprietate în temeiul legilor anterioare.

În completarea

raportului de expertiză expertul a mai precizat (fila 53 dosar apel) că terenul

aferent celor 10 construcții demolate, totalizând suprafața de 60.117 m

2

este intravilan și are destinația curți – construcții.

Din această suprafață,

5000 m

2

au fost reconstituiți reclamantei, cu titlu de proprietate,

în temeiul Legii nr. 18/1991.

Instanța de apel a

administrat proba cu expertiză dispusă de instanța de casare, a încuviințat

completarea și a constatat prin încheierea de dezbateri ( la 4 iunie 2009) că

raportul de expertiză a răspuns la toate obiectivele stabilite de instanță.

Cu toate acestea

instanța de apel, soluționând cauza, a ignorat această probă prin care,

potrivit celor mai sus consemnate, s-au dat răspunsuri la toate problemele de fapt

rămase în suspensie și ordonate de instanța de recurs.

Soluția de respingere

a cererii de restituire în natură a terenului aferent celor 3 construcții aflate

în proprietatea reclamantei este nelegală.

Instanța de apel a

făcut o apreciere de prisos asupra unei probleme de drept dezlegată deja de

Înalta Curte de Casație și Justiție pe de o parte, dar și nelegală, pe de altă

parte, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și

dispozițiile art. 1, 2 și 8 din Legea nr. 10/2001, apreciind în mod neîntemeiat

că nu se aplică Legea nr. 10/2001 la terenul solicitat, cu motivarea –

infirmată de situația de fapt stabilită în cauză – că acesta i-a fost restituit

reclamantei.

În evoluția dosarului,

prin parcurgerea diferitelor cicluri procesuale, s-a stabilit că terenul ce i-a

fost restituit reclamantei în temeiul Legii nr. 18/1991, și Legii nr. 1/2000,

nu face obiectul prezentului litigiului.

În acest sens

reclamanta însăși prin precizarea de acțiune din 24 aprilie 2002, a arătat că renunță la judecata cererii de restituire a suprafețelor de 50 ha pentru că pentru acestea i-a fost reconstituit dreptul de proprietate.

Instanța de apel

rejudecând cauza, s-a aplecat asupra unor probleme a căror analiză nu se mai

impunea, și a ignorat în mod eronat examinarea și interpretarea problemelor

pentru care i-a fost trimisă cauza spre rejudecare.

Criticile referitoare

la nemotivarea deciziei sau la arătarea unor motive străine de natura pricinii

sunt și acestea întemeiate.

Angajând-se într-o

analiză care s-a dovedit a fi greșită și nelegală - potrivit considerentelor mai

sus arătate - hotărârea cuprinde o motivație străină de natura și obiectul

cauzei, delimitat precis prin îndrumările date prin decizia de casare.

Constatând așadar că

motivele de recurs dezvoltate sunt întemeiate Înalta Curte a admis recursul

reclamantei cu consecința modificării în parte a deciziei atacate.

Se impune admiterea

contestației așa cum a fost precizată ulterior de reclamantă, dispunându-se

restituirea în natură a terenului de 66070 m

2

identificat conform raportului

de expertiză M.C. în dosarul nr. 6526,3/42/2005 al Curții de Apel Ploiești

(filele 53 – 54), în suprafețele identificate de expert conform schiței din anexa

la raportul de expertiză și anume:

- 55.117 m.p. teren liber (pe care au existat cele 10 construcții demolate), în punctele A, 4, 5, 6, 7,

8, 9, 33, 32, 31, 30, 39, 38, 37, 36, 35, 34, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24,

25, 26, 27, 28, 29 și A)

- și 10.953 m

2

teren aferent celor trei corpuri de clădire proprietatea reclamantei; cele patru

copertine metalice existente pe acest teren au fost construite de AF A.R. cu

autorizația nr. 29 din 20 octombrie 2005 în timpul procesului și sunt

demontabile.

Cât privește

atelierul metalic situat parțial pe terenul aferent construcției C 3 (din Lotul

2) conform schiței la raportul de expertiză, expertul a arătat că această

construcție a fost casată în anul 1990 cu o valoare de 44,40 lei.

Natura juridică –

teren aferent construcțiilor restituite în proprietate reclamantei și aflat sub

efectul pozitiv al autorității de lucru judecat ce îl conferă sentința civilă nr.

769/1999 al Judecătoriei Răcari – precum și coordonatele și caracteristicile

mai sus arătate individualizate de expert pentru fiecare construcție în parte

aflată pe acest teren impune constatarea posibilității restituirii în natură a

terenului.

Cât privește remarca expertului

că terenul aferent celor trei construcții proprietatea reclamantei, de 10.1953

m

2

nu este disponibil, fiind adjudecat de AF A.R. prin actul nr. 2250

din 17 octombrie 2003, se constată că aceasta este neargumentară.

În primul rând prin

decizia de casare s-a statuat în mod irevocabil asupra naturii juridice a

acestui teren impunându-se, pentru considerentele arătate și explicitate în

completare și de raportul de expertiză, că se impune restituirea terenului

către reclamantă.

În al doilea rând

este de observat că titlului pe care îl deține asupra terenului AF A.R., face

obiectul unui proces, așa cum a reținut și instanța de casare.

Având în vedere că prin

încheierea din 4 iunie 2009 Curtea de apel a respins ca inadmisibilă în temeiul

art. 50 C. proc. civ., cererea de intervenție formulată de intervenienta AF A.I.R.,

iar în dispozitivul deciziei apare admisă această cerere deși în considerentele

deciziei se reamintește despre respingerea cererii prin încheierea din 4 iunie

2009, se va dispune ca urmare a modificării deciziei atacate, respingerea ca

inadmisibilă a cererii de intervenție sus-amintite.

Având în vedere

limitele modificării deciziei, se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei

atacate.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ. constatând că recurenta reclamantă a făcut dovada cheltuielilor de judecată,

reprezentând onorariul plătit pentru serviciile avocaților aleși, în sumă de

2000 lei conform chitanțelor aflate la filele 37 – 39 din dosar vor fi obligate

intimatele la plata acestei sume către recurenta - reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

reclamantei G.A.I. împotriva deciziei nr. 123 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești – Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o

modifică în parte.

Admite contestația

formulată de reclamantă așa cum a fost ulterior precizată și respinge ca

inadmisibilă cererea de intervenție formulată în nume propriu de AF A.I.

Dispune restituirea

în natură către reclamantă a terenului de 66070 m.p. identificat conform schiței anexate la raportul de expertiză efectuat de expert M.C. în

dosarul nr. 6526,3/42/2005 al Curții de Apel Ploiești (filele 53 – 54).

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei atacate.

Obligă intimatele la

20000 lei cheltuieli de judecată către recurenta – reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iulie 2010.