ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5998/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 17 octombrie 2007, reclamanții D.E., D.C., M.E. și D.G. au chemat în judecată pe pârâtul C.L.C. Contești, solicitând: - să se constate că partea adversă refuză nejustificat să le restituie în natură imobilul (casă și teren) situat în Răcari, obiect al notificării din 19 noiembrie 2001, și că S.R. a preluat abuziv (fără titlu valabil) acest imobil; - obligarea părții adverse la emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului menționat. În motivarea cererii, întemeiată pe art. 68 alin. (l), art. 93 și art. 112 alin. (1) – (2) C. proc. civ., reclamanții au susținut că: - imobilul revendicat a aparținut, în cote egale, defuncților D.P. și D.J., părinții lor; - ulterior decesului proprietarilor, au rămas în casa părintească, fiind întreținuți de unul dintre ei, respectiv D.G.; În anul 1955, ca urmare a unei înscenări, D.G.

a fost condamnat pentru infracțiunea de delapidare calificată și obligat să plătească 17.415,60 lei despăgubiri civile, împreună cu alt inculpat; În anul 1958, cu ocazia punerii în executare a hotărârii de condamnare, pe lângă averea lui D.G. (0,39 ha.), a fost preluat abuziv și imobilul defuncților părinți (casă de locuit și teren de 50 ari, din care 10 ari cămin de casă, 20 ari plantați cu pomi fructiferi și 20 ari teren arabil); - nu au primit despăgubiri pentru acest imobil, iar pârâtul nu le-a dat niciun răspuns la notificarea din 19 noiembrie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001. Judecătoria Răcari, prin sentința civilă nr. 3478 din 12 decembrie 2007, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pe considerentul că, față de obiectul cererii deduse judecății, în speță sunt incidente prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea consecutivă modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005).

Ulterior dezînvestirii, respectiv la 15 mai 2008, reclamanții au precizat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu P.C. Contești. Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, prin sentința nr. 1234 din 17 iulie 2008, a respins cererea. S-a reținut că: - pârâta nu a soluționat notificarea formulată la 19 noiembrie 200Ide reclamanți, prin care aceștia solicitau, conform art. 10 lit. h) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilului defuncților părinți (casă de cărămidă, patul din scânduri și 50 ari teren, din care 10 ari cămin de casă); - potrivit deciziei nr. 2138/1998, pronunțate în altă cauză de Tribunalul Dâmbovița, imobilul revendicat a aparținut, de fapt, reclamantului D.G. și a fost vândut (în anul 1958) la licitație publică, în vederea acoperirii prejudiciului de 17.410,60 lei (cauzat de acesta G.A.S.

R.) stabilit definitiv de Tribunalul Popular al Raionului Târgoviște, prin sentința penală nr. 3146/1955, de condamnare pentru infracțiunea de delapidare calificată; - reclamanții nu au făcut dovada că imobilul în litigiu ar fi aparținut defuncților părinți și nici nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la executarea silită, care, având la bază o hotărâre definitivă de condamnare penală, nu a fost abuzivă. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 226 din 8 octombrie 2008, a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamanți. S-a reținut că apelanții nu și-au dovedit susținerile referitoare la caracterul nedrept al condamnării lui D.G., achitarea benevolă a debitului acestuia sau executarea silită la cererea altcuiva decât creditorul.

Reclamanții au declarat recurs, solicitând casarea ultimei hotărâri și, pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. În motivarea recursului, întemeiat pe 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut că instanța de apel: - nu a pus în discuție excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă prin întâmpinarea depusă la Judecătoria Răcari; - în loc să tranșeze litigiul (determinat de nesoluționarea notificării) a dedus un motiv inoperant; - a interpretat greșit legea, iar considerentele și dispozitivul hotărârii pronunțate sunt contradictorii. Pe parcursul judecării recursului, reclamanții au invocat excepția neconstituționalității art. 2 alin. (2) lit. a) și h) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte, prin încheierea din 1 iulie 2010, a respins, ca inadmisibilă [ (conform art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992)], cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu motivarea că niciuna din criticile formulate în recurs nu se referă la textele contestate. Referitor la criticile formulate de recurenți, Înalta Curte reține că: - omisiunea punerii în discuție a excepției autorității de lucru judecat poate fi invocată doar de intimata pârâtă, nu și de reclamanți, care, de altfel, nu au sesizat această pretinsă deficiență la instanțele de fond și apel, ci de abia în recurs; - instanța de apel a analizat toate criticile apelanților, a tranșat litigiul și a interpretat corect prevederile Legii nr. 10/2001, iar considerentele și dispozitivul hotărârii atacate nu sunt contradictorii.

Așa fiind, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., prezentul recurs va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanții D.E.L., D.C., M.E. și D.G. împotriva deciziei nr. 226 din 08 octombrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.