ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5998/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La 17 octombrie 2007, reclamanții D.E.,

D.C., M.E. și D.G. au chemat în

judecată pe pârâtul C.L.C. Contești, solicitând:

- să se constate

că partea adversă refuză nejustificat să le restituie

în natură

imobilul (casă și teren) situat în Răcari, obiect al notificării

din 19 noiembrie

2001, și că S.R. a preluat abuziv (fără titlu

valabil) acest imobil;

- obligarea

părții adverse la emiterea dispoziției de restituire în

natură a imobilului menționat.

În motivarea

cererii, întemeiată pe art. 68 alin. (l), art. 93 și art. 112 alin. (1) – (2)

C. proc. civ.,

reclamanții au susținut că:

- imobilul

revendicat a aparținut,

în cote egale, defuncților D.P. și D.J., părinții lor;

-

ulterior

decesului proprietarilor, au rămas în casa părintească, fiind întreținuți de

unul dintre ei, respectiv D.G.;

În anul 1955, ca

urmare a unei înscenări, D.G. a fost condamnat pentru infracțiunea de

delapidare calificată și obligat să

plătească 17.415,60 lei despăgubiri civile, împreună cu

alt inculpat;

În anul 1958, cu

ocazia punerii în executare a hotărârii de

condamnare, pe lângă averea lui D.G. (0,39 ha.), a fost

preluat abuziv și imobilul defuncților părinți

(casă de locuit și teren de

50 ari,

din care 10 ari cămin de casă, 20 ari plantați cu pomi fructiferi și

20

ari teren arabil);

- nu au primit

despăgubiri pentru acest imobil, iar pârâtul nu le-a

dat niciun

răspuns la notificarea din 19 noiembrie 2001, formulată în

baza Legii nr. 10/2001.

Judecătoria

Răcari, prin sentința civilă nr. 3478 din 12 decembrie 2007, și-a declinat

competența în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pe

considerentul că,

față de obiectul cererii deduse judecății, în speță sunt

incidente prevederile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 (în

redactarea

consecutivă modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005).

Ulterior dezînvestirii,

respectiv la 15 mai 2008, reclamanții au

precizat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu P.C.

Contești.

Tribunalul

Dâmbovița, secția civilă, prin sentința nr. 1234 din 17

iulie 2008, a respins cererea.

S-a reținut că:

- pârâta nu a soluționat notificarea

formulată la 19 noiembrie

200Ide reclamanți,

prin care aceștia solicitau, conform art. 10 lit. h) din

Legea nr. 10/2001, restituirea imobilului

defuncților părinți (casă de cărămidă, patul din scânduri și 50 ari teren, din

care 10 ari cămin de

casă);

- potrivit

deciziei nr. 2138/1998, pronunțate în altă cauză de

Tribunalul

Dâmbovița, imobilul revendicat a aparținut, de fapt,

reclamantului D.G.

și a fost vândut (în anul 1958) la licitație publică, în vederea acoperirii

prejudiciului de 17.410,60 lei (cauzat de

acesta

G.A.S. R.) stabilit definitiv de Tribunalul Popular al Raionului Târgoviște,

prin sentința penală nr. 3146/1955, de

condamnare

pentru infracțiunea de delapidare calificată;

- reclamanții nu au făcut dovada că

imobilul în litigiu ar fi

aparținut

defuncților părinți și nici nerespectarea dispozițiilor legale

referitoare la executarea silită, care, având la

bază o hotărâre definitivă

de condamnare penală, nu a fost abuzivă.

Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, prin

decizia nr. 226 din 8 octombrie 2008, a respins, ca

nefundat, apelul declarat de

reclamanți.

S-a reținut că

apelanții nu și-au dovedit susținerile referitoare la

caracterul nedrept al condamnării lui

D.G., achitarea

benevolă a debitului

acestuia sau executarea silită la cererea altcuiva

decât creditorul.

Reclamanții au

declarat recurs, solicitând casarea ultimei hotărâri

și, pe fond admiterea

acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea

recursului, întemeiat pe 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.,

reclamanții au susținut că instanța de

apel:

- nu a pus în discuție excepția

autorității de lucru judecat

invocată de

pârâtă prin întâmpinarea depusă la Judecătoria Răcari;

- în loc să tranșeze litigiul

(determinat de nesoluționarea notificării) a dedus un motiv inoperant;

- a interpretat

greșit legea, iar considerentele și dispozitivul

hotărârii pronunțate sunt contradictorii.

Pe parcursul judecării

recursului, reclamanții au invocat excepția

neconstituționalității art. 2 alin.

(2) lit. a) și h) și art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Înalta Curte,

prin încheierea din 1 iulie 2010, a respins, ca inadmisibilă [

(conform art. 29

alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992)], cererea de sesizare a

Curții

Constituționale, cu motivarea că niciuna din criticile formulate

în recurs nu se referă la textele

contestate.

Referitor la criticile

formulate de recurenți, Înalta Curte reține că:

-

omisiunea

punerii în discuție a excepției autorității de lucru judecat poate fi invocată

doar de intimata pârâtă, nu și de reclamanți,

care, de altfel, nu au sesizat această pretinsă deficiență la instanțele

de

fond și apel, ci de abia în recurs;

- instanța de

apel a analizat toate criticile apelanților, a tranșat

litigiul și a interpretat corect

prevederile Legii nr. 10/2001, iar

considerentele

și dispozitivul hotărârii atacate nu sunt contradictorii.

Așa fiind,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., prezentul recurs va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de reclamanții D.E.L., D.C., M.E. și D.G. împotriva deciziei nr. 226

din 08 octombrie 2008 a

Curții de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.