ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 498/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1375 din 12 noiembrie 2008 Tribunalul Vaslui, secția civilă, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M.I.M.A. împotriva pârâtului C.C.D.C.E.S. Perieni – Bârlad, județul Vaslui. S-a dispus obligarea pârâtului să propună reclamantei acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII, art. 13-14 din Legea nr. 247/2005 pentru un conac compus din 14 camere de locuit – 252 mp, 6 camere de locuit pentru personal – 80 mp, un grajd de vite – 160 mp, o magazie cereale – 32 mp, o altă magazie – 24 mp, încă o magazie – 24 mp, cotețe de porci – 60 mp, cotețe de păsări – 42 mp, un beci în șopron – 36 mp, un șopron – 16 mp, instalații pompă apă cu 3 guri, bazin din ciment de 1,5 m adâncime – 16 mp, puț cu tub din ciment și lanț, canal ciment pentru scurgere – 12 ml lungime.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că este întemeiată cererea formulată de către reclamantă, aceasta dovedindu-și calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, fiind moștenitorul legal în calitate de nepoată de fiică a autorului N.D., ce-l care a deținut în proprietate imobilului aflat în litigiu, preluat de către stat la data de 8 august 1946, în baza Legii nr. 187/1945 de aplicare a reformei agrare. În privința calității de unitate deținătoare s-a reținut că pârâtul C.C.D.C.E.S. Perieni – Bârlad, județul Vaslui este ultima persoană juridică ce a deținut imobilul-construcție, pe care l-a demolat, astfel încât aceasta are calitate procesuală pasivă, fiind învestită cu soluționarea Notificării reclamantei, de către Prefectura Județului Vaslui, acesteia din urmă reținându-i-se lipsa calității procesuale pasive.

Împotriva hotărârii respective, la data de 10 decembrie 2008, în termen legal, a declarat apel pârâtul C.C.D.C.E.S. Perieni – Bârlad, județul Vaslui, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, apel ce a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 54 din 13 martie 2009 de către Curtea de Apel Iași, secția civilă. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de către pârâtă, întrucât prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în urma unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Sub acest aspect, s-a reținut că prima instanță nu și-a depășit limitele învestirii și nici competența materială atunci când a dispus obligarea pârâtei să propună reclamantei acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, prin adresa nr. 1446 din 28 septembrie 2007, apelanta făcându-i cunoscut notificatoarei că nu-i poate soluționa cererea, considerând că nu sunt întrunite prevederile Legii nr. 10/2001 referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu, instanța de apel a considerat că reclamanta a pus în evidență faptul că imobilul a aparținut bunicului său, autorul N.D., fiind îndeplinite prevederile art. 3 alin. (1) lit. a), raportate la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În acest sens, prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost răsturnată prin celelalte probe administrate în cauză, imobilul fiind preluat de la numitul O.I., care administra conacul la data preluării, proprietar fiind însă bunicul reclamantei, N.D., ce-l care apare în actele premergătoare aplicării Legii nr. 187/1945 și în Decretul nr. 83/1949. Împotriva deciziei respective, la data de 30 aprilie 2009, în termen legal, a declarat recurs pârâtul C.C.D.C.E.S. Perieni – Bârlad, județul Vaslui, criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, ir pe fond respingerea cererii formulată de către reclamantă.

În drept, s-au invocat prevederile aret. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul susținut, în primul rând, faptul că decizia Curții de Apel Iași este nelegală, în condițiile în care a păstrat hotărârea primei instanțe, prin care s-a dispus obligarea sa de a propune reclamantei acordarea de despăgubiri în condițiile art. 13-14 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În acest sens, s-a arătat că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, pronunțând o decizie ce se sprijină pe motive contradictorii, raportat la prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și la Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție . În al doilea rând, s-a susținut că reclamanta nu are calitate de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, conacul aflat în litigiu fiind preluat de la numitul O.I.

prin Decretul nr. 83/1949 și nu de la bunicul reclamantei (N.D.), iar pe de altă parte, în anul 1945, conform reformei agrare (Legea nr. 187/1945) li s-a rezervat în proprietate numiților N.M. (autoarea reclamantei) și lui T.C. suprafața de 50 ha teren și conacul, intimata neavând nicio legătură cu celălalt coproprietar. S-a mai susținut și faptul că regimul juridic al conacului în perioada 1946 – 1949 este incert, iar din investigațiile efectuate a reieșit că familia N. s-a mutat după anul 1946 la București sau Craiova, dând bunurile lor „primite” conform reformei agrare numitului O.I., însă nu s-a găsit nici un act de preluare. Recursul declarat de către pârât, se privește, ca fiind nefondat, și se va respinge, avându-se în vedere următoarele considerente: Astfel, este neîntemeiat primul motiv de recurs formulat și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc.

civ., prin care s-a susținut că cele două instanțe trebuiau să o oblige să emită o nouă decizie, urmând apoi ca ea să decidă dacă va propune sau nu acordarea de despăgubiri. Acest motiv de recurs este neîntemeiat întrucât, contrar susținerilor pârâtului, hotărârile pronunțate în cauză, sunt în concordanță cu prevederile Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite. Prin decizia respectivă, admițându-se recursul în interesul legii, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că instanța judecătorească este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziilor/dispozițiilor de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

S-a reținut în considerentele acestei decizii că soluția se impune, întrucât retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire, ceea ce ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6, paragr. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În acest sens, în virtutea dreptului de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând dispoziția/decizia de respingere a cererii de restituire, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat.

În același timp, în cazul în care unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de se a pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să propună acordarea de despăgubiri, ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probatoriu administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea.

În speță, adresa nr. 1446 din 28 septembrie 2007 emisă de către pârât, prin care reclamanta a fost încunoștințată că nu se poate pronunța asupra cererii, apreciind că nu sunt întrunite prevederile Legii nr. 10/2001, reprezintă o veritabilă decizie sau dispoziție, întrunind toate elementele conform art. 25 din lege, chiar dacă formal nu este emisă în concordanță cu Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. 250/2007. În condițiile arătate, fiind vorba de o construcție demolată, reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită, nu are dreptul decât la măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Prin urmare, în mod corect, cele două instanțe nu au obligat pârâtul să acorde el însuși despăgubiri, ci doar să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale privind stabilirea și acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Se constată astfel, că instanța de apel nu și-a depășit limitele învestirii, acordând ceea ce s-a cerut, conform obiectului cererii de chemare în judecată, că decizia recurată nu se sprijină pe considerente contradictorii și că s-a realizat o corectă aplicare a legii. Este neîntemeiat și cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în condițiile în care reclamanta și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, fiind moștenitorul legal al autorului N.D., proprietar al imobilului preluat de către stat. Astfel, în mod întemeiat s-a reținut că prezumția relativă având ca obiect existența dreptului de proprietate, prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, a fost răsturnată de către reclamantă prin proba contrară, probatoriul administrat în cauză, formând convingerea corectă a instanței, că imobilul conac deși a fost preluat de la numitul O.I., a constituit proprietatea familiei N.D.

și M. În acest sens, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate în procedura specială a legii fondului funciar și i s-au emis două titluri de proprietate pentru suprafața de 50 ha teren pe care a fost edificat conacul aflat în litigiu, ulterior demolat, iar actele emise în aplicarea Legii nr. 187/1945 fac referire la moșia familiei N. De altfel, prin motivele de recurs, însăși pârâta recunoaște că imobilul a aparținut în proprietate familiei N., că nu există niciun act de transfer al proprietății către numitul O.I. și că familia N. s-a mutat la București sau Craiova, dând bunurile lor, „primite” conform reformei agrare, numitului O.I. Toată această susținere a recurentei este în favoarea intimatei, creând prezumția că bunul imobil respectiv a fost dat în administrare unui terț, prezumție întărită prin dispozițiile martorilor audiați în cauză.

De asemenea, faptul că pe actele de aplicare a reformei agrare conform Legii nr. 187/1945 și a Decretului nr. 83/1949, apar în calitate de proprietar și numitul C.T. nu prezintă relevanță, atâta vreme cât moștenitorii acestuia nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, conform prevederilor art. 4 alin. (4) din lege, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la art. III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire. Prin urmare, se constată că nu subzistă motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar referitor la pct. 8 al aceluiași articol, se reține că a fost invocat doar formal de către recurentă, atâta timp cât nu se indică în mod concret motivele care se circumscriu acestuia.

În consecință, față ce cele arătate și în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.C.D.C.E.S. Perieni împotriva deciziei nr. 54 din 13 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2010.