ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4901/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4901/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

A

supra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

formulată la 6 octombrie 2008

}

reclamanții D.A.M.

, D.M.D. și S.M.

au solicitat, în

temeiul Legii nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr.

213/1998, art. 8 și art. 10 din Constituția din 1948 și Decizia nr. XX din 19

martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligarea pârâtului

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren și construcție

situat în Bârlad, județul Vaslui.

In motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanții sunt unicii moștenitori

ai defunctei C.M.C., aceasta notificând restituirea imobilului conform Legii

nr. 10/2001.

Imobilul s-a aflat în proprietatea lui D.M.I. (cunoscută și sub numele

de D.M.J.) până în anul 1950 când a fost naționalizat prin Decretul nr.

92/1950, act neconstituțional.

Autoarea reclamanților avea calitatea de persoană îndreptățită, deoarece

s-a stabilit că moștenitorul defunctei D.M.I. este O.E. în calitate de văr

primar, iar autoarea reclamanților figurează ca văr primar neacceptant, în baza

art. 700 C. civ., întrucât este singura care a formulat notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil, fiind incidente dispozițiile art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Deși a trecut termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea

notificării nu au primit niciun răspuns.

Pârâtul a formulat întâmpinare apreciind că extrasul de Arhivele

Statului nu constituie titlu de proprietate sau înscris doveditor al dreptului

de proprietate, nu precizează suprafața de teren construită, reclamanții

omițând să individualizeze imobilul a cărei restituire o solicită.

La data de 7 mai 2009, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că

solicită restituirea imobilului, astfel cum a fost individualizat prin raportul

de expertiză efectuat în cauză .

Prin sentința civilă nr. 722 din 14 mai 2008,

Tribunalul București, secția

a

IV

a

civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

In considerente, s-a reținut că prin notificarea formulă în temeiul

Legii nr. 10/2001, sub nr. 223/2001 (fila 5) s-a solicitat acordarea de

despăgubiri de către numita C.M.C. pentru imobilul situat în Bârlad, str.

Mihail Kogălniceanu nr. 2 și care a aparținut autoarei sale, D.M.J.

Până la data introducerii prezentei acțiuni, notificarea nu a fost

soluționată de către pârâtă, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a

măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării, așa cum

rezultă din întâmpinarea formulată și din înscrisurile de la dosar.

Prin decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că

în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond, inclusiv acțiunea persoanei

îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Tribunalul a reținut că potrivit copiei de pe anexa la Decretul pentru

naționalizarea unor imobile nr. 92/1950, poziția nr. 43, județul Tutova, orașul

Bârlad, emisă de Arhivele Statului (fila 11), rezultă că a fost naționalizat un

imobil complet în Bârlad, de la fostul proprietar D.M.J.

Totodată, potrivit adresei nr. 1329 din 17

februarie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bârlad (fila 55), imobilul fostă

proprietatea lui D.M.J. a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950,

poziția nr. 43 în tabelul anexă la județul Tutova, iar în prezent imobilul se

află înscris în domeniul public al Municipiului Bârlad, conform H.G. nr. 1361/2001

și este administrat de Inspectoratul Școlar Județean Vaslui unde funcționează C.E.S.H.

Totodată, tribunalul a reținut că potrivit certificatului de moștenitor

nr. 340/1985 emis de Notariatul de Stat Sector 5, de pe urma defunctei D.M.I.,

decedată la 4 iulie 1984, a rămas ca unic moștenitor O.E., fiind străină de

succesiune prin neacceptare, printre alții, numita C.M.C.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 129/2002 emis de BNP N., de pe

urma defunctei C.M.C. au rămas ca moștenitori reclamanții din prezenta cauză.

Având în vedere că numita C.M.C. este singura persoană care a notificat

restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, în raport de dispozițiile

art. 4 din Legea nr. 10/2001, rezultă că autoarea reclamanților a fost repusă

în termenul de acceptare a succesiunii pentru acest imobil, urmând să profite

și de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au formulat în

termen notificare.

In raport de situația de fapt sus menționată, tribunalul a apreciat că acțiunea

formulată este neîntemeiată, întrucât niciunul din

înscrisurile

depuse la dosarul cauzei nu menționează care este întinderea dreptului de

proprietate care a aparținut defunctei D.M.I. în sensul că, din niciun act

existent la dosarul cauzei nu rezultă care este suprafața imobilului teren,

care este suprafața imobilului construcție și care este componența construcției

(camere, dependințe, etaje, etc).

Așadar, art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevede necesitatea dovedirii de

către reclamant nu numai a existenței dreptului de proprietate ci și a

întinderii acestuia, ori, copia de pe anexa la decretul pentru naționalizarea

unor imobile nr. 92/1950, poziția nr. 43, județul Tutova, orașul Bârlad, emisă

de Arhivele Statului (fila 11), menționează doar că a fost naționalizat un

imobil complet în Bârlad, de la fostul proprietar D.M.J., fără a se identifica

în niciun fel suprafața de teren și vecinătățile, suprafața construcției, din

ce este compusă această construcție, dacă sunt mai multe corpuri de clădire,

etc.

S-a mai arătat că în speța dedusă

judecății, reclamanții nu dețin titlul de proprietate original al autoarei D.M.I.

(act de vânzare cumpărare, donație, hotărâre judecătorească, etc), sau cel

puțin un extras

de

carte funciară

ori istoric de rol fiscal, astfel încât, în lipsa acestor înscrisuri, aceștia

nu pot dovedi întinderea dreptului de proprietate, respectiv nu pot dovedi care

a fost suprafața de teren naționalizată, numărul și componența construcțiilor

și suprafața acestora.

Atâta vreme cât nu există niciun act din care să rezulte suprafața de

teren, laturile și vecinătățile, numărul corpurilor de clădire și suprafața

acestora, s-a apreciat că expertul este în imposibilitate de a determina cu

precizie întinderea dreptului de proprietate ce a aparținut autoarei

reclamanților, iar individualizarea imobilului nu este lăsată de legiuitor în

competența expertului, în lipsa unui titlu din care să rezulte suprafața

imobilului preluat și individualizarea concretă a acestuia.

Distinct de aceste aspecte, Tribunalul a constatat că prin notificarea

formulată, autoarea reclamanților a solicitat doar despăgubiri cu privire la

imobilul ce formează obiectul cauzei, or, reclamanții cauzei solicită

restituirea în natură a acestuia, deși instanța nu poate analiza decât

manifestarea de voință a persoanei îndreptățite, așa cum a fost formulată prin

notificare.

Î

mpotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții D.A.M.

, D.M.D. si S.M., criticând-o ca

nekgala si netemeinică.

O primă critică a avut în vedere greșita interpretare a dispozițiilor

art. 24 din Legea nr. 10/2001, acesta instituind 2 prezumții în favoarea

persoanei îndreptățite, instanța fiind obligată a le aplica, câtă vreme partea

potrivnică nu a prezentat proba contrarie.

Cea de-a doua critică, s-a referit la neanalizarea unor probe

administrate în cauză, respectiv matricola fiscală nr. 115 a imobilului din

perioada 1945- 1951, act din care rezultă că imobilul consta dintr-o casă veche

în bună stare, construită din cărămidă, acoperită cu tablă, având parchet și

instalație de baie, compusă din 9 camere, 3 antreuri și bucătărie, la subsol

magazie pentru lemne, curte, garaj de zidărie și un grajd.

S-a mai criticat sentința și sub aspectul interpretării greșite a

conținutului raportului de expertiză ,acesta fiind înlăturat de plano.

Expertiza efectuată în cauză are valoare probatorie expertul având în

vedere actele dosarului: anexa decretului de naționalizare, matricola fiscală,

adresa nr. 1329/2009 a Primăriei Municipiului Bârlad, schița veche a imobilului

de la Oficiul de Cadastru al primăriei, inventarul și schița prezentate de

pârâtă, măsurătorile efectuate în teren, declarațiile părților.

Nerelevant este și faptul că autoarea reclamanților a solicitat prin

notificare doar despăgubiri, întrucât art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

în forma inițială, prevedea doar posibilitatea acordării de despăgubiri, aceste

dispoziții fiind ulterior modificate în sensul că se poate dispune restituirea

în natură.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

apelului.

Prin decizia civilă nr. 682/A din 14 decembrie 2009

Curtea de Apel

București,

secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis

apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința

atacată, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul compus din teren și construcție, astfel cum a

fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de inginer G.C., situat în

orașul Bârlad, județul Vaslui.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că, potrivit art. 24

din Legea nr. 10/2001 alin. (1) în absența unor probe contrare, existența și,

după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută

în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

In aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare,

persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este

presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

în cauză dreptul de proprietate al reclamanților a fost dovedit conform

dispozițiilor sus menționate, fișa matricolă fiscală a imobilului cuprinde

descrierea imobilului la nivelul anilor 1950 - 1951, ceea ce se coroborează cu

înscrisurile de la Arhivele Statului și situația constată de expert.

Intimatul deși a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, invocând

faptul că nu există identitate între imobilul deținut de autoarea reclamanților

și cel deținut de el în prezent, nu face nicio probă contrarie prin care să

dovedească că imobilul este altul decât cel descris în matricola fiscală nr.

115.

In aceste condiții, prezumția relativă de proprietate instituită prin

Legea nr. 10/2001 nu a fost răsturnată, instanța fiind obligată să dea

eficiență legii.

S-a apreciat că raportul de expertiză efectuat în cauză reprezintă o

probă concludentă, astfel că nu este posibilă înlăturarea ei pe motivul că

există acte prin care să se dovedească suprafețele de teren, laturi și

vecinătăți, întrucât aceasta ar constitui o greșită interpretare a

dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 la situația de fapt a cauzei.

Instanța de apel a mai reținut că este lipsit de relevanță faptul că

autoarea reclamanților a solicitat doar despăgubiri prin notificare, întrucât

în cadrul contestației, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date

prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea

de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire

a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a

dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o

anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată

în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct

restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, atunci când

aceasta este posibilă.

In cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu

soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26

din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură

ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii sau

să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în

condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe

baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea,

putând dispune chiar și restituirea în natură.

In același timp, s-a observat că textul art. 16 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 a suferit modificări, astfel încât, în prezent, soluția de restituire

în natură este prevăzută expres de lege și pe deplin aplicabilă în cauză.

Î

mpotriva acestei decizii a

formulat recurs pârâtul Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In

motivarea recursului, pârâtul a arătat că în mod nelegal instanța a obligat

ministerul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților

imobilul în litigiu, întrucât din foaia matricolă nr. 2 - impozitul pe clădiri

privind imobilul situat în Bîrlad, rezultă că acesta era compus doar dintr-o

casă veche, iar expertul a constatat că este compus din 3 corpuri de clădire,

astfel încât, acesta a fost greșit individualizat.

Deși se face referire de către expert la actele dosarului, în afară de

copia eliberată de Arhivele Statului în care la poziția nr. 43 figurează numita

D.M.J. - imobil naționalizat din Bârlad, - imobil complet, nu există niciun act

din care să reiasă suprafața terenului și a imobilului-construcție preluat, iar

înscrisul arătat nu reflectă că s-ar fi preluat și vreo suprafață de teren și

nici nu indică suprafața construită a clădirii.

A mai arătat că instanța a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii

nr. 10/2001, întrucât cei care trebuie să facă dovada dreptului de proprietate

și a calității de persoane îndreptățite sunt reclamanții și nu pârâtul, iar

dovada dreptului de proprietate nu o poate constitui raportul de expertiză,

expertul neavând calitatea de a stabili că imobilul revendicat este identic cu

cel de la fața locului, ci doar a aprecia, eventual, că adresele coincid.

A mai susținut că reclamanții au solicitat restituirea unui teren și a

unei construcții față de care nu au făcut dovada că ar fi fost preluate de la

autorul lor.

La termenul de azi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat excepția

nulității recursului, având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (1)-(3) C.

proc. civ., excepție ce urmează a fi admisă, în considerarea argumentelor ce

succed.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea

de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe

care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3)

din același

cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă

este posibilă încadrarea lor într-unui din motivele de recurs prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

Per a contrario, rezultă că, dacă

dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din

cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului

A motiva recursul înseamnă, pe de o

parte, indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar

pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici

privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Prin cererea de recurs însă, pârâtul a invocat incidența motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere

modificarea unei hotărâri când aceasta „...este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii."

In speța supusă analizei, prin cererea de

recurs nu a fost dezvoltat motivul de nelegalitate indicat, ci s-au făcut ample

referiri la raportul de expertiză efectuat în cauză și la concluziile

expertului cu privire la individualizarea imobilului supus procedurii de

restituire.

Raportul de expertiză face parte din probatoriul încuviințat,

administrat și analizat cu prilejul judecării în fond a cauzei și consemnează

chestiuni de fapt în raport de care instanța de judecată a apreciat că sunt

necesare precizări de specialitate.

Chestiunile de fapt nu îmbracă caracterul unor critici de nelegalitate

formulate la adresa considerentelor de drept pe care instanța de apel și-a

fundamentat soluția adoptată și, ca atare, ele nu îndeplinesc cerințele

prevăzute de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neputând fi

încadrate în ipoteza de recurs indicată de pârât.

Așa fiind, reținând și că în cauză nu sunt incidente motive de ordine

publică, susceptibile de a fi puse în discuție și din oficiu, Înalta Curte

urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că

recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației Cercetării Tineretului și

Sportului împotriva deciziei civile nr. 682 A

din 14 decembrie 2009 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 octombrie 2010.