ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4901/2010

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 6 octombrie 2008 } reclamanții D.A.M. , D.M.D. și S.M. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8 și art. 10 din Constituția din 1948 și Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligarea pârâtului Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren și construcție situat în Bârlad, județul Vaslui. In motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanții sunt unicii moștenitori ai defunctei C.M.C., aceasta notificând restituirea imobilului conform Legii nr. 10/2001. Imobilul s-a aflat în proprietatea lui D.M.I.

(cunoscută și sub numele de D.M.J.) până în anul 1950 când a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, act neconstituțional. Autoarea reclamanților avea calitatea de persoană îndreptățită, deoarece s-a stabilit că moștenitorul defunctei D.M.I. este O.E. în calitate de văr primar, iar autoarea reclamanților figurează ca văr primar neacceptant, în baza art. 700 C. civ., întrucât este singura care a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil, fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Deși a trecut termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării nu au primit niciun răspuns. Pârâtul a formulat întâmpinare apreciind că extrasul de Arhivele Statului nu constituie titlu de proprietate sau înscris doveditor al dreptului de proprietate, nu precizează suprafața de teren construită, reclamanții omițând să individualizeze imobilul a cărei restituire o solicită.

La data de 7 mai 2009, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că solicită restituirea imobilului, astfel cum a fost individualizat prin raportul de expertiză efectuat în cauză . Prin sentința civilă nr. 722 din 14 mai 2008, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată. In considerente, s-a reținut că prin notificarea formulă în temeiul Legii nr. 10/2001, sub nr. 223/2001 (fila 5) s-a solicitat acordarea de despăgubiri de către numita C.M.C. pentru imobilul situat în Bârlad, str. Mihail Kogălniceanu nr. 2 și care a aparținut autoarei sale, D.M.J. Până la data introducerii prezentei acțiuni, notificarea nu a fost soluționată de către pârâtă, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării, așa cum rezultă din întâmpinarea formulată și din înscrisurile de la dosar.

Prin decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, inclusiv acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Tribunalul a reținut că potrivit copiei de pe anexa la Decretul pentru naționalizarea unor imobile nr. 92/1950, poziția nr. 43, județul Tutova, orașul Bârlad, emisă de Arhivele Statului (fila 11), rezultă că a fost naționalizat un imobil complet în Bârlad, de la fostul proprietar D.M.J. Totodată, potrivit adresei nr. 1329 din 17 februarie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bârlad (fila 55), imobilul fostă proprietatea lui D.M.J.

a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 43 în tabelul anexă la județul Tutova, iar în prezent imobilul se află înscris în domeniul public al Municipiului Bârlad, conform H.G. nr. 1361/2001 și este administrat de Inspectoratul Școlar Județean Vaslui unde funcționează C.E.S.H. Totodată, tribunalul a reținut că potrivit certificatului de moștenitor nr. 340/1985 emis de Notariatul de Stat Sector 5, de pe urma defunctei D.M.I., decedată la 4 iulie 1984, a rămas ca unic moștenitor O.E., fiind străină de succesiune prin neacceptare, printre alții, numita C.M.C. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 129/2002 emis de BNP N., de pe urma defunctei C.M.C. au rămas ca moștenitori reclamanții din prezenta cauză.

Având în vedere că numita C.M.C. este singura persoană care a notificat restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, rezultă că autoarea reclamanților a fost repusă în termenul de acceptare a succesiunii pentru acest imobil, urmând să profite și de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au formulat în termen notificare. In raport de situația de fapt sus menționată, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiată, întrucât niciunul din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu menționează care este întinderea dreptului de proprietate care a aparținut defunctei D.M.I.

în sensul că, din niciun act existent la dosarul cauzei nu rezultă care este suprafața imobilului teren, care este suprafața imobilului construcție și care este componența construcției (camere, dependințe, etaje, etc). Așadar, art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevede necesitatea dovedirii de către reclamant nu numai a existenței dreptului de proprietate ci și a întinderii acestuia, ori, copia de pe anexa la decretul pentru naționalizarea unor imobile nr. 92/1950, poziția nr. 43, județul Tutova, orașul Bârlad, emisă de Arhivele Statului (fila 11), menționează doar că a fost naționalizat un imobil complet în Bârlad, de la fostul proprietar D.M.J., fără a se identifica în niciun fel suprafața de teren și vecinătățile, suprafața construcției, din ce este compusă această construcție, dacă sunt mai multe corpuri de clădire, etc. S-a mai arătat că în speța dedusă judecății, reclamanții nu dețin titlul de proprietate original al autoarei D.M.I.

(act de vânzare cumpărare, donație, hotărâre judecătorească, etc), sau cel puțin un extras de carte funciară ori istoric de rol fiscal, astfel încât, în lipsa acestor înscrisuri, aceștia nu pot dovedi întinderea dreptului de proprietate, respectiv nu pot dovedi care a fost suprafața de teren naționalizată, numărul și componența construcțiilor și suprafața acestora. Atâta vreme cât nu există niciun act din care să rezulte suprafața de teren, laturile și vecinătățile, numărul corpurilor de clădire și suprafața acestora, s-a apreciat că expertul este în imposibilitate de a determina cu precizie întinderea dreptului de proprietate ce a aparținut autoarei reclamanților, iar individualizarea imobilului nu este lăsată de legiuitor în competența expertului, în lipsa unui titlu din care să rezulte suprafața imobilului preluat și individualizarea concretă a acestuia.

Distinct de aceste aspecte, Tribunalul a constatat că prin notificarea formulată, autoarea reclamanților a solicitat doar despăgubiri cu privire la imobilul ce formează obiectul cauzei, or, reclamanții cauzei solicită restituirea în natură a acestuia, deși instanța nu poate analiza decât manifestarea de voință a persoanei îndreptățite, așa cum a fost formulată prin notificare. Î mpotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții D.A.M. , D.M.D. si S.M., criticând-o ca nekgala si netemeinică. O primă critică a avut în vedere greșita interpretare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, acesta instituind 2 prezumții în favoarea persoanei îndreptățite, instanța fiind obligată a le aplica, câtă vreme partea potrivnică nu a prezentat proba contrarie.

Cea de-a doua critică, s-a referit la neanalizarea unor probe administrate în cauză, respectiv matricola fiscală nr. 115 a imobilului din perioada 1945- 1951, act din care rezultă că imobilul consta dintr-o casă veche în bună stare, construită din cărămidă, acoperită cu tablă, având parchet și instalație de baie, compusă din 9 camere, 3 antreuri și bucătărie, la subsol magazie pentru lemne, curte, garaj de zidărie și un grajd. S-a mai criticat sentința și sub aspectul interpretării greșite a conținutului raportului de expertiză ,acesta fiind înlăturat de plano. Expertiza efectuată în cauză are valoare probatorie expertul având în vedere actele dosarului: anexa decretului de naționalizare, matricola fiscală, adresa nr. 1329/2009 a Primăriei Municipiului Bârlad, schița veche a imobilului de la Oficiul de Cadastru al primăriei, inventarul și schița prezentate de pârâtă, măsurătorile efectuate în teren, declarațiile părților.

Nerelevant este și faptul că autoarea reclamanților a solicitat prin notificare doar despăgubiri, întrucât art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială, prevedea doar posibilitatea acordării de despăgubiri, aceste dispoziții fiind ulterior modificate în sensul că se poate dispune restituirea în natură. Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului. Prin decizia civilă nr. 682/A din 14 decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința atacată, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren și construcție, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de inginer G.C., situat în orașul Bârlad, județul Vaslui.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 alin. (1) în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. In aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. în cauză dreptul de proprietate al reclamanților a fost dovedit conform dispozițiilor sus menționate, fișa matricolă fiscală a imobilului cuprinde descrierea imobilului la nivelul anilor 1950 - 1951, ceea ce se coroborează cu înscrisurile de la Arhivele Statului și situația constată de expert.

Intimatul deși a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, invocând faptul că nu există identitate între imobilul deținut de autoarea reclamanților și cel deținut de el în prezent, nu face nicio probă contrarie prin care să dovedească că imobilul este altul decât cel descris în matricola fiscală nr. 115. In aceste condiții, prezumția relativă de proprietate instituită prin Legea nr. 10/2001 nu a fost răsturnată, instanța fiind obligată să dea eficiență legii. S-a apreciat că raportul de expertiză efectuat în cauză reprezintă o probă concludentă, astfel că nu este posibilă înlăturarea ei pe motivul că există acte prin care să se dovedească suprafețele de teren, laturi și vecinătăți, întrucât aceasta ar constitui o greșită interpretare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 la situația de fapt a cauzei.

Instanța de apel a mai reținut că este lipsit de relevanță faptul că autoarea reclamanților a solicitat doar despăgubiri prin notificare, întrucât în cadrul contestației, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, atunci când aceasta este posibilă.

In cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii sau să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea, putând dispune chiar și restituirea în natură.

In același timp, s-a observat că textul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a suferit modificări, astfel încât, în prezent, soluția de restituire în natură este prevăzută expres de lege și pe deplin aplicabilă în cauză. Î mpotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In motivarea recursului, pârâtul a arătat că în mod nelegal instanța a obligat ministerul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul în litigiu, întrucât din foaia matricolă nr. 2 - impozitul pe clădiri privind imobilul situat în Bîrlad, rezultă că acesta era compus doar dintr-o casă veche, iar expertul a constatat că este compus din 3 corpuri de clădire, astfel încât, acesta a fost greșit individualizat.

Deși se face referire de către expert la actele dosarului, în afară de copia eliberată de Arhivele Statului în care la poziția nr. 43 figurează numita D.M.J. - imobil naționalizat din Bârlad, - imobil complet, nu există niciun act din care să reiasă suprafața terenului și a imobilului-construcție preluat, iar înscrisul arătat nu reflectă că s-ar fi preluat și vreo suprafață de teren și nici nu indică suprafața construită a clădirii. A mai arătat că instanța a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât cei care trebuie să facă dovada dreptului de proprietate și a calității de persoane îndreptățite sunt reclamanții și nu pârâtul, iar dovada dreptului de proprietate nu o poate constitui raportul de expertiză, expertul neavând calitatea de a stabili că imobilul revendicat este identic cu cel de la fața locului, ci doar a aprecia, eventual, că adresele coincid.

A mai susținut că reclamanții au solicitat restituirea unui teren și a unei construcții față de care nu au făcut dovada că ar fi fost preluate de la autorul lor. La termenul de azi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat excepția nulității recursului, având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (1)-(3) C. proc. civ., excepție ce urmează a fi admisă, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-unui din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. Prin cererea de recurs însă, pârâtul a invocat incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., potrivit căruia se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta „...este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii." In speța supusă analizei, prin cererea de recurs nu a fost dezvoltat motivul de nelegalitate indicat, ci s-au făcut ample referiri la raportul de expertiză efectuat în cauză și la concluziile expertului cu privire la individualizarea imobilului supus procedurii de restituire. Raportul de expertiză face parte din probatoriul încuviințat, administrat și analizat cu prilejul judecării în fond a cauzei și consemnează chestiuni de fapt în raport de care instanța de judecată a apreciat că sunt necesare precizări de specialitate. Chestiunile de fapt nu îmbracă caracterul unor critici de nelegalitate formulate la adresa considerentelor de drept pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția adoptată și, ca atare, ele nu îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., neputând fi încadrate în ipoteza de recurs indicată de pârât. Așa fiind, reținând și că în cauză nu sunt incidente motive de ordine publică, susceptibile de a fi puse în discuție și din oficiu, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului împotriva deciziei civile nr. 682 A din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 octombrie 2010.