ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6980/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6980/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului civil de față,
Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată
următoarele:
Prin sentința
nr. 1112 din 10 octombrie 2005,
Tribunalul
București, secția a
IV
a
civilă, a admis contestația
formulată
de W.Y.E. și B.(W)M. în contradictoriu cu R.A A.P.P.S.
A anulat decizia nr. 172 din 10 mai 2005, emisă de
intimată.
A obligat
intimata să restituie în natură contestatorilor
terenul lot 107, de circa 643 mp,
din parcelarea Roeselberge
a
Parcului Filipescu, aflat în București.
Pentru a
hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin
notificarea
nr. 855 din 12 februarie 2002, E.W.,
M.B.,
R.W., N.L.A.W.
, H.K.W. au solicitat
restituirea în natură a imobilului teren, situat în București,
în suprafață de circa 643 mp,
constituind
lotul 107 din parcelarea inițială a Parcului Filipescu.
Prin decizia nr. 172 din 10 mai 2005, R.A. A.P.P.S. a
respins notificarea ca
fiind lipsită de obiect, motivat de faptul
că, prin hotărâre judecătorească
anterioară, terenul a fost
restituit
petiționarilor.
A mai reținut unitatea deținătoare, că actele depuse nu
dovedesc calitatea de
persoane îndreptățite pentru E.W.
, M.B., R.W., N.L.A.W.
și H.K.W.
Tribunalul a
reținut că soluția dată de RA AP.P.S. nu
este
legală, deoarece, prin actul de vânzare-cumpărare nr.
22893 din 20 mai 1946, C.W. și A.W.
au
cumpărat lotul nr. 107 din fosta parcelare a Parcului
Filipescu, având o suprafață de cca. 643 mp
Moștenitorii defuncților cumpărători sunt cei doi
contestatori, E.W. și M.B.,
conform
certificatului de
calitate de moștenitor și certificatului suplimentar de moștenitor, aflate la
dosar.
Referitor la situația juridică a lotului nr. 107, tribunalul a
reținut că acesta nu
constituie unul și același imobil cu cel
restituit prin sentința civilă nr. 414 din 14
aprilie 1999 a Tribunalului București, secția a III a civilă, deoarece, prin
această hotărâre, instanța a restituit
reclamanților lotul nr.
108, de cea. 650 mp,
dobândit în baza actului de vânzare-
cumpărare nr. 49268 din 4 noiembrie
1946.
Procesul verbal de punere în posesie nr. 615 din 12
octombrie 1999 se
referă în mod expres la lotul în suprafață
de cea. 650 mp teren și construcție edificată conform
autorizației de construire nr. 13M/1946, calitatea de proprietar derivând din
contractul de vânzare-cumpărare nr. 49268/1946.
Având în vedere că imobilul a fost preluat abuziv, în sensul art. 2
alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a
constatat că se impune
restituirea către contestatori a lotului
nr. 107.
Prin decizia
nr. 205A din 13 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a
IX
a
civilă și pentru cauze
privind proprietatea
intelectuală, a respins apelul declarat de
RA AP.P.S.
Instanța de apel a reținut că reclamanții au respectat
dispozițiile Legii nr.
10/2001 în ceea ce privește parcurgerea procedurii administrative, iar
respingerea notificării transferă
către
instanța de judecată prerogativa de analizare a notificării sub toate
aspectele.
Instanța de apel a constatat că autorii reclamanților au
fost proprietarii a două loturi distincte de
teren, alăturate,
unul dintre loturi fiind
identificat chiar de la data cumpărării
ca fiind lotul nr. 107, potrivit contractului de vânzare-
cumpărare
nr. 22893/1946, cel de al doilea, lotul nr. 108,
fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.
49268/1946.
Terenul restituit prin hotărâre judecătorească anterioară
este lotul nr. 108, astfel
încât nu există nici un dubiu că prin
notificare s-a solicitat lotul nr. 107.
In ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, curtea de
apel a reținut că, indiferent de natura
dreptului pretins,
calitatea procesuală se
analizează din perspectiva dispozițiilor
art. 22 alin. (1) din Legea nr.
10/2001, republicată, anume
aceea de
persoană juridică deținătoare a imobilului.
In ceea ce privește susținerea pârâtei că pe suprafața de teren
restituită se află o construcție edificată de stat, curtea a constatat că o
asemenea cerere nu poate fi analizată direct în
calea de atac, fără a fi fost
formulată în cadrul judecății de
fond.
Prin întâmpinare, pârâta a precizat că lotul nr. 108 este
afectat parțial de
construcții edificate de Statul Român, dar
această precizare nu impunea o
analiză aparte a instanței de
fond, datorită confuziei pe care pârâta o întreține cu
privire
la cele două loturi.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta RA A.P.P.S.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ.
, recurenta a arătat că
decizia este nelegală.
Astfel, instanța a depășit limitele puterii judecătorești,
deoarece restituirea
unui imobil nu poate fi dispusă prin
hotărâre judecătorească, ci numai prin decizie sau
dispoziție
motivată a unității
deținătoare.
Instanțele au respins în mod greșit excepția lipsei de
interes a reclamanților
în promovarea acțiunii, deoarece, din raportul de expertiză efectuat, rezultă
că lotul nr. 107, ce face
obiectul
notificării este ocupat de construcție, iar lotul nr. 108 este ocupat parțial.
Lotul solicitat prin notificare este unul și același cu cel restituit
prin hotărâre judecătorească, deoarece instanțele au
dispus restituirea către
reclamanți a suprafeței de 650 mp,
dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. 49268/1946, care
constituie lotul nr. 107 din fosta parcelare.
Recurenta a
mai arătat că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece lotul nr. 107 nu este
în administrarea sau proprietatea sa, fiind restituit reclamanților.
A mai arătat recurenta, că
reclamanții nu au făcut dovada calității de moștenitori ai defuncților T.W. și S.W.,
proprietarii inițiali ai imobilului.
De asemenea,
instanțele nu au avut în vedere că terenul pentru care s-a dispus restituirea
este construit parțial de Statul Român, situație în care, potrivit art. 10
alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu se putea dispune restituirea în natură.
Criticile
formulate de recurentă permit încadrarea recursului în ipotezele invocate ale
art. 304 C. proc. civ. și sunt parțial fondate, pentru cele ce se vor arăta în
continuare:
Critica
referitoare la faptul că instanțele au depășit limitele puterii judecătorești
nu este întemeiată.
Astfel, în
cadrul procedurii administrative, unitățile deținătoare au plenitudine de
competență, pentru că sunt îndrituite să verifice îndeplinirea condițiilor
impuse de lege cu privire la natura preluării și calitatea de persoană
îndreptățită, să aplice măsurile reparatorii cuvenite și să emită o decizie sau
dispoziție.
Plenitudinea
de competență în etapa administrativă nu limitează, însă, competența
instanțelor de judecată, sesizate cu o contestație împotriva actului final emis
de unitatea deținătoare. O altfel de soluție ar reprezenta o încălcare a
drepturilor constituționale de acces la justiție și la un proces echitabil.
Prin urmare,
instanțele de judecată, în cadrul procedurilor speciale instituite de Legea nr.
10/2001, au inclusiv competența de a stabili dacă restituirea în natură este
posibilă.
De
altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, în motivarea
deciziei nr.
XX
din 19 martie 2007, dată în
interesul legii și
publicată în M.Of., Partea
I
nr. 764 din
12 din noiembrie 2007, a arătat că „din moment ce s-a
reglementat că deciziile,
respectiv dispozițiile motivate de respingere a
notificărilor sau a cererilor
de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la
instanțele
judecătorești,
iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea
nr. 10/2001 se fac referiri la
restituirea imobilelor prin hotărâre
judecătorească, este evident că instanța, învestită
cu cenzurarea deciziei
sau a dispoziției de restituire în natură, nu este
limitata doar la
posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă
decizie/dispoziție de
restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea
dreptului său de plenitudine de
jurisdicție ce i s-a acordat prin lege,
instanța judecătorească, cenzurând
decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura
în care constată că aceasta nu
corespunde cerințelor legi, o va anula, dispunând ea
însăși, în mod
direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu
valabil".
Neîntemeiate
sunt și criticile referitoare la lipsa de
interes
a reclamanților și la lipsa calității procesuale pasive,
motivate de
faptul că prin hotărârea judecătorească anterioară s-a restituit lotul nr. 107.
Astfel, T.W. și copiii minori ai acestuia au dobândit prin contractul de
vânzare-cumpărare nr.
49268/1946, înregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov la 4
noiembrie 1946, parcela
nr. 108, cu o suprafață de cea. 650
mp teren, pe care se găsea, conform mențiunilor din
contract, un imobil complet distrus de
bombardament.
Prin contractul de vânzare-cumpărare înregistrat la
Grefa Tribunalului
Ilfov la 20 mai 1946, C.W. și
A.W.
au cumpărat lotul nr. 107 din fosta
parcelare
a Parcului Filipescu, având o suprafață de cea. 643
mp teren.
Prin sentința
civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999,
Tribunalul
București, secția a III a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții E.W.,
M.B., ș.a.,
în contradictoriu cu RA L. SA, a constatat că imobilul este
deținut fără titlu de pârâtă și că reclamanții sunt proprietarii imobilului în
cotele ce rezultă din certificatul de moștenitor nr. 81, 83, 84 din 29
septembrie 1998. Totodată, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și
liniștită posesie imobilul reclamanților.
Prin
încheierea din 23 aprilie 1999, dată în cameră de consiliu, Tribunalul
București, secția a III a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii
materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 414 din 14 aprilie 1999 și a
dispus rectificarea dispozitivului, în sensul că imobilul compus din 650 mp
teren și construcție edificată conform autorizației 13M 1946 este deținut fără
titlu de
pârâtă.
A constatat
că reclamanții sunt proprietarii imobilului în cotele ce rezultă din
certificatele de moștenitor și contractul de vânzare-cumpărare nr. 49268/1946.
Prin urmare,
pentru că prin hotărârea judecătorească anterioară reclamanților nu le-a fost
restituită întreaga suprafață de teren, care, conform actelor de proprietate
originare corespunde celor două loturi, intimatele-contestatoare sunt
interesate să-și realizeze dreptul pentru partea din imobil nerestituită.
Nici critica
referitoare la faptul că reclamanții nu au făcut dovada calității de
moștenitori ai defuncților T.W. și S.W. nu este întemeiată, pentru că, așa cum
s-a arătat lotul nr. 107 nu a fost proprietatea acestora, ci a numiților C.W.
și A.W.
Sunt, însă,
întemeiate susținerile recurentei legate de faptul că restituirea în natură a
terenului nu este posibilă, pentru că este ocupat de construcții autorizate.
Instanța de
apel a reținut că nu putea analiza acest aspect, deoarece este o cerere nouă
făcută direct în apel.
În materia
Legii nr. 10/2001, instanța sesizată cu o contestație împotriva deciziei sau
dispoziției emise, este obligată, în virtutea plenitudinii de competență, să
verifice toate elementele în funcție de care restituirea în natură este sau nu
posibilă, chiar în lipsa apărărilor de fond ale părților.
Este adevărat că pârâta, la
instanța de fond, nu a invocat riguros faptul că terenul nu poate fi restituit
în natură, pentru că este ocupat de construcții edificate de stat, dar, față de
împrejurarea că acest aspect a fost element de negociere între părți în etapa
procedurii administrative și față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța
avea obligația de a verifica sub toate aspectele regimul juridic al terenului
care face obiectul pricinii și al construcțiilor ce se află pe acesta.
Astfel, așa
cum s-a arătat, autorizația de construcție 13M1946 viza ambele loturi, și a
fost dată pentru un imobil compus din subsol, parter, trei etaje și mansardă,
iar prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, s-a constatat că imobilul
construcție este amplasat în principal pe lotul nr. 107, doar 20% din
construcție aflându-se pe lotul 108. De asemenea, prin raportul de expertiză
s-a constatat că au existat extinderi ale construcției inițiale, realizate în
perioada anilor 1970.
Se constată,
așadar, că circumstanțele cauzei nu au fost cercetate sub aspectul regimului
juridic al construcțiilor aflate pe teren.
De aceea, se
impune admiterea recursului declarat de pârâtă, casarea deciziei atacate și
trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.
La rejudecare
se vor administra probele necesare, inclusiv o expertiză tehnică, urmând ca expertul,
față de hotărârea pronunțată în acțiunea în revendicare, îndreptată ulterior,
de procesul verbal de punere în posesie, de contractele de vânzare-cumpărare
invocate de contestatoare și autorizația 13M1946, să stabilească amplasamentul
terenului nerestituit prin sentința civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999 a
Tribunalului București, precum și al construcțiilor edificate conform
autorizației susmenționate.
De asemenea,
expertul va stabili dacă terenul nerestituit contestatoarelor este ocupat de
construcții autorizate, edificate după preluare, data la care au fost edificate
aceste construcții și care este suprafața de teren neocupată, în raport de
prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001.
După
stabilirea acestor împrejurări, se va analiza cererea contestatoarelor în
raport de prevederile art. 10 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 10/2001,
republicată și se vor stabili măsurile reparatorii la care acestea sunt
îndreptățite.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D
E C I D E
Admite recursul
declarat de pârâta RA A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 205A din 13 septembrie
2007 a Curții de Apel București, secția a
IX
a civilă și pentru cauze privind
proprietatea intelectuală, pe care o casează.
Trimite cauza aceleiași instanțe
spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 13 noiembrie 2008.