ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6980/2008

Asupra recursului civil de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința nr. 1112 din 10 octombrie 2005, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis contestația formulată de W.Y.E. și B.(W)M. în contradictoriu cu R.A A.P.P.S. A anulat decizia nr. 172 din 10 mai 2005, emisă de intimată. A obligat intimata să restituie în natură contestatorilor terenul lot 107, de circa 643 mp, din parcelarea Roeselberge a Parcului Filipescu, aflat în București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin notificarea nr. 855 din 12 februarie 2002, E.W., M.B., R.W., N.L.A.W. , H.K.W. au solicitat restituirea în natură a imobilului teren, situat în București, în suprafață de circa 643 mp, constituind lotul 107 din parcelarea inițială a Parcului Filipescu.

Prin decizia nr. 172 din 10 mai 2005, R.A. A.P.P.S. a respins notificarea ca fiind lipsită de obiect, motivat de faptul că, prin hotărâre judecătorească anterioară, terenul a fost restituit petiționarilor. A mai reținut unitatea deținătoare, că actele depuse nu dovedesc calitatea de persoane îndreptățite pentru E.W. , M.B., R.W., N.L.A.W. și H.K.W. Tribunalul a reținut că soluția dată de RA AP.P.S. nu este legală, deoarece, prin actul de vânzare-cumpărare nr. 22893 din 20 mai 1946, C.W. și A.W. au cumpărat lotul nr. 107 din fosta parcelare a Parcului Filipescu, având o suprafață de cca. 643 mp Moștenitorii defuncților cumpărători sunt cei doi contestatori, E.W. și M.B., conform certificatului de calitate de moștenitor și certificatului suplimentar de moștenitor, aflate la dosar.

Referitor la situația juridică a lotului nr. 107, tribunalul a reținut că acesta nu constituie unul și același imobil cu cel restituit prin sentința civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999 a Tribunalului București, secția a III a civilă, deoarece, prin această hotărâre, instanța a restituit reclamanților lotul nr. 108, de cea. 650 mp, dobândit în baza actului de vânzare- cumpărare nr. 49268 din 4 noiembrie 1946. Procesul verbal de punere în posesie nr. 615 din 12 octombrie 1999 se referă în mod expres la lotul în suprafață de cea. 650 mp teren și construcție edificată conform autorizației de construire nr. 13M/1946, calitatea de proprietar derivând din contractul de vânzare-cumpărare nr. 49268/1946.

Având în vedere că imobilul a fost preluat abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că se impune restituirea către contestatori a lotului nr. 107. Prin decizia nr. 205A din 13 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de

RA AP.P.S.

Instanța de apel a reținut că reclamanții au respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește parcurgerea procedurii administrative, iar respingerea notificării transferă către instanța de judecată prerogativa de analizare a notificării sub toate aspectele. Instanța de apel a constatat că autorii reclamanților au fost proprietarii a două loturi distincte de teren, alăturate, unul dintre loturi fiind identificat chiar de la data cumpărării ca fiind lotul nr. 107, potrivit contractului de vânzare- cumpărare nr. 22893/1946, cel de al doilea, lotul nr. 108, fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 49268/1946.

Terenul restituit prin hotărâre judecătorească anterioară este lotul nr. 108, astfel încât nu există nici un dubiu că prin notificare s-a solicitat lotul nr. 107. In ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, curtea de apel a reținut că, indiferent de natura dreptului pretins, calitatea procesuală se analizează din perspectiva dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, anume aceea de persoană juridică deținătoare a imobilului. In ceea ce privește susținerea pârâtei că pe suprafața de teren restituită se află o construcție edificată de stat, curtea a constatat că o asemenea cerere nu poate fi analizată direct în calea de atac, fără a fi fost formulată în cadrul judecății de fond.

Prin întâmpinare, pârâta a precizat că lotul nr. 108 este afectat parțial de construcții edificate de Statul Român, dar această precizare nu impunea o analiză aparte a instanței de fond, datorită confuziei pe care pârâta o întreține cu privire la cele două loturi. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta RA A.P.P.S. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ. , recurenta a arătat că decizia este nelegală. Astfel, instanța a depășit limitele puterii judecătorești, deoarece restituirea unui imobil nu poate fi dispusă prin hotărâre judecătorească, ci numai prin decizie sau dispoziție motivată a unității deținătoare. Instanțele au respins în mod greșit excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, deoarece, din raportul de expertiză efectuat, rezultă că lotul nr. 107, ce face obiectul notificării este ocupat de construcție, iar lotul nr. 108 este ocupat parțial.

Lotul solicitat prin notificare este unul și același cu cel restituit prin hotărâre judecătorească, deoarece instanțele au dispus restituirea către reclamanți a suprafeței de 650 mp, dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. 49268/1946, care constituie lotul nr. 107 din fosta parcelare. Recurenta a mai arătat că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece lotul nr. 107 nu este în administrarea sau proprietatea sa, fiind restituit reclamanților. A mai arătat recurenta, că reclamanții nu au făcut dovada calității de moștenitori ai defuncților T.W. și S.W., proprietarii inițiali ai imobilului. De asemenea, instanțele nu au avut în vedere că terenul pentru care s-a dispus restituirea este construit parțial de Statul Român, situație în care, potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu se putea dispune restituirea în natură.

Criticile formulate de recurentă permit încadrarea recursului în ipotezele invocate ale art. 304 C. proc. civ. și sunt parțial fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare: Critica referitoare la faptul că instanțele au depășit limitele puterii judecătorești nu este întemeiată. Astfel, în cadrul procedurii administrative, unitățile deținătoare au plenitudine de competență, pentru că sunt îndrituite să verifice îndeplinirea condițiilor impuse de lege cu privire la natura preluării și calitatea de persoană îndreptățită, să aplice măsurile reparatorii cuvenite și să emită o decizie sau dispoziție. Plenitudinea de competență în etapa administrativă nu limitează, însă, competența instanțelor de judecată, sesizate cu o contestație împotriva actului final emis de unitatea deținătoare.

O altfel de soluție ar reprezenta o încălcare a drepturilor constituționale de acces la justiție și la un proces echitabil. Prin urmare, instanțele de judecată, în cadrul procedurilor speciale instituite de Legea nr. 10/2001, au inclusiv competența de a stabili dacă restituirea în natură este posibilă.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, în motivarea deciziei nr. XX din 19 martie 2007, dată în interesul legii și publicată în M.Of., Partea I nr. 764 din 12 din noiembrie 2007, a arătat că „din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitata doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură.

Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legi, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil". Neîntemeiate sunt și criticile referitoare la lipsa de interes a reclamanților și la lipsa calității procesuale pasive, motivate de faptul că prin hotărârea judecătorească anterioară s-a restituit lotul nr. 107. Astfel, T.W. și copiii minori ai acestuia au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 49268/1946, înregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov la 4 noiembrie 1946, parcela nr. 108, cu o suprafață de cea.

650 mp teren, pe care se găsea, conform mențiunilor din contract, un imobil complet distrus de bombardament. Prin contractul de vânzare-cumpărare înregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov la 20 mai 1946, C.W. și A.W. au cumpărat lotul nr. 107 din fosta parcelare a Parcului Filipescu, având o suprafață de cea. 643 mp teren. Prin sentința civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții E.W., M.B., ș.a., în contradictoriu cu RA L. SA, a constatat că imobilul este deținut fără titlu de pârâtă și că reclamanții sunt proprietarii imobilului în cotele ce rezultă din certificatul de moștenitor nr. 81, 83, 84 din 29 septembrie 1998. Totodată, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reclamanților.

Prin încheierea din 23 aprilie 1999, dată în cameră de consiliu, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 414 din 14 aprilie 1999 și a dispus rectificarea dispozitivului, în sensul că imobilul compus din 650 mp teren și construcție edificată conform autorizației 13M 1946 este deținut fără titlu de pârâtă. A constatat că reclamanții sunt proprietarii imobilului în cotele ce rezultă din certificatele de moștenitor și contractul de vânzare-cumpărare nr. 49268/1946. Prin urmare, pentru că prin hotărârea judecătorească anterioară reclamanților nu le-a fost restituită întreaga suprafață de teren, care, conform actelor de proprietate originare corespunde celor două loturi, intimatele-contestatoare sunt interesate să-și realizeze dreptul pentru partea din imobil nerestituită.

Nici critica referitoare la faptul că reclamanții nu au făcut dovada calității de moștenitori ai defuncților T.W. și S.W. nu este întemeiată, pentru că, așa cum s-a arătat lotul nr. 107 nu a fost proprietatea acestora, ci a numiților C.W. și A.W. Sunt, însă, întemeiate susținerile recurentei legate de faptul că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, pentru că este ocupat de construcții autorizate. Instanța de apel a reținut că nu putea analiza acest aspect, deoarece este o cerere nouă făcută direct în apel. În materia Legii nr. 10/2001, instanța sesizată cu o contestație împotriva deciziei sau dispoziției emise, este obligată, în virtutea plenitudinii de competență, să verifice toate elementele în funcție de care restituirea în natură este sau nu posibilă, chiar în lipsa apărărilor de fond ale părților.

Este adevărat că pârâta, la instanța de fond, nu a invocat riguros faptul că terenul nu poate fi restituit în natură, pentru că este ocupat de construcții edificate de stat, dar, față de împrejurarea că acest aspect a fost element de negociere între părți în etapa procedurii administrative și față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța avea obligația de a verifica sub toate aspectele regimul juridic al terenului care face obiectul pricinii și al construcțiilor ce se află pe acesta.

Astfel, așa cum s-a arătat, autorizația de construcție 13M1946 viza ambele loturi, și a fost dată pentru un imobil compus din subsol, parter, trei etaje și mansardă, iar prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, s-a constatat că imobilul construcție este amplasat în principal pe lotul nr. 107, doar 20% din construcție aflându-se pe lotul 108. De asemenea, prin raportul de expertiză s-a constatat că au existat extinderi ale construcției inițiale, realizate în perioada anilor 1970. Se constată, așadar, că circumstanțele cauzei nu au fost cercetate sub aspectul regimului juridic al construcțiilor aflate pe teren. De aceea, se impune admiterea recursului declarat de pârâtă, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

La rejudecare se vor administra probele necesare, inclusiv o expertiză tehnică, urmând ca expertul, față de hotărârea pronunțată în acțiunea în revendicare, îndreptată ulterior, de procesul verbal de punere în posesie, de contractele de vânzare-cumpărare invocate de contestatoare și autorizația 13M1946, să stabilească amplasamentul terenului nerestituit prin sentința civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999 a Tribunalului București, precum și al construcțiilor edificate conform autorizației susmenționate. De asemenea, expertul va stabili dacă terenul nerestituit contestatoarelor este ocupat de construcții autorizate, edificate după preluare, data la care au fost edificate aceste construcții și care este suprafața de teren neocupată, în raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001.

După stabilirea acestor împrejurări, se va analiza cererea contestatoarelor în raport de prevederile art. 10 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 10/2001, republicată și se vor stabili măsurile reparatorii la care acestea sunt îndreptățite. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 205A din 13 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pe care o casează. Trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2008.