ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 431/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 431/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 2604/2004 reclamanții D.T.V. și C.A., în

calitate de cesionari ai drepturilor litigioase aparținând lui B.C., P.A.M., N.C.I.M.,

B.A.M.F., B.D., B.P.A.I. și A.C., au chemat în judecată pe pârâta Academia

Română, Casa Oamenilor de Știință și Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând anularea deciziei nr. 447/2002 emisă de Academia

Română, restituirea în natură a imobilului, teren și construcție situat în

București, sectorul 1 și constatarea dreptului de proprietate al

coreclamanților asupra acestui imobil. În temeiul art. 274 C. proc. civ. s-a

solicitat obligarea celor trei intimați la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea contestației,

reclamanții precizează că de la data depunerii primei notificări la data de 9

noiembrie 2001 și până în prezent, unitatea deținătoare Academia Română a

încălcat principiile de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite

prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar Statul Român și Academia Română au ignorat

cu rea credință respectarea reglementărilor cuprinse în Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Se susține că imobilul notificat a

fost deținut de A.G.G. și A.G.F. (născută P.) conform procesului verbal de

carte funciară nr. 1538/1940 înscris în cartea funciară și a actului eliberat

de Direcția Municipiului București a Arhivelor Naționale, acești autori

figurează înscriși ca titulari de rol fiscal la matricola 109, poziția 39, iar

imobilul a fost trecut ulterior în proprietatea statului prin Decretul nr.

92/1950, act de naționalizare ce nu ar constitui, în opinia reclamanților, un

titlu valabil de preluare de către stat, imobilul putând fi restituit în

natură.

Se apreciază că decizia nr. 447 din

12 august 2002 emisă de Academia Română este lovită de nulitate absolută, fiind

dată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, cât și prin

fraudarea acesteia, impunându-se restituirea în natură a imobilului. De altfel,

prin notificarea adresată Academiei pentru reexaminarea dosarului s-a invocat

prematuritatea, nelegalitatea și netemeinicia deciziei emise anterior.

S-a arătat că unitatea deținătoare,

Academia Română, avea obligația înscrisă în art. 23 din Legea nr. 10/2001 de a

se pronunța prin decizie motivată asupra cererii de restituire în natură, iar

în cazul în care restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă

prin decizie motivată trebuia să facă persoanei îndreptățite o ofertă de

restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului. Ori, decizia

emisă nu cuprinde o asemenea ofertă.

Contestatorii au formulat o nouă

notificare nr. 493/2004 solicitând reanalizarea dosarului, însă Academia Română

nu a înțeles să formuleze o ofertă de restituire în echivalent, ci a propus

acestora să doneze imobilul instituției.

În drept, contestația a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 112 și urm. C. proc. civ., art. 6 alin. (3),

art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 și art. 34

din Decretul nr. 31/1954.

La data de 25 noiembrie 2004

intimata Academia Română a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

contestației formulată împotriva deciziei nr. 447/2002.

A susținut intimata că notificatorii

nu au respectat termenul din art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, astfel

încât contestația este tardivă. De asemenea, contestatorii nu fac dovada

calității de reprezentant a avocatului ales. Sub aspectul calității procesuale

active a notificatorilor inițiali, se consideră că aceasta nu subzistă atâta

timp cât prin contractul autentic de cesiune de drepturi litigioase ei au

renunțat expres la drepturile izvorâte din procedura Legii nr. 10/2001. Și

cesionarii drepturilor litigioase, D.T. și C.A. au calitate procesuală numai

sub rezerva achitării integrale a prețului cesiunii, contractul conținând un

contract comisoriu de gradul IV.

Pe fond, intimata a susținut că nu

s-a dovedit dreptul de proprietate al autorilor contestatorilor, procesul-verbal

de înființare a cărților funciare sau o adresă a Administrației Financiare

nevalorând titlul de proprietate. Consideră că dovada calității de moștenitor este

realizată prin certificatele de moștenitor nr. 34, 35 din 8 octombrie 2002

eliberate de BNP E.A.F. și nr. 57, 58 și 59 eliberate la 5 iulie 1999 de BNP P.C.

care sunt însă lovite de nulitate absolută prin fraudarea dispozițiilor

imperative ale legii referitoare la capacitatea succesorală.

Intimata Casa Oamenilor de Știință a

formulat întâmpinare la data de 19 aprilie 2005 prin care a invocat excepția

formulării tardive a contestației față de data comunicării deciziei, 12 august

2002 și dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, excepția

calității procesuale active a comoștenitorilor foștilor proprietari și a celor

doi contestatori față de înscrisurile depuse la dosar, certificate de

moștenitor lovite de nulitate absolută deoarece se constată transmiterea unor

drepturi către persoane decedate și lipsa oricăror înscrisuri care să

dovedească dreptul de proprietate al autorilor asupra imobilului. Cât privește

pe contestatorii cesionari ai drepturilor litigioase se consideră că aceștia nu

au legitimare procesuală activă pentru că, contractul de cesiune a drepturilor

litigioase nu este valabil încheiat nerespectând condițiile unei vânzări

speciale în sensul că la data încheierii lui în 17 iunie 2004 dreptul nu era

litigios, iar pe rolul instanței nu exista nici un proces civil și pentru că

s-a transmis un drept de proprietate inexistent.

Pe fondul contestației, intimata

Casa Oamenilor de Știință a arătat că decizia emisă de Academia Română este

motivată, restituirea în natură fiind respinsă pe motiv că imobilul se

încadrează în categoria celor prevăzute de art. 16 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001. Academia a respectat și dispozițiile art. 24 alin. (1) oferind

solicitanților despăgubiri bănești, însă stabilirea acestora este în sarcina

altor autorități implicate în aplicarea Legii nr. 10/2001 conform art. 36 – 40.

Consideră că imobilul nu poate fi restituit în natură deoarece este folosit de

o instituție publică bugetară care desfășoară o activitate specifică în baza H.G.

nr. 347/1990.

Prin încheierea de ședință de la 10

ianuarie 2005 tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, motivat de

faptul că această persoană juridică nu are nici o calitate reglementată de

Legea nr. 10/2001, respectiv calitate de unitate deținătoare a imobilului în

litigiu și nici exercițiul dreptului de administrare al acestuia.

Ulterior, la termenul de judecată

din data de 27 iunie 2005, tribunalul a respins excepția ridicată de intimații

– pârâți Academia Română și Casa Oamenilor de Știință, privind tardivitatea

formulării contestației. Măsura luată de tribunal a fost motivată de

dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la acea dată

care avea o aplicabilitate limitată numai în privința acelor oferte de

restituire a imobilelor preluate abuziv prin echivalent și neacceptate de

persoana îndreptățită. Chiar dacă această situație poate fi aplicată prin

analogie și cazului când s-ar fi respins ca neîntemeiată cererea de restituire

a imobilului, textul citat poate fi aplicat numai atunci când imobilul a fost

preluat de stat cu un titlu valabil.

Pentru situația imobilului preluat

fără un titlu valabil, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 recunoaște

persoanei îndreptățite păstrarea calității de proprietar avută la data

preluării pe care o poate exercita numai după primirea unei decizii sau a unei

hotărâri de restituire. În această situație acțiunea în justiție este o

veritabilă acțiune în revendicare ce poate fi formulată oricând în considerarea

caracterului ei imprescriptibil extinctiv.

În probațiune părțile au depus la

dosar înscrisuri doveditoare ale proprietății asupra imobilului, asupra

calității de moștenitor a notificatorilor, asupra demersurilor făcute pentru

restituirea imobilului, relații obținute de la instituții ce păstrează evidențe

asupra acestui imobil, iar intimata Academia Română a depus la dosar întreaga

documentație ce a stat la baza deciziei contestate.

Prin sentința civilă nr. 379 din 20

martie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a

respins contestația formulată de D.T.V. și C.A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință,

s-a reținut că contestatorii nu au făcut dovada titlului de proprietate al lui G.A.,

titlu translativ sau constitutiv de drept real, în forma autentică, iar față de

aceasta nu poate fi aplicată nici prezumția instituită de art. 24 din Legea nr.

10/2001, republicată, în sensul de a se considera ca dovedită existența și

întinderea dreptului de proprietate a fostului proprietar prin aplicarea unei

prezumții simple pornind de la faptul cunoscut al înscrierii imobilului în

actul normativ sau de autoritate prin care a fost preluat abuziv imobilul.

Împotriva sentinței civile nr. 379

din 20 martie 2006 au formulat apel apelanții-reclamanți persoane fizice D.V.T.

și C.A.; apelanta pârâtă Academia Română și apelanta – pârâtă Casa Oamenilor de

Știință.

Apelanta Academia Română invocă

următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie:

Există contradicții între

considerentele hotărârii apelate și dispozitivul acesteia – pe acest aspect se

impunea unirea excepției tardivității cu fondul;

- teoria instanței este nefondată,

întrucât conform Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor în natură este

aceeași indiferent dacă acestea au fost preluate cu sau fără titlu;

- excepția tardivității este

întemeiată, întrucât reclamanții au formulat contestație la peste doi ani de la

comunicarea deciziei, depășind termenul legal de 30 de zile.

Apelanta solicită admiterea

apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și pe fond, admiterea excepției

tardivității contestației și respingerea acesteia.

Apelanții-reclamanți persoane fizice

critică următoarele:

- sentința civilă pronunțată este

esențial nelegală și netemeinică întrucât proprietar al imobilului a fost G.A.,

care a transmis dreptul său de proprietate prin testament soției supraviețuitoare

și fiului său;

- afirmația instanței precum că

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, este total

greșită. Astfel, imobilul a fost preluat pe numele A.G.G., figurând la poziția

427 din anexă;

- în ceea ce privește înscrierea în

cartea funciară a imobilului în sensul producerii sau nu a dovezii titlului de

proprietate – rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950

și atât timp cât pârâții nu au invocat un alt titlu juridic, în cauză s-a făcut

dovada dreptului de proprietate.

Referitor la susținerea instanței

potrivit căreia există îndoieli că acest imobil a ieșit din patrimoniul

familiei A., apelanții o caracterizează drept hilară.

Se solicită admiterea apelului,

schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond, admiterea contestației cu

obligarea pârâtelor să restituie imobilul în proprietate.

Apelanții – persoane fizice depun o

întâmpinare la apelul formulat de Academia Română, prin care solicită

respingerea acestuia ca nefondat, precum și o completare a motivelor de apel,

prin care arată că titularul imobilului a fost G.G.A., care în anul 1904 a cumpărat două suprafețe de teren alipite, iar pe acestea a fost edificată o construcție. La

data naționalizării, imobilul se afla în coproprietatea soției supraviețuitoare

și fiului defunctului, iar împrejurarea că naționalizarea s-a făcut doar pe

numele fiului, nu prezintă nici o relevanță asupra titularilor dreptului de

proprietate. De asemenea, din adresa nr. 10049/2002 a Direcției Impozite și

Taxe a Sectorului 1 rezultă că imobilul în cauză a fost înscris, având ca

titulari de rol pe cei doi moștenitori. Ulterior, în anul 1952 – 13 septembrie

– soția supraviețuitoare a decedat, singurul moștenitor fiind A.G.S. Despre

împrejurarea că A.G., fiul lui F. și al lui G.A. este una și aceeași persoană

cu A.G.S., s-a arătat în motivele de apel depuse, existând acte în acest sens

la dosar. De asemenea, este de relevat faptul că la data preluării proprietar

era și soția supraviețuitoare F.A., conform certificatului de moștenitor nr. 34

din 8 octombrie 2002, din care rezultă că unic moștenitor este A.G.S., decedat

de 8 noiembrie 1970 și care a avut drept moștenitori persoanele menționate în

certificatele depuse la dosar.

Apelanta Casa Oamenilor de Știință

depune o cerere de aderare la apelul declarat de apelanții – persoane fizice,

solicitând ca, în cazul în care se tinde spre schimbarea hotărârii fondului, să

se admită apelul depus, pentru următoarele considerente:

- se invocă excepția de tardivitate

a depunerii contestației asupra deciziei nr. 447 din 12 august 2002;

- comoștenitorii și-au vândut

drepturile litigioase apelanților – reclamanți prin actul autentic nr.

1039/2004;

- cumpărătorii au introdus acțiunea

de aproape 2 (doi) ani de la data când decizia a rămas definitivă;

- prin întâmpinarea depusă la fond

s-a invocat excepția tardivității acțiunii față de prevederile art. 24 din

Legea nr. 10/2001, iar prin încheierea de ședință din data de 27 iunie 2005 –

excepția a fost respinsă până la stabilirea valabilității sau nevalabilității

titlului statului.

A doua excepție este aceea a lipsei

calității procesuale active a apelanților – reclamanți, persoane fizice, având

în vedere prevederile art. 3 alin. (1) și art. 4 din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora beneficiază de măsuri reparatorii titularii dreptului de

proprietate cât și moștenitorii acestora.

- apelanții-reclamanți nu au făcut

dovada dreptului de proprietate.

Apelanții-reclamanți nu fac parte

din categoria persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii conform art. 3 din

legea nr. 10/2001.

Apelanta Casa Oamenilor de Știință a

depus întâmpinare la apelul declarat de apelanții-reclamanți persoane fizice,

prin care solicită respingerea apelului ca neîntemeiat.

Apelanta Academia Română depune o

completare a motivelor de apel prin care arată că instanța de fond nu s-a

pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale active a apelanților –

reclamanți persoane fizice. În mod greșit instanța de fond a respins excepția

nulității absolute a certificatelor de moștenitor nr. 34 și nr. 35 din 8

octombrie 2002, precum și a certificatelor de moștenitor nr. 57, 58 și 59 din 5

iulie 1999.

Prin încheierea de ședință de la

data de 19 aprilie 2007 s-a dispus scoaterea din cauză a apelantei SC I.E.C. SRL

întrucât cererea sa de apel privește o altă cauză.

Apelanții-reclamanți persoane fizice

depun o întâmpinare față de apelul depus de Academia Română, solicitând

respingerea acestuia ca nefondat.

De asemenea, tot apelanții-reclamanți

persoane fizice au depus o întâmpinare la cererea de aderare la apel promovată

de apelanta Casa Oamenilor de Știință prin care solicită:

- respingerea primului motiv al

cerere ca inadmisibil în baza art. 282 alin. (1) C. proc. civ.;

- în ceea ce privește dovada

dreptului de proprietate se arată că la dosar se găsesc dovezi în contestațiile

privitoare la dreptul de proprietate. Se solicită respingerea cererii ca

neîntemeiată.

În cauză s-a depus, la cererea

părților, efectuarea unei expertize tehnice judiciare de către expert P.F., din

concluziile căreia rezultă că terenul în litigiu este situat în București, sector

1, iar de-a lungul timpului imobilul și-a păstrat aceeași configurație atât

referitoare la teren cât și la construcțiile existente, există identitate între

suprafața de teren menționată în actele depuse la dosar și suprafața calculată

de expert conform planului cadastral actual. De asemenea, expertul a depus și

recipisele poștale de confirmare pentru toate părțile din dosar. De asemenea,

expertul a depus și anexa 2 privind procesul-verbal încheiat la data de 7

martie 2008 cu ocazia convocării părților în vederea efectuării expertizei.

S-au formulat obiecțiuni la raportul

de expertiză în sensul că:

- a fost întocmit cu încălcarea

dispozițiilor art. 208 C. proc. civ. ceea ce atrage nulitatea sa;

- concluziile expertului se

întemeiază pe planul cadastral din 1940, care nu prezintă nici o dovadă a

autenticității sale;

- nu s-a făcut nici o măsurătoare pe

teren la fața locului;

- expertul să precizeze temeiurile

legale în baza cărora a făcut afirmații în sensul că există identitate între

terenul din acte și cel existent; iar cu privire la construcție să explice care

sunt normele care îl îndreptățesc să afirme că există identitate între

construcțiile din acte și cele aflate în fapt.

La judecarea în fond a cauzei se

formulează obiecțiuni la raportul de expertiză și se invocă de către apelanta

Casa Oamenilor de Știință excepția nulității raportului de expertiză, întrucât

părțile nu au fost convocate pentru ziua efectuării expertizei.

Prin decizia civilă nr. 287 A din 17 aprilie 2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți D.V.T. și C.A.,

împotriva sentinței civile nr. 379 din 20 martie 2006 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă.

S-a respins apelul declarat de

apelanta Academia Română, s-a respins apelul formulat de Casa Oamenilor de

Știință. S-au respins obiecțiunile formulate la raportul de expertiză ca

nefondate, s-a respins excepția nulității raportul de expertiză ca nefondată.

S-a schimbat în tot sentința apelată

în sensul admiterii contestației formulată de reclamanții – contestatori,

anulării deciziei nr. 447/2002 emisă de Academia Română. S-a constatat că

imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, s-a constatat dreptul real al

apelanților, persoane fizice, asupra imobilului situat în București, format din

teren în suprafață de 5400 mp și construcție. A fost obligată apelanta să emită

decizia de restituire în natură în deplină proprietate și posesie apelanților,

persoane fizice, a imobilului situat în București, sector 1, format din 5400 mp

teren și construcția acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de

Apel a reținut următoarele:

Prin notificarea nr. 31 din 9

noiembrie 2001, C.B. a solicitat Academiei Române restituirea în natură a

imobilului situat în București, sector 1, imobil compus din teren în suprafață

de 5310 mp și construcție, casă și garaj. În notificare se precizează că

imobilul a aparținut în indiviziune și în părți egale soților A.G.G. și A.G.F.,

născută P., imobilul fiind estimat la aproximativ 210 miliarde lei.

Asupra notificării, Academia Română

se pronunță prin decizia nr. 447 din 12 august 2002 prin care se respinge

cererea de restituire în natură a imobilului proprietate publică a statului,

deținut în administrare de Academia Română și folosit ca sediu al Casa

Oamenilor de Știință, în temeiul art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001. Prin art. 2 al deciziei, Academia Română propune în temeiul art. 16

alin. (2) coroborat cu art. 38 din Legea nr. 10/2001 evaluarea imobilului în

vederea acordării de despăgubiri bănești.

Ulterior, Academia Română este

notificată sub nr. 493 din 22 septembrie 2004 de către D.T.V. și C.A., în

calitate de mandatari ai numiților B.C., P.A.M., N.C.I.M., B.A.M.F., B.D., B.P.A.I.

și A.C., în vederea reanalizării dosarului privind imobilul situat în

București, sector 1, în vederea revocării deciziei nr. 447/2002 ca prematură,

nelegală și netemeinică și emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului.

Decizia contestată în cauza de față

nu a fost revocată de către instituția emitentă.

Analizând calitatea notificatorilor

de persoane îndreptățite la restituire, titlul de preluare al statului și

posibilitatea de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii în

echivalent, se constată că imobilul notificat se află în Casa Oamenilor de

Știință, instituție cu personalitate juridică.

Pentru verificarea legalității și

temeiniciei actului administrativ emis în finalizarea procedurii administrative

prevăzut de Legea nr. 10/2001, este necesar a se cunoaște valabilitatea

titlului statului asupra imobilului, sub aspectul aplicabilității dispozițiilor

art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Art. 16 din Legea nr. 10/2001 în

forma în vigoare la data emiterii deciziei excludea de la regula restituirii în

natură acele imobile ce sunt ocupate de așezăminte social-culturale, instituții

publice, însă sub rezerva îndeplinirii unei condiții și anume ca acel imobil să

fie necesar în vederea continuării activității de interes public ce i-a fost

afectat, caz în care foștilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin

echivalent. Deși nu este prevăzută ca și o condiție de aplicare a normei

juridice prezentate anterior, art. 16 alin. (2) impune acelor instituții

publice sau ministerelor de resort ce soluționează notificări de restituire a

imobilelor ocupate de astfel de instituții publice să propună guvernului

stabilirea prin hotărâre de guvern a imposibilității de retrocedare în natură a

imobilului și pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.

Așadar intimata Academia Română a

considerat că aceste două condiții sunt îndeplinite în cauză și a emis decizia contestată.

Cu toate că nu se arată în mod expres îndeplinirea acestor condiții în

cuprinsul deciziei, intimata a înțeles să le motiveze în cauza de față, arătând

că imobilul este strict necesar continuării activităților specifice desfășurate

de Academia Română, prin intermediul Casei Oamenilor de Știință, printre care

și aceea de oferire a unui spațiu pentru biblioteca Academiei Române. Este

adevărat însă că nu s-a făcut dovada faptului că acest imobil nu poate fi

retrocedat în natură.

Sub aspectul restituirii în natură,

intimata Academia Română era ținută să cerceteze în procedura administrativă

obligatorie valabilitatea titlului cu care statul deține acest imobil și să se

pronunțe în consecință asupra cererii de retrocedare pentru că alin. 4 al art.

16 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată, dispune

inaplicabilitatea situațiilor de neretrocedare în natură prevăzute de alin. (1)

și (2), atunci când statul deține imobilul sub un titlu nevalabil.

Ori, imobilul a fost preluat de

către Statul Român din proprietatea unor persoane fizice ca efect al

naționalizării dispuse prin Decretul nr. 92/1950, fiind menționat la poziția

427 în lista anexă de București nr. 0/01.

Cercetând natura acestui titlu

(titlul statului nefiind decretul de naționalizare ci menționarea imobilului în

listele anexe ale actului normativ, liste nepublicate și care au valoare de act

administrativ) se constată că Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu

valabil de preluare a imobilului în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001

deoarece a fost încălcat atât actul normativ de naționalizare, dar și limitele

constituționale ale vremii. Astfel, Decretul nr. 91/1950 permitea

naționalizarea mijloacelor de producție, dar și a imobilelor clădiri (fără a se

preciza expres că este vorba de locuințe) care sunt deținute de exploatatorii

de locuințe, fiind însă exceptate acele categorii de persoane prevăzute de art.

2, respectiv funcționari, intelectuali etc.

Privind din acest punct de vedere,

la cercetarea sumară a situației juridice a imobilului la data naționalizării,

se constată că acesta se găsea cel puțin aparent în proprietatea familiei A.,

familie boierească ai cărei membri nu întruneau condițiile de exceptare de la

naționalizare, însă față de aceștia nu există dovezi că ar fi fost exploatatori

de locuințe.

Naționalizarea acestui imobil este

însă nevalabilă, privind dintr-un punct de vedere mai larg, și anume la

cercetarea după criteriile oferite de art. 6 din Legea nr. 213/1998, anume

conformitatea actului de naționalizare cu dispozițiile Constituției în vigoare,

a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare

la data preluării imobilului de către stat.

Ori, Constituția din 1948 ocrotea și

garanta proprietatea privată, cu titlu de principiu conform art. 8, dreptul de

proprietate putând fi cedat statului numai prin expropriere cu dreaptă și

prealabilă despăgubire. Excepțional, art. 11 din Constituție prevedea că

mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate

privată, pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor. Ori, Decretul

nr. 92/1950 a inclus în sfera sa de aplicare și locuințele care, chiar

închiriate fiind, nu pot fi considerate mijloace de producție și deci nu puteau

fi naționalizate în regimul Constituției din 1948.

În concluzie, Decretul nr. 92/1950 a

fost contrar Constituției în vigoare la acea dată, iar bunurile cu destinația

de locuință ce au intrat în domeniul său de aplicare nu au fost preluate cu

titlu valabil de către stat, astfel încât imobilul notificat trebuie privit sub

aspectul procedurilor de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 ca fiind un

imobil preluat fără titlu valabil.

În această situație, exceptarea de

la restituirea în natură prevăzută de art. 16 nu este aplicabilă cauzei,

restituirea în natură devenind obligatorie pentru unitatea juridică deținătoare

a imobilului, în speță Casa Oamenilor de Știință (care deține imobilul cu drept

de administrare), regulă impusă de art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art.

20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.

De altfel, Decretul nr. 92/1950 a

fost recunoscut ca un mod nevalabil de trecere în proprietatea statului a unor

imobile, fiind menționat în art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001 în

forma republicată.

Prin urmare, pentru imobilul în litigiu,

pentru considerentele expuse anterior, persoana juridică notificată avea

obligația de a dispune restituirea în natură.

Această restituire în natură este

cercetată în cauza de față pornind de la considerentele în baza cărora a fost

respinsă excepția tardivității formulării contestației și având în vedere

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care permit fostului

proprietar, al cărui imobil a fost preluat fără un titlu valabil și care își

păstrează acest titlu, să ceară restituirea lui de la cel care îl deține în

prezent.

Poate însă beneficia de această prezumție

numai cel care dovedește calitatea de fost proprietar, calitate dovedită în

condițiile legii speciale de restituire completată cu dispozițiile dreptului

comun. Așadar, poate obține restituirea, conform art. 3 alin. (1) lit. a)

coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana

fizică proprietar al imobilului sau moștenitorii legali sau testamentari ai

acestuia. Sub aspectul probelor cu care persoana îndreptățită dovedește

calitatea de fost proprietar, sunt de reținut dispozițiile art. 23 din Legea

nr. 10/2001 republicată, coroborate cu art. 24 potrivit cărora dovada se face

cu înscrisuri, completat acolo unde este cazul, cu prezumții.

Din această perspectivă este de

observat că, contestatorii D.T.V. și C.A. sunt cesionarii drepturilor

litigioase deținute de B.C., P.A.M., N.C.A.M., B.A.M.F., B.D., B.P.A.I. și A.C.,

persoane care afirmă calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari în baza

certificatelor de moștenitor nr. 60, nr. 61, nr. 59, nr. 58, nr. 57 și nr. 56

din 5 iulie 1999 emise de BNP P.C., precum și a certificatelor de moștenitor

nr. 34, nr. 35 și nr. 36 din 8 octombrie 2002 emise de BNP E.A.F. și

certificatului de moștenitor nr. 160 din 26 septembrie 2001 emis de BNP R.C.

Intimatele au invocat nulitatea

absolută a acestor certificate de moștenitor pe motiv că se încalcă normele

juridice ce vizează capacitatea de folosință a persoanelor fizice. Această

nulitate invocată pe cale de excepție este înlăturată de instanță întrucât în

procedura succesorală notarială reglementată de Legea nr. 36/1995 notarul

public constată deschiderea succesiunii după o persoană decedată, constată

bunurile succesorale existente în patrimoniul acestuia, dar și numărul și calitatea

moștenitorilor, moștenitori care nu presupun cu necesitate existența lor în

viață la data întocmirii actului, ci doar la data deschiderii succesiunii

autorului.

Aceste persoane menționate în

certificatele de moștenitor afirmă, prin cesionarii drepturilor litigioase,

calitatea de urmași ai foștilor proprietari A.G.G. și A.G.F., născută P., care

dețin acest imobil în indiviziune și în părți egale, dovada prezentă fiind

procesul-verbal nr. 1538/1940 întocmit de Comisia pentru înființarea cărților

funciare în București.

Față de contestatori poate fi

aplicată prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, în

sensul de a se considera ca dovedită existența și întinderea dreptului de

proprietate a fostului proprietar prin aplicarea unei prezumții simple pornind

de la faptul cunoscut al înscrierii imobilului în actul normativ sau de

autoritate prin care a fost preluat abuziv imobilul.

Mai mult decât atât, intimații, deși

au afirmat înstrăinarea imobilului în litigiu, nu au depus la dosar vreun act

de transmitere a proprietății imobilului.

În ceea ce privește tardivitatea

formulării contestației, pentru situația imobilului preluat fără un titlu

valabil, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanei

îndreptățite păstrarea calității de proprietar avută la data preluării, pe care

o poate exercita numai după primirea unei decizii sau a unei hotărâri de

restituire. În această situație, acțiunea în justiție este o veritabilă acțiune

în revendicare ce poate fi formulată oricând în considerarea caracterului ei

imprescriptibil extinctiv.

În ceea ce privește probele, părțile

au depus la dosar înscrisuri doveditoare de proprietate asupra imobilului,

asupra calității de moștenitor a notificatorilor, asupra demersurilor făcute

pentru restituirea imobilului, relații obținute de la instituții ce păstrează

evidența asupra acestui imobil.

Apelanții-reclamanți persoane

fizice, fiind cesionarii drepturilor litigioase deținute de persoane care

afirmă calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari în baza certificatelor

de moștenitor nr. 60, nr. 61, nr. 59, nr. 58, nr. 57 și nr. 56 din 5 iulie

1999, precum și certificatelor de moștenitor nr. 34, nr. 35 și nr. 36 din 8

octombrie 2002, precum și certificatului de moștenitor nr. 160 din 26

septembrie 2001,au calitate procesuală activă în intentarea acestei acțiuni,

așa cum s-a arătat mai sus.

Nu există o contradicție între

considerentele hotărârii apelate și dispozitivul acesteia și nu se impunea

unirea excepției tardivității cu fondul, întrucât pentru soluționarea

excepției, nu se impunea administrarea cu probe.

Împotriva deciziei au declarat

recurs reclamanții D.V.T. și C.A. și pârâții Academia Română, Casa Oamenilor de

Știință și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenții – reclamanți au invocat

următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate în temeiul art. 304 pct.

9 C. proc. civ.: deși soluția pronunțată pare a fi cea legală, totuși instanța

trebuia să dispună ea direct restituirea în natură, așa cum se arată și în

decizia XX din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, evitându-se reluarea procedurilor administrative și declanșarea unor

noi litigii în situația refuzului unității notificate de a emite decizii de

restituire.

Recurenta – pârâtă Academia Română a

susținut că, în primul rând, instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a

cerut, încălcându-se principiul disponibilității părților, deoarece constatarea

valabilității sau nevalabilității titlului statului nu a făcut obiectul

judecății la fond și nici în apel.

În privința calității de persoane

îndreptățite de a solicita restituirea imobilului, instanța de apel greșit a

reținut această calitate, deoarece constatarea instanței vine în contradicție

cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și art. 4 din aceeași lege,

cesionarii drepturilor litigioase (reclamanții) nejustificând această calitate

procesuală activă.

Se mai reține că pârâții Academia

Română și Casa Oamenilor de Știință au invocat și nulitatea absolută a

certificatelor de moștenitor prezentate de reclamanți, dar instanța de apel a

înlăturat această excepție exclusiv prin prisma prevederilor Legii nr. 36/1995,

fără a analiza motivele invocate de ei; nu există identitate de persoane

îndreptățite între titularii dreptului de proprietate atestat prin procesul

verbal nr. 1538/1940 și moștenitorul G.

O altă critică vizează greșita

respingere a tardivității formulării contestației, în privința căreia instanța

de apel a nesocotit prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, termenul de 30 de

zile înlăuntrul căruia se putea ataca decizia fiind un termen de decădere.

Ultima critică se referă la

omologarea raportului de expertiză și respingerea obiecțiunilor formulate de

Academia Română și Casa Oamenilor de Știință, constatările instanței încălcând

prevederile art. 105 C. proc. civ. și ale art. 208 C. proc. civ., fiind eronată

și constatarea de către intimată a faptului că imobilul nu ar fi suferit

modificări de formă a parcelei de teren și a construcțiilor.

Recurenta – pârâtă Casa Oamenilor de

Știință susține, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., următoarele

critici de nelegalitate a decizie recurate:

Greșit s-a soluționat excepția de

tardivitate a formulării contestației, decizia nr. 447 din 12 august 2002 a fost comunicată comoștenitorilor (cedenții drepturilor litigioase) la 13 august 2002, iar

cumpărătorii drepturilor litigioase au formulat contestația pendinte împotriva

deciziei nr. 447 din 12 august 2002 la aproape doi ani de la data la care

cedenții drepturilor au primit decizia nr. 447/2002.

În ceea ce privește lipsa calității

de persoane îndreptățite la restituirea imobilului, ceea ce ar echivala cu

lipsa calității procesuale active a reclamanților, se susține că soluția

instanței contravine legii și anume art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001,

fiind criticată și soluția instanței în privința nulității certificatelor de

moștenitor. Astfel, se susține că intimații – reclamanți nu sunt nici titulari

ai dreptului de proprietate și nici moștenitori legali sau testamentari ai acestora,

pentru a beneficia de prezumția instituită de lege.

O altă critică vizează constatările

instanței de apel ce ar încălca art. 208 C. proc. civ., din raportul de

expertiză și din anexele acestuia rezultând că expertul a nesocotit prevederile

art. 208 C. proc. civ., în ceea ce privește dovada convocării părților; pe de

altă parte, greșit s-a constatat că imobilul în litigiu „nu a suferit schimbări

majore de formă a parcelei de teren și a construcțiilor” dată fiind

contradicția dintre adresa nr. 494939 din 9 noiembrie 2005 emisă de Primăria

Municipiului București și procesul verbal nr. 1538 din 14 mai 1940 al Comisiei

pentru Înființarea Cărților Funciare.

Ultimul motiv de recurs vizează

constatarea modalității titlului statului ce nu ar fi făcut obiect al judecății

în fond și nici în apel, încălcându-se principiul disponibilității părților.

Recurentul Statul Român – prin

reprezentantul Ministerul Economiei și Finanțelor a susținut următoarele

critici de nelegalitate: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și este lipsită de temei legal, fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

deoarece pe de o parte motivele pe care instanța le-a susținut în dispozitivul

hotărârii recurate, nu pot constitui o motivare a hotărârii, în sensul art. 261

alin. (5) C. proc. civ.

Pe de altă parte, se susține că

potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care unitatea

deținătoare nu a fost identificată, persoana în drept poate chema în judecată

Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data

când a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din

partea Primăriei sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau

după caz, măsuri reparatorii pentru echivalent”. Astfel, nu sunt întrunite

condițiile cerute de lege pentru chemarea în judecată a Statului Român.

La judecata apelului, s-a încălcat

și principiul „

tantum devolutum quantum apelantum

”, fiind depășite limitele

investirii, hotărârea pronunțată în contradictoriu cu Statul Român, nefiind

atacată, a dobândit putere de lucru judecat, bucurându-se de efectele acesteia.

Astfel, greșit s-ar fi admis apelul cu consecința modificării în tot a

hotărârii, soluția corectă fiind aceea de modificare în parte a sentinței

apelate, în sensul menținerii dispozițiilor date de instanța fondului cu

privire la respingerea acțiunii în contradictoriu cu Statul Român ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Analizând recursurile declarate prin

prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:

Criticile recurenților – pârâți

Academia Română și Casa Oamenilor de Știință în privința soluționării excepției

de tardivitate a formulării contestației și a calității procesuale active a

reclamanților de către instanța de apel sunt fondate:

Calitatea procesuală activă

presupune identitatea dintre reclamanți și cel ce solicită de la pârât

recunoașterea dreptului subiectiv pretins.

În litigiile având ca obiect

restituirea bunurilor imobile preluate abuziv, în temeiul Legii nr. 10/2001,

calitatea procesuală activă este conferită de calitatea de persoane

îndreptățite la restituire conform dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea nr.

10/2001. Întreaga procedură a Legii nr. 10/2001 are un substrat patrimonial,

fiind legată de calitatea persoanei fizice de proprietar al imobilului la data

preluării abuzive. Această vocație a valorificării dreptului de persoana

îndreptățită în accepțiunea art. 4 alin. (2) din lege – trebuie corelată cu

latura patrimonială a transmisiunii. Această legătură are un caracter complex,

ce decurge din calitatea transmițătorului de succesor al persoanei îndreptățite.

În mod eronat, instanța s-a rezumat

doar la a constata că apelanții-reclamanți, fiind cesionarii drepturilor

litigioase deținute de persoanele care afirmă calitatea de moștenitor al

foștilor proprietari au calitatea procesuală activă în intentarea acțiunii,

fără a arăta considerentele ce au determinat-o să ajungă la această concluzie.

Pe de altă parte, dispozițiile art.

26 din Legea nr. 10/2001 prevăd că termenul în care se putea formula

contestație împotriva deciziei nr. 447 din 12 august 2002 este de 30 de zile de

la data comunicării deciziei respective, nerespectarea termenului respectiv

(care are natura unui termen de decădere) atrage decăderea părții respective

din dreptul de a solicita restituirea imobilelor respective, conform art. 103 C.

proc. civ.

În speța supusă judecății,

reclamanții au introdus acțiune în justiție la data de 29 octombrie 2004, la

aproape doi ani de la comunicarea deciziei instituției deținătoare a

imobilului, dar instanța de apel s-a limitat la a caracteriza acțiunea formulată

drept o acțiune în revendicare, ce poate fi formulată oricând, în considerarea

caracterului ei imprescriptibil, fără a cerceta cauza în fond, și practic fără

a se pronunța pe motivul de apel privind excepția tardivității contestației.

Procedând astfel, s-au soluționat

apelurile împotriva sentinței civile a Tribunalului București, fără a cerceta și

răspunde criticilor privind excepțiile invocate, și anume a calității

procesuale active precum și a tardivității formulării contestației, raportat la

prevederile art. 34 și art. 26 din Legea nr. 10/2001. Neintrându-se în

cercetarea fondului, este aplicabil art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,

impunându-se casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, se vor

analiza și criticile recurenților privind pronunțarea pe constatarea

valabilității titlului statului, raportat la obiectul cererii de chemare în

judecată, formulată de reclamanți.

Se va cerceta dacă constatarea

valabilității sau nevalabilității titlului Statului asupra imobilului în

litigiu a constituit un capăt de cerere al acțiunii reclamanților, și având în

vedere principiul disponibilității părților, se va dispune în consecință.

Și susținerile recurenților – pârâți

și ale recurentului Statul Român – prin Ministerul Economiei și Finanțelor sunt

justificate în ceea ce privește incidența motivelor de modificare prevăzute de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și a celor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

conform cărora dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive din care unele

atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime

hotărârea atacată pentru a asigura o judecată unitară.

Cu ocazia rejudecării, instanța de

rejudecare la apel va avea în vedere și susținerile recurenților – reclamanți

privind posibilitatea instanței de judecată, în măsura în care sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de lege (atât în privința calității de persoane

îndreptățite, cât și a termenului de depunere a contestației) de a dispune

direct asupra restituirii imobilelor în litigiu; se vor analiza și susținerile

recurenților privind respectarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ. – precum

și ale Statului Român privind respectarea principiului „

tantum devolutum,

quantum apelantum

”, precum și celelalte motive de recurs invocate.

Pentru aceste considerente, se vor

admite recursurile declarate de reclamanți, și de pârâtele Academia Română și

Casa Oamenilor de Știință și Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice, în baza art. 313 C. proc. civ. se va casa decizia recurată

și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanții D.V.T. și C.A. și pe cele declarate de pârâții Casa Oamenilor de

Știință, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Academia Română

împotriva deciziei nr. 284 A din 17 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

27 ianuarie 2010.