ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 431/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 2604/2004 reclamanții D.T.V. și C.A., în calitate de cesionari ai drepturilor litigioase aparținând lui B.C., P.A.M., N.C.I.M., B.A.M.F., B.D., B.P.A.I. și A.C., au chemat în judecată pe pârâta Academia Română, Casa Oamenilor de Știință și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea deciziei nr. 447/2002 emisă de Academia Română, restituirea în natură a imobilului, teren și construcție situat în București, sectorul 1 și constatarea dreptului de proprietate al coreclamanților asupra acestui imobil.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. s-a solicitat obligarea celor trei intimați la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea contestației, reclamanții precizează că de la data depunerii primei notificări la data de 9 noiembrie 2001 și până în prezent, unitatea deținătoare Academia Română a încălcat principiile de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar Statul Român și Academia Română au ignorat cu rea credință respectarea reglementărilor cuprinse în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Se susține că imobilul notificat a fost deținut de A.G.G. și A.G.F.

(născută P.) conform procesului verbal de carte funciară nr. 1538/1940 înscris în cartea funciară și a actului eliberat de Direcția Municipiului București a Arhivelor Naționale, acești autori figurează înscriși ca titulari de rol fiscal la matricola 109, poziția 39, iar imobilul a fost trecut ulterior în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, act de naționalizare ce nu ar constitui, în opinia reclamanților, un titlu valabil de preluare de către stat, imobilul putând fi restituit în natură. Se apreciază că decizia nr. 447 din 12 august 2002 emisă de Academia Română este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, cât și prin fraudarea acesteia, impunându-se restituirea în natură a imobilului.

De altfel, prin notificarea adresată Academiei pentru reexaminarea dosarului s-a invocat prematuritatea, nelegalitatea și netemeinicia deciziei emise anterior. S-a arătat că unitatea deținătoare, Academia Română, avea obligația înscrisă în art. 23 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța prin decizie motivată asupra cererii de restituire în natură, iar în cazul în care restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă prin decizie motivată trebuia să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului. Ori, decizia emisă nu cuprinde o asemenea ofertă. Contestatorii au formulat o nouă notificare nr. 493/2004 solicitând reanalizarea dosarului, însă Academia Română nu a înțeles să formuleze o ofertă de restituire în echivalent, ci a propus acestora să doneze imobilul instituției.

În drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112 și urm. C. proc. civ., art. 6 alin. (3), art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 și art. 34 din Decretul nr. 31/1954. La data de 25 noiembrie 2004 intimata Academia Română a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației formulată împotriva deciziei nr. 447/2002. A susținut intimata că notificatorii nu au respectat termenul din art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, astfel încât contestația este tardivă. De asemenea, contestatorii nu fac dovada calității de reprezentant a avocatului ales. Sub aspectul calității procesuale active a notificatorilor inițiali, se consideră că aceasta nu subzistă atâta timp cât prin contractul autentic de cesiune de drepturi litigioase ei au renunțat expres la drepturile izvorâte din procedura Legii nr. 10/2001.

Și cesionarii drepturilor litigioase, D.T. și C.A. au calitate procesuală numai sub rezerva achitării integrale a prețului cesiunii, contractul conținând un contract comisoriu de gradul IV. Pe fond, intimata a susținut că nu s-a dovedit dreptul de proprietate al autorilor contestatorilor, procesul-verbal de înființare a cărților funciare sau o adresă a Administrației Financiare nevalorând titlul de proprietate. Consideră că dovada calității de moștenitor este realizată prin certificatele de moștenitor nr. 34, 35 din 8 octombrie 2002 eliberate de BNP E.A.F. și nr. 57, 58 și 59 eliberate la 5 iulie 1999 de BNP P.C. care sunt însă lovite de nulitate absolută prin fraudarea dispozițiilor imperative ale legii referitoare la capacitatea succesorală.

Intimata Casa Oamenilor de Știință a formulat întâmpinare la data de 19 aprilie 2005 prin care a invocat excepția formulării tardive a contestației față de data comunicării deciziei, 12 august 2002 și dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, excepția calității procesuale active a comoștenitorilor foștilor proprietari și a celor doi contestatori față de înscrisurile depuse la dosar, certificate de moștenitor lovite de nulitate absolută deoarece se constată transmiterea unor drepturi către persoane decedate și lipsa oricăror înscrisuri care să dovedească dreptul de proprietate al autorilor asupra imobilului.

Cât privește pe contestatorii cesionari ai drepturilor litigioase se consideră că aceștia nu au legitimare procesuală activă pentru că, contractul de cesiune a drepturilor litigioase nu este valabil încheiat nerespectând condițiile unei vânzări speciale în sensul că la data încheierii lui în 17 iunie 2004 dreptul nu era litigios, iar pe rolul instanței nu exista nici un proces civil și pentru că s-a transmis un drept de proprietate inexistent. Pe fondul contestației, intimata Casa Oamenilor de Știință a arătat că decizia emisă de Academia Română este motivată, restituirea în natură fiind respinsă pe motiv că imobilul se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Academia a respectat și dispozițiile art. 24 alin. (1) oferind solicitanților despăgubiri bănești, însă stabilirea acestora este în sarcina altor autorități implicate în aplicarea Legii nr. 10/2001 conform art. 36 – 40. Consideră că imobilul nu poate fi restituit în natură deoarece este folosit de o instituție publică bugetară care desfășoară o activitate specifică în baza H.G. nr. 347/1990. Prin încheierea de ședință de la 10 ianuarie 2005 tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, motivat de faptul că această persoană juridică nu are nici o calitate reglementată de Legea nr. 10/2001, respectiv calitate de unitate deținătoare a imobilului în litigiu și nici exercițiul dreptului de administrare al acestuia.

Ulterior, la termenul de judecată din data de 27 iunie 2005, tribunalul a respins excepția ridicată de intimații – pârâți Academia Română și Casa Oamenilor de Știință, privind tardivitatea formulării contestației. Măsura luată de tribunal a fost motivată de dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la acea dată care avea o aplicabilitate limitată numai în privința acelor oferte de restituire a imobilelor preluate abuziv prin echivalent și neacceptate de persoana îndreptățită. Chiar dacă această situație poate fi aplicată prin analogie și cazului când s-ar fi respins ca neîntemeiată cererea de restituire a imobilului, textul citat poate fi aplicat numai atunci când imobilul a fost preluat de stat cu un titlu valabil.

Pentru situația imobilului preluat fără un titlu valabil, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanei îndreptățite păstrarea calității de proprietar avută la data preluării pe care o poate exercita numai după primirea unei decizii sau a unei hotărâri de restituire. În această situație acțiunea în justiție este o veritabilă acțiune în revendicare ce poate fi formulată oricând în considerarea caracterului ei imprescriptibil extinctiv. În probațiune părțile au depus la dosar înscrisuri doveditoare ale proprietății asupra imobilului, asupra calității de moștenitor a notificatorilor, asupra demersurilor făcute pentru restituirea imobilului, relații obținute de la instituții ce păstrează evidențe asupra acestui imobil, iar intimata Academia Română a depus la dosar întreaga documentație ce a stat la baza deciziei contestate.

Prin sentința civilă nr. 379 din 20 martie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins contestația formulată de D.T.V. și C.A., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut că contestatorii nu au făcut dovada titlului de proprietate al lui G.A., titlu translativ sau constitutiv de drept real, în forma autentică, iar față de aceasta nu poate fi aplicată nici prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul de a se considera ca dovedită existența și întinderea dreptului de proprietate a fostului proprietar prin aplicarea unei prezumții simple pornind de la faptul cunoscut al înscrierii imobilului în actul normativ sau de autoritate prin care a fost preluat abuziv imobilul.

Împotriva sentinței civile nr. 379 din 20 martie 2006 au formulat apel apelanții-reclamanți persoane fizice D.V.T. și C.A.; apelanta pârâtă Academia Română și apelanta – pârâtă Casa Oamenilor de Știință. Apelanta Academia Română invocă următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie: Există contradicții între considerentele hotărârii apelate și dispozitivul acesteia – pe acest aspect se impunea unirea excepției tardivității cu fondul; - teoria instanței este nefondată, întrucât conform Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor în natură este aceeași indiferent dacă acestea au fost preluate cu sau fără titlu; - excepția tardivității este întemeiată, întrucât reclamanții au formulat contestație la peste doi ani de la comunicarea deciziei, depășind termenul legal de 30 de zile.

Apelanta solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și pe fond, admiterea excepției tardivității contestației și respingerea acesteia. Apelanții-reclamanți persoane fizice critică următoarele: - sentința civilă pronunțată este esențial nelegală și netemeinică întrucât proprietar al imobilului a fost G.A., care a transmis dreptul său de proprietate prin testament soției supraviețuitoare și fiului său; - afirmația instanței precum că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, este total greșită. Astfel, imobilul a fost preluat pe numele A.G.G., figurând la poziția 427 din anexă; - în ceea ce privește înscrierea în cartea funciară a imobilului în sensul producerii sau nu a dovezii titlului de proprietate – rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 și atât timp cât pârâții nu au invocat un alt titlu juridic, în cauză s-a făcut dovada dreptului de proprietate.

Referitor la susținerea instanței potrivit căreia există îndoieli că acest imobil a ieșit din patrimoniul familiei A., apelanții o caracterizează drept hilară. Se solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond, admiterea contestației cu obligarea pârâtelor să restituie imobilul în proprietate. Apelanții – persoane fizice depun o întâmpinare la apelul formulat de Academia Română, prin care solicită respingerea acestuia ca nefondat, precum și o completare a motivelor de apel, prin care arată că titularul imobilului a fost G.G.A., care în anul 1904 a cumpărat două suprafețe de teren alipite, iar pe acestea a fost edificată o construcție. La data naționalizării, imobilul se afla în coproprietatea soției supraviețuitoare și fiului defunctului, iar împrejurarea că naționalizarea s-a făcut doar pe numele fiului, nu prezintă nici o relevanță asupra titularilor dreptului de proprietate.

De asemenea, din adresa nr. 10049/2002 a Direcției Impozite și Taxe a Sectorului 1 rezultă că imobilul în cauză a fost înscris, având ca titulari de rol pe cei doi moștenitori. Ulterior, în anul 1952 – 13 septembrie – soția supraviețuitoare a decedat, singurul moștenitor fiind A.G.S. Despre împrejurarea că A.G., fiul lui F. și al lui G.A. este una și aceeași persoană cu A.G.S., s-a arătat în motivele de apel depuse, existând acte în acest sens la dosar. De asemenea, este de relevat faptul că la data preluării proprietar era și soția supraviețuitoare F.A., conform certificatului de moștenitor nr. 34 din 8 octombrie 2002, din care rezultă că unic moștenitor este A.G.S., decedat de 8 noiembrie 1970 și care a avut drept moștenitori persoanele menționate în certificatele depuse la dosar.

Apelanta Casa Oamenilor de Știință depune o cerere de aderare la apelul declarat de apelanții – persoane fizice, solicitând ca, în cazul în care se tinde spre schimbarea hotărârii fondului, să se admită apelul depus, pentru următoarele considerente: - se invocă excepția de tardivitate a depunerii contestației asupra deciziei nr. 447 din 12 august 2002; - comoștenitorii și-au vândut drepturile litigioase apelanților – reclamanți prin actul autentic nr. 1039/2004; - cumpărătorii au introdus acțiunea de aproape 2 (doi) ani de la data când decizia a rămas definitivă; - prin întâmpinarea depusă la fond s-a invocat excepția tardivității acțiunii față de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, iar prin încheierea de ședință din data de 27 iunie 2005 – excepția a fost respinsă până la stabilirea valabilității sau nevalabilității titlului statului.

A doua excepție este aceea a lipsei calității procesuale active a apelanților – reclamanți, persoane fizice, având în vedere prevederile art. 3 alin. (1) și art. 4 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora beneficiază de măsuri reparatorii titularii dreptului de proprietate cât și moștenitorii acestora. - apelanții-reclamanți nu au făcut dovada dreptului de proprietate. Apelanții-reclamanți nu fac parte din categoria persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii conform art. 3 din legea nr. 10/2001. Apelanta Casa Oamenilor de Știință a depus întâmpinare la apelul declarat de apelanții-reclamanți persoane fizice, prin care solicită respingerea apelului ca neîntemeiat. Apelanta Academia Română depune o completare a motivelor de apel prin care arată că instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale active a apelanților – reclamanți persoane fizice.

În mod greșit instanța de fond a respins excepția nulității absolute a certificatelor de moștenitor nr. 34 și nr. 35 din 8 octombrie 2002, precum și a certificatelor de moștenitor nr. 57, 58 și 59 din 5 iulie 1999. Prin încheierea de ședință de la data de 19 aprilie 2007 s-a dispus scoaterea din cauză a apelantei SC I.E.C. SRL întrucât cererea sa de apel privește o altă cauză. Apelanții-reclamanți persoane fizice depun o întâmpinare față de apelul depus de Academia Română, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. De asemenea, tot apelanții-reclamanți persoane fizice au depus o întâmpinare la cererea de aderare la apel promovată de apelanta Casa Oamenilor de Știință prin care solicită: - respingerea primului motiv al cerere ca inadmisibil în baza art. 282 alin. (1) C. proc.

civ.; - în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate se arată că la dosar se găsesc dovezi în contestațiile privitoare la dreptul de proprietate. Se solicită respingerea cererii ca neîntemeiată. În cauză s-a depus, la cererea părților, efectuarea unei expertize tehnice judiciare de către expert P.F., din concluziile căreia rezultă că terenul în litigiu este situat în București, sector 1, iar de-a lungul timpului imobilul și-a păstrat aceeași configurație atât referitoare la teren cât și la construcțiile existente, există identitate între suprafața de teren menționată în actele depuse la dosar și suprafața calculată de expert conform planului cadastral actual. De asemenea, expertul a depus și recipisele poștale de confirmare pentru toate părțile din dosar.

De asemenea, expertul a depus și anexa 2 privind procesul-verbal încheiat la data de 7 martie 2008 cu ocazia convocării părților în vederea efectuării expertizei. S-au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză în sensul că: - a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ. ceea ce atrage nulitatea sa; - concluziile expertului se întemeiază pe planul cadastral din 1940, care nu prezintă nici o dovadă a autenticității sale; - nu s-a făcut nici o măsurătoare pe teren la fața locului; - expertul să precizeze temeiurile legale în baza cărora a făcut afirmații în sensul că există identitate între terenul din acte și cel existent; iar cu privire la construcție să explice care sunt normele care îl îndreptățesc să afirme că există identitate între construcțiile din acte și cele aflate în fapt.

La judecarea în fond a cauzei se formulează obiecțiuni la raportul de expertiză și se invocă de către apelanta Casa Oamenilor de Știință excepția nulității raportului de expertiză, întrucât părțile nu au fost convocate pentru ziua efectuării expertizei. Prin decizia civilă nr. 287 A din 17 aprilie 2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți D.V.T. și C.A., împotriva sentinței civile nr. 379 din 20 martie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. S-a respins apelul declarat de apelanta Academia Română, s-a respins apelul formulat de Casa Oamenilor de Știință. S-au respins obiecțiunile formulate la raportul de expertiză ca nefondate, s-a respins excepția nulității raportul de expertiză ca nefondată.

S-a schimbat în tot sentința apelată în sensul admiterii contestației formulată de reclamanții – contestatori, anulării deciziei nr. 447/2002 emisă de Academia Română. S-a constatat că imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, s-a constatat dreptul real al apelanților, persoane fizice, asupra imobilului situat în București, format din teren în suprafață de 5400 mp și construcție. A fost obligată apelanta să emită decizia de restituire în natură în deplină proprietate și posesie apelanților, persoane fizice, a imobilului situat în București, sector 1, format din 5400 mp teren și construcția acestuia. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin notificarea nr. 31 din 9 noiembrie 2001, C.B.

a solicitat Academiei Române restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1, imobil compus din teren în suprafață de 5310 mp și construcție, casă și garaj. În notificare se precizează că imobilul a aparținut în indiviziune și în părți egale soților A.G.G. și A.G.F., născută P., imobilul fiind estimat la aproximativ 210 miliarde lei. Asupra notificării, Academia Română se pronunță prin decizia nr. 447 din 12 august 2002 prin care se respinge cererea de restituire în natură a imobilului proprietate publică a statului, deținut în administrare de Academia Română și folosit ca sediu al Casa Oamenilor de Știință, în temeiul art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Prin art. 2 al deciziei, Academia Română propune în temeiul art. 16 alin. (2) coroborat cu art. 38 din Legea nr. 10/2001 evaluarea imobilului în vederea acordării de despăgubiri bănești.

Ulterior, Academia Română este notificată sub nr. 493 din 22 septembrie 2004 de către D.T.V. și C.A., în calitate de mandatari ai numiților B.C., P.A.M., N.C.I.M., B.A.M.F., B.D., B.P.A.I. și A.C., în vederea reanalizării dosarului privind imobilul situat în București, sector 1, în vederea revocării deciziei nr. 447/2002 ca prematură, nelegală și netemeinică și emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului. Decizia contestată în cauza de față nu a fost revocată de către instituția emitentă. Analizând calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire, titlul de preluare al statului și posibilitatea de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent, se constată că imobilul notificat se află în Casa Oamenilor de Știință, instituție cu personalitate juridică.

Pentru verificarea legalității și temeiniciei actului administrativ emis în finalizarea procedurii administrative prevăzut de Legea nr. 10/2001, este necesar a se cunoaște valabilitatea titlului statului asupra imobilului, sub aspectul aplicabilității dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001. Art. 16 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii deciziei excludea de la regula restituirii în natură acele imobile ce sunt ocupate de așezăminte social-culturale, instituții publice, însă sub rezerva îndeplinirii unei condiții și anume ca acel imobil să fie necesar în vederea continuării activității de interes public ce i-a fost afectat, caz în care foștilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.

Deși nu este prevăzută ca și o condiție de aplicare a normei juridice prezentate anterior, art. 16 alin. (2) impune acelor instituții publice sau ministerelor de resort ce soluționează notificări de restituire a imobilelor ocupate de astfel de instituții publice să propună guvernului stabilirea prin hotărâre de guvern a imposibilității de retrocedare în natură a imobilului și pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent. Așadar intimata Academia Română a considerat că aceste două condiții sunt îndeplinite în cauză și a emis decizia contestată. Cu toate că nu se arată în mod expres îndeplinirea acestor condiții în cuprinsul deciziei, intimata a înțeles să le motiveze în cauza de față, arătând că imobilul este strict necesar continuării activităților specifice desfășurate de Academia Română, prin intermediul Casei Oamenilor de Știință, printre care și aceea de oferire a unui spațiu pentru biblioteca Academiei Române.

Este adevărat însă că nu s-a făcut dovada faptului că acest imobil nu poate fi retrocedat în natură. Sub aspectul restituirii în natură, intimata Academia Română era ținută să cerceteze în procedura administrativă obligatorie valabilitatea titlului cu care statul deține acest imobil și să se pronunțe în consecință asupra cererii de retrocedare pentru că alin. 4 al art. 16 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată, dispune inaplicabilitatea situațiilor de neretrocedare în natură prevăzute de alin. (1) și (2), atunci când statul deține imobilul sub un titlu nevalabil. Ori, imobilul a fost preluat de către Statul Român din proprietatea unor persoane fizice ca efect al naționalizării dispuse prin Decretul nr. 92/1950, fiind menționat la poziția 427 în lista anexă de București nr. 0/01.

Cercetând natura acestui titlu (titlul statului nefiind decretul de naționalizare ci menționarea imobilului în listele anexe ale actului normativ, liste nepublicate și care au valoare de act administrativ) se constată că Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de preluare a imobilului în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 deoarece a fost încălcat atât actul normativ de naționalizare, dar și limitele constituționale ale vremii.

Astfel, Decretul nr. 91/1950 permitea naționalizarea mijloacelor de producție, dar și a imobilelor clădiri (fără a se preciza expres că este vorba de locuințe) care sunt deținute de exploatatorii de locuințe, fiind însă exceptate acele categorii de persoane prevăzute de art. 2, respectiv funcționari, intelectuali etc. Privind din acest punct de vedere, la cercetarea sumară a situației juridice a imobilului la data naționalizării, se constată că acesta se găsea cel puțin aparent în proprietatea familiei A., familie boierească ai cărei membri nu întruneau condițiile de exceptare de la naționalizare, însă față de aceștia nu există dovezi că ar fi fost exploatatori de locuințe.

Naționalizarea acestui imobil este însă nevalabilă, privind dintr-un punct de vedere mai larg, și anume la cercetarea după criteriile oferite de art. 6 din Legea nr. 213/1998, anume conformitatea actului de naționalizare cu dispozițiile Constituției în vigoare, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat. Ori, Constituția din 1948 ocrotea și garanta proprietatea privată, cu titlu de principiu conform art. 8, dreptul de proprietate putând fi cedat statului numai prin expropriere cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Excepțional, art. 11 din Constituție prevedea că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate privată, pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor.

Ori, Decretul nr. 92/1950 a inclus în sfera sa de aplicare și locuințele care, chiar închiriate fiind, nu pot fi considerate mijloace de producție și deci nu puteau fi naționalizate în regimul Constituției din 1948. În concluzie, Decretul nr. 92/1950 a fost contrar Constituției în vigoare la acea dată, iar bunurile cu destinația de locuință ce au intrat în domeniul său de aplicare nu au fost preluate cu titlu valabil de către stat, astfel încât imobilul notificat trebuie privit sub aspectul procedurilor de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 ca fiind un imobil preluat fără titlu valabil.

În această situație, exceptarea de la restituirea în natură prevăzută de art. 16 nu este aplicabilă cauzei, restituirea în natură devenind obligatorie pentru unitatea juridică deținătoare a imobilului, în speță Casa Oamenilor de Știință (care deține imobilul cu drept de administrare), regulă impusă de art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată. De altfel, Decretul nr. 92/1950 a fost recunoscut ca un mod nevalabil de trecere în proprietatea statului a unor imobile, fiind menționat în art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001 în forma republicată. Prin urmare, pentru imobilul în litigiu, pentru considerentele expuse anterior, persoana juridică notificată avea obligația de a dispune restituirea în natură.

Această restituire în natură este cercetată în cauza de față pornind de la considerentele în baza cărora a fost respinsă excepția tardivității formulării contestației și având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care permit fostului proprietar, al cărui imobil a fost preluat fără un titlu valabil și care își păstrează acest titlu, să ceară restituirea lui de la cel care îl deține în prezent. Poate însă beneficia de această prezumție numai cel care dovedește calitatea de fost proprietar, calitate dovedită în condițiile legii speciale de restituire completată cu dispozițiile dreptului comun. Așadar, poate obține restituirea, conform art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana fizică proprietar al imobilului sau moștenitorii legali sau testamentari ai acestuia.

Sub aspectul probelor cu care persoana îndreptățită dovedește calitatea de fost proprietar, sunt de reținut dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, coroborate cu art. 24 potrivit cărora dovada se face cu înscrisuri, completat acolo unde este cazul, cu prezumții. Din această perspectivă este de observat că, contestatorii D.T.V. și C.A. sunt cesionarii drepturilor litigioase deținute de B.C., P.A.M., N.C.A.M., B.A.M.F., B.D., B.P.A.I. și A.C., persoane care afirmă calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari în baza certificatelor de moștenitor nr. 60, nr. 61, nr. 59, nr. 58, nr. 57 și nr. 56 din 5 iulie 1999 emise de BNP P.C., precum și a certificatelor de moștenitor nr. 34, nr. 35 și nr. 36 din 8 octombrie 2002 emise de BNP E.A.F.

și certificatului de moștenitor nr. 160 din 26 septembrie 2001 emis de BNP R.C. Intimatele au invocat nulitatea absolută a acestor certificate de moștenitor pe motiv că se încalcă normele juridice ce vizează capacitatea de folosință a persoanelor fizice. Această nulitate invocată pe cale de excepție este înlăturată de instanță întrucât în procedura succesorală notarială reglementată de Legea nr. 36/1995 notarul public constată deschiderea succesiunii după o persoană decedată, constată bunurile succesorale existente în patrimoniul acestuia, dar și numărul și calitatea moștenitorilor, moștenitori care nu presupun cu necesitate existența lor în viață la data întocmirii actului, ci doar la data deschiderii succesiunii autorului.

Aceste persoane menționate în certificatele de moștenitor afirmă, prin cesionarii drepturilor litigioase, calitatea de urmași ai foștilor proprietari A.G.G. și A.G.F., născută P., care dețin acest imobil în indiviziune și în părți egale, dovada prezentă fiind procesul-verbal nr. 1538/1940 întocmit de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București. Față de contestatori poate fi aplicată prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul de a se considera ca dovedită existența și întinderea dreptului de proprietate a fostului proprietar prin aplicarea unei prezumții simple pornind de la faptul cunoscut al înscrierii imobilului în actul normativ sau de autoritate prin care a fost preluat abuziv imobilul.

Mai mult decât atât, intimații, deși au afirmat înstrăinarea imobilului în litigiu, nu au depus la dosar vreun act de transmitere a proprietății imobilului. În ceea ce privește tardivitatea formulării contestației, pentru situația imobilului preluat fără un titlu valabil, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanei îndreptățite păstrarea calității de proprietar avută la data preluării, pe care o poate exercita numai după primirea unei decizii sau a unei hotărâri de restituire. În această situație, acțiunea în justiție este o veritabilă acțiune în revendicare ce poate fi formulată oricând în considerarea caracterului ei imprescriptibil extinctiv. În ceea ce privește probele, părțile au depus la dosar înscrisuri doveditoare de proprietate asupra imobilului, asupra calității de moștenitor a notificatorilor, asupra demersurilor făcute pentru restituirea imobilului, relații obținute de la instituții ce păstrează evidența asupra acestui imobil.

Apelanții-reclamanți persoane fizice, fiind cesionarii drepturilor litigioase deținute de persoane care afirmă calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari în baza certificatelor de moștenitor nr. 60, nr. 61, nr. 59, nr. 58, nr. 57 și nr. 56 din 5 iulie 1999, precum și certificatelor de moștenitor nr. 34, nr. 35 și nr. 36 din 8 octombrie 2002, precum și certificatului de moștenitor nr. 160 din 26 septembrie 2001,au calitate procesuală activă în intentarea acestei acțiuni, așa cum s-a arătat mai sus. Nu există o contradicție între considerentele hotărârii apelate și dispozitivul acesteia și nu se impunea unirea excepției tardivității cu fondul, întrucât pentru soluționarea excepției, nu se impunea administrarea cu probe.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții D.V.T. și C.A. și pârâții Academia Română, Casa Oamenilor de Știință și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Recurenții – reclamanți au invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: deși soluția pronunțată pare a fi cea legală, totuși instanța trebuia să dispună ea direct restituirea în natură, așa cum se arată și în decizia XX din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, evitându-se reluarea procedurilor administrative și declanșarea unor noi litigii în situația refuzului unității notificate de a emite decizii de restituire.

Recurenta – pârâtă Academia Română a susținut că, în primul rând, instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, încălcându-se principiul disponibilității părților, deoarece constatarea valabilității sau nevalabilității titlului statului nu a făcut obiectul judecății la fond și nici în apel. În privința calității de persoane îndreptățite de a solicita restituirea imobilului, instanța de apel greșit a reținut această calitate, deoarece constatarea instanței vine în contradicție cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și art. 4 din aceeași lege, cesionarii drepturilor litigioase (reclamanții) nejustificând această calitate procesuală activă.

Se mai reține că pârâții Academia Română și Casa Oamenilor de Știință au invocat și nulitatea absolută a certificatelor de moștenitor prezentate de reclamanți, dar instanța de apel a înlăturat această excepție exclusiv prin prisma prevederilor Legii nr. 36/1995, fără a analiza motivele invocate de ei; nu există identitate de persoane îndreptățite între titularii dreptului de proprietate atestat prin procesul verbal nr. 1538/1940 și moștenitorul G. O altă critică vizează greșita respingere a tardivității formulării contestației, în privința căreia instanța de apel a nesocotit prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, termenul de 30 de zile înlăuntrul căruia se putea ataca decizia fiind un termen de decădere.

Ultima critică se referă la omologarea raportului de expertiză și respingerea obiecțiunilor formulate de Academia Română și Casa Oamenilor de Știință, constatările instanței încălcând prevederile art. 105 C. proc. civ. și ale art. 208 C. proc. civ., fiind eronată și constatarea de către intimată a faptului că imobilul nu ar fi suferit modificări de formă a parcelei de teren și a construcțiilor. Recurenta – pârâtă Casa Oamenilor de Știință susține, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., următoarele critici de nelegalitate a decizie recurate: Greșit s-a soluționat excepția de tardivitate a formulării contestației, decizia nr. 447 din 12 august 2002 a fost comunicată comoștenitorilor (cedenții drepturilor litigioase) la 13 august 2002, iar cumpărătorii drepturilor litigioase au formulat contestația pendinte împotriva deciziei nr. 447 din 12 august 2002 la aproape doi ani de la data la care cedenții drepturilor au primit decizia nr. 447/2002.

În ceea ce privește lipsa calității de persoane îndreptățite la restituirea imobilului, ceea ce ar echivala cu lipsa calității procesuale active a reclamanților, se susține că soluția instanței contravine legii și anume art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, fiind criticată și soluția instanței în privința nulității certificatelor de moștenitor. Astfel, se susține că intimații – reclamanți nu sunt nici titulari ai dreptului de proprietate și nici moștenitori legali sau testamentari ai acestora, pentru a beneficia de prezumția instituită de lege. O altă critică vizează constatările instanței de apel ce ar încălca art. 208 C. proc. civ., din raportul de expertiză și din anexele acestuia rezultând că expertul a nesocotit prevederile art. 208 C. proc.

civ., în ceea ce privește dovada convocării părților; pe de altă parte, greșit s-a constatat că imobilul în litigiu „nu a suferit schimbări majore de formă a parcelei de teren și a construcțiilor” dată fiind contradicția dintre adresa nr. 494939 din 9 noiembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului București și procesul verbal nr. 1538 din 14 mai 1940 al Comisiei pentru Înființarea Cărților Funciare. Ultimul motiv de recurs vizează constatarea modalității titlului statului ce nu ar fi făcut obiect al judecății în fond și nici în apel, încălcându-se principiul disponibilității părților. Recurentul Statul Român – prin reprezentantul Ministerul Economiei și Finanțelor a susținut următoarele critici de nelegalitate: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.) și este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece pe de o parte motivele pe care instanța le-a susținut în dispozitivul hotărârii recurate, nu pot constitui o motivare a hotărârii, în sensul art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Pe de altă parte, se susține că potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana în drept poate chema în judecată Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data când a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea Primăriei sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau după caz, măsuri reparatorii pentru echivalent”.

Astfel, nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru chemarea în judecată a Statului Român. La judecata apelului, s-a încălcat și principiul „ tantum devolutum quantum apelantum ”, fiind depășite limitele investirii, hotărârea pronunțată în contradictoriu cu Statul Român, nefiind atacată, a dobândit putere de lucru judecat, bucurându-se de efectele acesteia. Astfel, greșit s-ar fi admis apelul cu consecința modificării în tot a hotărârii, soluția corectă fiind aceea de modificare în parte a sentinței apelate, în sensul menținerii dispozițiilor date de instanța fondului cu privire la respingerea acțiunii în contradictoriu cu Statul Român ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente: Criticile recurenților – pârâți Academia Română și Casa Oamenilor de Știință în privința soluționării excepției de tardivitate a formulării contestației și a calității procesuale active a reclamanților de către instanța de apel sunt fondate: Calitatea procesuală activă presupune identitatea dintre reclamanți și cel ce solicită de la pârât recunoașterea dreptului subiectiv pretins. În litigiile având ca obiect restituirea bunurilor imobile preluate abuziv, în temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea procesuală activă este conferită de calitatea de persoane îndreptățite la restituire conform dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Întreaga procedură a Legii nr. 10/2001 are un substrat patrimonial, fiind legată de calitatea persoanei fizice de proprietar al imobilului la data preluării abuzive. Această vocație a valorificării dreptului de persoana îndreptățită în accepțiunea art. 4 alin. (2) din lege – trebuie corelată cu latura patrimonială a transmisiunii. Această legătură are un caracter complex, ce decurge din calitatea transmițătorului de succesor al persoanei îndreptățite. În mod eronat, instanța s-a rezumat doar la a constata că apelanții-reclamanți, fiind cesionarii drepturilor litigioase deținute de persoanele care afirmă calitatea de moștenitor al foștilor proprietari au calitatea procesuală activă în intentarea acțiunii, fără a arăta considerentele ce au determinat-o să ajungă la această concluzie.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 prevăd că termenul în care se putea formula contestație împotriva deciziei nr. 447 din 12 august 2002 este de 30 de zile de la data comunicării deciziei respective, nerespectarea termenului respectiv (care are natura unui termen de decădere) atrage decăderea părții respective din dreptul de a solicita restituirea imobilelor respective, conform art. 103 C. proc. civ. În speța supusă judecății, reclamanții au introdus acțiune în justiție la data de 29 octombrie 2004, la aproape doi ani de la comunicarea deciziei instituției deținătoare a imobilului, dar instanța de apel s-a limitat la a caracteriza acțiunea formulată drept o acțiune în revendicare, ce poate fi formulată oricând, în considerarea caracterului ei imprescriptibil, fără a cerceta cauza în fond, și practic fără a se pronunța pe motivul de apel privind excepția tardivității contestației.

Procedând astfel, s-au soluționat apelurile împotriva sentinței civile a Tribunalului București, fără a cerceta și răspunde criticilor privind excepțiile invocate, și anume a calității procesuale active precum și a tardivității formulării contestației, raportat la prevederile art. 34 și art. 26 din Legea nr. 10/2001. Neintrându-se în cercetarea fondului, este aplicabil art. 312 alin. (5) C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării, se vor analiza și criticile recurenților privind pronunțarea pe constatarea valabilității titlului statului, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanți. Se va cerceta dacă constatarea valabilității sau nevalabilității titlului Statului asupra imobilului în litigiu a constituit un capăt de cerere al acțiunii reclamanților, și având în vedere principiul disponibilității părților, se va dispune în consecință.

Și susținerile recurenților – pârâți și ale recurentului Statul Român – prin Ministerul Economiei și Finanțelor sunt justificate în ceea ce privește incidența motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și a celor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive din care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a asigura o judecată unitară.

Cu ocazia rejudecării, instanța de rejudecare la apel va avea în vedere și susținerile recurenților – reclamanți privind posibilitatea instanței de judecată, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege (atât în privința calității de persoane îndreptățite, cât și a termenului de depunere a contestației) de a dispune direct asupra restituirii imobilelor în litigiu; se vor analiza și susținerile recurenților privind respectarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ. – precum și ale Statului Român privind respectarea principiului „ tantum devolutum, quantum apelantum ”, precum și celelalte motive de recurs invocate. Pentru aceste considerente, se vor admite recursurile declarate de reclamanți, și de pârâtele Academia Română și Casa Oamenilor de Știință și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, în baza art. 313 C. proc.

civ. se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții D.V.T. și C.A. și pe cele declarate de pârâții Casa Oamenilor de Știință, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Academia Română împotriva deciziei nr. 284 A din 17 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2010.