ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6260/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6260/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului civil de

față:

Din examinarea actelor dosarului,

constată următoarele:

La 26 noiembrie 2003, reclamanții P.M.,

M.I. și M.G. au chemat în judecată A.P.P.S., contestând legalitatea deciziei

nr. 290 din 12 septembrie 2003 emisă de pârâtă, prin care s-a respins

notificarea având ca obiect, cererea de restituire în natură a imobilului

situat în București, sectorul 1, solicitând Tribunalului București anularea

deciziei și restituirea în natură a imobilului mai sus individualizat.

În motivarea acțiunii, întemeiată în

drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții au arătat că sunt

moștenitorii autorului M.C. și M.C.A. și au susținut că, cererea de restituire

a imobilului le-a fost respinsă pentru nedepunerea actelor doveditoare ale

dreptului de proprietate, însă A.P.P.S., nu le-a solicitat prezentarea

înscrisurilor, dând dovadă de rea-credință și de nerespectarea dispozițiilor

legale în materie.

Pârâta R.A.A.P.P.S. a depus o cerere de arătare

a titularului dreptului, în speță a Ministerului Finanțelor Publice, imobilul

situat în București, sectorul 1 cu terenul aferent fiind proprietate de stat,

administrat de R.A.A.P.P.S.

Aceeași pârâtă a depus și întâmpinare

solicitând respingerea contestației ca inadmisibilă în principal și, în

subsidiar, ca nefondată, arătând că imobilul a fost preluat de stat cu titlu,

iar contestația nu a fost formulată de toți cei 6 moștenitori ai autorilor,

încălcându-se principiul unanimității, iar cu privire la fondul contestației,

pârâta R.A.A.P.P.S. a învederat că acțiunea este neîntemeiată, întrucât nu au

fost depuse în termen, actele doveditoare ale calității de persoane

îndreptățite.

Prin cererea formulată la data de 4

februarie 2004, reclamanții au cerut suspendarea cauzei, în temeiul art. 244

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. 12733/2003

aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, având ca obiect stabilirea

calității de moștenitori după defunctul M.C., cerere ce a fost respinsă de

instanță, prin încheierea pronunțată la data de 3 martie 2004, fila 75 dosar

fond.

Ulterior, la 14 aprilie 2004 și 12 mai

2004, (filele 108, 112 si 127 dosar fond) au formulat cereri de intervenție în

interes propriu M.G., M.A. și M.C.R., contestând decizia nr. 290 din 12

septembrie 2003, solicitând restituirea în natură a imobilului ce a făcut obiectul

notificării reclamanților.

Prin sentința nr. 748/F din 15 septembrie

2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată

contestația și cererile de intervenție, reținând în esență că, reclamanții și

intervenienții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului

solicitat, conform art. 23 (fost art. 22) din Legea nr. 10/2001, care prevede

că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la

notificare, odată cu acestea sau în termen de cel mult 18 luni de la data

intrării în vigoare a prezentei legi.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții P.M., M.I., M.G. și intervenienta M.G., susținând că în mod

greșit prima instanță a reținut că documentele nu au fost depuse în termenul

legal și nu le-a analizat.

Prin decizia nr. 1338 din 21 septembrie

2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

reclamanților și intervenientei, a desființat sentința tribunalului și a trimis

cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, conform art. 297 alin. (1) C. proc.

civ.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a considerat că nicio dispoziție a legii de reparație, nu

interzice persoanelor îndreptățite să facă dovada în instanță, conform normelor

de drept comun.

Decizia sus menționată a făcut obiectul

recursului exercitat de pârâta R.A.A.P.P.S., în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., cu motivarea în esență, că prevederile art. 297 alin. (1) din

același cod, au fost greșit aplicate.

Prin dezvoltarea motivelor de apel s-a

arătat că prima instanță s-a pronunțat pe fondul pricinii, atunci când a

reținut netemeinicia contestației pentru motivul că reclamanții nu au depus

certificatele de moștenitor după autorii M.C. și M.A., precum și după sora și

frații defunctului M.C., care să ateste calitatea de moștenitori legali și

cotele succesorale.

Prin decizia nr. 757 pronunțată la 3

octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S.

Pentru a decide astfel, instanța supremă

a apreciat că potrivit dispozițiilor art. 23.1 alin. (4) din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare avea

obligația să comunice în scris notificatorilor, faptul că documentația depusă

este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, obligație ce nu

a fost îndeplinită de unitatea deținătoare.

Ca atare, invocarea și aplicarea alin. (2)

al articolului unic din O.U.G. nr. 10/2003 pentru prelungirea termenului de

depunere a actelor doveditoare prev. de art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor referitoare la

obligațiile unităților deținătoare.

Instanța de fond, după administrarea unui

amplu probatoriu, sub aspectele ce au determinat respingerea notificării, a

soluționat cauza fără a analiza pretențiile deduse judecății, respectiv

recunoașterea calității de persoane îndreptățite de a solicita restituirea

imobilului.

Modul soluționării cererii, în sensul

inadmisibilității completării probatoriului în faza contencioasă a procedurii

instituite de legea de reparație, valorează cu necercetarea fondului, astfel că

dispozițiile de procedură înscrise în art. 297 alin. (1) prima ipoteză au fost

corect aplicate de instanța de apel, atunci când a dispus desființarea

hotărârii atacate.

În rejudecare, prin sentința civilă nr.

1616 din 24 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins excepția inadmisibilității contestației, a admis contestația formulată de

P.M., M.I. și M.G. în contradictoriu cu pârâții R.A.A.P.P.S., Ministerul Finanțelor

Publice și cu intervenintul M.A.

A admis cererile de intervenție formulate

de M.A., M.G. și M.D.

A respins cererea de intervenție

formulată de M.R.C.

A anulat decizia nr. 290 din 12

septembrie 2003 emisă de pârâta R.A.A.P.P.S.

A obligat-o pe aceasta din urmă să

restituie contestatorilor apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului din

București, sectorul 1, compus din 4 camere, hol, vestibul, bucătărie, cămară,

baie, culoar, cameră de serviciu la subsol și cota aferentă de 65, 28 mp teren aflat

sub construcție.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a reținut că la 21 martie 2008, reclamanții au

solicitat introducerea în cauză a altor persoane, respectiv M.D., întrucât

notificarea pentru restituirea imobilului a fost adresată și de această

intervenientă, iar prin cererea precizatoare, depusă la 19 septembrie 2008

(fila 93 dosar nr. 11017/3/2007 al Tribunalului București), reclamanții au

indicat că imobilul din București, Str. B. nr. 51, parter, apart. 1, sectorul

1, este cel din Intrarea B. nr. 51, apart. 1, sectorul 1 București, fiind

compus din construcție în suprafață de 110,77 mp și dependințe cu suprafață de

14,76 mp, precum și teren aferent construcției, în suprafață de 65,28 mp.

Instanța de rejudecare a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, apreciind că regula unanimității nu se aplică în

cauză și că nu se impunea formularea notificării de către toți moștenitorii.

Cu privire la calitatea procesuală activă

s-a reținut că imobilul solicitat a fi restituit, situat în București str. B. nr.

51, sectorul 1 este compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție

formată din parter, două etaje, pivniță, pod, garaj și a fost proprietatea lui C.M.

și A.C.M., dobândită în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 2475/1940 (depus

la fila 65 din dosarul nr.4346/2003 al Tribunalului București, secția a V-a civilă).

Acesta a fost preluat de stat în baza

Decretului nr. 92/1950, unde în anexe, la poz. 5464 a fost menționată

naționalizarea a patru apartamente, proprietatea lui M.C. (fila 66 același

dosar).

Din actele de stare civilă (filele 31-51

dosar nr.4346/2003) și adresa întocmită de Biroul Notarului Public V.C., a

rezultat că, urmare deschiderii procedurii succesorale de pe urma defunctului M.C.,

care este una și aceeași persoană cu M.C., potrivit declarației de notorietate

dată de P.V. și A.E., autentificată sub nr. 426 din 20 februarie 2004 au rămas

ca moștenitori M.I., M.G., P.M. (născută M.), nepoți de soră predecedată - M.M.,

potrivit actelor de stare civilă aflate la dosar și M.G., nepoată de frate

predecedat - M.G., M.A. și M.D., nepoți de frate predecedat - M.P.

Din relațiile depuse de unitatea

notificată a rezultat că nu a fost formulată o altă notificarea cu privire la

imobilul menționat, fiind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și

art. 4 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, așa încât contestatorii P.M.,

M.I., M.G. și intervenienții M.A., M.G. și M.D. au calitate procesuală în

cauză.

Referitor la cererea de intervenție

formulată de M.C.R., moștenitor a lui M.G.M.G., Tribunalul a constatat că nici

intervenientul și nici autorul acestuia nu au formulat notificare, în temeiul

Legii nr. 10/2001, astfel că nu are calitatea de persoană îndreptățită, în

sensul acestei legi.

Cu privire la cadrul procesual pasiv,

instanța de rejudecare a apreciat că R.A.A.P.P.S. are calitatea de titular al

dreptului de administrare, potrivit hotărârilor de guvern depuse la dosar și,

totodată calitatea de unitate notificată conform art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are

calitatea procesuală pasivă, în calitate de titular al dreptului de

proprietate, întrucât decizia de restituire constituie titlu al dreptului de

proprietate, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel încât

dreptul persoanelor îndreptățite trebuie constatat în contradictoriu cu

titularul dreptului.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că,

din imobilul proprietatea autorilor contestatorilor și intervenienților, în

administrarea intimatei se află numai apart. 1, astfel cum rezultă din relațiile

comunicate, respectiv adresa nr. 688210/21279 din 7 ianuarie 2008 emisă de

Primăria municipiului București și adresa nr. 13649 din 3 decembrie 2007 a

intimatei.

Identitatea dintre str. B. și Intrarea B.

a fost dovedită cu adresa nr. 732158/7920 din 10 iunie 2000 emisă de Primăria

Municipiului București, imobilul fiind preluat de la autorii contestatorilor și

intervenienților în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001, așa încât sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din legea specială

de reparație, impunându-se restituirea în natură a apart. l din imobilul mai

sus individualizat.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel pârâții R.A.A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice.

Apelanta R.A.A.P.P.S. a criticat soluția

instanței de fond, sub aspectul nedovedirii calității de persoane îndreptățite

ale reclamanților, care nu au depus toate actele necesare susținerii

notificării și dovedirii dreptului de proprietate al autorilor, greșitei

interpretări realizată de instanță cu privire la dispozițiile art. 22.1 din H.G.

nr. 498/2003, precum și pentru neefectuarea unei expertize de identificare a

imobilului, susținând că imobilul situat în prezent în Str. B. nr. 51, sectorul

1 București, nu este același cu cel identificat prin actele de proprietate ale autorilor

reclamanților și intervenienților.

În apelul declarat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, acesta invocă lipsa calității procesuale pasive, arătând că

raportul juridic în cauză se configurează cu emitentul deciziei a cărei anulare

se solicită și susține că nu sunt incidente prevederile art. 28 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, singura dispoziție prevăzută de actul normativ de reparație,

care permite Ministerului Finanțelor Publice să stea în judecată, în calitate

de reprezentant al statului, atunci când deținătorul imobilului nu a fost

identificat.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins ca nefondat apelul declarat de RA APPS și a admis apelul declarat de

Ministerul Finanțelor Publice, schimbând în parte sentința nr. 1616 din 24

octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul că

Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a apreciat că reclamanții și intervenienții și-au dovedit calitatea de persoane

îndreptățite, în sensul legii speciale, probând calitatea de succesori ai

autorilor M.C. și M.A., cărora li s-a preluat abuziv imobilul, sentința

tribunalului fiind amplu motivată, în sensul celor mai sus reținute.

Cât privește apelul declarat de

Ministerului Finanțelor Publice, s-a reținut corect că acesta nu poate avea

calitate procesuală pasivă, conform considerentelor expuse, competența de

restituire a imobilului în natură, revenind conform art. 21 din Legea nr.

10/2001 unității deținătoare a acestuia, care este R.A.A.P.P.S.

Împotriva deciziei nr. 12/A din 11

ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

declarat recurs R.A.A.P.P.S., criticând-o sub aspectul nelegalității, în sensul

că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii,

invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind eronat că

reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite, deoarece aceștia nu au făcut

dovada calității de succesori ai proprietarilor inițiali și dovada identității

imobilului solicitat a fi restituit în natură.

Se susține că reclamanții trebuiau să

depună actele cu care să facă dovada calității de moștenitori la dosarul

administrativ, nu în fața instanței.

Al doilea motiv de recurs, critică

decizia pronunțată de instanța de apel, referitor la neidentificarea imobilului

situat în str. B. nr. 51, în sensul că nu s-a dovedit ca acesta este unul și

același cu cel din vechile acte de proprietate, instanța neadmnistrând proba cu

expertiză imobiliară.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că în

acțiunea având ca obiect, contestația împotriva deciziei emisă de unitatea

deținătoare în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța de fond ar fi trebuit să

oblige pârâta la emiterea unei decizii de restituire, iar nu să dispună direct

restituirea imobilului.

Se solicită admiterea recursului, casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea efectuării

unei expertize tehnice de identificare a imobilului solicitat a fi restituit.

Recursul este nefondat și urmează a fi

respins pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul motiv de recurs,

referitor la dovada calității de persoane îndreptățite, instanțele de fond și

apel au reținut și apreciat în mod judicios, că la dosar au fost depuse acte de

stare civilă care fac dovada calității de succesori ai proprietarului inițial.

De altfel, Legea nr. 10/2001 a stabilit,

în alin. (3) al art. 4 o regulă derogatorie de la dreptul comun, dat fiind

caracterul său reparatoriu, în legătură cu modalitatea de acceptare a

succesiunii, fiind utilizată noțiunea de „succesibili", care diferă de cea

de „moștenitori", din alin. (2) al aceluiași text.

Legiuitorul a realizat așadar, o

diferențiere între cei care sunt moștenitori prin acceptarea succesiunii în

termenul prevăzut de dreptul comun și aceia care au doar vocație succesorală,

iar prin cererea de restituire sunt repuși în termenul de acceptare a

moștenirii.

Art. 23 din Legea nr. 10/2001 limitează

durata depunerii probelor necesare evaluării pretențiilor de restituire a

imobilelor la care se referă legea, numai la faza administrativă, până la

soluționarea notificării, fără a obstrucționa această posibilitate și în faza

contencioasă, supusă dispozițiilor Codului de procedură civilă.

Termenul limită prevăzut de art. 23 din actul

normativ menționat pentru depunerea actelor doveditoare, și anume „data

soluționării notificării" este exclusiv aplicabil pentru faza

administrativă de soluționare a cererilor de restituire în natură a imobilelor

ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, etapă a cărei

finalizare este marcată, conform art. 21, de emiterea unei decizii/dispoziții

motivate, de către organele de conducere ale unității deținătoare a imobilului

solicitat.

În absența unei reglementări distincte în

legea specială, etapa jurisdicțională a contestației, în cadrul căreia se

realizează de către instanță, controlul legalității și temeiniciei deciziei,

urmează sub aspectul probațiunii, regulile procesual civile de drept comun, iar

titularul notificării poate complini lipsa actelor doveditoare.

Ca atare, verificarea legalității

deciziei unității deținătoare nu se face numai în temeiul actelor supuse

aprecierii acesteia, ci în contextul tuturor probelor, inclusiv a acelora

administrate în faza contencioasă, o atare viziune înscriindu-se în rațiunea

legii și principiului de interpretare a acesteia, în interesul celor

îndreptățiți la restituirea bunurilor de care au fost lipsiți în mod abuziv.

S-a reținut corect că în cadrul

procedurii jurisdicționale, contestatorii (reclamanții) au depus actele care le

atestă calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului și

dovedirii dreptului de proprietate al autorilor lor asupra imobilului

revendicat, prevederile art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001 urmând a fi

interpretate potrivit scopului reparator al acestui act normativ.

Referitor la motivul privind

neidentificarea imobilului, nici acesta nu poate fi primit ca fondat,

neexistând în realitate vreun dubiu privind identitatea imobilului.

Astfel, din înscrisurile aflate la filele

43-45 dosar fond după casare, primul emis de Primăria Municipiului București - Direcția

Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană a rezultat indubitabil

că, în evidențele cadastrale a fost înscris imobilul cu adresa Intrarea B. nr. 51,

sectorul 1 București, iar din cel de-al doilea înscris emis de R.A.A.P.P.S. a

rezultat că este vorba de același imobil, identificat la aceeași adresă,

conform contractul de închiriere nr. 11229 din 10 noiembrie 1981.

Că sunt reale datele privind

identificarea imobilului ce formează obiectul litigiului de față, o dovedește

și adresa nr. 732158/7920 emisă la 10 iunie 2008 de Primăria Municipiului

București - Serviciul Nomenclatură Urbană, din conținutul căreia a rezultat că

artera de circulație situată în București, sectorul 1, începând din anul 1943

poartă denumirea de Intrarea B., fiind cunoscută sub această denumire.

Referitor la neadministrarea probei cu

expertiză tehnică imobiliară, este de observat că, inițial aceasta a fost

prorogată după depunerea înscrisurilor, iar ulterior, prin încheierea din 19

septembrie 2008 ( fila 111 dosar fond) - față de înscrisurile depuse-părțile

care au propus-o, respectiv reclamanții și intervenienții au renunțat la

administrarea acesteia.

Pârâtă R.A.A.P.P.S. deși a fost

reprezentată de consilier juridic M.A., nu a insistat în administrarea acestei

probe, critica nefiind fondată sub aspectul nelegalității deciziei atacate, în

raport de identificarea corectă a imobilului ce formează obiectului litigiului

de față.

Nefondată este și critica potrivit

căreia, instanța putea cel mult să oblige recurenta-pârâtă la emiterea unei

decizii de restituire, iar nu să dispună direct, restituirea imobilului.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 1, art. 7

și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă principiul prevalentei

restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate abuziv, indiferent în

posesia cui se găsesc în prezent, se restituie în natură în starea în care se

află și libere de orice sarcini.

Așa fiind, în raport de petitul

învestirii, judecătorii hotărăsc numai asupra cererii dedusă judecății, conform

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., astfel că se pronunță asupra capetelor de

cerere formulate de reclamant, care fixează cadrul procesual sub aspectul

„pretențiilor" deduse judecății.

Ca atare, anularea deciziei nr. 290 din 12

septembrie 2003 emisă de pârâta R.A.A.P.P.S. și restituirea în natură a

imobilului situat în București, Intrarea B. nr. 51 sectorul 1 au fost

solicitate, instanța soluționând pe fond contestația, pronunțându-se asupra

nelegalității deciziei prin care a fost respinsă notificarea, dispunând, ca o

consecință a anulării acesteia, restituirea imobilului preluat abuziv.

De altfel, în cuprinsul Deciziei nr. XX

din 19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii s-a reținut că, din

moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de

respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a

imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2

alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea

imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu

cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată

doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă

decizie/dispoziție de restituire în natură.

Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de

plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească,

cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în

măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula,

dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără

titlu.

Ca urmare, în raport cu spiritul

reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței

judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în

natură, nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea

unei alte decizii sau dispoziții, în locul celei pe care o anulează, ci impune

ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie

prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a

imobilului ce face obiectul litigiului.

Așa fiind, recursul este nefondat și urmează

a fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., față de

considerentele mai sus expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta RA

A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 12A din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

noiembrie 2010.