ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3382/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată la 2 noiembrie

2007, S.M. și I.K.(fostă M.) au solicitat instanței, în contradictoriu cu

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Primăria Municipiului

București, să constate că imobilul din București, sector 2 a fost preluat

abuziv de către stat precum și calitatea lor de persoane îndreptățite la

obținerea de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a imobilului.

În motivarea cererii introductive,

reclamanții au învederat instanței că imobilul a aparținut autoarei lor M.M. și

a fost abuziv preluat de stat prin decizia nr. 111 din 31 decembrie 1977 emisă

în temeiul Decretului nr. 223/1974, care nu i-a fost comunicată fostei

proprietare.

Reclamanții au mai arătat, că

notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată de

către Primăria Municipiului București în sensul emiterii unei decizii sau

dispoziții motivate.

Precizându-și acțiunea, la 29

noiembrie 2007, reclamanții au mai solicitat instanței să dispună restituirea

în natură a imobilului care urmează a le fi lăsat în deplină proprietate și

liniștită posesie.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1918 din 19

decembrie 2008 a admis excepția lipsei de interes și a respins în consecință

primul capăt de cerere formulat de reclamanți.

A admis excepția inadmisibilității.

A respins capetele 2 și 3 de cerere, ca fiind inadmisibile.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut ca fiind lipsit de interes primul capăt de cerere, vizând

constatarea preluării abuzive a imobilului, prin raportare la caracterul

inadmisibil al acțiunii ce face obiectul capetelor 2 și 3 din cerere,

îndreptate împotriva Municipiului București.

Astfel, se arată, în condițiile în

care imobilul în litigiu, face obiectul Legii nr. 10/2001 în procesul de

aplicare al acestui act normativ, primul aspect analizat este cel al

caracterului abuziv al preluării.

Or, în speță, reclamanții nu au

urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură în care se

analizează și valabilitatea titlului statului. Simpla invocare a calității de

proprietar al imobilului, fără a formula o notificare în temeiul legii

speciale, este lipsită de finalitate din perspectiva dispozițiilor art. 22

alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

Apelul formulat de reclamanți, a

fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin

decizia nr. 347 din 25 mai 2009 a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare, pe fond, Tribunalului București.

Pentru a decide astfel, instanța de

control judiciar a reținut în esență, că tribunalul a apreciat greșit asupra

lipsei de interes în formularea primului petit al cererii introductive întrucât

simpla dovadă a împrejurării că aceștia nu au pierdut niciodată dreptul de

proprietate asupra imobilului, justifică acest interes.

Pe de altă parte, dispozițiile art.

6 din Legea nr. 213/1998, conferă competența instanțelor de judecată de a

stabili valabilitatea titlului statului.

Tot astfel, se mai arată, deși

reclamanții au invocat două temeiuri juridice, prima instanță nu s-a preocupat

a stabili cadrul procesual cu care a fost investită, încălcând dispozițiile

art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

Soluția de respingere ca

inadmisibilă a acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 echivalează cu îngrădirea accesului la justiție și golirea de

conținut a celei mai energice acțiuni reale imobiliare care, permite compararea

titlurilor și stabilirea celui care este preferabil, ceea ce ține de esența

revendicării.

Este citată, în fundamentarea soluției

de admitere a apelului, practica C.E.D.O. respectiv hotărârea din 13 ianuarie

2009 dată în cauza Faimblat contra României, precum și decizia nr. 33 din 9

iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție conform

căreia, în situația în care există neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate, prioritate care poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu

s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

În cauză, a declarat recurs în

termen legal pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice care,

invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea

dată în apel, după cum urmează:

- demersul judiciar al reclamanților

nu poate fi circumscris decât dispozițiilor Legii nr. 10/2001, invocat de

altfel de către aceștia ca temei juridic al acțiunii;

- s-a apreciat greșit asupra

încălcării Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O., neputându-se susține că

reclamanții nu au avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât aveau

posibilitatea de a urma calea prevăzută de legea specială în vederea

redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului. Astfel, termenul

pentru depunerea notificărilor a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da

posibilitatea celor aflați în situații identice de a beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de lege;

- din perspectiva deciziei nr. 53

din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

materia Legii nr. 10/2001, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire

implică parcurgerea obligatorie a procedurii speciale prevăzută de acest act

normativ, cu excluderea procedurii de drept comun.

Recursul urmează a se admite, în

considerarea argumentelor ce succed.

Temeiul de drept indicat de

reclamanți în sprijinul cererii introductive formulată la 2 noiembrie 2007 – ce

se regăsește și în cererea precizatoare depusă la termenul din 11 decembrie

2008 – îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale art. 480 C. civ. și

ale Legii nr. 213/1998.

În cuprinsul acțiunii, cât și al

cererii precizatoare, reclamanții fac repetate trimiteri la dispozițiile Legii

nr. 10/2001, solicitând instanței să constate calitatea lor de persoane

îndreptățite la restituire, în temeiul acestei legi speciale de reparație,

invocând în mod neechivoc în sprijinul dovedirii calității lor procesuale

active, prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din actul

normativ mai sus citat.

În sprijinul acelorași cereri,

reclamanții au învederat instanței că au formulat notificare în baza Legii nr.

10/2001, care nu a fost soluționată până la data inițierii demersului judiciar,

făcând referire expresă la termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1)

din lege și la practica instanțelor potrivit căreia, absența răspunsului

persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de restituire a

imobilului, refuz care trebuie cenzurat de către instanțe (a se vedea f. 1-3 și

11-18 dosar nr. 38289/3/2007 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă).

În consecință, în mod corect

instanța fondului, în acord cu precizările reclamanților, a stabilit cadrul

procesual ca fiind în limitele procedurii speciale instituită prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001, simpla invocare ca temei juridic al acțiunii și a unor alte

dispoziții din materia codului civil, neputând conduce la o dublă calificare

juridică a litigiului care, în virtutea principiului

electa una via non

datur recursus ad alteram

, nu poate fi guvernat și de legea specială și de

dreptul comun, în vederea realizării acelorași pretenții.

În susținerea acestei confuzii,

instanța de control judiciar motivează, de altfel fără legătură cu cauza, prin

considerente ample, despre admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, făcându-se trimitere la

decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului și ale Secțiilor Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție date, în reglementarea unor alte probleme

de drept decât cele care ar putea fi luate în discuție în cauza de față.

Astfel, în cauza Faimblat contra

României, ce a vizat, în procedura națională, respingerea cererii pentru

prematuritate, Curtea Europeană nu a contestat „marja de apreciere” de care

beneficiază statele în a implementa proceduri administrative prealabile

accesului concret și efectiv la o instanță.

Ceea ce a sancționat instanța

europeană în cazul mai sus citat și altele asemenea, nu este obligativitatea

parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 și

respectiv Legea nr. 247/2005 ci accesul „teoretic și iluzoriu” la despăgubirile

ce pot fi acordate în temeiul acestor legi, cauzat de funcționarea ineficientă

– la data soluționării acelor cauze – a Fondului Proprietatea.

Ca atare, parcurgerea procedurilor

administrative, nu prezintă prin ea însăși „o problemă” din perspectiva

Convenției, în condițiile în care rezultatul final al acestora este cel al unei

despăgubiri efective.

Greșit au fost interpretate de către

instanța de control judiciar și dispozițiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008,

dată în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care a statuat tranșant că legea specială înlătură aplicarea

dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie

încorporat în textul legii speciale ale cărei dispoziții pot fi înlăturate doar

dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Nu în ultimul rând, prevalența legii

speciale este dată de aplicarea principiului

specialia generalibus

derogant,

evocat și în argumentarea deciziei mai sus enunțate.

Or, în speță, așa cum corect a

reținut instanța fondului, reclamanții nu au urmat procedura administrativă

instituită prin dispozițiile legii speciale, în sensul că nu au formulat o

notificare, deși în cererea introductivă și cea precizatoare au afirmat că au

notificat entitatea deținătoare, pentru ca ulterior – a se vedea încheierea din

12 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – să recunoască faptul

că notificarea depusă la dosar, nu le aparține.

Tot astfel, reclamanții nu se pot

prevala nici de existența, în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul

Convenției, respectiv a unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să li

se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursul urmează a se admite cu consecința modificării deciziei atacate

în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva hotărârii

instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 347 din 25

mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată, în sensul că

respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții K.(M.)I. și M.S. împotriva

sentinței nr. 1918 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 iunie 2010.