ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3382/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 2 noiembrie 2007, S.M. și I.K.(fostă M.) au solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Primăria Municipiului București, să constate că imobilul din București, sector 2 a fost preluat abuziv de către stat precum și calitatea lor de persoane îndreptățite la obținerea de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a imobilului. În motivarea cererii introductive, reclamanții au învederat instanței că imobilul a aparținut autoarei lor M.M. și a fost abuziv preluat de stat prin decizia nr. 111 din 31 decembrie 1977 emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, care nu i-a fost comunicată fostei proprietare.

Reclamanții au mai arătat, că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată de către Primăria Municipiului București în sensul emiterii unei decizii sau dispoziții motivate. Precizându-și acțiunea, la 29 noiembrie 2007, reclamanții au mai solicitat instanței să dispună restituirea în natură a imobilului care urmează a le fi lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie. Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1918 din 19 decembrie 2008 a admis excepția lipsei de interes și a respins în consecință primul capăt de cerere formulat de reclamanți. A admis excepția inadmisibilității. A respins capetele 2 și 3 de cerere, ca fiind inadmisibile.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut ca fiind lipsit de interes primul capăt de cerere, vizând constatarea preluării abuzive a imobilului, prin raportare la caracterul inadmisibil al acțiunii ce face obiectul capetelor 2 și 3 din cerere, îndreptate împotriva Municipiului București. Astfel, se arată, în condițiile în care imobilul în litigiu, face obiectul Legii nr. 10/2001 în procesul de aplicare al acestui act normativ, primul aspect analizat este cel al caracterului abuziv al preluării. Or, în speță, reclamanții nu au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură în care se analizează și valabilitatea titlului statului. Simpla invocare a calității de proprietar al imobilului, fără a formula o notificare în temeiul legii speciale, este lipsită de finalitate din perspectiva dispozițiilor art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

Apelul formulat de reclamanți, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 347 din 25 mai 2009 a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, pe fond, Tribunalului București. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență, că tribunalul a apreciat greșit asupra lipsei de interes în formularea primului petit al cererii introductive întrucât simpla dovadă a împrejurării că aceștia nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, justifică acest interes. Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, conferă competența instanțelor de judecată de a stabili valabilitatea titlului statului.

Tot astfel, se mai arată, deși reclamanții au invocat două temeiuri juridice, prima instanță nu s-a preocupat a stabili cadrul procesual cu care a fost investită, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 echivalează cu îngrădirea accesului la justiție și golirea de conținut a celei mai energice acțiuni reale imobiliare care, permite compararea titlurilor și stabilirea celui care este preferabil, ceea ce ține de esența revendicării. Este citată, în fundamentarea soluției de admitere a apelului, practica C.E.D.O.

respectiv hotărârea din 13 ianuarie 2009 dată în cauza Faimblat contra României, precum și decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căreia, în situația în care există neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - demersul judiciar al reclamanților nu poate fi circumscris decât dispozițiilor Legii nr. 10/2001, invocat de altfel de către aceștia ca temei juridic al acțiunii; - s-a apreciat greșit asupra încălcării Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O., neputându-se susține că reclamanții nu au avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât aveau posibilitatea de a urma calea prevăzută de legea specială în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului.

Astfel, termenul pentru depunerea notificărilor a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea celor aflați în situații identice de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege; - din perspectiva deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în materia Legii nr. 10/2001, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea obligatorie a procedurii speciale prevăzută de acest act normativ, cu excluderea procedurii de drept comun. Recursul urmează a se admite, în considerarea argumentelor ce succed. Temeiul de drept indicat de reclamanți în sprijinul cererii introductive formulată la 2 noiembrie 2007 – ce se regăsește și în cererea precizatoare depusă la termenul din 11 decembrie 2008 – îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale art. 480 C. civ.

și ale Legii nr. 213/1998. În cuprinsul acțiunii, cât și al cererii precizatoare, reclamanții fac repetate trimiteri la dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând instanței să constate calitatea lor de persoane îndreptățite la restituire, în temeiul acestei legi speciale de reparație, invocând în mod neechivoc în sprijinul dovedirii calității lor procesuale active, prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din actul normativ mai sus citat.

În sprijinul acelorași cereri, reclamanții au învederat instanței că au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată până la data inițierii demersului judiciar, făcând referire expresă la termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege și la practica instanțelor potrivit căreia, absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, refuz care trebuie cenzurat de către instanțe (a se vedea f. 1-3 și 11-18 dosar nr. 38289/3/2007 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă).

În consecință, în mod corect instanța fondului, în acord cu precizările reclamanților, a stabilit cadrul procesual ca fiind în limitele procedurii speciale instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, simpla invocare ca temei juridic al acțiunii și a unor alte dispoziții din materia codului civil, neputând conduce la o dublă calificare juridică a litigiului care, în virtutea principiului electa una via non datur recursus ad alteram , nu poate fi guvernat și de legea specială și de dreptul comun, în vederea realizării acelorași pretenții.

În susținerea acestei confuzii, instanța de control judiciar motivează, de altfel fără legătură cu cauza, prin considerente ample, despre admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, făcându-se trimitere la decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului și ale Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție date, în reglementarea unor alte probleme de drept decât cele care ar putea fi luate în discuție în cauza de față. Astfel, în cauza Faimblat contra României, ce a vizat, în procedura națională, respingerea cererii pentru prematuritate, Curtea Europeană nu a contestat „marja de apreciere” de care beneficiază statele în a implementa proceduri administrative prealabile accesului concret și efectiv la o instanță.

Ceea ce a sancționat instanța europeană în cazul mai sus citat și altele asemenea, nu este obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 și respectiv Legea nr. 247/2005 ci accesul „teoretic și iluzoriu” la despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul acestor legi, cauzat de funcționarea ineficientă – la data soluționării acelor cauze – a Fondului Proprietatea. Ca atare, parcurgerea procedurilor administrative, nu prezintă prin ea însăși „o problemă” din perspectiva Convenției, în condițiile în care rezultatul final al acestora este cel al unei despăgubiri efective.

Greșit au fost interpretate de către instanța de control judiciar și dispozițiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat tranșant că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale ale cărei dispoziții pot fi înlăturate doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului. Nu în ultimul rând, prevalența legii speciale este dată de aplicarea principiului specialia generalibus derogant, evocat și în argumentarea deciziei mai sus enunțate.

Or, în speță, așa cum corect a reținut instanța fondului, reclamanții nu au urmat procedura administrativă instituită prin dispozițiile legii speciale, în sensul că nu au formulat o notificare, deși în cererea introductivă și cea precizatoare au afirmat că au notificat entitatea deținătoare, pentru ca ulterior – a se vedea încheierea din 12 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – să recunoască faptul că notificarea depusă la dosar, nu le aparține. Tot astfel, reclamanții nu se pot prevala nici de existența, în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul Convenției, respectiv a unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite cu consecința modificării deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 347 din 25 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții K.(M.)I. și M.S. împotriva sentinței nr. 1918 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2010.