ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3974/2007
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3974/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului civil de față:
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința
nr. 329 din 3 martie 2006, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis
excepția inadmisibilității acțiunii astfel cum a fost precizată și a respins
acțiunea formulată de reclamantele S.I., L.A.T., G.Ș.S. și R.R., în contradictoriu
cu pârâții Primăria municipiului București prin primar general și Ministerul
Economiei și Finanțelor (Ministerul Finanțelor Publice, prin care solicitase
obligarea pârâtei Primăria municipiului București la restituirea imobilului
situat în București, demolat în anul 1980 pentru construirea Centrului Civic,
respectiv restituirea în natură a porțiunii care nu cuprinde construcția nou
ridicată, restul suprafeței de teren urmând a fi oferită la schimb din fondul
de terenuri aflat în municipiul București.
Pentru a se pronunța
astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:
-
deși inițial reclamantele și-au întemeiat
acțiunea pe prevederile Legii nr. 10/2001, ulterior au precizat temeiul de
drept ca fiind art. 480 C. civ.;
- după intrarea în
vigoare a Legii nr. 10/2001, dreptul de proprietate pretins referitor la
imobilele ce fac obiectul acestei reglementări se poate recunoaște persoanelor
îndreptățite numai prin recurgerea la măsuri reparatorii reglementate de
normele legii speciale, astfel că acțiunea așa cum a fost precizată este
inadmisibilă;
-
reclamantele au procedat inițial, pentru
valorificarea drepturilor lor, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, adresând
o notificare Primăriei municipiului București, dar văzând că nu li se răspunde
în termenul prevăzut de lege au considerat că pot sesiza instanța
judecătorească cu acțiune în revendicare, întemeiată pe prevederile dreptului
comun;
- este adevărat că,
potrivit art.23-24 din lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea
notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit
art. 22, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe asupra cererii prin
decizie sau dispoziție motivată;
- neîndeplinirea
acestei obligații corelative a unității deținătoare de a răspunde în condițiile
legii solicitării persoanei îndreptățite poate da naștere unei acțiuni prin
intermediul căreia să se analizeze atitudinea entității investită cu
soluționarea notificării, dar nu poate da acesteia posibilitatea de a acționa
în justiție pe calea dreptului comun.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel reclamantele criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
Au susținut
reclamantele că sentința pronunțată de tribunal ignoră practica, constantă, a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, în cazul în care
persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau dispoziția
prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 în termen de 60 de zile, nu se poate
refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa tribunalului pe motiv că
ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă contestația. Absența răspunsului
persoanei juridice deținătoare la notificarea ce i s-a transmis are valoarea
unui refuz de restituire a imobilului iar acest refuz trebuie cenzurat de către
tribunal.
Apelul declarat de
reclamante a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a III
a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 674/A din 21
noiembrie 2006.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține critica prin care
reclamantele au invocat practica instanței supreme deoarece judecătorul decide
potrivit propriei convingeri și în conformitate cu legea, fără a fi obligatoriu
precedentul judiciar.
A mai reținut curtea
de apel că sentința tribunalului este corectă deoarece, existența legii
speciale de reparație înlătură posibilitatea unei acțiuni în justiție, în
revendicare a imobilului, îndreptată împotriva statului sau a unității
administrativ teritoriale reprezentată prin primar. Aceasta deoarece legea
specială instituie procedura administrativă obligatorie, iar dispozițiile art.
21 alin. (5) prevăd expres pierderea dreptului de a solicita, în justiție,
măsurile reparatorii în natură sau echivalent în cazul în care unitățile
deținătoare nu sunt
notificate în termenul prevăzut de lege.
Împotriva acestei
ultime decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele, care a fost
înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 6 februarie 2007,
formându-se dosarul civil
nr. 34733/3/2005.
În motivarea
recursului reclamantele au reiterat criticile formulate și în apel, respectiv
aplicarea greșită a legii de către tribunal și curtea de apel care au
soluționat pricina pe excepția inadmisibilității acțiunii, ignorând, în opinia
sa, practica înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul urmează a se
admite pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Este adevărat că
reclamantele au folosit, în motivarea acțiunii precizate, terminologie juridică
cu semnificații deosebite, respectiv acțiune în revendicare întemeiată pe
dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.
247/2005, precum și pe art. 480 C. civ.
La fel de adevărat
este și faptul că reclamantele au inițiat acțiunea în justiție ca urmare a
nesoluționării notificării lor de către unitatea deținătoare, ceea ce
echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, acest refuz urmând a fi
cenzurat de către instanță.
Potrivit teoriei și
practicii judiciare, caracterizarea acțiunii o face instanța și nu partea care
a introdus-o. Pentru a caracteriza corect acțiunea introdusă, instanța nu
trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți,
ci după cel pe care reclamantul a înțeles să-1 atribuie acestor termeni, după
natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii injustiție.
Spre deosebire de
obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, temeiul ei
juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în
exercitarea rolului ei activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea
drepturilor și intereselor lor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică
exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în
judecată.
În speță, atât tribunalul
cât și curtea de apel, ca instanță devolutivă, nu și-au exercitat rolul activ
conferit de legiuitor, astfel cum este definit de art. 129 alin. (5) C. proc.
civ.
Nici una din
instanțe nu a dat acțiunii calificarea juridică exactă, deși erau îndreptățite
și chiar obligate la aceasta, mărginindu-se la a analiza superficial acțiunea
și a pronunța soluții greșite, bazate pe terminologia juridică cu semnificații
diferite folosită de reclamante.
Așa fiind, urmează a
se admite prezentul recurs, a se casa decizia atacată precum și sentința civilă
pronunțată de tribunal și, în raport cu dispozițiile art. 313 C. proc. civ., se
va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele
S.I., L.A.T., G.Ș.S. și R.R. împotriva deciziei nr. 674/A din 21 noiembrie 2006
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze
cu minori și de familie.
Casează decizia atacată precum și sentința
civilă nr. 329 din 3 martie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a
III a, și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv
Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai
2007.