ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3425/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, la data de 13 ianuarie 2004 sub nr. 58/2004, reclamanții S.I.A.S. și S.A. au solicitat, în temeiul Legii nr. 112/1995, art. 480 și art. 481 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, obligarea pârâtului de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, cu excepția apartamentelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 116 din 11 februarie 2004, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, apreciind că revendicarea bunurilor preluate în mod abuziv de stat se poate realiza numai în condițiile legii speciale de reparație, fiind exclusă calea dreptului comun în materie.

Prin decizia civilă nr. 203 din 7 februarie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul reclamanților, a anulat hotărârea primei instanțe și a acordat termen pentru evocarea fondului, moment procesual la care reclamanții și-au precizat cererea introductivă de instanță în sensul că solicită restituirea cotei de 50% din imobilul în litigiu, invocând art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001(fila 22 dosar). Prin decizia civilă nr. 497 din 2 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că acțiunea în revendicare, în cadrul căreia reclamanții au făcut dovada că dețin doar o cotă de ½ din bunul a cărui restituire se solicită, nu a fost formulată de către toți coproprietarii, nefiind astfel respectată regula unanimității incidentă în materie.

Prin decizia civilă nr. 3284 din 23 mai 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță Tribunalului București, reținând că regula unanimității și sancționarea unuia dintre coproprietari pentru pasivitatea celuilalt care nu a formulat notificare, se îndepărtează de la rațiunea Legii nr. 10/2001 și de la caracterul reparator al acesteia.

Prin sentința civilă nr. 473/F din 3 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul Municipiul București, prin primar general, să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie cota de ½ din imobilul situat în București, reprezentat de suprafața construită și neconstruită de 693,2 mp (ce nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995), astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert C.G. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950, reclamanții au dovedit calitatea de moștenitori ai proprietarului inițial al imobilului, iar singurul titlu valabil în cauză este cel al autorului reclamanților, care nu a pierdut niciodată în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general, arătând că în mod greșit s-a apreciat că acțiunea este admisibilă, atâta timp cât în asemenea situații este prevăzută o procedură reparatorie specială, a cărei existență și obligativitate nu îngrădește accesul liber la justiție, întrucât ulterior procedurii administrative, partea nemulțumită se poate adresa instanței de judecată. A mai arătat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, având în vedere că reclamanții nu au justificat existența unui bun actual în sensul textului legal anterior citat. Prin întâmpinarea formulată, reclamanții au arătat că în cadrul cererii precizatoare au indicat ca temei de drept dispozițiile Legii nr. 10/2001, față de nesoluționarea în termen de 60 de zile a notificării formulate, invocând în acest sens și decizia în interesul legii pronunțată în materia absenței soluționării notificării.

Prin decizia civilă nr. 544/A din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reținând, în esență, că temeiul juridic al acțiunii îl constituie Legea nr. 10/2001, așa cum rezultă din cererea precizatoare formulată de reclamanți și din considerentele instanței de recurs; excepția de inadmisibilitate a acțiunii prin raportare la dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ.

nu poate fi primită, întrucât rațiunea pentru care aceasta a fost promovată a fost dată de nesoluționarea notificării depuse în termenul legal în temeiul Legii nr. 10/2001; principiul specialia generalibus derogant nu poate fi reținut în cauză, deoarece acțiunea reclamanților nu reprezintă o acțiune în revendicare pură și simplă, de drept comun, ci este fundamentată și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, aspect ce a determinat instanța de casare să trimită cauza în rejudecare tribunalului, ca instanță de fond competentă să soluționeze asemenea litigii, conform deciziei în interesul legii nr. 30/2007; prin probatoriile administrate în cauză reclamanții au dovedit, contrar susținerilor apelantului, atât existența unui bun actual în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 CEDO(calitatea de persoane îndreptățite, întinderea dreptului de proprietate), cât și faptul că bunul a fost preluat în mod abuziv de către stat, prin Decretul nr. 92/1950.

Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general. În argumentarea recursului, pârâtul a făcut ample referiri la legislația comunitară în domeniul proprietății private, și a invocat jurisprudența Curții Europene care a statuat că persoanele dobânditoare de bună-credință a bunurilor confiscate în mod abuziv de stat nu trebuie să suporte consecințele acțiunilor abuzive ale acestuia. A mai invocat principiul securității raporturilor juridice, care impune ca o soluție definitivă dată într-un litigiu să nu mai fie pusă în discuție, precum și principiul specialia generalibus derogant , conform căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu referire la soluția adoptată în acest sens prin decizia ICCJ nr. 33/2008 privind revendicarea imobilelor naționalizate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, a arătat că din moment ce art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește care sunt categoriile de imobile considerate preluate în mod abuziv, instanța de judecată nu mai era îndreptățită la calificarea preluării de către stat. Dealtfel calificarea dată de instanță Decretului nr. 92/1950, ca fiind în contradicție cu dispozițiile constituționale ale Constituției din 1948, cu dispozițiile art. 481 C. civ., și cu dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului, este greșită, atâta vreme cât acest act normativ nu a fost declarat neconstituțional în timpul cât era în vigoare. Recursul este nul, în considerarea argumentelor ce succed: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. Prin cererea de recurs pârâtul a invocat incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta „...este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.” Din cuprinsul motivelor de recurs se constată însă că pârâtul nu a dezvoltat critici care să se circumscrie motivului invocat, respectiv, nu a arătat în ce mod, prin soluția pronunțată, legea ar fi fost incorect aplicată, ori care este textul legal ce a fost greșit aplicat sau greșit interpretat raportat la circumstanțele cauzei.

Modalitatea de redactare a recursului adoptată de pârât constă, practic, în redarea unor principii de drept cu caracter general și a unor extrase din jurisprudența Curții Europene în materia dreptului de proprietate privată, fără a le raporta, în concret, la speța dedusă judecății. Succesiunea de afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. Mai mult, pentru prima oară în calea de atac a recursului, pârâtul critică modalitatea în care instanța de judecată a reținut nevalabilitatea actului de preluare a imobilului în litigiu, critică formulată omisso medio , care nu poate fi primită și analizată de instanța de recurs.

Astfel, respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs. În speța supusă analizei, se constată că prin sentința civilă nr. 473/F din 3 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, în rejudecare, s-a stabilit că titlul statului asupra imobilului în litigiu, astfel cum a fost constituit prin Decretul nr. 92/1950, nu este valabil, fiind rezultatul măsurii abuzive a naționalizării, astfel încât singurul titlu valabil îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1942 deținut de autorul reclamanților.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei hotărâri a vizat critici referitoare la admisibilitatea acțiunii promovate de reclamanți și la existența/inexistența unui bun al acestora în sensul art.1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO, fără a face vreo referire la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, ori la modalitatea în care prima instanță a rezolvat acest aspect.

Inexistența unei asemenea critici este reliefată în chiar motivarea deciziei recurate, în care se arată că „...imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, aprecierea primei instanțe în acest sens, fiind una corectă și necontestată...de către pârât” și că „stabilirea în mod definitiv (condiție îndeplinită în cazul pendinte, prin neapelarea acestei părți din hotărâre, de către pârât), a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil echivalează cu existența unei valori patrimoniale și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților deposedați abuziv...”. Se constată astfel că, prin sentința primei instanțe și în lipsa apelului pârâtului cu privire la chestiunea valabilității titlului statului, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra acestui aspect, astfel încât nu mai poate fi repus în discuție, rămânând câștigat în mod definitiv și irevocabil cauzei.

Hotărârile judecătorești față de care nu s-au exercitat, în termenul stabilit, căile de atac prevăzute de lege, intră în puterea lucrului judecat, iar hotărârile judecătorești față de care nu s-a exercitat calea de atac a apelului, nu pot fi atacate cu recurs. Pentru identitate de rațiune, acele aspecte dintr-o hotărâre judecătorească care nu au constituit critici formulate în cadrul apelului, deși s-a exercitat o asemenea cale de atac, sunt supuse autorității de lucru judecat în ipoteza promovării recursului, neputând fi invocate pentru prima oară în calea extraordinară de atac, întrucât reprezintă chestiuni față de care nu s-a exercitat calea de atac a apelului. Astfel, autoritatea de lucru judecat privește nu numai dispozitivul hotărârii judecătorești, ci și problemele de drept ce sunt dezlegate irevocabil prin hotărârea judecătorească, recunoscându-se un asemenea efect și cu privire la considerentele care se reflectă în dispozitiv.

Față de argumentele arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi și analiza critica pârâtului referitoare la valabilitatea/nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950, chestiune care a intrat în puterea lucrului judecat, prin neapelare, reprezentând o critică omisso medio , în cauză nu s-au conturat motive de ordine publică iar criticile formulate nu se circumscriu cadrului legal prevăzut de art. 304 C. proc. civ., astfel încât conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea recursului declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei nr. 544/A din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică,astăzi,2 iunie 2010.