ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3425/2010

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, la

data de 13 ianuarie 2004 sub nr. 58/2004, reclamanții S.I.A.S. și S.A. au

solicitat, în temeiul Legii nr. 112/1995, art. 480 și art. 481 C. civ., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, obligarea

pârâtului de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București, cu excepția apartamentelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

Prin

sentința civilă nr. 116 din 11 februarie 2004, Tribunalul București, secția a V

a civilă, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, apreciind că

revendicarea bunurilor preluate în mod abuziv de stat se poate realiza numai în

condițiile legii speciale de reparație, fiind exclusă calea dreptului comun în

materie.

Prin

decizia civilă nr. 203 din 7 februarie 2005, Curtea de Apel București, secția a

IV a civilă, a admis apelul reclamanților, a anulat hotărârea primei instanțe

și a acordat termen pentru evocarea fondului, moment procesual la care

reclamanții și-au precizat cererea introductivă de instanță în sensul că

solicită restituirea cotei de 50% din imobilul în litigiu, invocând art. 4

alin. (1) din Legea nr. 10/2001(fila 22 dosar).

Prin

decizia civilă nr. 497 din 2 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a

IV a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că acțiunea în

revendicare, în cadrul căreia reclamanții au făcut dovada că dețin doar o cotă

de ½ din bunul a cărui restituire se solicită, nu a fost formulată de

către toți coproprietarii, nefiind astfel respectată regula unanimității

incidentă în materie.

Prin

decizia civilă nr. 3284 din 23 mai 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanților, a casat

decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță

Tribunalului București, reținând că regula unanimității și sancționarea unuia

dintre coproprietari pentru pasivitatea celuilalt care nu a formulat

notificare, se îndepărtează de la rațiunea Legii nr. 10/2001 și de la

caracterul reparator al acesteia.

Prin

sentința civilă nr. 473/F din 3 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V

a civilă, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul

Municipiul București, prin primar general, să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie cota de ½ din imobilul situat în

București, reprezentat de suprafața construită și neconstruită de 693,2 mp (ce

nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995), astfel cum a fost identificat în raportul

de expertiză întocmit de expert C.G.

Pentru

a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost

preluat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950, reclamanții au dovedit

calitatea de moștenitori ai proprietarului inițial al imobilului, iar singurul

titlu valabil în cauză este cel al autorului reclamanților, care nu a pierdut

niciodată în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general,

arătând că în mod greșit s-a apreciat că acțiunea este admisibilă, atâta timp

cât în asemenea situații este prevăzută o procedură reparatorie specială, a

cărei existență și obligativitate nu îngrădește accesul liber la justiție,

întrucât ulterior procedurii administrative, partea nemulțumită se poate adresa

instanței de judecată.

A

mai arătat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

CEDO, având în vedere că reclamanții nu au justificat existența unui bun actual

în sensul textului legal anterior citat.

Prin

întâmpinarea formulată, reclamanții au arătat că în cadrul cererii precizatoare

au indicat ca temei de drept dispozițiile Legii nr. 10/2001, față de

nesoluționarea în termen de 60 de zile a notificării formulate, invocând în

acest sens și decizia în interesul legii pronunțată în materia absenței

soluționării notificării.

Prin decizia civilă nr. 544/A din 2 noiembrie 2009,

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins ca

nefondat apelul pârâtului, reținând, în esență, că temeiul juridic al acțiunii

îl constituie Legea nr. 10/2001, așa cum rezultă din cererea precizatoare

formulată de reclamanți și din considerentele instanței de recurs; excepția de

inadmisibilitate a acțiunii prin raportare la dispozițiile art. 109 alin. (2) C.

proc. civ. nu poate fi primită, întrucât rațiunea pentru care aceasta a fost

promovată a fost dată de nesoluționarea notificării depuse în termenul legal în

temeiul Legii nr. 10/2001; principiul

specialia generalibus derogant

nu

poate fi reținut în cauză, deoarece acțiunea reclamanților nu reprezintă o

acțiune în revendicare pură și simplă, de drept comun, ci este fundamentată și

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, aspect ce a determinat instanța de casare să

trimită cauza în rejudecare tribunalului, ca instanță de fond competentă să

soluționeze asemenea litigii, conform deciziei în interesul legii nr. 30/2007;

prin probatoriile administrate în cauză reclamanții au dovedit, contrar

susținerilor apelantului, atât existența unui bun actual în sensul art.1 din

Protocolul nr. 1 CEDO(calitatea de persoane îndreptățite, întinderea dreptului

de proprietate), cât și faptul că bunul a fost preluat în mod abuziv de către

stat, prin Decretul nr. 92/1950.

Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 304 pct. 9

C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar

general.

În argumentarea recursului, pârâtul a făcut ample

referiri la legislația comunitară în domeniul proprietății private, și a invocat

jurisprudența Curții Europene care a statuat că persoanele dobânditoare de

bună-credință a bunurilor confiscate în mod abuziv de stat nu trebuie să

suporte consecințele acțiunilor abuzive ale acestuia.

A mai invocat principiul securității raporturilor

juridice, care impune ca o soluție definitivă dată într-un litigiu să nu mai

fie pusă în discuție, precum și principiul

specialia generalibus derogant

,

conform căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, cu referire la soluția adoptată în acest sens prin

decizia ICCJ nr. 33/2008 privind revendicarea imobilelor naționalizate pe calea

dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, a arătat că din moment ce art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 stabilește care sunt categoriile de imobile considerate

preluate în mod abuziv, instanța de judecată nu mai era îndreptățită la

calificarea preluării de către stat.

Dealtfel calificarea dată de instanță Decretului nr. 92/1950,

ca fiind în contradicție cu dispozițiile constituționale ale Constituției din

1948, cu dispozițiile art. 481 C. civ., și cu dispozițiile Declarației

Universale a Drepturilor Omului, este greșită, atâta vreme cât acest act

normativ nu a fost declarat neconstituțional în timpul cât era în vigoare.

Recursul este nul, în considerarea argumentelor ce

succed:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele

de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit

art. 306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu

atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-unul din

motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea

motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de

nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.,

sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea

motivului de recurs prin indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C.

proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării

unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de

recurs invocat.

Prin cererea de recurs pârâtul a invocat incidența

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia se poate

cere modificarea unei hotărâri când aceasta „...este lipsită de temei legal ori

a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.”

Din cuprinsul motivelor de recurs se constată însă că

pârâtul nu a dezvoltat critici care să se circumscrie motivului invocat,

respectiv, nu a arătat în ce mod, prin soluția pronunțată, legea ar fi fost

incorect aplicată, ori care este textul legal ce a fost greșit aplicat sau

greșit interpretat raportat la circumstanțele cauzei.

Modalitatea de redactare a recursului adoptată de pârât

constă, practic, în redarea unor principii de drept cu caracter general și a

unor extrase din jurisprudența Curții Europene în materia dreptului de

proprietate privată, fără a le raporta, în concret, la speța dedusă judecății.

Succesiunea de afirmații din cuprinsul cererii de

recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în așa fel încât să se

poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în

cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în

limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Mai mult, pentru prima oară în calea de atac a

recursului, pârâtul critică modalitatea în care instanța de judecată a reținut

nevalabilitatea actului de preluare a imobilului în litigiu, critică formulată

omisso

medio

, care nu poate fi primită și analizată de instanța de recurs.

Astfel, respectarea principiului ierarhiei în

exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea

instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara

recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel dar nu a formulat o

anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei

instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.

În speța supusă analizei, se constată că prin

sentința civilă nr. 473/F din 3 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V a civilă, în rejudecare, s-a stabilit că titlul statului

asupra imobilului în litigiu, astfel cum a fost constituit prin Decretul nr. 92/1950,

nu este valabil, fiind rezultatul măsurii abuzive a naționalizării, astfel

încât singurul titlu valabil îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare din

27 martie 1942 deținut de autorul reclamanților.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei hotărâri a

vizat critici referitoare la admisibilitatea acțiunii promovate de reclamanți

și la existența/inexistența unui bun al acestora în sensul art.1 din Protocolul

adițional nr. 1 al CEDO, fără a face vreo referire la valabilitatea sau

nevalabilitatea titlului statului, ori la modalitatea în care prima instanță a

rezolvat acest aspect.

Inexistența unei asemenea critici este reliefată în

chiar motivarea deciziei recurate, în care se arată că „...imobilul a fost

preluat în mod abuziv de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, aprecierea

primei instanțe în acest sens, fiind una corectă și necontestată...de către

pârât” și că „stabilirea în mod definitiv (condiție îndeplinită în cazul

pendinte, prin neapelarea acestei părți din hotărâre, de către pârât), a

faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil echivalează cu existența

unei valori patrimoniale și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și

cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților deposedați

abuziv...”.

Se constată astfel că, prin sentința primei instanțe

și în lipsa apelului pârâtului cu privire la chestiunea valabilității titlului

statului, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra acestui aspect, astfel

încât nu mai poate fi repus în discuție, rămânând câștigat în mod definitiv și

irevocabil cauzei.

Hotărârile judecătorești față de care nu s-au

exercitat, în termenul stabilit, căile de atac prevăzute de lege, intră în

puterea lucrului judecat, iar hotărârile judecătorești față de care nu s-a

exercitat calea de atac a apelului, nu pot fi atacate cu recurs.

Pentru identitate de rațiune, acele aspecte dintr-o

hotărâre judecătorească care nu au constituit critici formulate în cadrul

apelului, deși s-a exercitat o asemenea cale de atac, sunt supuse autorității

de lucru judecat în ipoteza promovării recursului, neputând fi invocate pentru

prima oară în calea extraordinară de atac, întrucât reprezintă chestiuni față

de care nu s-a exercitat calea de atac a apelului.

Astfel, autoritatea de lucru judecat privește nu numai

dispozitivul hotărârii judecătorești, ci și problemele de drept ce sunt

dezlegate irevocabil prin hotărârea judecătorească, recunoscându-se un asemenea

efect și cu privire la considerentele care se reflectă în dispozitiv.

Față de argumentele arătate, Înalta Curte constată că

nu poate primi și analiza critica pârâtului referitoare la

valabilitatea/nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950, chestiune care a intrat

în puterea lucrului judecat, prin neapelare, reprezentând o critică

omisso

medio

, în cauză nu s-au conturat motive de ordine publică iar criticile

formulate nu se circumscriu cadrului legal prevăzut de art. 304 C. proc. civ.,

astfel încât conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este lovit de

nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nulitatea recursului declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar

general, împotriva deciziei nr. 544/A din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,astăzi,2

iunie 2010.