ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2810/2003

Asupra

recursului civil de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 august 2000 la

Tribunalul București D.P. și D.T.L. au chemat în judecată Consiliul General al

Municipiului București și Primăria Municipiului București solicitând să se

constate nulitatea absolută a deciziei nr. 1012 din 12 iunie 1984 de preluare

de către stat a  imobilului situat în București, precum și  lipsa titlului

statului asupra acestui imobil. De asemenea a solicitat obligarea C.G.M.B. de a

lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus

dintr-un apartament cu parter și etaj și terenul în suprafață de 205,05 m.p.

Prin sentința civilă nr. 1584 din 22 octombrie 2000

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă a fost respinsă acțiunea

îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului București, ca

inadmisibilă, avându-se în vedere că cei în cauză nu au urmat procedura

prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 specială, cu caracter derogator de la

prevederile codului civil – art. 480 și  urm. invocate în cauză.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei

hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 338 din 19 septembrie 2002

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

S-a avut în vedere de asmenea că legea specială

menționată, prevede o procedură specială de restituire pentru toate imobilele

preluate abuziv de către stat și că de la data intrării în vigoare a acestei

legi, este inadmisibilă acțiunea întemeiată pe prevederile dreptului comun.

Reclamanții au declarat recursul de față

împotriva soluției adoptată în apel, criticând-o ca nelegală și netemeinică,

întrucât nu s-a avut în vedere caracterul  mixt al acțiunii și s-au încălcat

prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

în sensul cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod  echitabil, în

mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, precum și prevederile

corespunzătoare din Constituție.

Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins

în raport de cele ce urmează:

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția

României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare

fiind cuprinsă în art. 1 C. civ. conform căruia legea civilă nu are putere

retroactivă.

Aceste texte consacră teza, unanim acceptată că

legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât legea nouă

nu poate nimici sau modifica trecutul  juridic și invers legea veche trebuie să

respecte suveranitatea legii  noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște fără

rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea noii legi

civile se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor

viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Referitor la imobilele preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este de observat că normele legale

în conflict, respectiv codul civil și Legea nr. 10/2001  vizează situații

juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele

lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

restitutio în integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare,  a

fost  guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480

și art. 481 C. civ.

Deși avantajos prin accesul direct la instanțele

judecătorești, dar  rigid și consevator prin câmpul său de aplicare, dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept

substanțial și cu o procedură administrativă – obligatorie – prealabilă

sesizării instanței.

Legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului

comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, cum se

solicită a se constata în speță, și fără a diminua accesul la justiție,

perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale, îl

subordonează controlului judecătoresc.

Cum o asemenea reglementare interesează ordinea

publică, rezultă că este de imediată aplicare, soluție consacrată legislativ și

prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care prevede că bunurile preluate

de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Cu toate acestea, în condițiile art. 47 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii

vechi (dreptul civil), dar numai în cazul acțiunilor aflate în curs de judecată

la data intrării în vigoare a legii. În acest caz, numai caracterul respectiv

al normei și voința legiuitorului, fac posibilă supraviețuirea, prin excepție a

legii vechi.

Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la

imobilele ce formează obiectul acestei legi.  În consecință, accesul la un

proces echitabil cu privire la asemenea imobil, poate fi exercitat, cu

excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei de redactare,

cum este cazul în speță, numai în condițiile și pe căile prevăzute de legea

nouă.

Așa fiind, rezultă că este în afara criticii

soluția adoptată de instanța de apel, care a hotărât temeinic, în raport de

data introducerii acțiunii, și în condițiile legii, că nu mai este admisibilă

acțiunea în revendicare,  în întregul său, ce poate cuprinde și cereri

prealabile în constatare, dar toate având aceeași finalitate, întemeiată pe

prevederile codului civil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce

corespunde datei de 14 februarie 2001.

De aceea recursul de față, urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanții D.P. și D.T.L. împotriva deciziei civile nr. 338/A din 19

septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 iunie  2003.