ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2810/2003

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 14 august 2000 la Tribunalul București D.P. și D.T.L. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București și Primăria Municipiului București solicitând să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 1012 din 12 iunie 1984 de preluare de către stat a imobilului situat în București, precum și lipsa titlului statului asupra acestui imobil. De asemenea a solicitat obligarea C.G.M.B. de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus dintr-un apartament cu parter și etaj și terenul în suprafață de 205,05 m.p.

Prin sentința civilă nr. 1584 din 22 octombrie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă a fost respinsă acțiunea îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului București, ca inadmisibilă, avându-se în vedere că cei în cauză nu au urmat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 specială, cu caracter derogator de la prevederile codului civil – art. 480 și urm. invocate în cauză. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 338 din 19 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. S-a avut în vedere de asmenea că legea specială menționată, prevede o procedură specială de restituire pentru toate imobilele preluate abuziv de către stat și că de la data intrării în vigoare a acestei legi, este inadmisibilă acțiunea întemeiată pe prevederile dreptului comun.

Reclamanții au declarat recursul de față împotriva soluției adoptată în apel, criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât nu s-a avut în vedere caracterul mixt al acțiunii și s-au încălcat prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului în sensul cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, precum și prevederile corespunzătoare din Constituție. Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ. conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă.

Aceste texte consacră teza, unanim acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât legea nouă nu poate nimici sau modifica trecutul juridic și invers legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea noii legi civile se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute. Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este de observat că normele legale în conflict, respectiv codul civil și Legea nr. 10/2001 vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio în integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. Deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și consevator prin câmpul său de aplicare, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă – obligatorie – prealabilă sesizării instanței. Legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speță, și fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.

Cum o asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că este de imediată aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Cu toate acestea, în condițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi (dreptul civil), dar numai în cazul acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. În acest caz, numai caracterul respectiv al normei și voința legiuitorului, fac posibilă supraviețuirea, prin excepție a legii vechi.

Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi. În consecință, accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobil, poate fi exercitat, cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei de redactare, cum este cazul în speță, numai în condițiile și pe căile prevăzute de legea nouă. Așa fiind, rezultă că este în afara criticii soluția adoptată de instanța de apel, care a hotărât temeinic, în raport de data introducerii acțiunii, și în condițiile legii, că nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare, în întregul său, ce poate cuprinde și cereri prealabile în constatare, dar toate având aceeași finalitate, întemeiată pe prevederile codului civil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce corespunde datei de 14 februarie 2001. De aceea recursul de față, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanții D.P. și D.T.L. împotriva deciziei civile nr. 338/A din 19 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2003.