ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9158/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 august 2002,

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții C.D.V. și P.T.C.

au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții

Primarul General al Municipiului București și B.I. la restituirea în natură a

apartamentului nr. 2 din imobilul situat in București.

Ulterior, ca urmare a precizărilor formulate la data

de 21 octombrie 2002 și, respectiv, 14 ianuarie 2003, acțiunea reclamanților a

cuprins trei cereri: constatarea nulității titlului statului și revendicarea de

la stat cel puțin a terenului rămas neconstruit și nevândut, constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. 40598/1996, prin care apartamentul nr. 2

a fost vândut către pârâta B.I. și revendicarea imobilului de la aceasta.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că

imobilul a aparținut autorului lor P.C., condamnat politic la temniță grea pe

viață cu confiscarea averii, apartamentul fiind trecut în proprietatea statului

abuziv, preluat faptic, în perioada detenției și aplicându-i-se ulterior și

prevederile Decretului nr. 111/1951 și ale Decretului de naționalizare nr. 92/1950.

Reclamanții au arătat, de asemenea, că au notificat

Primăria sectorului 5 București, SC C. SA și pe B.I., solicitând retrocedarea

imobilului, dar aceștia nu au luat în considerare notificările, perfectând,

prin abuz, vânzarea-cumpărarea apartamentului respectiv.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001,

arătându-se că, prin notificarea adresată Primarului General al Municipiului

București la data de 6 august 2002, s-a solicitat restituirea imobilului

conform prevederilor acestei legi speciale.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin

sentința civilă nr. 295 din 18 martie 2003 a respins ca inadmisibilă acțiunea,

având în vedere faptul că aceasta a fost introdusă după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, lege care instituie obligativitatea parcurgerii procedurii

administrative reglementate și că, reclamanții, deși fac vorbire de formularea

unei notificări în baza legii speciale, aceștia nu fac dovada comunicării

acesteia, singurele notificări depuse la dosarul cauzei fiind cele din anul

1996, care nu pot avea semnificația și valoarea juridică a celor reglementate

de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții,

susținând, în esență, că procedura prealabilă instituită de Legea nr. 10/2001 a

fost îndeplinită și că, cererea de chemare în judecată este fondată întrucât

imobilul a fost confiscat prin hotărâre penală, autorul lor fiind condamnat

politic, situație în care legea declară preluarea abuzivă și impune

retrocedarea în natură a bunului. Prin urmare, susțin apelanții-reclamanți, și

contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului către B.I., este nul absolut,

deoarece ei nu au pierdut nici dată dreptul de proprietate asupra imobilului,

iar statul nu a dobândit acest drept și, deci nu a operat nici transferul

acestuia.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin

decizia civilă nr. 583/A din 11 aprilie 2005 a admis apelul, a anulat sentința

apelată și, evocând fondul, a respins cererea de constatare a nulității titlului

statului asupra imobilului în litigiu, întrucât în cauză există puterea

lucrului judecat conform sentinței civile nr. 1845/1998 a Judecătoriei

sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă, a respins cererea de

constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 40598/1996, întrucât

dreptul la acțiune este prescris și a respins cererea de revendicare a

imobilului de la pârâta, persoană fizică, ca nefondată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut pe

aspectul revendicării imobilului de la stat și constatării nulității titlului

statului că există autoritatea de lucru judecat, întrucât reclamanții au mai

formulat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu aceleași părți, fiind

pronunțată sentința civilă nr. 1845 din 6 martie1998 a Judecătoriei sector 5

București, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat

cu putere de lucru judecat că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea

statului, respectiv în temeiul Decretului nr. 111/1951.

Cu privire la cererea de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40598/1996, încheiat între

Primăria Municipiului București prin mandatar SC C. SA și B.I., curtea de apel

a reținut în motivarea sa, că aceasta este formulată după termenul legal de

prescripție prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, instanța a mai reținut că, acțiunea în

revendicare formulată față de pârâta B.I. este nefondată, având în vedere că

imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu legal și că, cererea de

constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă ca

prescrisă.

Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac

a recursului reclamanții C.D.V. și P.T.C., decedat și continuat procesual de moștenitoarea

P.I., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanții au susținut, prin motivele de recurs, că soluția

este nelegală deoarece titlul statului este nevalid; nu există autoritate de

lucru judecat; titlul pârâtei B.I. este lovit de nulitate absolută; acțiunea în

nulitate nu este tardivă; acțiunea în revendicare este fondata; instanța de

apel a omis a se pronunța pe cererea de revendicare de la stat a terenului nevândut.

Recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată și, ulterior,

prin cererile, precizările și completările formulate pe parcursul desfășurării

procesului, reclamanții au susținut că imobilul a trecut în proprietatea

statului abuziv, fiind preluat faptic, în perioada detenției autorului lor,

condamnat pentru o infracțiune politică la temniță grea pe viață și la pedeapsa

confiscării averii, și aplicându-i-se ulterior și prevederile Decretului nr. 111/1951

și ale Decretului de naționalizare nr. 92/1950.

În dovedirea acestor susțineri au fost depuse la

dosarul cauzei înscrisuri, respectiv, adresa nr. 4904 din 31 august 1993 a SC

C. SA prin care se comunică reclamantului P.T.C. faptul că imobilul figurează

preluat în baza Decretului nr. 111/1951 (conform deciziei nr. 121/1956), precum

și în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, poziția nr. 8256, de la

numitul W.A.(dosarul nr. 5738/2002 al Tribunalului București); extras din

sentința penală nr. 108 din 9 februarie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial

București; dovada comunicării sentinței civile nr. 3179/1954 a Tribunalului N.

Bălcescu din 7 mai 1955; adresele nr. 3550169 din 5 decembrie 2003 și nr. 68192

din 25 ianuarie 2005 ale S.R.I. prin care se comunică reclamanților că autorul

lor P.C. a fost deținut în perioada 18 aprilie 1948-29 iulie 1964.

Deși din probele administrate în cauză reiese că

preluarea de către stat a bunului a fost abuzivă, iar imobilul trecut în

proprietatea statului prin oricare dintre modalitățile invocate de către

reclamanți, apare ca abuziv preluat în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001,

dispoziții legale pe care, de altfel, se întemeiază și acțiunea, se impunea a

se stabili cu certitudine care a fost temeiul de drept în baza căruia statul

comunist a trecut în proprietatea sa imobilul in litigiu.

Or, instanțele, soluționând cauza fără a determina

care a fost exact modalitatea de trecere a bunului în proprietatea statului, nu

au stabilit pe deplin situația de fapt în speța de față.

Iar, în conformitate cu prevederile art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în

toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite și, cum în

speță, acest lucru nu s-a întâmplat, recursul urmează a fi admis, decizia

atacată va fi casată, iar sentința instanței de fond va fi desființată, cauza

urmând a fi trimisă spre rejudecare.

Cu prilejul rejudecării cauzei, instanța de trimitere

va stabili, în baza dovezilor aflate la dosar și raportat la prevederile legale

invocate de reclamanți în susținerea acțiunii, care a fost temeiul de drept al

preluării imobilului de către stat și, prin urmare, va stabili pe deplin situația

de fapt, dând eficiență dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

De asemenea, instanța de trimitere va reanaliza excepția

autorității de lucru judecat, invocată în cauză, prin prisma dispozițiilor art.

48 din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 47 din Legea nr. 10/2001, republicată

în 2 septembrie 2005), dar și raportat la modalitatea de trecere a imobilului

în proprietatea statului statuată în cauza de față.

În fine, cu ocazia rejudecării, instanța va analiza

toate susținerile și apărările părților în proces, excepțiile invocate, precum și

motivele de recurs ale reclamanților.

Față de cele ce preced, recursul se privește ca

fondat, urmând a fi admis, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare instanței de

fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții C.D.V. și P.I.

împotriva deciziei civile nr. 583/A din 11 aprilie 2005 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, pe care o casează.

Admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței

nr. 295 din 18 martie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe

care o desființează și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie

2005.