ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9109/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin notificarea nr. 189 din 4 iulie

2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 și adresată Primăriei Municipiului

București, numiții P.C.A. și B.D. au solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în București, compus din construcția formată din parter, două

etaje, dependințe, garaj și teren în suprafață de 568 mp.

În motivarea notificării

solicitanții au arătat că sunt moștenitorii lui D.B. care a dobândit în

proprietate imobilul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 2336 din 25 ianuarie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat și

transcris sub nr. 885/1940 la grefa aceluiași tribunal. Imobilul a fost

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poziția nr. 903) și cu încălcarea

acestui act normativ deoarece proprietarul făcea parte din categoria

persoanelor exceptate de la naționalizare (era avocat).

La data de 8 august 2002 reclamanții

P.C.A. și B.D. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București

și Municipiul București, prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se

va pronunța să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie

imobilul din București, cu motivarea că deși au notificat-o pe pârâtă la data

de 5 iulie 2001, nu au primit nici un răspuns din partea instituției

notificate.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1619 din 18

noiembrie 2002, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, soluție

confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care prin decizia

nr. 317 din 24 iunie 2003 a respins ca nefondat apelul reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, instanțele

au reținut și motivat că potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazurile

anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai

după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea

lege. Or, Legea nr. 10/2001, ale cărei dispoziții sunt aplicabile și imobilului

în litigiu, prevede o astfel de procedură prealabilă, obligatorie de urmat

anterior sesizării instanței de judecată. Cenzura care intervine din partea

instanței judecătorești este în legătură cu decizia (dispoziția) unității

deținătoare asupra notificării expediată de persona îndreptățită.

S-a mai reținut că deși reclamanții

au expediat notificarea privind solicitarea lor, primăria nu a emis dispoziție

care să conțină răspunsul la notificare, condiții în care calea de urmat nu era

aceea a promovării unei acțiuni în revendicare potrivit dreptului comun, ci de

obținere a finalizării procedurii prealabile, pentru ca ulterior, modalitatea

în care s-a dat rezolvare pretențiilor să poată fi supusă cenzurii instanței.

Împotriva deciziei dată în apel,

prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal, au declarat recurs

reclamanții P.C.A. și B.D. care au susținut următoarele motive de casare:

greșit instanțele au calificat acțiunea ca fiind în revendicare, pe dreptul

comun, cât timp acțiunea a fost expres întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

10/2001; eronat a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă deoarece Legea nr.

10/2001 prevede și posibilitatea controlului judecătoresc în situația în care

pe cale administrativă persoana îndreptățită nu-și poate realiza dreptul său;

instanțele erau datoare să aibă în vedere și reglementarea lacunară a legii în

situația lipsei răspunsului la notificare; prevederile art. 23 din Legea nr.

10/2001 trebuie interpretate în sensul că termenul stabilit este unul

imperativ, iar nu de recomandare; lipsa răspunsului la notificare nu poate echivala

decât cu un răspuns nefavorabil dat persoanei îndreptățite.

În recurs, reclamanții au depus la

dosar: dispoziția nr. 6133 din 6 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului

București prin care reclamanților P.C.A. și B.D. li s-a restituit, în natură,

apartamentul de la parterul construcției tip A (P + 2) și garajul tip B,

situate în imobilul din București, și terenul construit și liber în suprafață

de 579,54 mp din suprafața totală de 714 mp; dispoziția nr. 6134 din 6 iulie

2006 a Primăriei Municipiului București prin care reclamanților li s-a respins

notificarea privind restituirea în natură a apartamentelor vândute în baza

Legii nr. 112/1995 din imobilul situat în București. Prin aceeași dispoziție

s-au acordat reclamanților măsuri reparatorii în echivalent pentru

apartamentele vândute, respectiv apartamentul nr. 2, etaj 1, apartamentul nr.

3, etaj 2 și pentru cota aferentă de teren în suprafață de 134,46 mp din

același imobil.

Referitor la aceste dispoziții

recurenții-reclamanți au arătat că nu sunt mulțumiți de soluțiile adoptate,

deoarece le-a fost restituit doar parțial imobilul.

Recursul este fondat, în sensul

considerentelor care succed:

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 26 alin. (1) din

aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de plată

al despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situațiile în care măsura

compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana

îndreptățită.

Din dispozițiile legale citate

rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură

imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un

atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată

pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

Cazul dedus recursului de față pune

în discuție situația în care timp de cinci ani (4 iulie 2001 data notificării,

6 iulie 2006 data emiterii celor două dispoziții) a lipsit răspunsul persoanei

juridice notificate, generată de o conduită imputabilă acesteia, care, fie din

neglijență, fie din rea-voință, a refuzat timp îndelungat să răspundă la

notificarea făcută de persoanele îndreptățite. O atare conduită culpabilă nu

poate să afecteze, în nici un caz, interesele persoanei îndreptățite și nici să

o lipsească de posibilitatea de a-și apăra în justiție, într-un termen

rezonabil, drepturile recunoscute de lege.

Dacă persoana notificată nu răspunde

în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptățite și nici

ulterior într-un termen ce poate fi socotit ca rezonabil, nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind atacarea

dispoziției sau deciziei care cuprinde oferta de restituire, deoarece, prin

ipoteză, aceasta lipsește, iar prevederile respective au caracter special,

fiind de strictă interpretare și, deci, nesusceptibile de aplicare prin analogie.

Deși

legislatorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana

deținătoare refuză total sau refuză timp îndelungat să răspundă solicitării

adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr.

10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești

competente, fie ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită (să

pronunțe) un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare

obligație rezultă din lege, fie ca, odată ce persoana îndreptățită și-a

îndeplinit obligațiile stabilite de lege, instanța judecătorească să se

pronunțe asupra cererii de restituire a nemișcătorului sau pentru acordarea de

alte măsuri reparatorii, așa cum s-a cerut prin notificare. Dar și într-un caz

și în celălalt, instanța judecătorească competentă este secția civilă a

tribunalului în a cărei circumscripție teritorială se află sediul unității

deținătoare.

În caz contrar, dacă s-ar considera,

așa cum greșit au apreciat în speță cele două instanțe, că în lipsa unui

răspuns la notificare, persoanele îndreptățite nu ar avea posibilitatea de a se

adresa instanței judecătorești competente (adică, s-ar aprecia ca inadmisibilă

o atare acțiune), ar însemna ca rezolvarea situației conflictuale să depindă,

în mod exclusiv și absolut, doar de voința persoanei deținătoare ceea ce ar

constitui mai mult și mai grav decât un impediment la liberul acces la justiție

și anume o lipsă de justiție.

Întrucât reclamanții, în calitate de

persoane îndreptățite, și-au îndeplinit obligațiile statornicite de lege (au

notificat în termen persoana juridică deținătoare a nemișcătorului și au

respectat termenul stabilit de lege ca aceasta să răspundă notificării) se

constată că în mod greșit instanțele au socotit demersul lor judiciar ca inadmisibil,

după cum din eroare au calificat acțiunea ca fiind una în revendicare,

introdusă pe calea dreptului comun.

Aceste greșeli de judecată impun

admiterea recursului declarat de reclamanți, casarea hotărârilor și reluarea

judecății la instanța de fond, urmând ca în rejudecare, instanța de trimitere

să analizeze, pe bază de dovezi, susținerile reclamanților referitoare la

faptul că prin cele două dispoziții depuse în recurs și emise după un interval

de cinci ani de la data înregistrării notificării, nu li s-a restituit întregul

imobil pentru care au sesizat unitatea deținătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții P.C.A. și B.D. împotriva deciziei nr. 317 din 24 iunie 2003 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia, precum și sentința

nr. 1619 din 18 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,

și trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 noiembrie 2006.