ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9786/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9786/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 13 august

2002, reclamantele V.E. și B.V.L.R.I., au solicitat instanței – în

contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General, SC F. SA, O.I., H.A.H.N.,

B.I., M.V.V., G.T., S.P., N.I., C.E., C.F. și V., P.I. și E., P.V., N.I. și M.,

I.I., R.A., D.R., G.C., R.M., L.G. și C., B.M., M.I. și V., D.M.Z., N.M.F., I.O.,

S.B.E., P.G. și P.N. – restituirea în natură, liber de orice sarcini, a

imobilului situat în București, compus din teren, în suprafață de 862 mp și

construcție S + P + 6 etaje, precum și constatarea nulității absolute a 24 de

contracte de vânzare-cumpărare încheiate între SC F. SA și pârâții persoane

fizice, în intervalul 1973 – 1998.

În motivarea acțiunii, întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 480 C. civ. și art. 46 alin. (2) și (5)

din Legea nr. 10/2001, reclamantele au arătat că au urmat procedura

administrativă prevăzută prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, adresând

Primăriei Municipiului București, notificarea nr. 258 din 4 iunie 2001, aceasta

neînțelegând însă să se conformeze dispozițiilor art. 23 alin. (1) din lege, în

sensul de a emite o dispoziție motivată, în termenul de 60 de zile de la data

comunicării notificării.

Imobilul, se mai arată în cererea

introductivă, a fost preluat în proprietatea statului, fără titlu, în baza

Decretului nr. 92/1950, neexistând identitate între numele proprietarilor reali

(care, de altfel, făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la

naționalizare) și a celor nominalizați, în lista anexă.

La 13 martie 2003, reclamantele

și-au precizat acțiunea, în sensul că înțeleg să-și micșoreze câtimea

obiectului cererii introductive – față de emiterea dispoziției nr. 786 din 29

ianuarie 2003 a Primarului General, prin care li s-au restituit în natură 6

apartamente și 4 spații cu altă destinație, precum și suprafața de 397,59 mp –

și să solicite numai constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare indicate în acțiune și repunerea părților în situația

anterioară, în sensul restituirii în natură a apartamentelor ce fac obiectul

acestor contracte, a spațiului deținut de SC I. SA, a mansardei imobilului,

precum și a diferenței de teren, în suprafață de 467,41 mp.

Prin cerere reconvențională, pârâții

N.M.F. și D.T. au solicitat instanței ca în cazul în care se va constata

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului pe care l-au

achiziționat pe această cale, să fie despăgubiți cu suma reprezentând prețul

achitat prin contract, actualizată, precum și cu suma reprezentând

contravaloarea diferitelor îmbunătățiri efectuate, urmând să li se recunoască

un drept de retenție asupra locuinței, până la achitarea acestor sume.

În cauză, au formulat cerere de

intervenție în interes propriu, T.I. și T.A., prin care au arătat că au

cumpărat – la data de 18 iunie 1985 – apartamentul nr. 3, situat în imobilul ce

a făcut obiectul notificării, de la pârâții H.A. și H.D.M., modalitate ce

exclude ipoteza relei credințe la data încheierii contractului.

La dosar, a fost depusă și cererea de

intervenție formulată de numitul D.G. care a solicitat respingerea acțiunii, pe

considerentul că autorul reclamantelor, V.D., nu mai deținea, la data

naționalizării, o parte din apartamentele situate în imobil – inclusiv

apartamentul nr. 20, unde locuiește – pe care le vânduse lui L.A.

La data de 18 septembrie 2003,

pârâtul N.M.F., a învederat instanței că, în acord cu dispozițiile art. 246 C.

proc. civ., înțelege să renunțe la judecarea cererii reconvenționale.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 494 din 19 mai

2004, a admis excepția necompetenței sale materiale – invocată, din oficiu, la

termenul din 19 mai 2004 – și a declinat competența de soluționare a cauzei, în

favoarea Judecătoriei Sectorului 2, București, reținând că soluționarea cererii

vizând restituirea în natură a imobilului, depinde de soluția ce va fi

pronunțată în cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare, primul, fiind privit ca accesoriu, față de

cel de-al 2-lea, de care depinde soluționarea cauzei, în ansamblul său.

Recursul declarat de pârâți

împotriva acestei hotărâri, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă care, prin decizia nr. 1219 din 29 septembrie 2005, casând

sentința, a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului

București, reținând că cererea de restituire a imobilului reprezintă capătul principal

al acțiunii reclamantelor, iar valoarea nemișcătorului, ce depășește cu mult 5

miliarde de lei vechi, atrage competența de soluționare în primă instanță a

tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 1687 din 14

decembrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes, invocate în cauză, ca

neîntemeiate.

A respins acțiunea principală,

astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

A respins cererea reconvențională

formulată de pârâtul D.T., luând act totodată, în baza art. 246 C. proc. civ.,

de renunțarea pârâtului N.M.F., la judecarea acestei cereri.

A admis cererea de intervenție

principală formulată de intervenienții T.A. și T.I. precum și cererea de

intervenție accesorie formulată de intervenientul D.G.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că toate apartamentele ce formează obiectul

contractelor a căror anulare se solicită au fost cumpărate, după expirarea

termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995.

Faptul că cererea reclamantelor de

restituire, formulată în baza Legii nr. 112/1995, nu fusese soluționată la data

la care avusese loc vânzarea către chiriași, nu este de natură a atrage

nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât valabilitatea acestora

este condiționată, conform art. 9 din lege, doar de expirarea termenului

prevăzut de art. 14 și respectiv, de calitatea de titular al unui contract de

închiriere valabil încheiat.

Or, se mai arată, la momentul

încheierii tuturor contractelor de vânzare-cumpărare, statul era titularul

necontestat al dreptului de proprietate, își exercita public aceste prerogative

și nu se stabilise că imobilul ar fi fost preluat fără titlu.

Pe de altă parte, terții

subdobânditori nu au primit nici un fel de notificări directe sau efectuate

prin executorul judecătoresc, prin care să li se aducă la cunoștință intenția

reclamantelor de a-și redobândi proprietatea, nu au avut procese anterioare cu

acestea și nici nu li s-a adus la cunoștință despre existența vreunui litigiu

privind imobilele în cauză.

De altfel, reclamantele nu puteau

beneficia de restituire în baza Legii nr. 112/1995, întrucât nu îndeplineau

cerințele art. 2 din acest act normativ, apartamentele nefiind libere și nici

ocupate de reclamante, în calitate de chiriașe, situație în care avându-se în

vedere și data încheierii contractelor, nu se poate aprecia asupra relei

credințe a cumpărătorilor.

Cât privește acțiunea în

revendicare, prima instanță a reținut că întrucât atât reclamantele cât și

pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând

câte un titlu, se impune compararea acestora, pentru a stabili care dintre ele

este preferabil.

În speță, se reține, operează teoria

validității aparenței de drept, deoarece s-a realizat condiția erorii comune și

invincibile, întrucât Statul Român – titularul aparent al dreptului real – a

creat convingerea legitimă că este titularul dreptului de proprietate, astfel

încât orice persoană cu o diligență normală, ar fi perfectat contractul, fără

să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a acestuia.

Prin art. 18 lit. d) din Legea nr.

10/2001 s-a statuat asupra obligativității menținerii situației juridice create

în mod valabil prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și s-a instituit,

indirect, un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din acest act normativ,

criteriu aplicabil și în soluționarea acțiunii în revendicare.

Soluția a fost menținută de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, care, prin decizia nr. 206/A din 20 martie 2008, a respins ca nefondat

apelul reclamantelor, reținând că la momentul încheierii tuturor contractelor

de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al statului, ca titular al

dreptului de proprietate, își producea pe deplin efectele astfel că, în mod

corect instanța fondului a constatat că nu există nici un motiv de nulitate

absolută a acestor contracte, întrucât dispozițiile art. 9 și art. 10 din Legea

nr. 112/1995 fuseseră respectate și din nici o probă administrată nu rezultă că

pârâții ar fi dobândit sau ar fi înstrăinat vreo altă locuință proprietate

personală.

Cât privește compararea titlurilor,

se mai arată, aceasta a fost în mod corect efectuată de instanță, în condițiile

în care fiecare din părți reclamă dreptul său de proprietate asupra imobilului,

sau asupra unei părți din acesta, iar art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

dispune că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de

stat, fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință.

În cauză, au declarat recurs în

termen legal reclamantele V.E. și B.V.L.R.I., care invocând temeiul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile date în cauză, după cum

urmează:

- s-a apreciat în mod greșit asupra

respingerii capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute a celor

24 de contracte de vânzare-cumpărare, reținându-se respectarea dispozițiilor

art. 9 din Legea nr. 112/1995 și buna credință a terților subdobânditori.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, reclamantele arată că și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite,

conferită prin art. 3 al Legii nr. 10/2001, fiind moștenitoarele autorilor V.M.

și V.C., care au avut în proprietate, întregul imobil situat în București, aspect

ce le conferă „legitimitatea procesuală activă”.

- în contextul revocării abuzive a

primei dispoziții de restituire (nr. 786 din 29 ianuarie 2003, emisă ulterior

formulării cererii introductive) prin dispoziția nr. 8870 din 17 octombrie

2007, și urmare precizărilor făcute de către reclamante, a rămas în ființă, ca

obiect al acțiunii, doar capătul de cerere vizând constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

soluție ce se impune în condițiile în care, autoarele lor erau exceptate de la

naționalizarea operată prin Decretul nr. 92/1950 – act normativ de altfel,

profund neconstituțional – iar dreptul de proprietate nefiind legal desființat,

statul nu putea înstrăina imobilul către chiriași, în temeiul Legii nr.

112/1995, mai ales față de împrejurarea că cererea de restituire, formulată de

reclamante în temeiul acestei legi, nu fusese încă soluționată.

- reaua-credință a subdobânditorilor

este dovedită și de faptul că o parte din aceștia și-au manifestat opțiunea de

cumpărare, anterior expirării termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr.

112/1995 ceea ce (coroborat cu lipsa bunei credințe a statului vânzător) duce

la concluzia că ne aflăm în ipoteza „vânzării bunului altuia”.

- atât instanța fondului cât și

instanța de apel au calificat în mod greșit acțiunea ca fiind o revendicare,

prin comparare de titluri, în condițiile în care, reclamantele au solicitat

restituirea apartamentelor ca efect al admiterii capătului de cerere vizând

nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare și a repunerii părților, în

situația anterioară.

Dacă s-ar fi solicitat revendicarea

prin compararea titlurilor, se mai arată, ar fi însemnat ca acest capăt de

cerere să aibă un caracter subsidiar, recunoscându-se implicit și valabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută se solicită a fi

constatată.

- greșit s-a reținut deasemenea ca

fiind fondată, contrar probelor administrate în cauză, cererea de intervenție

accesorie formulată de intervenientul D.G., pe considerentul că apartamentul

ocupat de acesta, urmare închirierii nu ar fi constituit proprietatea autorilor

reclamantelor, datorită sarcinilor ce grevau imobilul (trei ipoteci) în

favoarea Societății Creditului Funciar Urban.

S-au ignorat astfel, dispozițiile

art. 1786 C. civ., potrivit cărora, efectul ipotecilor încetează dacă nu au

fost reînnoite în curs de 15 ani.

Recursul se privește ca fondat,

urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Reclamantele și-au fundamentat

acțiunea, formulată la 13 august 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, atât pe dispozițiile legii speciale cât și pe cele ale dreptului

comun, învederând instanței că au parcurs procedura prealabilă prevăzută prin dispozițiile

acestui act normativ și au notificat Municipiul București, prin Primar General,

la 4 iunie 2001, fără ca acesta să se conformeze prevederilor art. 23 alin. (1)

din lege, în sensul de a emite, în termenul de 60 de zile, o dispoziție

motivată.

Ca atare, în raport de cele

solicitate prin cererea introductivă și precizările ulterioare, cadrul

procesual nu putea fi circumscris decât dispozițiilor speciale ale Legii nr.

10/2001 iar demersul judiciar al reclamantelor nu putea fi soluționat decât în

limitele acestei reglementări, instanța fondului calificând greșit acțiunea ca

fiind una în revendicare, prin comparare de titluri, cu motivarea că, în speță,

nu se verifică niciuna din ipotezele solicitării imobilului, de la statul

român, prin vreuna din unitățile deținătoare situație în care, se arată, nu

este relevant dacă reclamantele au urmat sau nu procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.

Or, în condițiile în care,

notificării formulate la 4 iunie 2001 nu i s-a răspuns, conform legii, prin

dispoziție motivată iar la data de 13 august 2002 când s-a formulat acțiunea,

acest act administrativ nu fusese încă emis, demersul judiciar viza – așa cum

de altfel s-a arătat explicit în acțiune – soluționarea cererilor formulate pe calea

notificării și avea ca finalitate, restituirea în proprietate a imobilului ce a

făcut obiectul acestor solicitări.

Ca atare, dispozițiile Legii nr.

10/2001, sub aspectul incidenței acestora în stabilirea cadrului procesual, nu

puteau fi ignorate, în condițiile în care chiar reclamantele au fost cele care

au solicitat aplicarea acestora cazului lor, prin formularea unei notificări

vizând restituirea imobilului ce a aparținut antecesorilor lor, în procedura

acestei legi, în care, de altfel, au și obținut – pe parcursul soluționării

cauzei – o dispoziție (nr. 786 din 29 ianuarie 2003 – fila 81 dos. 5162/2005 al

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, – Vol. IV) de restituire a acelor

spații din imobil libere ori deținute cu contract de închiriere, ca și

recunoașterea dreptului de a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru

spațiile ce au fost înstrăinate de către stat, terților subdobânditori.

Or, odată aleasă calea acestei legi

speciale și derogatorii de la dreptul comun, reclamantele urmau a se supune în

întregime regimului juridic instituit prin aceasta.

De altfel, chiar în condițiile în

care prima instanță reține că obiectul litigiului îl constituie o acțiune în

revendicare, prin comparare de titluri „între două persoane fizice”, aceasta

își fundamentează soluția și pe texte din legea specială – a se vedea art. 18

lit. d) din Legea nr. 10/2001 – apreciind că, indiferent de considerentele

arătate de către reclamante în acțiune, acestea nu au decât posibilitatea

acordării de despăgubiri și nu beneficiază de restituirea în natură a

imobilelor.

Această motivare, apare ca o

statuare asupra legalității dispoziției nr. 786 din 29 ianuarie 2003, emisă

ulterior introducerii acțiunii – prin care se reclama tocmai atitudinea

culpabilă a Primarului General al Municipiului București, de a nu fi emis în

termenul legal o dispoziție motivată de soluționare a notificării – act la care

instanța face trimitere, fără a le pune însă în vedere reclamantelor să-și

precizeze poziția în legătură cu acesta.

Cu prilejul rejudecării, instanța

fondului urmează să reanalizeze cererile formulate prin acțiunea introductivă,

și să le circumscrie exclusiv cadrului procesual ce urmează a fi stabilit prin

aplicarea dispozițiilor legii speciale care, de la data intrării sale în vigoare

– astfel cum s-a reținut și prin decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 33 din 9 iunie 2008 – înlătură aplicarea dreptului

comun, anumite prevederi ale acesteia putând fi înlăturate doar în ipoteza în

care contravin Convenției și fără a se aduce atingere drepturilor apărate de C.E.D.O.,

aparținând altor persoane.

Tot astfel, în soluționarea

capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute a celor 24 de

contracte de vânzare-cumpărare încheiate între SC F. SA și pârâții persoane

fizice, în intervalul 1973 – 1998, instanțele s-au raportat exclusiv la

îndeplinirea de către pârâți, a cerințelor cumulative prevăzute prin

dispozițiile art. 2 și art. 14 ale Legii nr. 112/1995, în rejudecare

impunându-se a se examina aspectul – de esența litigiului – ce vizează

modalitatea în care a fost preluat imobilul de către stat, cu sau fără titlu

valabil, pentru a se putea statua judicios asupra aplicabilității dispozițiilor

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și respectiv art. 1 și art. 9 alin. (1)

din Legea nr. 112/1995, ultimele prevederi legale permițând înstrăinarea de

către stat, exclusiv a imobilelor preluate, cu titlu.

În lămurirea acestui aspect, urmează

a se examina și apărările formulate de pârâți și intervenientul D.G. privind

eventualele sarcini ce grevau asupra imobilului, la data preluării acestuia de

către stat.

Astfel, din mai multe acte, depuse

în copie, de către Direcția Municipiului București a Arhivelor Naționale (f.

117 – 127, 131, 144 – 152 – dos. 5768/2002 al Tribunalului București – Volum

III) rezultă că imobilul în litigiu, era grevat cu ipotecă” în prim rang”

urmare a trei împrumuturi contractate de autoarele V.M. și V.C., în noiembrie

1947, în sumă totală de 2.562.000.000 lei, de la Societatea Creditului Funciar

Urban București, împrumut rămas nerambursat până la data intrării în vigoare a

Decretului nr. 92/1950.

Susnumita societate a fost la rândul

său naționalizată, prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 „pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere și transporturi”

iar art. 6 al acestui act normativ prevedea că aceste instituții trec în

proprietatea Statului, cu fondul de comerț și cu toate obligațiunile

contractate, în vederea exploatării lor, astfel că, la nivelul anilor ' 50,

Statul Român apare ca fiind creditor, pentru cele trei împrumuturi contractate

de autoarele reclamantelor.

În legătură cu acest aspect

particular al cauzei, urmează a se examina și incidența dispozițiilor art. 1786

C. civ., referitoare la obligativitatea reînnoirii inscripțiilor asupra

ipotecilor, în termenul de 15 ani și respectiv consecințele juridice ale

nerespectării acestor prevederi, în condițiile în care, în mai puțin de trei

ani de la data încheierii contractelor de împrumut, imobilul ipotecat fusese

scos din proprietatea celor două autoare.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursul urmează a se admite, cu consecința casării ambelor hotărâri,

și a trimiterii cauzei spre rejudecare, tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de

reclamantele V.E. și B.V.L.R.I.

Casează decizia nr. 206/A din 20

martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, precum și

sentința nr. 1687 din 14 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2009.

Cu opinia

separată a doamnei judecător, în

sensul:

Admite recursul declarat de

reclamantele V.E. și B.V.L.R.I., cea din urmă continuată procesual de G.M.M.

împotriva deciziei nr. 206/A din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă.

Modifică decizia recurată în sensul

că admite apelul reclamantelor împotriva sentinței nr. 1687 din 14 decembrie

2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Schimbă în parte sentința în sensul

că admite acțiunea principală precizată.

Constată nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, după

cum urmează:

- nr. 16 din 30 septembrie 1996

încheiat între SC F. SA și H.N., moștenit de H.V., cu privire la apt. nr. 21;

- nr. 433 din 28 octombrie 1996

încheiat între SC F. SA și B.I., cu privire la apt. nr. 18;

- nr. 409 din 24 octombrie 1996 încheiat

între SC F. SA și M.V.V., cu privire la apt. nr. 26;

- nr. 414 din 25 octombrie 1996

încheiat între SC F. SA și G.T., cu privire la apt. nr. 6;

- nr. 311 din 07 noiembrie 1996

încheiat între SC F. SA și S.P., cu privire la apt. nr. 11;

- nr. 840 din 26 noiembrie 1996

încheiat între SC F. SA și N.I., moștenită de R.A.F., cu privire la apt. nr.

13;

- nr. 680 din 11 noiembrie 1996

încheiat între SC F. SA și C.E., cu privire la apt. nr. 15;

- nr. 1176/10 decembrie 1996 și

actul adițional nr. 1076/A din 04 iulie 2000 încheiate între SC F. SA și C.F. și

C.V.T., cu privire la apt. nr. 15;

- nr. 2046 din 20 ianuarie 1997

încheiat între SC F. SA și P.I. și P.E., cu privire la apt. nr. 5;

- nr. 1080 din 20 decembrie 1996

încheiat între SC F. SA și P.V., cu privire la apt. nr. 9;

- nr. 958 din 03 decembrie 1996 și

actul adițional nr. 958/A din 09 iunie 2000 încheiate între SC F. SA și N.I. și

N.M., cu privire la apt. nr. 10;

- nr. 1159 din 16 decembrie 1996

încheiat între SC F. SA și I.I., cu privire la apt. nr. 12;

- nr. 839 din 20 noiembrie 1996

încheiat între SC F. SA și R.A., cu privire la apt. nr. 13;

- nr. 456 din 29 octombrie 1996

încheiat între SC F. SA și D.R., cu privire la apt. nr. 19;

- nr. 1379 din 06 ianuarie 1997

încheiat între SC F. SA și G.C., moștenit de M.S., cu privire la apt. nr. 23;

- nr. 802 din 21 noiembrie 1996

încheiat între SC F. SA și R.M., cu privire la apt. nr. 25;

- nr. 2568 din 22 ianuarie 1997

încheiat între SC F. SA și L.G. și L.C., cu privire la apt. nr. 8;

- nr. 3199 din 12 mai 1997 încheiat

între SC F. SA și B.M., moștenită de S.S., cu privire la apt. nr. 7;

- nr. 3209 din 14 aprilie 1997

încheiat între SC F. SA și M.I. și M.V.M., cu privire la apt. nr. 7;

- nr. 3180 din 19 mai 1997, încheiat

între SC F. SA și D.M., moștenită de E.C.L. și E.L., cu privire la apt. nr. 24;

- nr. 3098 din 22 aprilie 1997

încheiat între SC F. SA și N.M.F. moștenit de N.A.E. și A.A.F., cu privire la

apt. nr. 24;

- nr. 3552 din 14 octombrie 1997

încheiat între SC F. SA și O.I. moștenit de I.O., cu privire la apt. nr. 27;

- nr. 4031 din 13 iulie 1998

încheiat între SC F. SA și S.B.E., moștenită de B.I.S., cu privire la apt. nr.

22 bis;

- nr. 4163 din 13 octombrie 1998

încheiat între SC F. SA și P.G. și P.N., cu privire la apt. nr. 22.

Dispune repunerea părților în

situația anterioară încheierii contractelor menționate.

Obligă pârâții să lase reclamantelor

în deplină proprietate și posesie apartamentele menționate, situate în

București, și terenul aferent, sector 2.

Respinge cererea de intervenție

formulată de D.G.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței cu privire la respingerea excepțiilor inadmisibilității și lipsei de

interes, respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâtul D.T. și

renunțarea pârâtului N.M.F. la judecata cererii reconvenționale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 decembrie 2009.