ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9786/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 13 august 2002, reclamantele V.E. și B.V.L.R.I., au solicitat instanței – în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General, SC F. SA, O.I., H.A.H.N., B.I., M.V.V., G.T., S.P., N.I., C.E., C.F. și V., P.I. și E., P.V., N.I. și M., I.I., R.A., D.R., G.C., R.M., L.G. și C., B.M., M.I. și V., D.M.Z., N.M.F., I.O., S.B.E., P.G. și P.N. – restituirea în natură, liber de orice sarcini, a imobilului situat în București, compus din teren, în suprafață de 862 mp și construcție S + P + 6 etaje, precum și constatarea nulității absolute a 24 de contracte de vânzare-cumpărare încheiate între SC F. SA și pârâții persoane fizice, în intervalul 1973 – 1998. În motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 480 C. civ.

și art. 46 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantele au arătat că au urmat procedura administrativă prevăzută prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, adresând Primăriei Municipiului București, notificarea nr. 258 din 4 iunie 2001, aceasta neînțelegând însă să se conformeze dispozițiilor art. 23 alin. (1) din lege, în sensul de a emite o dispoziție motivată, în termenul de 60 de zile de la data comunicării notificării. Imobilul, se mai arată în cererea introductivă, a fost preluat în proprietatea statului, fără titlu, în baza Decretului nr. 92/1950, neexistând identitate între numele proprietarilor reali (care, de altfel, făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare) și a celor nominalizați, în lista anexă.

La 13 martie 2003, reclamantele și-au precizat acțiunea, în sensul că înțeleg să-și micșoreze câtimea obiectului cererii introductive – față de emiterea dispoziției nr. 786 din 29 ianuarie 2003 a Primarului General, prin care li s-au restituit în natură 6 apartamente și 4 spații cu altă destinație, precum și suprafața de 397,59 mp – și să solicite numai constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare indicate în acțiune și repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii în natură a apartamentelor ce fac obiectul acestor contracte, a spațiului deținut de SC I. SA, a mansardei imobilului, precum și a diferenței de teren, în suprafață de 467,41 mp. Prin cerere reconvențională, pârâții N.M.F.

și D.T. au solicitat instanței ca în cazul în care se va constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului pe care l-au achiziționat pe această cale, să fie despăgubiți cu suma reprezentând prețul achitat prin contract, actualizată, precum și cu suma reprezentând contravaloarea diferitelor îmbunătățiri efectuate, urmând să li se recunoască un drept de retenție asupra locuinței, până la achitarea acestor sume. În cauză, au formulat cerere de intervenție în interes propriu, T.I. și T.A., prin care au arătat că au cumpărat – la data de 18 iunie 1985 – apartamentul nr. 3, situat în imobilul ce a făcut obiectul notificării, de la pârâții H.A. și H.D.M., modalitate ce exclude ipoteza relei credințe la data încheierii contractului.

La dosar, a fost depusă și cererea de intervenție formulată de numitul D.G. care a solicitat respingerea acțiunii, pe considerentul că autorul reclamantelor, V.D., nu mai deținea, la data naționalizării, o parte din apartamentele situate în imobil – inclusiv apartamentul nr. 20, unde locuiește – pe care le vânduse lui L.A. La data de 18 septembrie 2003, pârâtul N.M.F., a învederat instanței că, în acord cu dispozițiile art. 246 C. proc. civ., înțelege să renunțe la judecarea cererii reconvenționale.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 494 din 19 mai 2004, a admis excepția necompetenței sale materiale – invocată, din oficiu, la termenul din 19 mai 2004 – și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2, București, reținând că soluționarea cererii vizând restituirea în natură a imobilului, depinde de soluția ce va fi pronunțată în cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, primul, fiind privit ca accesoriu, față de cel de-al 2-lea, de care depinde soluționarea cauzei, în ansamblul său.

Recursul declarat de pârâți împotriva acestei hotărâri, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă care, prin decizia nr. 1219 din 29 septembrie 2005, casând sentința, a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că cererea de restituire a imobilului reprezintă capătul principal al acțiunii reclamantelor, iar valoarea nemișcătorului, ce depășește cu mult 5 miliarde de lei vechi, atrage competența de soluționare în primă instanță a tribunalului. Prin sentința civilă nr. 1687 din 14 decembrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes, invocate în cauză, ca neîntemeiate.

A respins acțiunea principală, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată. A respins cererea reconvențională formulată de pârâtul D.T., luând act totodată, în baza art. 246 C. proc. civ., de renunțarea pârâtului N.M.F., la judecarea acestei cereri. A admis cererea de intervenție principală formulată de intervenienții T.A. și T.I. precum și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul D.G. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că toate apartamentele ce formează obiectul contractelor a căror anulare se solicită au fost cumpărate, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995.

Faptul că cererea reclamantelor de restituire, formulată în baza Legii nr. 112/1995, nu fusese soluționată la data la care avusese loc vânzarea către chiriași, nu este de natură a atrage nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât valabilitatea acestora este condiționată, conform art. 9 din lege, doar de expirarea termenului prevăzut de art. 14 și respectiv, de calitatea de titular al unui contract de închiriere valabil încheiat. Or, se mai arată, la momentul încheierii tuturor contractelor de vânzare-cumpărare, statul era titularul necontestat al dreptului de proprietate, își exercita public aceste prerogative și nu se stabilise că imobilul ar fi fost preluat fără titlu.

Pe de altă parte, terții subdobânditori nu au primit nici un fel de notificări directe sau efectuate prin executorul judecătoresc, prin care să li se aducă la cunoștință intenția reclamantelor de a-și redobândi proprietatea, nu au avut procese anterioare cu acestea și nici nu li s-a adus la cunoștință despre existența vreunui litigiu privind imobilele în cauză. De altfel, reclamantele nu puteau beneficia de restituire în baza Legii nr. 112/1995, întrucât nu îndeplineau cerințele art. 2 din acest act normativ, apartamentele nefiind libere și nici ocupate de reclamante, în calitate de chiriașe, situație în care avându-se în vedere și data încheierii contractelor, nu se poate aprecia asupra relei credințe a cumpărătorilor.

Cât privește acțiunea în revendicare, prima instanță a reținut că întrucât atât reclamantele cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, se impune compararea acestora, pentru a stabili care dintre ele este preferabil. În speță, se reține, operează teoria validității aparenței de drept, deoarece s-a realizat condiția erorii comune și invincibile, întrucât Statul Român – titularul aparent al dreptului real – a creat convingerea legitimă că este titularul dreptului de proprietate, astfel încât orice persoană cu o diligență normală, ar fi perfectat contractul, fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a acestuia.

Prin art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 s-a statuat asupra obligativității menținerii situației juridice create în mod valabil prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și s-a instituit, indirect, un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din acest act normativ, criteriu aplicabil și în soluționarea acțiunii în revendicare.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 206/A din 20 martie 2008, a respins ca nefondat apelul reclamantelor, reținând că la momentul încheierii tuturor contractelor de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al statului, ca titular al dreptului de proprietate, își producea pe deplin efectele astfel că, în mod corect instanța fondului a constatat că nu există nici un motiv de nulitate absolută a acestor contracte, întrucât dispozițiile art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995 fuseseră respectate și din nici o probă administrată nu rezultă că pârâții ar fi dobândit sau ar fi înstrăinat vreo altă locuință proprietate personală.

Cât privește compararea titlurilor, se mai arată, aceasta a fost în mod corect efectuată de instanță, în condițiile în care fiecare din părți reclamă dreptul său de proprietate asupra imobilului, sau asupra unei părți din acesta, iar art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispune că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat, fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință. În cauză, au declarat recurs în termen legal reclamantele V.E. și B.V.L.R.I., care invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile date în cauză, după cum urmează: - s-a apreciat în mod greșit asupra respingerii capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute a celor 24 de contracte de vânzare-cumpărare, reținându-se respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și buna credință a terților subdobânditori.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantele arată că și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite, conferită prin art. 3 al Legii nr. 10/2001, fiind moștenitoarele autorilor V.M. și V.C., care au avut în proprietate, întregul imobil situat în București, aspect ce le conferă „legitimitatea procesuală activă”.

- în contextul revocării abuzive a primei dispoziții de restituire (nr. 786 din 29 ianuarie 2003, emisă ulterior formulării cererii introductive) prin dispoziția nr. 8870 din 17 octombrie 2007, și urmare precizărilor făcute de către reclamante, a rămas în ființă, ca obiect al acțiunii, doar capătul de cerere vizând constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, soluție ce se impune în condițiile în care, autoarele lor erau exceptate de la naționalizarea operată prin Decretul nr. 92/1950 – act normativ de altfel, profund neconstituțional – iar dreptul de proprietate nefiind legal desființat, statul nu putea înstrăina imobilul către chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995, mai ales față de împrejurarea că cererea de restituire, formulată de reclamante în temeiul acestei legi, nu fusese încă soluționată.

- reaua-credință a subdobânditorilor este dovedită și de faptul că o parte din aceștia și-au manifestat opțiunea de cumpărare, anterior expirării termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 ceea ce (coroborat cu lipsa bunei credințe a statului vânzător) duce la concluzia că ne aflăm în ipoteza „vânzării bunului altuia”. - atât instanța fondului cât și instanța de apel au calificat în mod greșit acțiunea ca fiind o revendicare, prin comparare de titluri, în condițiile în care, reclamantele au solicitat restituirea apartamentelor ca efect al admiterii capătului de cerere vizând nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare și a repunerii părților, în situația anterioară. Dacă s-ar fi solicitat revendicarea prin compararea titlurilor, se mai arată, ar fi însemnat ca acest capăt de cerere să aibă un caracter subsidiar, recunoscându-se implicit și valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută se solicită a fi constatată.

- greșit s-a reținut deasemenea ca fiind fondată, contrar probelor administrate în cauză, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul D.G., pe considerentul că apartamentul ocupat de acesta, urmare închirierii nu ar fi constituit proprietatea autorilor reclamantelor, datorită sarcinilor ce grevau imobilul (trei ipoteci) în favoarea Societății Creditului Funciar Urban. S-au ignorat astfel, dispozițiile art. 1786 C. civ., potrivit cărora, efectul ipotecilor încetează dacă nu au fost reînnoite în curs de 15 ani. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Reclamantele și-au fundamentat acțiunea, formulată la 13 august 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, atât pe dispozițiile legii speciale cât și pe cele ale dreptului comun, învederând instanței că au parcurs procedura prealabilă prevăzută prin dispozițiile acestui act normativ și au notificat Municipiul București, prin Primar General, la 4 iunie 2001, fără ca acesta să se conformeze prevederilor art. 23 alin. (1) din lege, în sensul de a emite, în termenul de 60 de zile, o dispoziție motivată.

Ca atare, în raport de cele solicitate prin cererea introductivă și precizările ulterioare, cadrul procesual nu putea fi circumscris decât dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 iar demersul judiciar al reclamantelor nu putea fi soluționat decât în limitele acestei reglementări, instanța fondului calificând greșit acțiunea ca fiind una în revendicare, prin comparare de titluri, cu motivarea că, în speță, nu se verifică niciuna din ipotezele solicitării imobilului, de la statul român, prin vreuna din unitățile deținătoare situație în care, se arată, nu este relevant dacă reclamantele au urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.

Or, în condițiile în care, notificării formulate la 4 iunie 2001 nu i s-a răspuns, conform legii, prin dispoziție motivată iar la data de 13 august 2002 când s-a formulat acțiunea, acest act administrativ nu fusese încă emis, demersul judiciar viza – așa cum de altfel s-a arătat explicit în acțiune – soluționarea cererilor formulate pe calea notificării și avea ca finalitate, restituirea în proprietate a imobilului ce a făcut obiectul acestor solicitări. Ca atare, dispozițiile Legii nr. 10/2001, sub aspectul incidenței acestora în stabilirea cadrului procesual, nu puteau fi ignorate, în condițiile în care chiar reclamantele au fost cele care au solicitat aplicarea acestora cazului lor, prin formularea unei notificări vizând restituirea imobilului ce a aparținut antecesorilor lor, în procedura acestei legi, în care, de altfel, au și obținut – pe parcursul soluționării cauzei – o dispoziție (nr. 786 din 29 ianuarie 2003 – fila 81 dos.

5162/2005 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, – Vol. IV) de restituire a acelor spații din imobil libere ori deținute cu contract de închiriere, ca și recunoașterea dreptului de a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru spațiile ce au fost înstrăinate de către stat, terților subdobânditori. Or, odată aleasă calea acestei legi speciale și derogatorii de la dreptul comun, reclamantele urmau a se supune în întregime regimului juridic instituit prin aceasta. De altfel, chiar în condițiile în care prima instanță reține că obiectul litigiului îl constituie o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri „între două persoane fizice”, aceasta își fundamentează soluția și pe texte din legea specială – a se vedea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 – apreciind că, indiferent de considerentele arătate de către reclamante în acțiune, acestea nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor.

Această motivare, apare ca o statuare asupra legalității dispoziției nr. 786 din 29 ianuarie 2003, emisă ulterior introducerii acțiunii – prin care se reclama tocmai atitudinea culpabilă a Primarului General al Municipiului București, de a nu fi emis în termenul legal o dispoziție motivată de soluționare a notificării – act la care instanța face trimitere, fără a le pune însă în vedere reclamantelor să-și precizeze poziția în legătură cu acesta.

Cu prilejul rejudecării, instanța fondului urmează să reanalizeze cererile formulate prin acțiunea introductivă, și să le circumscrie exclusiv cadrului procesual ce urmează a fi stabilit prin aplicarea dispozițiilor legii speciale care, de la data intrării sale în vigoare – astfel cum s-a reținut și prin decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 9 iunie 2008 – înlătură aplicarea dreptului comun, anumite prevederi ale acesteia putând fi înlăturate doar în ipoteza în care contravin Convenției și fără a se aduce atingere drepturilor apărate de C.E.D.O., aparținând altor persoane.

Tot astfel, în soluționarea capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute a celor 24 de contracte de vânzare-cumpărare încheiate între SC F. SA și pârâții persoane fizice, în intervalul 1973 – 1998, instanțele s-au raportat exclusiv la îndeplinirea de către pârâți, a cerințelor cumulative prevăzute prin dispozițiile art. 2 și art. 14 ale Legii nr. 112/1995, în rejudecare impunându-se a se examina aspectul – de esența litigiului – ce vizează modalitatea în care a fost preluat imobilul de către stat, cu sau fără titlu valabil, pentru a se putea statua judicios asupra aplicabilității dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și respectiv art. 1 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, ultimele prevederi legale permițând înstrăinarea de către stat, exclusiv a imobilelor preluate, cu titlu.

În lămurirea acestui aspect, urmează a se examina și apărările formulate de pârâți și intervenientul D.G. privind eventualele sarcini ce grevau asupra imobilului, la data preluării acestuia de către stat. Astfel, din mai multe acte, depuse în copie, de către Direcția Municipiului București a Arhivelor Naționale (f. 117 – 127, 131, 144 – 152 – dos. 5768/2002 al Tribunalului București – Volum III) rezultă că imobilul în litigiu, era grevat cu ipotecă” în prim rang” urmare a trei împrumuturi contractate de autoarele V.M. și V.C., în noiembrie 1947, în sumă totală de 2.562.000.000 lei, de la Societatea Creditului Funciar Urban București, împrumut rămas nerambursat până la data intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950.

Susnumita societate a fost la rândul său naționalizată, prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 „pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere și transporturi” iar art. 6 al acestui act normativ prevedea că aceste instituții trec în proprietatea Statului, cu fondul de comerț și cu toate obligațiunile contractate, în vederea exploatării lor, astfel că, la nivelul anilor ' 50, Statul Român apare ca fiind creditor, pentru cele trei împrumuturi contractate de autoarele reclamantelor. În legătură cu acest aspect particular al cauzei, urmează a se examina și incidența dispozițiilor art. 1786 C. civ., referitoare la obligativitatea reînnoirii inscripțiilor asupra ipotecilor, în termenul de 15 ani și respectiv consecințele juridice ale nerespectării acestor prevederi, în condițiile în care, în mai puțin de trei ani de la data încheierii contractelor de împrumut, imobilul ipotecat fusese scos din proprietatea celor două autoare.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința casării ambelor hotărâri, și a trimiterii cauzei spre rejudecare, tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate: Admite recursul declarat de reclamantele V.E. și B.V.L.R.I. Casează decizia nr. 206/A din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, precum și sentința nr. 1687 din 14 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2009. Cu opinia separată a doamnei judecător, în sensul: Admite recursul declarat de reclamantele V.E. și B.V.L.R.I., cea din urmă continuată procesual de G.M.M. împotriva deciziei nr. 206/A din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul reclamantelor împotriva sentinței nr. 1687 din 14 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Schimbă în parte sentința în sensul că admite acțiunea principală precizată. Constată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, după cum urmează: - nr. 16 din 30 septembrie 1996 încheiat între SC F. SA și H.N., moștenit de H.V., cu privire la apt. nr. 21; - nr. 433 din 28 octombrie 1996 încheiat între SC F. SA și B.I., cu privire la apt. nr. 18; - nr. 409 din 24 octombrie 1996 încheiat între SC F. SA și M.V.V., cu privire la apt. nr. 26; - nr. 414 din 25 octombrie 1996 încheiat între SC F. SA și G.T., cu privire la apt. nr. 6; - nr. 311 din 07 noiembrie 1996 încheiat între SC F. SA și S.P., cu privire la apt. nr. 11; - nr. 840 din 26 noiembrie 1996 încheiat între SC F. SA și N.I., moștenită de R.A.F., cu privire la apt.

nr. 13; - nr. 680 din 11 noiembrie 1996 încheiat între SC F. SA și C.E., cu privire la apt. nr. 15; - nr. 1176/10 decembrie 1996 și actul adițional nr. 1076/A din 04 iulie 2000 încheiate între SC F. SA și C.F. și C.V.T., cu privire la apt. nr. 15; - nr. 2046 din 20 ianuarie 1997 încheiat între SC F. SA și P.I. și P.E., cu privire la apt. nr. 5; - nr. 1080 din 20 decembrie 1996 încheiat între SC F. SA și P.V., cu privire la apt. nr. 9; - nr. 958 din 03 decembrie 1996 și actul adițional nr. 958/A din 09 iunie 2000 încheiate între SC F. SA și N.I. și N.M., cu privire la apt. nr. 10; - nr. 1159 din 16 decembrie 1996 încheiat între SC F. SA și I.I., cu privire la apt. nr. 12; - nr. 839 din 20 noiembrie 1996 încheiat între SC F. SA și R.A., cu privire la apt.

nr. 13; - nr. 456 din 29 octombrie 1996 încheiat între SC F. SA și D.R., cu privire la apt. nr. 19; - nr. 1379 din 06 ianuarie 1997 încheiat între SC F. SA și G.C., moștenit de M.S., cu privire la apt. nr. 23; - nr. 802 din 21 noiembrie 1996 încheiat între SC F. SA și R.M., cu privire la apt. nr. 25; - nr. 2568 din 22 ianuarie 1997 încheiat între SC F. SA și L.G. și L.C., cu privire la apt. nr. 8; - nr. 3199 din 12 mai 1997 încheiat între SC F. SA și B.M., moștenită de S.S., cu privire la apt. nr. 7; - nr. 3209 din 14 aprilie 1997 încheiat între SC F. SA și M.I. și M.V.M., cu privire la apt. nr. 7; - nr. 3180 din 19 mai 1997, încheiat între SC F. SA și D.M., moștenită de E.C.L. și E.L., cu privire la apt.

nr. 24; - nr. 3098 din 22 aprilie 1997 încheiat între SC F. SA și N.M.F. moștenit de N.A.E. și A.A.F., cu privire la apt. nr. 24; - nr. 3552 din 14 octombrie 1997 încheiat între SC F. SA și O.I. moștenit de I.O., cu privire la apt. nr. 27; - nr. 4031 din 13 iulie 1998 încheiat între SC F. SA și S.B.E., moștenită de B.I.S., cu privire la apt. nr. 22 bis; - nr. 4163 din 13 octombrie 1998 încheiat între SC F. SA și P.G. și P.N., cu privire la apt. nr. 22. Dispune repunerea părților în situația anterioară încheierii contractelor menționate. Obligă pârâții să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie apartamentele menționate, situate în București, și terenul aferent, sector 2. Respinge cererea de intervenție formulată de D.G.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la respingerea excepțiilor inadmisibilității și lipsei de interes, respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâtul D.T. și renunțarea pârâtului N.M.F. la judecata cererii reconvenționale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2009.