ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2028/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea din data de 14 august 2002 (data poștei), înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 4438/2002, reclamanta B.J. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, Primăria Sector 2 București, M.D. și S.M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate preluarea abuzivă, fără titlu, de către Statul Român a imobilului situat în București, sector 2, situat la etajul 7 și demisolul, compus din 5 camere plus dependințe, inclusiv garaj, să îi fie restituit în natură imobilul și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâta Primăria Sectorului 2 București, în calitate de vânzătoare (mandatară a Statului Român) și pârâții M.D., respectiv S.M., în calitate de cumpărători, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a arătat că imobilul ce face obiectul acțiunii a fost dobândit de mama sa, S.F., născută L., (actualmente decedată), prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 21475/1945, transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. 5739 și a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Reclamata a mai învederat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aceasta fiind înregistrată sub nr. 537/2001 și că indiferent de modul în care figura imobilul în evidențele Primăriei, pârâții cunoșteau sau puteau să cunoască faptul preluării abuzive a apartamentului, motiv pentru care consideră că au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâta M.L.D. a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția inadmisibilității acțiunii în constatare. La data de 02 decembrie 2003, reclamanta a formulat o cerere precizatoare și completatoare, prin care solicita instanței să dispună repunerea în termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 03070 din 31 martie 1997, încheiat între pârâtul M.G.D. și SC A. SA, pentru spațiul denumit garaj în suprafață de 19,39 mp și cota de 0,80 % parte din imobilul situat în București. Prin aceeași cerere, reclamanta a solicitat instanței să constate că este moștenitoarea legală a fostei proprietare a imobilului.

În motivarea acestei cereri, reclamanta a arătat că a aflat de existența acestui contract de vânzare - cumpărare și de numele persoanei care a cumpărat garajul, doar după introducerea acțiunii, când a primit răspunsul din adresa nr. 747 din 09 iunie 2003. Pârâta Primăria Sector 2 a depus întâmpinare și a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Prin sentința civilă nr. 193 din 15 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V -a civilă, în dosar nr. 4438/2002, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Sector 2 București, fiind respinsă acțiunea în contradictoriu cu aceasta pe baza excepției menționate, a fost admisă excepția inadmisibilității capetelor unu și doi din cererea reclamantei, fiind respinse ca inadmisibile aceste capete de cerere, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria Municipiului București prin Primar General, CGMB, M.D., S.M.

și M.G. pe capătul de cerere privind constatarea calității reclamantei de moștenitoare a defunctei F.S., fiind respins acest capăt de cerere în contradictoriu cu pârâții menționați, a fost admisă excepția prescripției capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 04925 din 21 octombrie 1998, nr. 04427 din 20 ianuarie 1998 și nr. 03070 din 31 martie 1997, fiind respins ca prescris capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare. Prin decizia civilă nr. 763/A din 05 decembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta - reclamantă împotriva sentinței nr. 193/2005, a fost desființată sentința civilă apelată și au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale ale pârâților pe capătul de cerere privind constatarea calității reclamantei de moștenitoare a defunctei F.S.

și excepția prescripției dreptului la acțiune în privința constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. Urmare a respingerii excepțiilor și a desființării sentinței civile, cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivarea deciziei, s-a reținut că prima instanță nu a soluționat cererea de repunere în termenul de prescripție și a apreciat eronat asupra cererii în constatarea calității de moștenitor. De asemenea, s-a reținut că prima instanță a respins corect ca inadmisibilă cererea de restituire în natură a imobilului în condițiile în care legea specială prevede clar procedura de restituire și etapele ce trebuie parcurse în cadrul acestei proceduri.

Prin decizia civilă nr. 8894 din 06 noiembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.G.D., împotriva deciziei nr. 763/A din 5 decembrie 2005. Urmare a soluției de desființare cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 9764/3/2007 pentru a se continua judecarea fondului, în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 897 din 15 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a fost admisă în parte acțiunea formulată de aceasta, constatându-se că reclamanta are calitatea de moștenitoare a defunctei sale mame, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 04928/1998 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 04427/1998, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de repunere în termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 03070 din 31 martie 1997, încheiat între SC A. SA și pârâtul M.G.D., a fost admisă excepția prescripției în privința contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997, acest capăt de cerere fiind respins ca prescris.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Prin raportare la conținutul sentinței civile nr. 193/2005, a deciziei nr. 763/2005 și a deciziei nr. 8894/2006, pronunțate în ciclul procesual anterior, tribunalul a constatat că dosarul a fost trimis spre rejudecare doar în privința acțiunii în constatarea calității de moștenitoare a reclamantei și a acțiunii în anularea celor trei contracte de vânzare - cumpărare, inclusiv a cererii de repunere în termenul de prescripție, fiind menținută sentința civilă nr. 193/2005 în privința soluției date de către prima instanță cererii introductive precizate, formulate în contradictoriu cu pârâta Primăria Sector 2 București și a soluției date de către prima instanță în ceea ce privește cererea introductivă precizată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București, relativ la capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilelor care fac obiectul prezentei cauze.

Față de precizările anterioare, tribunalul a constatat că reclamanta cauzei, B.J., are calitatea de descendentă a defunctei sale mame S.F., în patrimoniul căreia s-a aflat imobilul situat în București, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21475/1949 de Notariatul Ilfov și transcris în Registrul de Transcripțiuni la numărul 5739 în dosarul cu numărul 8622/1945. Tribunalul a mai reținut că reclamanta nu a făcut dovada unor motive întemeiate, străine de culpa sa și care să excludă forța majoră, din care să rezulte împrejurarea că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 03070 din 31 martie 1997 încheiat între SC A. SA și pârâtul M.G.D., a fost depășit, astfel că s-a respins cererea de repunere în termen.

Cu privire la constatarea nevalabilității titlului statului, tribunalul a reținut că imobilul în cauză a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950, fosta proprietară a imobilului fiind mama reclamantei, defuncta S.F. (născută L.). Dincolo de această situație de fapt, instanța a apreciat că este competentă să examineze, în baza art. 6 din Legea nr. 2131998, valabilitatea preluării imobilului în proprietatea statului, analiză ce se poate face prin examinarea tuturor actelor normative la data preluării. Astfel, s-a reținut că Decretul - Lege nr. 92/1950 nu a putut produce niciun efect cu privire la imobilele preluate de stat, el fiind neconstituțional, în raport de dispozițiile art. 8 din Constituția României din 1948, în vigoare la data emiterii decretului, și prin urmare, nu a putut transmite dreptului de proprietate în mod valabil către stat.

Relativ la cererea reclamantei privind anularea contractului de vânzare-cumpărare numărul 04925 din 21 octombrie 1998, încheiat între SC A. SA și M.L.D. cu privire la imobilul situat în București, sectorul 2 și a contractului de vânzare - cumpărare cu numărul 04427 din 20 ianuarie 1998, încheiat între SC A. SA și S.M. cu privire la imobilul situat în București, sectorul 2, tribunalul a reținut că acest capăt de cerere este neîntemeiat. Reținându-se de către instanță că preluarea imobilului s-a făcut de la un proprietar și că actul normativ de preluare nu și-a putut produce efectele cu privire la transmiterea dreptului de proprietate fiind în neconcordanță cu prevederile art. 8, art. 10, art. 11, art. 16 din Constituția României din 1948, a rămas de analizat dacă în cauză se verifică situația de excepție, edictată de dispozițiile art. 46 alin. (29 din Legea nr. 10/2001, respectiv buna - credință.

S-a reținut că buna credință este definită de art. 1898 C. civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea. Ea se presupune întotdeauna, sarcina probei revenind aceluia care invocă reaua credință. Numai în situația în care pârâții M.L.D. și S.M. ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, pârâții ar fi putut fi considerați de rea credință. Tribunalul a reținut că acest dubiu nu putea rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist și că putea fi oricând revendicat, interpretarea contrară lăsând art. 46 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 fără aplicare, deoarece prin ipoteză toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că există această posibilitate.

Pe de altă parte, pârâții cumpărători nu aveau nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului, ci doar obligația de diligentă privind aflarea titlului statului, căci prima operațiune era de competența exclusivă instanțelor judecătorești. Hotărâtor în aprecierea bunei - credințe a pârâților a fost faptul că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare menționate anterior, reclamanta B.J. nu formulase o cerere de restituire pe cale administrativă a imobilelor care au fost cumpărate de către pârâții M.L.D. și S.M.; prin urmare, prima instanță a apreciat că ambele cumpărătoare au fost de bună credință. În termen legal, împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 228 A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că prin motivele de apel, apelanta reclamantă nu a criticat cele reținute de tribunal cu privire la obiectul rejudecării în fond a cauzei. Făcând aplicarea principiului tantum devolutum tantum apellatum , instanța de apel a procedat la o nouă judecată a fondului, în limitele criticilor formulate de apelant.

În aplicarea principiului tantum devolutum tantum judicatum (în apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit de prima instanță), instanța de apel a analizat dacă cererea de repunere în termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare a contractului de vânzare - cumpărare nr. 03070/1997 a fost corect respinsă și dacă, în consecință, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost în mod just admisă, respectiv, dacă cererea privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 04925 din 21 octombrie 1998 și nr. 04427 din 20 ianuarie 1998 a fost corect respinsă ca neîntemeiată. Curtea a reținut că a intrat în puterea lucrului judecat partea din hotărârea primei instanțe prin care s-a constatat că reclamanta are calitate de moștenitoare a defunctei F.S.

(născută L.). De asemenea, este intrat în puterea lucrului judecat aspectul (necontestat de către intimați și susținut de către apelantă) conform căruia imobilul a fost preluat de stat fără titlu, dar și dezlegarea dată în primul ciclu procesual, conform căreia cererea de restituire în natură a imobilului trebuie analizată din perspectiva legislației speciale incidente în materia imobilelor preluate în mod abuziv de stat. În consecință, curtea de apel a apreciat ca și prima instanță, că pentru obținerea în natură a imobilului ce a format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare atacate, era necesar să se obțină anularea acestora.

În lipsa unei hotărâri de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare și în lipsa unei hotărâri anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care să fi dat naștere unui „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului în patrimoniul apelantei reclamante, aceasta din urmă, poate obține doar măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale de reparație.

Sub aspectul respingerii cererii de repunere în termenul de prescripție de către prima instanță, instanța de apel a constatat că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, întrucât cererea apelantei de repunere în termenul de prescripție nu cuprinde motivele justificate, străine de culpa sa, din care să rezulte împrejurarea că termenul de prescripție a fost depășit din motive neimputabile, iar în lipsa acestora nu se poate aprecia nici măcar dacă cererea de prescripție a fost formulată în termenul de o lună de la încetarea cauzelor care au justificat depășirea termenului.

Procedând la judecarea cererii de repunere în termenul de prescripție, prima instanță s-a conformat întru totul dispozițiilor din decizia civilă nr. 763A din 05 decembrie 2005, în care se arată expres că doar după judecarea acestei cereri se poate aprecia asupra legalității și temeiniciei hotărârii prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiunea în anularea contractelor de vânzare cumpărare. Instanța de apel a înlăturat ca nefondate criticile reclamantei cu privire la nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către prima instanță, deoarece instanța nu se putea pronunța asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, decât după ce soluționa cererea de repunere în termenul de prescripție.

Nu au putut fi reținute nici susținerile apelantei reclamante conform cărora prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile relative la prescripție, unei acțiuni imprescriptibile extinctiv, întrucât acțiunea în anularea sau constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, este o acțiune personală, prescriptibilă, în termenul special de prescripție, prevăzut în art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, republicată. Relativ la respingerea ca nefondată a acțiunii în anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 04925/1998 și 04427/1998, instanța de apel a apreciat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii. Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, stabilește clar că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună credință.

În speță, lipsa oricăror demersuri ale fostului proprietar sau ale succesorului acestuia, anterior încheierii celor două contracte de vânzare - cumpărare, este de necontestat, astfel că soluția primei instanțe de reținere a bunei credințe a chiriașilor cumpărători este singura conformă cu probele administrate. Consecința bunei credințe a cumpărătorilor este salvgardarea legală a contractului de vânzare cumpărare. În privința persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 (apelanta reclamantă), consecința valabilității actelor de înstrăinare este aceea că măsurile reparatorii ce vor fi acordate, vor fi stabilite în echivalent, conform legislației în vigoare (Titlul VII din Legea nr. 247/2005) la valoarea de piață a imobilelor preluate abuziv.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă învederează că, în mod eronat, atât prima instanță cât și instanța de apel au apreciat că petitul privind revendicarea imobilului în litigiu prin compararea titlului său cu titlurile intimaților pârâți, în lipsa unei hotărâri de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare atacate, nu ar putea fi analizat. Astfel, în mod constant atât în doctrină cât și în practica judiciară s-a statuat în mod constant că se poate promova și admite acțiunea în revendicare prin comparare de titluri pe calea dreptului comun în temeiul art. 480- 481 C. civ.

și al art. 6 din Legea nr. 213/1998, fiind pronunțate numeroase decizii în acest sens de instanțele naționale, recurenta invocând că un atare punct de vedere este susținut și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauzele Vasilescu, Brumărescu, Zamfirescu, etc.). Într-o astfel de comparare a titlurilor, recurenta susține că titlul său este cel preferabil, întrucât autoarea sa este un verus dominus , iar statul, un non dominus. Într-o astfel de situație, rezultă că imobilul proprietatea autoarei sale nu putea fi vândut, întrucât doar imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu valabil, făceau obiectul Legii 112/1995, astfel că, reiese că în speță, au fost încălcate dispoziții imperative ale acestui act normativ.

Recurenta mai învederează că vânzarea-cumpărarea imobilului în litigiu s-a făcut și cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și ale art. 948 C. civ., întrucât a solicitat în scris Primăriei mun. București să nu înstrăineze imobilul în litigiu, dar Primăria a înstrăinat imobilul chiar și în aceste condiții. În plus, chiriașii-cumpărători aveau obligația legală de a cunoaște elementele relevante privind imobilul dobândit, aceștia invocându-și propria turpitudine, de vreme ce nu au efectuat diligențele minime de verificare a situației juridice înainte de semnarea contractului de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile imperative ale art. 1 din Decretul nr. 92/1950, dar și dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca și Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, stabilite prin H.G.

nr. 20 din 17 ianuarie 2006 în care se stipulează clar faptul că prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilul naționalizat cu respectarea prevederilor art. I pct. 1 și 5 și ale art. II din Decret, cu respectarea identității persoanelor menționate ca proprietari în listele anexă și adevăratul proprietar la data naționalizării.

Recurenta mai susține că aceste aspecte au fost relevate constant și în hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României (Cauzele Păduraru, Porțeanu, Popescu, Dașoveanu, Săvulescu, etc.), constatându-se că vânzarea către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun, în sensul reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, iar în toată această perioadă statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general ce consta în restituirea sau vânzarea imobilelor situate în posesia sa conform actelor de naționalizare sau a altor acte de preluare abuzivă.

Chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea Europeană a apreciat că soarta unei acțiuni în revendicare nu este sigură, iar reclamanții sunt în imposibilitate de a-și exercita dreptul de proprietate asupra bunului ceea ce echivalează cu privarea de bun. În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta relevă și alte împrejurări de fapt constând în enumerarea unor demersuri ale autoarei ei de opunere și contestare a măsurii deposedării abuzive de imobilul proprietatea sa, fără titlu legal, dar și a demersurilor proprii în temeiul Legii 10/2001, învederând că la notificarea formulată în termen legal, nu a primit nici până în prezent decizie sau dispoziție motivată de soluționare a notificării sale, iar la 14 august 2002 a înaintat prin poștă prezenta acțiune în instanță.

Se mai susține că actele juridice de înstrăinare, având ca obiect apartamentul nr. 29 de la adresa în litigiu nu sunt valabile, deoarece au fost încheiate fără respectarea legii în vigoare la data înstrăinării. Astfel, înainte de a cere aprobarea și a semna contractele de vânzare-cumpărare, cumpărătorii puteau să se informeze și să cunoască faptul ca adevăratul proprietar al apartamentului nr. 29 a fost la data respectivă și este și în prezent autoarea recurentei, iar în calitate de unică moștenitoare, recurenta era îndreptățită să revendice acest apartament. Totodată, aceștia erau ținuți să cunoască în detaliu Legea nr. 112/1995 și normele metodologice de aplicare a ei, în mod deosebit prevederile: art. 1 și art. 9 din Legea 112/1995.

Recurenta a mai susținut că instanța a refuzat să cerceteze fondul cauzei și să stabilească dacă acest apartament a fost preluat la stat în temeiul unui titlu valabil, care se încadra în prevederile art. 1 și art. 2 ale Legii nr. 112/1995. Pentru a clarifica situația juridică a apartamentului nr. 29 și a unor aspecte legate de buna sau reaua-credință a pârâților, în data de 22 octombrie 2007 (fila 40 din dosarul nr. 9764/3/2007), recurenta pretinde că a solicitat administrarea probei cu interogatoriu.

Cu privire la această solicitare, pârâtul M.G.D., prin avocat, s-a opus acestei probe, învederând instanței în mod nejustificat că "reclamanta nu a făcut niciun demers pentru revendicarea imobilului până în prezent", iar prin încheierea din 22 octombrie 2007, tribunalul, după deliberare, având în vedere obiectul probațiunii și faptul că întreg probatoriul a fost solicitat și administrat până în prezent, fiind suficient pentru lămurirea obiectului invocat, a respins această probă, ca neutilă cauzei. Intimatul pârât P.C.D. a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. Intimata M.L. și-a exprimat punctul de vedere în notele de ședință depuse la termenul de azi, susținând concluzia respingerii recursului ca nefondat.

Intimații pârâți Consiliul General al Municipiului București și Primăria Municipiului București, în ședința publică de azi, au invocat, prin consilier juridic, excepția nulității recursului, susținând că motivele de recurs dezvoltate de recurenta reclamantă nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât vizează aprecierea bunei credințe la încheierea contractelor de vânzare cumpărare. În raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge excepția invocată, întrucât, deși în cea mai mare parte criticile susținute de recurentă, sunt de netemeinicie a deciziei atacate (afirmându-se de către recurentă greșita apreciere a materialului probator al cauzei pentru stabilirea atitudinii subiective a părților la încheierea contractelor de vânzare cumpărare și concluzia eronată a bunei lor credințe), există anumite susțineri care, astfel cum va rezulta din considerentele ce urmează, sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul formulat este nefondat. Analizând materialul probator al cauzei, soluțiile pronunțate în cauză, dispozițiile legale incidente din perspectiva criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală, fiind pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a legii, astfel că, în cauză nu sunt întrunite cerințele presupuse de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În debutul motivelor de recurs, recurenta reclamantă susține că în mod nelegal instanța de apel (ca și cea de fond, în rejudecare) nu a procedat la analiza cererii în revendicare prin compararea titlurilor părților. Înalta Curte apreciază că această critică presupune o dublă perspectivă de analiză: anume, dacă recurenta reclamantă a învestit instanța în termenele prescrise de normele de procedură cu o atare cerere și dacă cererea de restituire în natură ce se regăsește în petitul cererii inițiale poate primi calificarea juridică de cerere în revendicare.

Astfel cum reiese din expozeul prezentei decizii, în petitul inițial al cererii de chemare în judecată, recurenta reclamantă a solicitat să se constate preluarea imobilului fără titlu valabil de către stat, să se dispună restituirea în natură a imobilului și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiat între pârâți (contract nr. 04427 din 20 ianuarie 1998 și nr. 04925 din 21 octombrie 1998, cumpărători S.M. și, respectiv, M.L). Ulterior, la 2 decembrie 2003, reclamanta a formulat o cerere precizatoare și completatoare prin care a solicitat să se dispună repunerea în termenul de prescripție pentru acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 03070 din 31 martie 1997 încheiat între pârâtul M.G.D.

și SC A. SA, solicitând prin aceeași cerere și să se constate că este unica moștenitoare a mamei sale. Ca atare, față de enumerarea capetelor de cerere formulate, reiese că reclamanta nu a învestit instanța de fond cu un capăt de cerere în revendicare, întrucât, nici după desființarea primei sentințe și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceasta nu a mai formulat alte cereri prin care să completeze cadrul procesual sub aspect obiectiv. În plus, cum cererea de chemare în judecată (fie cea inițială, fie cea completatoare sau precizatoare) trebuie motivată în fapt și în drept, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se constată că reclamanta nu a invocat ca temei juridic dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

prin menționatele cereri, ceea ce constituie normele juridice de drept substanțial ce fundamentează acțiunea în revendicare (fila 2 și 43 dosar fond), după cum nici nu a dezvoltat în fapt argumente prin care să tindă la demonstrarea titlului preferabil dintre cele în competiție (titlul al autoarei sale și cele trei contracte de vânzare cumpărare încheiate de pârâți cu Primăria Municipiului București). Cea de doua perspectivă a acestei critici formulate de recurentă prin motivele de recurs (neanalizarea cererii în revendicare), presupune a se stabili dacă cererea, din acțiunea introductivă, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului era aptă să fie calificată drept cerere în revendicare.

Așa cum deja s-a arătat, reiese că o atare calificare nu este permisă de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, câtă vreme reclamanta, chiar în absența indicării unui temei juridic explicit în acest sens, nu a dezvoltat argumente prin care să susțină, preferabilitatea titlului autoarei sale (ceea ce ar fi impus instanței stabilirea raportului dintre legea specială și normele dreptului comun), accentul principal al litigiului fiind constatarea nulității absolute a celor trei contracte de vânzare cumpărare, obiectiv către care s-a concentrat întregul efort probatoriu și de argumentare al reclamantei.

Pe de altă parte, aceeași cerere din petitul inițial al acțiunii, în vederea calificării ei, nu putea fi privită decât în relație cu cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, reprezentând în realitate o cerere prin care se tindea la repunerea părților în situația anterioară, întrucât, dacă s-ar fi constatat nulitatea contractelor, obiectul fiecăreia dintre operațiunile de vânzare cumpărare revenind în patrimoniul vânzătorului, Primăria Municipiului București, entitate notificată de reclamantă în temeiul Legii 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului, restituire care nu putea fi dispusă decât în procedura administrativă derulată în baza legii speciale, cum corect au reținut instanțele de fond.

În același timp, cererea de restituire în natură analizată, nu a fost formulată în contradictoriu cu pârâții cumpărători, și, în plus, în același litigiu nu pot fi formulate două cereri antagonice: cerere în revendicare și acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare a pârâților. Aceasta, deoarece acțiunea în revendicare are ca premisă necesară (conform situației de fapt din speță) valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare ale celor chemați în judecată, în timp ce, finalitate acțiunii în nulitatea contractelor de vânzare cumpărare este tocmai infirmarea valabilității actelor juridice de înstrăinare către pârâții cumpărători în baza Legii 112/1995, astfel încât, cumularea cererilor în cadrul aceluiași litigiu nu poate fi realizată.

În sfârșit, în mod corect ambele instanțe de fond, în rejudecare, au reținut că respingerea cererii de restituire în natură ca inadmisibilă (motivată pe prioritatea legii speciale prin decizia de desființare a primei sentințe pronunțate în cauză), este o chestiune ce a intrat în puterea lucrului judecat, potrivit considerentelor deciziei din apel, efectele desființării, nevizând și această cerere, întrucât reclamanta nu a promovat recurs împotriva primei decizii de apel prin care să reclame eventual această vătămare, ci doar pârâtul M.D.G., recurs ce a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 8894 din 6 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recurenta reclamantă, în cadrul criticilor dezvoltate prin motivele prezentului recurs, a susținut că instanțele de fond au refuzat să analizeze și cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Acest motiv de recurs este lipsit de obiect, întrucât, în rejudecare, instanța de fond, aspect confirmat prin decizia recurată, în aplicarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 și a criteriilor de evaluare prevăzute de acest text, a reținut că titlul statului nu este valabil, constatare care era inutil a fi reluată în apel, fiind o chestiune deja demonstrată, dezlegarea fiind una favorabilă reclamantei și asupra căreia, de altfel, instanța de apel nu putea să reaprecieze în calea de atac a acesteia, fiind deja câștigată cauzei.

În plus, cererea de chemare în judecată, având ca obiect soluționarea cererii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare în temeiul art. 45 din Legea 10/2001, impunea cu necesitate statuarea asupra valabilității titlului statului, întrucât, dacă se stabilea că titlul ststului nu este valabil, cererea de constatare a nulității contractelor trebuia analizată pe temeiul art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001 (implicit, și noțiunea de bună credință), pe când dacă premisa de analiză a aceleiași cereri era valabilitatea titlului statului, acțiunea în nulitate trebuia analizată în baza art. 45 alin. (4) din legea specială, în contextul căruia se verificau alte cerințe.

Cum în cauză ambele instanțe au analizat și apreciat asupra bunei credințe la momentul perfectării celor două contracte de vânzare cumpărare cu privire la care acțiunea în constatarea nulității a fost analizată pe fond, nevalabilitatea titlului statului, chiar dacă nu era verificată în mod distinct, era o dezlegare implicită care, în calea de atac a reclamantei, nu putea fi statuată în sens contrar (constatarea valabilității preluării), deoarece ar fi reprezentat o agravare în propria cale de atac și, deci, încălcarea regulii non reformatio in pejus , înscrisă în art. 296 partea finală C. proc. civ.

În ce privește susținerea recurentei reclamante prin care tinde la schimbarea situației de fapt (existența unei solicitări scrise adresate Primăriei Municipiului București, în senul de a nu se înstrăina imobilul în litigiu în baza Legii112/1995), aspect care, dacă ar fi fost întemeiat ar fi impus Înaltei Curți casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 314 C. proc. civ., se constată că o atare susținere nu se verifică, după cum asupra acestei constatări chiar a primei instanțe, reclamanta nu a formulat critici în apel, o asemenea susținere fiind realizată omisso medio în prezentul recurs, nesusținută cu probe, în condițiile permise de art. 305 C. proc. civ.

Restul aspectelor dezvoltate prin motivele de recurs, așa cum deja s-a arătat la momentul analizei excepției nulității recursului, reprezintă motive de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., anume: susținerile privind aprecierea asupra bunei credințe a cumpărătorilor și circumstanțele în care aceasta poate fi reținută, ca și aprecierea asupra motivelor temeinice în care repunerea în termenul de prescripție putea fi admisă, în contextul aplicării art. 19 din Decretul 167/1958, cu referire la contractul de vânzare cumpărare al intimatului M.D.G.; în aceeași categorie a criticilor inadmisibile și, în plus, de netemeinicie, se încadrează și relatarea modalității în care tribunalul s-a pronunțat asupra probei cu interogatoriul pârâților, prin încheierea din 22 octombrie 2007, întrucât, decizia instanței de apel și măsurile dispuse de instanța de apel pot constitui obiect valabil, legal, al prezentului recurs iar nu ale primei instanțe.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații pârâți Consiliul General al Municipiului București și de Primăria Municipiului București prin primarul General. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.J., împotriva deciziei nr. 228 A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 martie 2011.