ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2028/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2028/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea din data de 14 august

2002 (data poștei), înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă,

sub nr. 4438/2002, reclamanta B.J. a chemat în judecată pe pârâții Primăria

Municipiului București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului

București, Primăria Sector 2 București, M.D. și S.M., solicitând instanței ca

prin hotărârea ce o va pronunța să constate preluarea abuzivă, fără titlu, de

către Statul Român a imobilului situat în București, sector 2, situat la etajul

7 și demisolul, compus din 5 camere plus dependințe, inclusiv garaj, să îi fie restituit

în natură imobilul și să se constate nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate între pârâta Primăria Sectorului 2 București, în

calitate de vânzătoare (mandatară a Statului Român) și pârâții M.D., respectiv S.M.,

în calitate de cumpărători, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată.

Reclamanta a arătat

că imobilul ce face obiectul acțiunii a fost dobândit de mama sa, S.F., născută

L., (actualmente decedată), prin contractul de vânzare cumpărare autentificat

sub nr. 21475/1945, transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. 5739 și a

fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Reclamata a mai învederat

că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aceasta fiind înregistrată

sub nr. 537/2001 și că indiferent de modul în care figura imobilul în evidențele

Primăriei, pârâții cunoșteau sau puteau să cunoască faptul preluării abuzive a

apartamentului, motiv pentru care consideră că au fost de rea credință la încheierea

contractului de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâta M.L.D. a

formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei și excepția inadmisibilității acțiunii în constatare.

La data de 02

decembrie 2003, reclamanta a formulat o cerere precizatoare și completatoare,

prin care solicita instanței să dispună repunerea în termenul de prescripție

pentru formularea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare cumpărare nr. 03070 din 31 martie 1997, încheiat între pârâtul M.G.D.

și SC A. SA, pentru spațiul denumit garaj în suprafață de 19,39 mp și cota de

0,80 % parte din imobilul situat în București. Prin aceeași cerere, reclamanta a

solicitat instanței să constate că este moștenitoarea legală a fostei

proprietare a imobilului.

În motivarea acestei

cereri, reclamanta a arătat că a aflat de existența acestui contract de vânzare

- cumpărare și de numele persoanei care a cumpărat garajul, doar după

introducerea acțiunii, când a primit răspunsul din adresa nr. 747 din 09 iunie 2003.

Pârâta Primăria

Sector 2 a depus întâmpinare și a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive.

Prin sentința civilă

nr. 193 din 15 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V -a civilă,

în dosar nr. 4438/2002, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive a Primăriei Sector 2 București, fiind respinsă acțiunea în

contradictoriu cu aceasta pe baza excepției menționate, a fost admisă excepția

inadmisibilității capetelor unu și doi din cererea reclamantei, fiind respinse

ca inadmisibile aceste capete de cerere, a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Primăria Municipiului București prin

Primar General, CGMB, M.D., S.M. și M.G. pe capătul de cerere privind

constatarea calității reclamantei de moștenitoare a defunctei F.S., fiind

respins acest capăt de cerere în contradictoriu cu pârâții menționați, a fost

admisă excepția prescripției capătului de cerere privind constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 04925 din 21 octombrie 1998,

nr. 04427 din 20 ianuarie 1998 și nr. 03070 din 31 martie 1997, fiind respins

ca prescris capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare - cumpărare.

Prin decizia civilă

nr. 763/A din 05 decembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VII-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta - reclamantă împotriva

sentinței nr. 193/2005, a fost desființată sentința civilă apelată și au fost

respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale ale pârâților

pe capătul de cerere privind constatarea calității reclamantei de moștenitoare

a defunctei F.S. și excepția prescripției dreptului la acțiune în privința

constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. Urmare a

respingerii excepțiilor și a desființării sentinței civile, cauza a fost

trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei,

s-a reținut că prima instanță nu a soluționat cererea de repunere în termenul

de prescripție și a apreciat eronat asupra cererii în constatarea calității de

moștenitor. De asemenea, s-a reținut că prima instanță a respins corect ca

inadmisibilă cererea de restituire în natură a imobilului în condițiile în care

legea specială prevede clar procedura de restituire și etapele ce trebuie

parcurse în cadrul acestei proceduri.

Prin decizia civilă

nr. 8894 din 06 noiembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.G.D.,

împotriva deciziei nr. 763/A din 5 decembrie 2005.

Urmare a soluției de

desființare cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 9764/3/2007 pentru a se continua judecarea

fondului, în primă instanță.

Prin sentința civilă

nr. 897 din 15 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei, a fost admisă în parte acțiunea formulată de aceasta,

constatându-se că reclamanta are calitatea de moștenitoare a defunctei sale

mame, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 04928/1998 și a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 04427/1998, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de

repunere în termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 03070 din 31 martie

1997, încheiat între SC A. SA și pârâtul M.G.D., a fost admisă excepția

prescripției în privința contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997, acest

capăt de cerere fiind respins ca prescris.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin raportare la

conținutul sentinței civile nr. 193/2005, a deciziei nr. 763/2005 și a deciziei

nr. 8894/2006, pronunțate în ciclul procesual anterior, tribunalul a constatat

că dosarul a fost trimis spre rejudecare doar în privința acțiunii în

constatarea calității de moștenitoare a reclamantei și a acțiunii în anularea

celor trei contracte de vânzare - cumpărare, inclusiv a cererii de repunere în

termenul de prescripție, fiind menținută sentința civilă nr. 193/2005 în

privința soluției date de către prima instanță cererii introductive precizate, formulate

în contradictoriu cu pârâta Primăria Sector 2 București și a soluției date de

către prima instanță în ceea ce privește cererea introductivă precizată

formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului

București și Consiliul General al Municipiului București, relativ la capătul de

cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilelor care fac obiectul

prezentei cauze.

Față de precizările

anterioare, tribunalul a constatat că reclamanta cauzei, B.J., are calitatea de

descendentă a defunctei sale mame S.F., în patrimoniul căreia s-a aflat

imobilul situat în București, dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21475/1949 de Notariatul Ilfov și

transcris în Registrul de Transcripțiuni la numărul 5739 în dosarul cu numărul

8622/1945.

Tribunalul a mai reținut

că reclamanta nu a făcut dovada unor motive întemeiate, străine de culpa sa și

care să excludă forța majoră, din care să rezulte împrejurarea că termenul de

prescripție a dreptului material la acțiune privind nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 03070 din 31 martie 1997 încheiat între SC A. SA și

pârâtul M.G.D., a fost depășit, astfel că s-a respins cererea de repunere în

termen.

Cu privire la

constatarea nevalabilității titlului statului, tribunalul a reținut că imobilul

în cauză a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950,

fosta proprietară a imobilului fiind mama reclamantei, defuncta S.F. (născută L.).

Dincolo de această

situație de fapt, instanța a apreciat că este competentă să examineze, în baza

art. 6 din Legea nr. 2131998, valabilitatea preluării imobilului în

proprietatea statului, analiză ce se poate face prin examinarea tuturor actelor

normative la data preluării.

Astfel, s-a reținut

că Decretul - Lege nr. 92/1950 nu a putut produce niciun efect cu privire la

imobilele preluate de stat, el fiind neconstituțional, în raport de

dispozițiile art. 8 din Constituția României din 1948, în vigoare la data

emiterii decretului, și prin urmare, nu a putut transmite dreptului de

proprietate în mod valabil către stat.

Relativ la cererea

reclamantei privind anularea contractului de vânzare-cumpărare numărul 04925

din 21 octombrie 1998, încheiat între SC A. SA și M.L.D. cu privire la imobilul

situat în București, sectorul 2 și a contractului de vânzare - cumpărare cu

numărul 04427 din 20 ianuarie 1998, încheiat între SC A. SA și S.M. cu privire

la imobilul situat în București, sectorul 2, tribunalul a reținut că acest

capăt de cerere este neîntemeiat.

Reținându-se de către

instanță că preluarea imobilului s-a făcut de la un proprietar și că actul

normativ de preluare nu și-a putut produce efectele cu privire la transmiterea

dreptului de proprietate fiind în neconcordanță cu prevederile art. 8, art. 10,

art. 11, art. 16 din Constituția României din 1948, a rămas de analizat dacă în cauză se verifică situația de excepție, edictată de dispozițiile

art. 46 alin. (29 din Legea nr. 10/2001, respectiv buna - credință.

S-a reținut că buna

credință este definită de art. 1898 C. civ. ca fiind credința achizitorului că

cel de la care a dobândit imobilul avea însușirile cerute de lege pentru a-i

transmite proprietatea. Ea se presupune întotdeauna, sarcina probei revenind

aceluia care invocă reaua credință.

Numai în situația în

care pârâții M.L.D. și S.M. ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității

titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de

proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, pârâții ar fi putut

fi considerați de rea credință.

Tribunalul a reținut

că acest dubiu nu putea rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că

imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist și că putea fi

oricând revendicat, interpretarea contrară lăsând art. 46 alin. (2) teza a II-a

din Legea nr. 10/2001 fără aplicare, deoarece prin ipoteză toți chiriașii din

imobilele naționalizate știau că există această posibilitate. Pe de altă parte,

pârâții cumpărători nu aveau nicio calitate în baza căreia să analizeze

valabilitatea titlului statului, ci doar obligația de diligentă privind aflarea

titlului statului, căci prima operațiune era de competența exclusivă instanțelor

judecătorești.

Hotărâtor în

aprecierea bunei - credințe a pârâților a fost faptul că la data încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare menționate anterior, reclamanta B.J. nu

formulase o cerere de restituire pe cale administrativă a imobilelor care au

fost cumpărate de către pârâții M.L.D. și S.M.; prin urmare, prima instanță a

apreciat că ambele cumpărătoare au fost de bună credință.

În termen legal,

împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat apel, criticând soluția

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 228 A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

apelul a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a reținut că prin motivele de apel, apelanta

reclamantă nu a criticat cele reținute de tribunal cu privire la obiectul

rejudecării în fond a cauzei.

Făcând aplicarea

principiului

tantum devolutum tantum apellatum

, instanța de apel a

procedat la o nouă judecată a fondului, în limitele criticilor formulate de

apelant.

În aplicarea principiului

tantum devolutum tantum judicatum

(în apel nu se poate lărgi cadrul

procesual stabilit de prima instanță), instanța de apel a analizat dacă cererea

de repunere în termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare a

contractului de vânzare - cumpărare nr. 03070/1997 a fost corect respinsă și

dacă, în consecință, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost în mod

just admisă, respectiv, dacă cererea privind anularea contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 04925 din 21 octombrie 1998 și nr. 04427 din 20 ianuarie 1998

a fost corect respinsă ca neîntemeiată.

Curtea a reținut că a

intrat în puterea lucrului judecat partea din hotărârea primei instanțe prin

care s-a constatat că reclamanta are calitate de moștenitoare a defunctei F.S.

(născută L.).

De asemenea, este

intrat în puterea lucrului judecat aspectul (necontestat de către intimați și

susținut de către apelantă) conform căruia imobilul a fost preluat de stat fără

titlu, dar și dezlegarea dată în primul ciclu procesual, conform căreia cererea

de restituire în natură a imobilului trebuie analizată din perspectiva

legislației speciale incidente în materia imobilelor preluate în mod abuziv de

stat.

În consecință, curtea

de apel a apreciat ca și prima instanță, că pentru obținerea în natură a

imobilului ce a format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare atacate,

era necesar să se obțină anularea acestora.

În lipsa unei

hotărâri de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare și în lipsa unei

hotărâri anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care să fi dat

naștere unui „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului în

patrimoniul apelantei reclamante, aceasta din urmă, poate obține doar măsuri

reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale de reparație.

Sub aspectul

respingerii cererii de repunere în termenul de prescripție de către prima

instanță, instanța de apel a constatat că s-a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, întrucât cererea apelantei de

repunere în termenul de prescripție nu cuprinde motivele justificate, străine

de culpa sa, din care să rezulte împrejurarea că termenul de prescripție a fost

depășit din motive neimputabile, iar în lipsa acestora nu se poate aprecia nici

măcar dacă cererea de prescripție a fost formulată în termenul de o lună de la

încetarea cauzelor care au justificat depășirea termenului.

Procedând la

judecarea cererii de repunere în termenul de prescripție, prima instanță s-a

conformat întru totul dispozițiilor din decizia civilă nr. 763A din 05

decembrie 2005, în care se arată expres că doar după judecarea acestei cereri

se poate aprecia asupra legalității și temeiniciei hotărârii prin care a fost

admisă excepția prescripției dreptului la acțiunea în anularea contractelor de

vânzare cumpărare.

Instanța de apel a

înlăturat ca nefondate criticile reclamantei cu privire la nerespectarea

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către prima instanță,

deoarece instanța nu se putea pronunța asupra excepției prescripției dreptului

material la acțiune, decât după ce soluționa cererea de repunere în termenul de

prescripție.

Nu au putut fi

reținute nici susținerile apelantei reclamante conform cărora prima instanță a

aplicat în mod greșit dispozițiile relative la prescripție, unei acțiuni

imprescriptibile extinctiv, întrucât acțiunea în anularea sau constatarea

nulității absolute a unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, este o acțiune personală, prescriptibilă, în termenul

special de prescripție, prevăzut în art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Relativ la

respingerea ca nefondată a acțiunii în anularea contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 04925/1998 și 04427/1998, instanța de apel a apreciat că

tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii.

Art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, stabilește clar că actele juridice de înstrăinare având ca

obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută,

în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună credință.

În speță, lipsa

oricăror demersuri ale fostului proprietar sau ale succesorului acestuia,

anterior încheierii celor două contracte de vânzare - cumpărare, este de

necontestat, astfel că soluția primei instanțe de reținere a bunei credințe a

chiriașilor cumpărători este singura conformă cu probele administrate.

Consecința bunei credințe a cumpărătorilor este salvgardarea legală a contractului

de vânzare cumpărare. În privința persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii conform

Legii nr. 10/2001 (apelanta reclamantă), consecința valabilității actelor de

înstrăinare este aceea că măsurile reparatorii ce vor fi acordate, vor fi stabilite

în echivalent, conform legislației în vigoare (Titlul VII din Legea nr.

247/2005) la valoarea de piață a imobilelor preluate abuziv.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta reclamantă învederează că, în mod eronat, atât

prima instanță cât și instanța de apel au apreciat că petitul privind

revendicarea imobilului în litigiu prin compararea titlului său cu titlurile

intimaților pârâți, în lipsa unei hotărâri de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare

atacate, nu ar putea fi analizat.

Astfel, în mod

constant atât în doctrină cât și în practica judiciară s-a statuat în mod

constant că se poate promova și admite acțiunea în revendicare prin comparare

de titluri pe calea dreptului comun în temeiul art. 480- 481 C. civ. și al art.

6 din Legea nr. 213/1998, fiind pronunțate numeroase decizii în acest sens de

instanțele naționale, recurenta invocând că un atare punct de vedere este

susținut și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauzele

Vasilescu, Brumărescu, Zamfirescu, etc.).

Într-o astfel de

comparare a titlurilor, recurenta susține că titlul său este cel preferabil,

întrucât autoarea sa este un

verus dominus

, iar statul, un

non

dominus.

Într-o astfel de

situație, rezultă că imobilul proprietatea autoarei sale nu putea fi vândut,

întrucât doar imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu valabil,

făceau obiectul Legii 112/1995, astfel că, reiese că în speță, au fost

încălcate dispoziții imperative ale acestui act normativ.

Recurenta mai

învederează că vânzarea-cumpărarea imobilului în litigiu s-a făcut și cu

încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și ale art. 948 C. civ.,

întrucât a solicitat în scris Primăriei mun. București să nu înstrăineze

imobilul în litigiu, dar Primăria a înstrăinat imobilul chiar și în aceste

condiții.

În plus, chiriașii-cumpărători

aveau obligația legală de a cunoaște elementele relevante privind imobilul

dobândit, aceștia invocându-și propria turpitudine, de vreme ce nu au efectuat

diligențele minime de verificare a situației juridice înainte de semnarea

contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte,

instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile imperative ale

art. 1 din Decretul nr. 92/1950, dar și dispozițiile art. 1 din Protocolul

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca și Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, stabilite prin H.G. nr. 20 din 17

ianuarie 2006 în care se stipulează clar faptul că prin imobil trecut în

proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilul

naționalizat cu respectarea prevederilor art. I pct. 1 și 5 și ale art. II din

Decret, cu respectarea identității persoanelor menționate ca proprietari în

listele anexă și adevăratul proprietar la data naționalizării.

Recurenta mai susține

că aceste aspecte au fost relevate constant și în hotărârile pronunțate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României (Cauzele Păduraru,

Porțeanu, Popescu, Dașoveanu, Săvulescu, etc.), constatându-se că vânzarea către

stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când

este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate,

reprezintă o privare de bun, în sensul reglementat de art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la CEDO, iar în toată această perioadă statul și-a încălcat

obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața

chestiunii de interes general ce consta în restituirea sau vânzarea imobilelor

situate în posesia sa conform actelor de naționalizare sau a altor acte de

preluare abuzivă. Chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea

Europeană a apreciat că soarta unei acțiuni în revendicare nu este sigură, iar

reclamanții sunt în imposibilitate de a-și exercita dreptul de proprietate

asupra bunului ceea ce echivalează cu privarea de bun.

În cuprinsul

motivelor de recurs, recurenta relevă și alte împrejurări de fapt constând în

enumerarea unor demersuri ale autoarei ei de opunere și contestare a măsurii

deposedării abuzive de imobilul proprietatea sa, fără titlu legal, dar și a

demersurilor proprii în temeiul Legii 10/2001, învederând că la notificarea

formulată în termen legal, nu a primit nici până în prezent decizie sau

dispoziție motivată de soluționare a notificării sale, iar la 14 august 2002 a

înaintat prin poștă prezenta acțiune în instanță.

Se mai susține că actele

juridice de înstrăinare, având ca obiect apartamentul nr. 29 de la adresa în

litigiu nu sunt valabile, deoarece au fost încheiate fără respectarea legii în

vigoare la data înstrăinării.

Astfel, înainte de a

cere aprobarea și a semna contractele de vânzare-cumpărare, cumpărătorii puteau

să se informeze și să cunoască faptul ca adevăratul proprietar al

apartamentului nr. 29 a fost la data respectivă și este și în prezent autoarea recurentei,

iar în calitate de unică moștenitoare, recurenta era îndreptățită să revendice acest

apartament.

Totodată, aceștia

erau ținuți să cunoască în detaliu Legea nr. 112/1995 și normele metodologice

de aplicare a ei, în mod deosebit prevederile: art. 1 și art. 9 din Legea

112/1995.

Recurenta a mai

susținut că instanța a refuzat să cerceteze fondul cauzei și să stabilească

dacă acest apartament a fost preluat la stat în temeiul unui titlu valabil,

care se încadra în prevederile art. 1 și art. 2 ale Legii nr. 112/1995.

Pentru a clarifica situația

juridică a apartamentului nr. 29 și a unor aspecte legate de buna sau

reaua-credință a pârâților, în data de 22 octombrie 2007 (fila 40 din dosarul

nr. 9764/3/2007), recurenta pretinde că a solicitat administrarea probei cu interogatoriu.

Cu privire la această

solicitare, pârâtul M.G.D., prin avocat, s-a opus acestei probe, învederând instanței

în mod nejustificat că "reclamanta nu a făcut niciun demers pentru

revendicarea imobilului până în prezent", iar prin încheierea din 22

octombrie 2007, tribunalul, după deliberare, având în vedere obiectul

probațiunii și faptul că întreg probatoriul a fost solicitat și administrat

până în prezent, fiind suficient pentru lămurirea obiectului invocat, a respins

această probă, ca neutilă cauzei.

Intimatul pârât P.C.D.

a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea acestuia

ca nefondat.

Intimata M.L. și-a

exprimat punctul de vedere în notele de ședință depuse la termenul de azi,

susținând concluzia respingerii recursului ca nefondat.

Intimații pârâți

Consiliul General al Municipiului București și Primăria Municipiului București,

în ședința publică de azi, au invocat, prin consilier juridic, excepția

nulității recursului, susținând că motivele de recurs dezvoltate de recurenta

reclamantă nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât

vizează aprecierea bunei credințe la încheierea contractelor de vânzare

cumpărare.

În raport de

dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

excepția invocată, întrucât, deși în cea mai mare parte criticile susținute de

recurentă, sunt de netemeinicie a deciziei atacate (afirmându-se de către

recurentă greșita apreciere a materialului probator al cauzei pentru stabilirea

atitudinii subiective a părților la încheierea contractelor de vânzare

cumpărare și concluzia eronată a bunei lor credințe), există anumite susțineri

care, astfel cum va rezulta din considerentele ce urmează, sunt susceptibile de

încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul formulat

este nefondat.

Analizând materialul

probator al cauzei, soluțiile pronunțate în cauză, dispozițiile legale

incidente din perspectiva criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte

constată că decizia recurată este legală, fiind pronunțată cu corecta

interpretare și aplicare a legii, astfel că, în cauză nu sunt întrunite

cerințele presupuse de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În debutul motivelor

de recurs, recurenta reclamantă susține că în mod nelegal instanța de apel (ca

și cea de fond, în rejudecare) nu a procedat la analiza cererii în revendicare

prin compararea titlurilor părților.

Înalta Curte

apreciază că această critică presupune o dublă perspectivă de analiză: anume,

dacă recurenta reclamantă a învestit instanța în termenele prescrise de normele

de procedură cu o atare cerere și dacă cererea de restituire în natură ce se

regăsește în petitul cererii inițiale poate primi calificarea juridică de

cerere în revendicare.

Astfel cum reiese din

expozeul prezentei decizii, în petitul inițial al cererii de chemare în

judecată, recurenta reclamantă a solicitat să se constate preluarea imobilului

fără titlu valabil de către stat, să se dispună restituirea în natură a

imobilului și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare

cumpărare încheiat între pârâți (contract nr. 04427 din 20 ianuarie 1998 și nr.

04925 din 21 octombrie 1998, cumpărători S.M. și, respectiv, M.L).

Ulterior, la 2

decembrie 2003, reclamanta a formulat o cerere precizatoare și completatoare prin

care a solicitat să se dispună repunerea în termenul de prescripție pentru

acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare

nr. 03070 din 31 martie 1997 încheiat între pârâtul M.G.D. și SC A. SA,

solicitând prin aceeași cerere și să se constate că este unica moștenitoare a

mamei sale.

Ca atare, față de

enumerarea capetelor de cerere formulate, reiese că reclamanta nu a învestit

instanța de fond cu un capăt de cerere în revendicare, întrucât, nici după

desființarea primei sentințe și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceasta nu a

mai formulat alte cereri prin care să completeze cadrul procesual sub aspect

obiectiv.

În plus, cum cererea

de chemare în judecată (fie cea inițială, fie cea completatoare sau

precizatoare) trebuie motivată în fapt și în drept, potrivit dispozițiilor art.

112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se constată că reclamanta nu a invocat ca

temei juridic dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. prin menționatele cereri,

ceea ce constituie normele juridice de drept substanțial ce fundamentează

acțiunea în revendicare (fila 2 și 43 dosar fond), după cum nici nu a dezvoltat

în fapt argumente prin care să tindă la demonstrarea titlului preferabil dintre

cele în competiție (titlul al autoarei sale și cele trei contracte de vânzare

cumpărare încheiate de pârâți cu Primăria Municipiului București).

Cea de doua

perspectivă a acestei critici formulate de recurentă prin motivele de recurs

(neanalizarea cererii în revendicare), presupune a se stabili dacă cererea, din

acțiunea introductivă, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului

era aptă să fie calificată drept cerere în revendicare.

Așa cum deja s-a

arătat, reiese că o atare calificare nu este permisă de dispozițiile art. 129

alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății, câtă vreme reclamanta, chiar în absența indicării

unui temei juridic explicit în acest sens, nu a dezvoltat argumente prin care

să susțină, preferabilitatea titlului autoarei sale (ceea ce ar fi impus

instanței stabilirea raportului dintre legea specială și normele dreptului

comun), accentul principal al litigiului fiind constatarea nulității absolute a

celor trei contracte de vânzare cumpărare, obiectiv către care s-a concentrat

întregul efort probatoriu și de argumentare al reclamantei.

Pe de altă parte,

aceeași cerere din petitul inițial al acțiunii, în vederea calificării ei, nu

putea fi privită decât în relație cu cererea de constatare a nulității absolute

a contractelor de vânzare cumpărare, reprezentând în realitate o cerere prin

care se tindea la repunerea părților în situația anterioară, întrucât, dacă

s-ar fi constatat nulitatea contractelor, obiectul fiecăreia dintre

operațiunile de vânzare cumpărare revenind în patrimoniul vânzătorului,

Primăria Municipiului București, entitate notificată de reclamantă în temeiul

Legii 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului, restituire care nu

putea fi dispusă decât în procedura administrativă derulată în baza legii

speciale, cum corect au reținut instanțele de fond.

În același timp,

cererea de restituire în natură analizată, nu a fost formulată în

contradictoriu cu pârâții cumpărători, și, în plus, în același litigiu nu pot

fi formulate două cereri antagonice: cerere în revendicare și acțiune în

constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare a pârâților. Aceasta,

deoarece acțiunea în revendicare are ca premisă necesară (conform situației de

fapt din speță) valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare ale celor

chemați în judecată, în timp ce, finalitate acțiunii în nulitatea contractelor

de vânzare cumpărare este tocmai infirmarea valabilității actelor juridice de

înstrăinare către pârâții cumpărători în baza Legii 112/1995, astfel încât, cumularea

cererilor în cadrul aceluiași litigiu nu poate fi realizată.

În sfârșit, în mod

corect ambele instanțe de fond, în rejudecare, au reținut că respingerea

cererii de restituire în natură ca inadmisibilă (motivată pe prioritatea legii

speciale prin decizia de desființare a primei sentințe pronunțate în cauză), este

o chestiune ce a intrat în puterea lucrului judecat, potrivit considerentelor deciziei

din apel, efectele desființării, nevizând și această cerere, întrucât

reclamanta nu a promovat recurs împotriva primei decizii de apel prin care să

reclame eventual această vătămare, ci doar pârâtul M.D.G., recurs ce a fost

respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 8894 din 6 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta reclamantă,

în cadrul criticilor dezvoltate prin motivele prezentului recurs, a susținut că

instanțele de fond au refuzat să analizeze și cererea privind constatarea

nevalabilității titlului statului.

Acest motiv de recurs

este lipsit de obiect, întrucât, în rejudecare, instanța de fond, aspect

confirmat prin decizia recurată, în aplicarea prevederilor art. 6 alin. (2) din

Legea 213/1998 și a criteriilor de evaluare prevăzute de acest text, a reținut

că titlul statului nu este valabil, constatare care era inutil a fi reluată în

apel, fiind o chestiune deja demonstrată, dezlegarea fiind una favorabilă

reclamantei și asupra căreia, de altfel, instanța de apel nu putea să

reaprecieze în calea de atac a acesteia, fiind deja câștigată cauzei.

În plus, cererea de

chemare în judecată, având ca obiect soluționarea cererii în constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare în temeiul art. 45 din

Legea 10/2001, impunea cu necesitate statuarea asupra valabilității titlului

statului, întrucât, dacă se stabilea că titlul ststului nu este valabil,

cererea de constatare a nulității contractelor trebuia analizată pe temeiul

art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001 (implicit, și noțiunea de bună credință),

pe când dacă premisa de analiză a aceleiași cereri era valabilitatea titlului

statului, acțiunea în nulitate trebuia analizată în baza art. 45 alin. (4) din

legea specială, în contextul căruia se verificau alte cerințe.

Cum în cauză ambele

instanțe au analizat și apreciat asupra bunei credințe la momentul perfectării

celor două contracte de vânzare cumpărare cu privire la care acțiunea în

constatarea nulității a fost analizată pe fond, nevalabilitatea titlului

statului, chiar dacă nu era verificată în mod distinct, era o dezlegare

implicită care, în calea de atac a reclamantei, nu putea fi statuată în sens

contrar (constatarea valabilității preluării), deoarece ar fi reprezentat o

agravare în propria cale de atac și, deci, încălcarea regulii

non reformatio

in pejus

, înscrisă în art. 296 partea finală C. proc. civ.

În ce privește

susținerea recurentei reclamante prin care tinde la schimbarea situației de

fapt (existența unei solicitări scrise adresate Primăriei Municipiului

București, în senul de a nu se înstrăina imobilul în litigiu în baza

Legii112/1995), aspect care, dacă ar fi fost întemeiat ar fi impus Înaltei

Curți casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 314 C.

proc. civ., se constată că o atare susținere nu se verifică, după cum asupra

acestei constatări chiar a primei instanțe, reclamanta nu a formulat critici în

apel, o asemenea susținere fiind realizată

omisso medio

în prezentul

recurs, nesusținută cu probe, în condițiile permise de art. 305 C. proc. civ.

Restul aspectelor dezvoltate

prin motivele de recurs, așa cum deja s-a arătat la momentul analizei excepției

nulității recursului, reprezintă motive de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate

de instanța de recurs, întrucât nu sunt susceptibile de încadrare în

dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., anume: susținerile privind

aprecierea asupra bunei credințe a cumpărătorilor și circumstanțele în care

aceasta poate fi reținută, ca și aprecierea asupra motivelor temeinice în care

repunerea în termenul de prescripție putea fi admisă, în contextul aplicării

art. 19 din Decretul 167/1958, cu referire la contractul de vânzare cumpărare

al intimatului M.D.G.; în aceeași categorie a criticilor inadmisibile și, în

plus, de netemeinicie, se încadrează și relatarea modalității în care tribunalul

s-a pronunțat asupra probei cu interogatoriul pârâților, prin încheierea din 22

octombrie 2007, întrucât, decizia instanței de apel și măsurile dispuse de

instanța de apel pot constitui obiect valabil, legal, al prezentului recurs iar

nu ale primei instanțe.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului invocată de intimații pârâți Consiliul General al Municipiului

București și de Primăria Municipiului București prin primarul General.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta B.J., împotriva deciziei nr. 228 A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 4 martie 2011.