ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2888/2005

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 7 septembrie 2001, reclamanta A.M. a chemat în judecată pe pârâta D.M.,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să-i lase în deplină proprietate și

posesie, imobilul situat în București, compus din 4 camere și anexe.

În motivarea acțiunii a arătat că,

prin contractul de schimb încheiat cu numiții P.R. și P.V., autentificat sub

nr. 925 din data de 6 martie 1974, de către Notariatul de Stat al Municipiului

București, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat,

însă, prin decizia nr. 54 din 14 ianuarie 1986, emisă de Consiliul Local al

Municipiului București, acest imobil a trecut în proprietatea statului.

A mai relevat că, prin sentința

civilă nr. 7394/1995 a Judecătoriei sectorului 2 București s-a constatat cu

autoritate de lucru judecat nulitatea deciziei de preluare, precum și faptul

că, reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în

litigiu.

A mai susținut că, pârâta, deși

cunoștea că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, l-a cumpărat de la SC

F. SA, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2495/1997, care este lovit de

nulitate absolută, deoarece imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.

Totodată, s-a arătat că, atât

contractul de schimb, ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate,

cât și sentința civilă nr. 7394 din 10 octombrie 1995 a Judecătoriei sectorului

2 București au dată certă anterioară celei la care a fost încheiat contractul

de vânzare-cumpărare.

Prin întâmpinare, D.M. a invocat

excepțiile inadmisibilității acțiunii și autorității de lucru judecat, iar, pe

fond, a solicitat respingerea acțiunii, arătând că, prin decizia nr. 3543/2000

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, (irevocabilă), s-a respins

acțiunea reclamantei, prin care solicitase constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare, întrucât s-a constatat că pârâta este

cumpărător de bună credință, astfel că acest act juridic nu mai poate fi

înlăturat pe calea acțiunii în revendicare, printr-o comparare de titluri.

Referitor la excepția

inadmisibilității, s-a susținut că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

bunurile preluate de stat, chiar fără titlu valabil, pot fi revendicate, numai

dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, iar prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a prevăzut o procedură specială de restituire,

astfel că acestea nu mai pot fi revendicate pe calea dreptului comun.

Prin încheierea de ședință din data

de 21 decembrie 2001, excepțiile invocate au fost respinse, ca nefondate.

Prin sentința civilă nr.3028 din 15

martie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă prin

decizia nr. 2509 din 14 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, acțiunea a fost admisă, în sensul că, pârâta a fost obligată să-i

predea reclamantei, în deplină proprietate și posesie, imobilul revendicat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanțele au reținut, în esență că, reclamanta a dobândit dreptul de

proprietate, asupra imobilului revendicat, prin contractul de schimb,

autentificat sub nr. 925 din 6 martie 1974 și transcris în registrul de

transcripțiuni imobiliare (drept care i-a fost recunoscut și consolidat prin

sentința civilă nr. 7394/1995 a Judecătoriei sectorului 2 București), contract

translativ de proprietate și opozabil

ergo omnes

, spre deosebire de

titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2495 din 22 aprilie 1997,

care emanând de la un

non dominus

, nu are efect translativ de

proprietate.

În urma cumpărării titlurilor

părților, s-a reținut că titlul reclamantei este determinant, întrucât provine

de la un proprietar al cărui drept este preferabil celui al pârâtei, dobândit

de la stat, care a preluat abuziv imobilul, cu încălcarea dispozițiilor legale,

în vigoare la data preluării.

Prin decizia nr. 1008 din 22 aprilie

2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost modificată

decizia instanței de apel, iar sentința instanței de fond a fost schimbată în

totalitate, în sensul că acțiunea reclamantei A.M. a fost respinsă, ca

nefondată.

În motivarea deciziei, instanța de

recurs a reținut în esență că, imobilul revendicat, preluat în mod abuziv de

stat în anul 1986, intră sub incidența domeniului de reglementare al Legii nr. 10/2001,

care intrase în vigoare anterior introducerii prezentei acțiuni.

Ca urmare, la compararea titlurilor

de proprietate exhibate de părți, erau aplicabile dispozițiile art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, în sensul că, buna credință a chiriașului făcea ca,

titlul acestuia să fie preferabil celui al fostului proprietar.

Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare

împotriva deciziei nr. 1008 din 22 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, invocând temeiurile înscrise în art. 330 pct. 2 C. proc. civ.(în

vigoare la acea dată).

S-a susținut că instanța de recurs a

încălcat dispozițiile legale imperative prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în sensul că a constatat în mod greșit că, în cauză sunt

aplicabile dispozițiile acestui act normativ și implicit, criteriul legal de preferință

prevăzut în dispozițiile art. 18 lit. d) și art. 46 alin. (2), nesocotind

totodată, principiile care guvernează acțiunea în revendicare.

S-a mai relevat că, întreaga

procedură administrativă, în care se apreciază asupra modalității de restituire,

în natură sau prin echivalent este aplicabilă doar imobilelor care, la data

intrării în vigoare a acestui act normativ (14 februarie 2001), nu fuseseră

deja restituite foștilor proprietari, pentru că în situația contrară, aceștia

nu ar mai avea interesul să urmeze noua procedură, dreptul său subiectiv de

proprietate fiind, deja, recunoscut și consolidat.

Or, în cauză, reclamantei îi fusese

restituit imobilul, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv

prin sentința civilă nr. 7394/1995 a Judecătoriei sectorului 2 București

(rămasă definitivă prin neapelare).

Este real că, la momentul când

pârâta a cumpărat imobilul, prin contractul nr. 2495/1997, statul figura ca

proprietar, întrucât sentința nr. 7394/1995, fusese casată prin decizia civilă

nr. 3381/1996 a Curții Supreme de Justiție.

Însă, urmare a desființării acestei

decizii și implicit a pronunțării deciziei civile nr. 1725 din 12 mai 1999 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, titlul reclamantei și-a dobândit

retroactiv validitatea.

Față de principiul retroactivității

efectelor nulității, rezultă că la momentul perfectării vânzării-cumpărării,

imobilul în litigiu era proprietatea reclamantei, Statul Român neavând această

calitate, astfel că pârâta a cumpărat imobilul de la un

non dominus

.

S-a mai susținut că, întrucât

acțiunea a fost fundamentată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., iar

părțile, persoane fizice, au invocat fiecare un drept de proprietate asupra

aceluiași imobil, rezultă că instanța trebuia să țină seama, la compararea

titlurilor, de regulile generale din materia revendicării.

Că, prin compararea titlurilor

părților, este neechivoc faptul că, autorul reclamantei avea un drept de

proprietate preferabil, întrucât statul nu a fost niciodată proprietar al

imobilului revendicat.

A mai învederat că reclamanta

titulară a unui drept de proprietate legal recunoscut și care nu a fost

desființat, a fost lipsită de bunul asupra căruia purta acest drept, fără a

exista o cauză de utilitate publică, fiind încălcate, atât dispozițiile art. 41

alin. (3) din Constituția României, în vigoare la momentul pronunțării acestei

hotărâri, cât și cele ale art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, încheiat la Paris, la 20 martie 1952.

Recursul în anulare este fondat și

se va admite pentru considerentele ce succed:

Prin acțiunea formulată la data de 7

septembrie 2001 reclamanta A.M. a chemat în judecată pe pârâta D.M., solicitând

ca pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București.

Reținând, în esență că, reclamanta a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin contractul

de schimb, autentificat sub nr. 925 din 6 martie 1974, drept consolidat prin

sentința civilă nr. 7394/1995 a Judecătoriei sectorului 2 București, spre

deosebire de titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2495 din 22

aprilie 1997, care emanând de la un

non dominus

nu are efect translativ

de proprietate, Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 3038

din 15 martie 2002, a admis acțiunea așa cum a fost formulată.

Soluția a fost confirmată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, care prin decizia nr. 2509/A din 14 noiembrie

2002, a respins ca nefondat apelul pârâtei D.M.

Prin decizia nr. 1008 din 22 aprilie

2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost modificată

decizia instanței de apel, iar sentința instanței de fond a fost schimbată în

totalitate, în sensul că, acțiunea a fost respinsă ca nefondată.

Instanța de recurs a reținut că,

imobilul revendicat, preluat abuziv de stat în anul 1986 intra sub incidența

domeniului de reglementare al Legii nr. 10/2001 și ca urmare la compararea

titlurilor de proprietate erau aplicabile dispozițiile art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, în sensul că buna credință a chiriașului, făcea ca titlul

acestuia să fie preferabil celui al reclamantei.

Cât privește celelalte critici din

recurs, invocate în susținerea preferabilității titlului, din considerentele

deciziei rezultă că „ele au devenit inutil de analizat în condițiile în care

s-a reținut buna credință a pârâtei-recurente, fiind deci îndeplinit criteriul

de preferabilitate instituit de Legea nr. 10/2001 care paralizează efectele

acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar”.

Întrucât instanța de recurs nu a analizat

motivele de recurs cu care a fost investită și nu a răspuns criticilor aduse

hotărârii atacate – motivând soluția prin prisma unor dispoziții inaplicabile

în speță [art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001], decizia pronunțată este esențial

nelegală.

Din punct de vedere al efectelor

juridice, între acțiunea în revendicare și retrocedarea pe cale judecătorească

a imobilelor preluate în mod abuziv reglementate de Legea nr. 10/2001 există

deosebiri esențiale, încât nu se confundă.

Așa fiind, în temeiul art. 330

3

combinat cu art. 304 pct. 7 și art. 313 C. proc. civ. va admite recursul în

anulare declarat împotriva deciziei nr. 1008 din 22 aprilie 2003 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează.

În temeiul art. II alin. (2) din

Legea nr. 195/2004 va trimite cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecarea

recursului declarat de pârâta D.M. împotriva deciziei civile nr. 2509 din 14

noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei civile nr. 1008 din 22 aprilie 2003 A Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza

la Curtea de Apel București pentru rejudecarea recursului declarat de pârâta D.M.

împotriva deciziei civile nr. 2509 din 14 noiembrie 2002 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.