ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1939/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1939/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a luat în
examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de
pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.2332 din 11
septembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.
La apelul
nominal s-au prezentat intimata reclamantă S.S.O.personal și asistată de avocat
A.D.Ș., precum și intimații pârâți B.O.personal și asistată de avocat A.D.și
Municipiul București, prin Primarul general, reprezentat de consilier juridic
O.O., lipsind intimata pârâtă S.C. “A.” S.A.
Procedura
completă.
La solicitarea
instanței, intimata reclamantă S.S.O.declară că nu mai insistă în judecarea
recursului declarat împotriva încheierii din 23.10.2002, pronunțată de Curtea
Supremă de Justiție, Secția civilă, în dosar nr.2719/2002, prin care s-a admis
cererea de suspendare provizorie a executării deciziei atacate.
Curtea, din
oficiu, în conformitate cu art.20 al.5 din Legea 146/1997, privind taxele
judiciare de timbru pune în discuție problema timbrării, de către părți, pentru
toate fazele procesuale, având în vedere faptul că s-a solicitat și anularea
contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta B.O.
Astfel, taxele
de timbru datorate sunt: - reclamanta S.S.O.datorează pentru instanța de fond –
2.088.500 lei + 30.000 lei timbru judiciar, iar pentru recurs – 1.044.250 lei +
30.000 lei timbru judiciar.
- pârâta
B.O.datorează pentru apel – 1.044.250 lei + 30.000 lei timbru judiciar.
Avocații A.D.Ș.
și A.D.solicită judecarea cauzei la acest termen, cu darea în debit a părților,
pentru sumele datorate cu titlu de taxe judiciare de timbru.
Reprezentanta
Ministerului Public și consilier juridic O.O. sunt de acord cu judecarea
pricinii și darea în debit a părților, cu privire la taxele de timbru datorate.
Având cuvântul
în susținerea recursului în anulare, reprezentanta Ministerului Public pune
concluzii de admitere, în temeiul dispozițiilor art.314 din Codul de procedură
civilă, casarea deciziei atacate și, pe fond, respingerea recursului ca
nefondat.
Avocat A.D.pune
concluzii în același sens.
Avocat A.D.Ș.
solicită respingerea recursului în anulare ca nefondat.
Consilier
juridic O.O. pune concluzii în sensul admiterii recursului în anulare.
C U R T E A
Asupra
recursului în anulare de față:
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 27
mai 1998 reclamanta S.S.O.a chemat în judecată pe pârâții S.C. “A.” S.A.,
Consiliul General al Municipiului București și B.O.pentru ca prin hotărârea ce
se va pronunța să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul
nr.6 situat în București, str.Alecu Russo nr.24-26, sectorul 2. S-a solicitat
anularea Dispoziției nr.1672 din 25 noiembrie 1996 a Primăriei Municipiului
București și a Contractului de vânzare-cumpărare nr.1449 din 12 decembrie 1996
încheiat de pârâta O.B.
În motivarea
acțiunii reclamanta a arătat că este proprietara apartamentului revendicat,
aspect constatat prin sentința civilă nr.9068 din 20 octombrie 1994 pronunțată
de Judecătoria Sectorului 2 București, hotărâre definitivă și irevocabilă ca
urmare a neexercitării apelului și a recursului. Prin decizia civilă nr.3138
din 15 octombrie 1996 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare
declarat de Procurorul General și a casat sentința judecătoriei, apartamentul
reintrând în proprietatea statului prin Dispoziția nr.1672 din 25 noiembrie
1996 a Primăriei Municipiului București.
Mai susține
reclamanta că pârâta B.O.a cumpărat apartamentul litigios în baza contractului
nr.1449/12 decembrie 1996, sub incidența Legii nr.112/1995 și când vânzările
acestor imobile erau suspendate.
Prin
întâmpinarea din 7 octombrie 1998 pârâta B.O.a invocat, în temeiul art.166
C.proc.civ., excepția autorității lucrului judecat cu referire la capătul de
cerere privind revendicarea apartamentului cu motivarea că aceeași acțiune a
fost soluționată prin sentința civilă nr.9068 din 20 octombrie 1994 de
Judecătoria Sectorului 2 București. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia
nr.3138 din 15 octombrie 1996, a admis recursul în anulare, a casat sentința
judecătoriei și a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu Consiliul
General al Municipiului București și S.C. “A.” S.A.
Judecătoria
Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr.15553 din 11 noiembrie 1998, a
admis excepția invocată de pârâta B.O.și a respins acțiunea reclamantei
S.S.O.reținând autoritatea de lucru judecat.
Tribunalul
București – Secția a III-a civilă, prin decizia nr.1067/A din 7 aprilie 1999 a
admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința și a trimis cauza
pentru rejudecare la aceeași judecătorie, reținând că între cele două acțiuni
nu există identitate de obiect și de părți. Soluția tribunalului a fost
confirmată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, care, prin
decizia nr.2662 din 19 noiembrie 1999, a respins ca nefondat recursul pârâtei
B.O..
În fond după
casare, Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr.9044 din 11
iulie 2000, a admis acțiunea formulată de S.S.O.și a constatat nulitatea
absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.01449 din 12 decembrie 1996,
încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de S.C. “A.” S.A.
și B.O.cu privire la apartamentul nr.6 situat în București, str.Alecu Russo
nr.24-26, etaj 1, sectorul 2. Au fost obligate pârâtele să lase reclamantei în
deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu.
Tribunalul
București – Secția a III-a civilă, prin decizia nr.496/A din 15 februarie 2001,
a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București prin Primarul
General. A admis apelul promovat de pârâta B.O.și a schimbat în tot sentința
judecătoriei, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei S. S.
O.
Curtea de Apel
București – Secția a IV-a civilă, prin decizia nr.2332 din 11 septembrie 2001,
a admis recursul declarat de reclamanta S.S.O., a casat decizia Tribunalului
București, în sensul că a respins ca nefondat apelul pârâtei B.O.împotriva
sentinței civile nr.9044 din 11 iulie 2000 a Judecătoriei Sectorului 2
București.
Împotriva
deciziei dată în recurs de Curtea de Apel București, la data de 14 iunie 2002,
în temeiul art.330 pct.2 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.
nr.138/2000, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de
pe lângă Curtea Supremă de Justiție susținând că hotărârea judecătorească a
fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o
soluționare greșită a cauzei pe fond.
În motivarea
recursului în anulare s-a susținut că potrivit art.966 C. civ., obligația
fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, iar conform
art.968 din același cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi ori
este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.
Cauzele de
nulitate absolută sunt strict determinate de lege, iar cauza ilicită conduce la
nulitatea actului juridic. În speță, se susține în motivarea recursului în
anulare, nu poate fi reținută frauda la lege întrucât aceasta presupune
folosirea unor mijloace legale în scopuri ilicite, or, în cauză, scopul era
unul licit, prevăzut de Legea nr.112/1995, care oferea posibilitatea
chiriașului de a cumpăra imobilul închiriat.
Astfel, pârâta
B.O.a depus cerere pentru cumpărarea imobilului în care locuia în calitate de
chiriașă în cadrul termenului prevăzut de art.9 și art.14 din Legea
nr.112/1995, iar buna-credință a acesteia nu poate fi pusă sub semnul
întrebării întrucât la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare
proprietarul imobilului era Consiliul Local al Municipiului București, ca
urmare a admiterii recursului în anulare promovat de procurorul general la 15
octombrie 1996.
„Aparența de
proprietar a statului era evidentă”, în această situație în favoarea pârâtei
operând principiul de drept prevăzut de art.486 C.civ.. Împrejurarea că pârâta
a formulat cerere de cumpărare a imobilului înaintea soluționării recursului în
anulare nu înlătură buna ei credință din moment ce contractul de
vânzare-cumpărare a fost încheiat după soluționarea acestuia, iar sentința de
retrocedare era anulată.
S-a cerut
admiterea recursului în anulare, casarea deciziei dată de Curtea de Apel
București și pe fond, respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva
hotărârii prin care s-a respins acțiunea.
Recursul în
anulare nu este fondat.
La data de 26
aprilie 1993 reclamanta S.S.O.a revendicat în justiție apartamentul nr.6 situat
în București, str.Alecu Russo nr.24-26, etaj 1, sectorul 2, cu motivarea că
dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dobândit în nume propriu, în
perioada în care era minoră, terenul fiind cumpărat, iar construcția ridicată
prin contribuția tatălui reclamantei B.P., de profesie avocat. În acest sens,
reclamanta a depus la dosar contractul autentic de vânzare-cumpărare a
terenului și contractul de locațiune de servicii referitor la construirea
apartamentului și a susținut că naționalizarea bunului, ce s-a dispus în baza
Decretului nr.92/1950, a fost contrară legii deoarece la data trecerii
nemișcătorului în proprietatea statului, reclamanta – titulară a dreptului de
proprietate era minoră, iar tatăl său, pe numele căruia a operat
naționalizarea, era avocat, deci făcea parte dintr-o categorie socială
exceptată de la aplicarea decretului.
Investită cu
soluționarea acelei cauze, Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința
civilă nr.9068 din 20 octombrie 1994, a admis acțiunea reclamantei S.S.O.și a
obligat pe pârâții Consiliul Local al Municipiului București și S.C. “A.” S.A.
să-i restituie bunul revendicat.
Hotărârea
judecătoriei a rămas definitivă prin neapelare.
Împotriva
acestei sentințe, la data de 19 octombrie 1995, în temeiul art.330 pct.1
C.proc.civ. în redactarea textului în vigoare la acea dată, a declarat recurs
în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de
Justiție care a susținut că hotărârea este nelegală întrucât a fost pronunțată
cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Recursul în anulare a fost
admis de Curtea Supremă de Justiție – Secția civilă, care, prin decizia nr.3138
din 15 octombrie 1996, a casat sentința judecătoriei și a respins acțiunea în
revendicare promovată de reclamanta S.S.O..
După promovarea
recursului în anulare, dar mai înainte de soluționarea lui, la data de 17
aprilie 1996, numita O.B., care nu a fost parte în acel litigiu, s-a adresat cu
o petiție olografă Curții Supreme de Justiție (fila 23 dosar nr.3135/1995) în
care a arătat că: „ în calitate de chiriașă în imobilul retrocedat cu
încălcarea regulilor de competență ale judecătorilor și pentru care Parchetul
general de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat recurs în anulare în
ziua de 18.X.1995 cu numărul de dosar 3113/1995, vă rog să binevoiți a aproba
cererea mea de a se recurge la citarea cu agent procedural, pentru că judecarea
procesului se amână permanent din lipsă de procedură”.
Invocând calitatea
de chiriaș urmare a unui schimb de locuință și că domiciliază în imobil
împreună cu mama sa în vârstă de 80 de ani, bolnavă, precum și cu o nepoată,
numita B.O.a cerut urgentarea soluționării recursului în anulare „având interes
în cauză”, după cum a arătat în petiția menționată.
Mai înainte de
finalizarea (soluționarea) acelui recurs în anulare, la data de 8 august 1996,
numita B.O.s-a adresat S.C. “A.” S.A. cu o cerere de cumpărare a apartamentului
pe care reclamanta îl revendica în justiție (f.27 dosar nr.2021/2001 al Curții
de Apel București).
Este adevărat
că, S.C. “A.” S.A., ca reprezentantă a Primăriei Municipiului București, a
vândut apartamentul pârâtei B.O.la data de 12 decembrie 1996 (contract
nr.01449), deci după soluționarea primului recurs în anulare.
Cauza, fiind
una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă
expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat.
Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul
înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care
cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea-credință, își
are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.
Nici practica
și nici doctrina nu au înțeles însă să recunoască, în toate cazurile, eficiență
distructivă principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe
drepturi decât are. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul
proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului său imobil, a fost
preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului
de bună credință a fost impusă - în baza unor rațiuni cu aplicare mai largă și
care au creat un adevărat principiu -, de preocuparea pentru asigurarea securității
circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
S-a considerat
pe drept cuvânt că legea, care apără proprietatea, urmează să se încline
înaintea unui principiu superior de echitate și de justiție: buna-credință a
cumpărătorului, Din punct de vedere juridic soluția și-a aflat așadar suport în
rațiuni de ordin pracmatic, concretizate în principiul validității aparenței de
drept, a cărui esență este exprimată în adagiul „error communis facit jus”.
Incidența
acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții
privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare
care trebuie să fie comună sau unanimă - și, deasemenea, invincibilă -, și a
unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie
perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
În adevăr, instanțele judecătorești au cerut întotdeauna ca terțul cumpărător
care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credință, adică să nu fi
cunoscut realitatea, și ca eroarea în care a căzut să fie generală și mai cu
seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.
În speță, în
aplicarea acestor principii, se constată că pârâta O.B., nu numai că nu a fost
în eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătoarei Primăria
Municipiului București, eroare ce putea fi evitată prin simpla informare, ci
din contra, intervenind într-un proces ce se desfășura între alții și
solicitând urgentarea lui, a cunoscut realitatea, atât cu privire la calitatea
de proprietar a reclamantei, cât și cu referire la demersul ei judiciar de
apropriere a bunului de care nelegal a fost lipsită.
Cunoscând cine
este adevăratul proprietar al imobilului, solicitând judecătorilor să urgenteze
soluționarea recursului în anulare și prevăzând soluția de admitere a acestuia
în temeiul unei jurisprudențe unanim cunoscute chiar la acea dată, pârâta B.O.a
urmărit instrumentarea în mare grabă a contractului de vânzare-cumpărare și
prin aceasta vătămarea ori păgubirea gravă a adevăratului proprietar, prin
lipsirea lui de un drept legitim.
Nu eroarea
generată de neinformare sau ignoranță, ci speranța în nereușita reclamantei de
a-și revendica bunul, a determinat-o pe pârâtă să încheie contractul de
vânzare-cumpărare, ceea ce pe plan psihologic exclude ideea de credință
legitimă și, corelativ, de bună-credință, iar comportamentul pârâtei răstoarnă
o atare prezumție și, inevitabil, nimicește aparența de drept.
Față de cele ce
preced, soluția dată de Curtea de Apel București se privește ca legală și
temeinică, motiv pentru care recursul în anulare va fi respins ca nefondat.
Văzând și
dispozițiile art.20 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru,
astfel cum au fost modificate și completate prin O. G. nr.34 din 16 august
2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca
nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de
pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.2332 din 11
septembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.
Dă în debit pe
reclamanta S.S.O.cu sumele de 2.088.500 lei și 1.044.250 lei, plus câte 30.000
lei reprezentând taxe judiciare de timbru și timbru judiciar, datorate pentru
instanțele de fond și recurs și pe pârâta B.O.la 1.044.250 lei și 30.000 lei
timbru judiciar, cu același titlu, pentru instanța de apel.
Prezenta
decizie constituie titlu executoriu.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 14 mai 2003.