ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1939/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.2332 din 11 septembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. La apelul nominal s-au prezentat intimata reclamantă S.S.O.personal și asistată de avocat A.D.Ș., precum și intimații pârâți B.O.personal și asistată de avocat A.D.și Municipiul București, prin Primarul general, reprezentat de consilier juridic O.O., lipsind intimata pârâtă S.C. “A.” S.A. Procedura completă. La solicitarea instanței, intimata reclamantă S.S.O.declară că nu mai insistă în judecarea recursului declarat împotriva încheierii din 23.10.2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, în dosar nr.2719/2002, prin care s-a admis cererea de suspendare provizorie a executării deciziei atacate.

Curtea, din oficiu, în conformitate cu art.20 al.5 din Legea 146/1997, privind taxele judiciare de timbru pune în discuție problema timbrării, de către părți, pentru toate fazele procesuale, având în vedere faptul că s-a solicitat și anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta B.O. Astfel, taxele de timbru datorate sunt: - reclamanta S.S.O.datorează pentru instanța de fond – 2.088.500 lei + 30.000 lei timbru judiciar, iar pentru recurs – 1.044.250 lei + 30.000 lei timbru judiciar. - pârâta B.O.datorează pentru apel – 1.044.250 lei + 30.000 lei timbru judiciar. Avocații A.D.Ș. și A.D.solicită judecarea cauzei la acest termen, cu darea în debit a părților, pentru sumele datorate cu titlu de taxe judiciare de timbru.

Reprezentanta Ministerului Public și consilier juridic O.O. sunt de acord cu judecarea pricinii și darea în debit a părților, cu privire la taxele de timbru datorate. Având cuvântul în susținerea recursului în anulare, reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere, în temeiul dispozițiilor art.314 din Codul de procedură civilă, casarea deciziei atacate și, pe fond, respingerea recursului ca nefondat. Avocat A.D.pune concluzii în același sens. Avocat A.D.Ș. solicită respingerea recursului în anulare ca nefondat. Consilier juridic O.O. pune concluzii în sensul admiterii recursului în anulare. C U R T E A Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 27 mai 1998 reclamanta S.S.O.a chemat în judecată pe pârâții S.C.

“A.” S.A., Consiliul General al Municipiului București și B.O.pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.6 situat în București, str.Alecu Russo nr.24-26, sectorul 2. S-a solicitat anularea Dispoziției nr.1672 din 25 noiembrie 1996 a Primăriei Municipiului București și a Contractului de vânzare-cumpărare nr.1449 din 12 decembrie 1996 încheiat de pârâta O.B. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este proprietara apartamentului revendicat, aspect constatat prin sentința civilă nr.9068 din 20 octombrie 1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, hotărâre definitivă și irevocabilă ca urmare a neexercitării apelului și a recursului.

Prin decizia civilă nr.3138 din 15 octombrie 1996 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General și a casat sentința judecătoriei, apartamentul reintrând în proprietatea statului prin Dispoziția nr.1672 din 25 noiembrie 1996 a Primăriei Municipiului București. Mai susține reclamanta că pârâta B.O.a cumpărat apartamentul litigios în baza contractului nr.1449/12 decembrie 1996, sub incidența Legii nr.112/1995 și când vânzările acestor imobile erau suspendate. Prin întâmpinarea din 7 octombrie 1998 pârâta B.O.a invocat, în temeiul art.166 C.proc.civ., excepția autorității lucrului judecat cu referire la capătul de cerere privind revendicarea apartamentului cu motivarea că aceeași acțiune a fost soluționată prin sentința civilă nr.9068 din 20 octombrie 1994 de Judecătoria Sectorului 2 București.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr.3138 din 15 octombrie 1996, a admis recursul în anulare, a casat sentința judecătoriei și a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și S.C. “A.” S.A. Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr.15553 din 11 noiembrie 1998, a admis excepția invocată de pârâta B.O.și a respins acțiunea reclamantei S.S.O.reținând autoritatea de lucru judecat. Tribunalul București – Secția a III-a civilă, prin decizia nr.1067/A din 7 aprilie 1999 a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași judecătorie, reținând că între cele două acțiuni nu există identitate de obiect și de părți.

Soluția tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr.2662 din 19 noiembrie 1999, a respins ca nefondat recursul pârâtei B.O.. În fond după casare, Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr.9044 din 11 iulie 2000, a admis acțiunea formulată de S.S.O.și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.01449 din 12 decembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de S.C. “A.” S.A. și B.O.cu privire la apartamentul nr.6 situat în București, str.Alecu Russo nr.24-26, etaj 1, sectorul 2. Au fost obligate pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu.

Tribunalul București – Secția a III-a civilă, prin decizia nr.496/A din 15 februarie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București prin Primarul General. A admis apelul promovat de pârâta B.O.și a schimbat în tot sentința judecătoriei, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei S. S. O. Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, prin decizia nr.2332 din 11 septembrie 2001, a admis recursul declarat de reclamanta S.S.O., a casat decizia Tribunalului București, în sensul că a respins ca nefondat apelul pârâtei B.O.împotriva sentinței civile nr.9044 din 11 iulie 2000 a Judecătoriei Sectorului 2 București. Împotriva deciziei dată în recurs de Curtea de Apel București, la data de 14 iunie 2002, în temeiul art.330 pct.2 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr.138/2000, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție susținând că hotărârea judecătorească a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În motivarea recursului în anulare s-a susținut că potrivit art.966 C. civ., obligația fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, iar conform art.968 din același cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi ori este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice. Cauzele de nulitate absolută sunt strict determinate de lege, iar cauza ilicită conduce la nulitatea actului juridic.

În speță, se susține în motivarea recursului în anulare, nu poate fi reținută frauda la lege întrucât aceasta presupune folosirea unor mijloace legale în scopuri ilicite, or, în cauză, scopul era unul licit, prevăzut de Legea nr.112/1995, care oferea posibilitatea chiriașului de a cumpăra imobilul închiriat. Astfel, pârâta B.O.a depus cerere pentru cumpărarea imobilului în care locuia în calitate de chiriașă în cadrul termenului prevăzut de art.9 și art.14 din Legea nr.112/1995, iar buna-credință a acesteia nu poate fi pusă sub semnul întrebării întrucât la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare proprietarul imobilului era Consiliul Local al Municipiului București, ca urmare a admiterii recursului în anulare promovat de procurorul general la 15 octombrie 1996. „Aparența de proprietar a statului era evidentă”, în această situație în favoarea pârâtei operând principiul de drept prevăzut de art.486 C.civ..

Împrejurarea că pârâta a formulat cerere de cumpărare a imobilului înaintea soluționării recursului în anulare nu înlătură buna ei credință din moment ce contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după soluționarea acestuia, iar sentința de retrocedare era anulată. S-a cerut admiterea recursului în anulare, casarea deciziei dată de Curtea de Apel București și pe fond, respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva hotărârii prin care s-a respins acțiunea. Recursul în anulare nu este fondat. La data de 26 aprilie 1993 reclamanta S.S.O.a revendicat în justiție apartamentul nr.6 situat în București, str.Alecu Russo nr.24-26, etaj 1, sectorul 2, cu motivarea că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dobândit în nume propriu, în perioada în care era minoră, terenul fiind cumpărat, iar construcția ridicată prin contribuția tatălui reclamantei B.P., de profesie avocat.

În acest sens, reclamanta a depus la dosar contractul autentic de vânzare-cumpărare a terenului și contractul de locațiune de servicii referitor la construirea apartamentului și a susținut că naționalizarea bunului, ce s-a dispus în baza Decretului nr.92/1950, a fost contrară legii deoarece la data trecerii nemișcătorului în proprietatea statului, reclamanta – titulară a dreptului de proprietate era minoră, iar tatăl său, pe numele căruia a operat naționalizarea, era avocat, deci făcea parte dintr-o categorie socială exceptată de la aplicarea decretului. Investită cu soluționarea acelei cauze, Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr.9068 din 20 octombrie 1994, a admis acțiunea reclamantei S.S.O.și a obligat pe pârâții Consiliul Local al Municipiului București și S.C.

“A.” S.A. să-i restituie bunul revendicat. Hotărârea judecătoriei a rămas definitivă prin neapelare. Împotriva acestei sentințe, la data de 19 octombrie 1995, în temeiul art.330 pct.1 C.proc.civ. în redactarea textului în vigoare la acea dată, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care a susținut că hotărârea este nelegală întrucât a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Recursul în anulare a fost admis de Curtea Supremă de Justiție – Secția civilă, care, prin decizia nr.3138 din 15 octombrie 1996, a casat sentința judecătoriei și a respins acțiunea în revendicare promovată de reclamanta S.S.O..

După promovarea recursului în anulare, dar mai înainte de soluționarea lui, la data de 17 aprilie 1996, numita O.B., care nu a fost parte în acel litigiu, s-a adresat cu o petiție olografă Curții Supreme de Justiție (fila 23 dosar nr.3135/1995) în care a arătat că: „ în calitate de chiriașă în imobilul retrocedat cu încălcarea regulilor de competență ale judecătorilor și pentru care Parchetul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat recurs în anulare în ziua de 18.X.1995 cu numărul de dosar 3113/1995, vă rog să binevoiți a aproba cererea mea de a se recurge la citarea cu agent procedural, pentru că judecarea procesului se amână permanent din lipsă de procedură”.

Invocând calitatea de chiriaș urmare a unui schimb de locuință și că domiciliază în imobil împreună cu mama sa în vârstă de 80 de ani, bolnavă, precum și cu o nepoată, numita B.O.a cerut urgentarea soluționării recursului în anulare „având interes în cauză”, după cum a arătat în petiția menționată. Mai înainte de finalizarea (soluționarea) acelui recurs în anulare, la data de 8 august 1996, numita B.O.s-a adresat S.C. “A.” S.A. cu o cerere de cumpărare a apartamentului pe care reclamanta îl revendica în justiție (f.27 dosar nr.2021/2001 al Curții de Apel București). Este adevărat că, S.C. “A.” S.A., ca reprezentantă a Primăriei Municipiului București, a vândut apartamentul pârâtei B.O.la data de 12 decembrie 1996 (contract nr.01449), deci după soluționarea primului recurs în anulare.

Cauza, fiind una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea-credință, își are un incontestabil reflex la nivelul cauzei. Nici practica și nici doctrina nu au înțeles însă să recunoască, în toate cazurile, eficiență distructivă principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă.

Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună credință a fost impusă - în baza unor rațiuni cu aplicare mai largă și care au creat un adevărat principiu -, de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. S-a considerat pe drept cuvânt că legea, care apără proprietatea, urmează să se încline înaintea unui principiu superior de echitate și de justiție: buna-credință a cumpărătorului, Din punct de vedere juridic soluția și-a aflat așadar suport în rațiuni de ordin pracmatic, concretizate în principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este exprimată în adagiul „error communis facit jus”.

Incidența acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare care trebuie să fie comună sau unanimă - și, deasemenea, invincibilă -, și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. În adevăr, instanțele judecătorești au cerut întotdeauna ca terțul cumpărător care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credință, adică să nu fi cunoscut realitatea, și ca eroarea în care a căzut să fie generală și mai cu seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.

În speță, în aplicarea acestor principii, se constată că pârâta O.B., nu numai că nu a fost în eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătoarei Primăria Municipiului București, eroare ce putea fi evitată prin simpla informare, ci din contra, intervenind într-un proces ce se desfășura între alții și solicitând urgentarea lui, a cunoscut realitatea, atât cu privire la calitatea de proprietar a reclamantei, cât și cu referire la demersul ei judiciar de apropriere a bunului de care nelegal a fost lipsită. Cunoscând cine este adevăratul proprietar al imobilului, solicitând judecătorilor să urgenteze soluționarea recursului în anulare și prevăzând soluția de admitere a acestuia în temeiul unei jurisprudențe unanim cunoscute chiar la acea dată, pârâta B.O.a urmărit instrumentarea în mare grabă a contractului de vânzare-cumpărare și prin aceasta vătămarea ori păgubirea gravă a adevăratului proprietar, prin lipsirea lui de un drept legitim.

Nu eroarea generată de neinformare sau ignoranță, ci speranța în nereușita reclamantei de a-și revendica bunul, a determinat-o pe pârâtă să încheie contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce pe plan psihologic exclude ideea de credință legitimă și, corelativ, de bună-credință, iar comportamentul pârâtei răstoarnă o atare prezumție și, inevitabil, nimicește aparența de drept. Față de cele ce preced, soluția dată de Curtea de Apel București se privește ca legală și temeinică, motiv pentru care recursul în anulare va fi respins ca nefondat. Văzând și dispozițiile art.20 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum au fost modificate și completate prin O. G. nr.34 din 16 august 2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.2332 din 11 septembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Dă în debit pe reclamanta S.S.O.cu sumele de 2.088.500 lei și 1.044.250 lei, plus câte 30.000 lei reprezentând taxe judiciare de timbru și timbru judiciar, datorate pentru instanțele de fond și recurs și pe pârâta B.O.la 1.044.250 lei și 30.000 lei timbru judiciar, cu același titlu, pentru instanța de apel. Prezenta decizie constituie titlu executoriu. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2003.