ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4898/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4898/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

5836/3/2010, reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

București prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să constate faptul că reclamantul a îndeplinit obligația legală

prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul că a notificat, în

termenul prevăzut de lege, persoana juridică deținătoare a imobilului preluat

abuziv, respectiv Primăria Municipiului București și a revendicat imobilul, ce

a aparținut părinților săi, M.V. și M.A., situat în București, sectorul 1,

strada L., preluat abuziv de stat, astfel că este îndreptățit să beneficieze de

măsurile reparatorii prevăzute de această lege reparatorie; să fie obligat

pârâtul Primarul General al Municipiului București să emită dispoziție de

acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, pe numele reclamantului, pentru

imobilul situat București, sectorul 1, strada L., compus din teren în suprafață

de 360 mp și două corpuri construcție.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că prin notificarea nr. 470 din 02 februarie 2001,

formulată prin intermediul corpului executorilor judecătorești din cadrul

Judecătoriei sectorului 5, București, a solicitat Primăriei municipiului

București să-i fie restituit în natură imobilul din București, strada L.,

sectorul 1, preluat în mod abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 224/1951.

Deși notificarea a

fost înregistrată în registrul de notificări al executorilor judecătorești din

anul 2001, din cadrul Judecătoriei sector 5 București, aceasta nu a fost

transmisă mai departe Primăriei municipiului București, astfel cum rezultă din

adresa din 20 martie 2008 emisă de Municipiul București - Direcția Juridic,

Contencios, Legislație, care a comunicat faptul că notificarea nu există.

Având în vedere

această situație de fapt, Primăria municipiului București a refuzat să

soluționeze notificarea nr. 470/2001, aferentă imobilului situat în București,

sector 1, strada L.

Prin Sentința civilă

nr. 617 din 28 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea.

S-a reținut în

considerente că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana

îndreptățită va notifica în termen de 6 luni (prelungit cu încă 12 luni) de la

data intrării în vigoare a acestui act normativ, persoana juridică deținătoare,

solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate

mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil, iar

potrivit alin. (3) al aceluiași articol, notificarea va fi comunicată prin

executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție

teritorială se află imobilul.

De asemenea, conform

alin. (4) notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror

autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la

alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține

imobilul, iar potrivit alin. (5) nerespectarea termenului prevăzut pentru

trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În speță, tribunalul

a reținut că prin adresa din 20 martie 2008 emisă de PMB - Direcția de

Contencios Juridic, Legislație s-a comunicat că nu este înregistrată vreo

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește imobilul situat

București, sectorul 1, strada L.

Deși reclamantul a

depus la dosar o copie a unei notificări, aceasta nu poartă vreun număr de

înregistrare sau un alt element prin care să poată fi identificată. Totodată,

s-a constatat că reclamantul nu a prezentat instanței originalul acestei

notificări, ci doar a depus o cerere care poartă o dată de înregistrare, dar în

cuprinsul căreia de asemenea, nu se precizează niciun număr de înregistrare sau

un număr al notificării.

Faptul că în

registrul executorilor judecătorești din anul 2001, din cadrul Judecătoriei

sector 5 București, figurează o notificare, nu este suficient pentru a

concluziona că respectiva notificare este chiar cea invocată în prezenta cauză,

atât timp cât aceasta din urmă nu poartă niciun număr de înregistrare sau un

alt element de identificare care să confirme cele susținute de reclamant.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul M.C., care a criticat soluția pentru

netemeinicie și nelegalitate.

În apel a fost

încuviințată administrarea probei cu înscrisuri, iar la solicitarea instanței,

Judecătoria sectorului 5 București a comunicat la dosar adresa din 25 ianuarie

2011, prin care a arătat că, în urma verificărilor efectuate în arhiva

judecătoriei nu au fost găsite dovezile de comunicare a notificării din 02

ianuarie 2001, fiind depus în copie certificată, pentru conformitate cu

originalul, Registrul de notificări al executorilor judecătorești din anul

2001, în care a fost înregistrată notificarea nr. 470 din 02 februarie 2001,

precum și adresa din 22 martie 2011, prin care s-a comunicat instanței că

notificarea din 02 februarie 2001 nu a fost găsită, în materialitatea ei,

întrucât în arhiva instanței a fost păstrat numai registrul de notificări al

executorilor judecătorești pe anul 2001.

Prin Decizia nr.

673/A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis

în parte acțiunea. A constatat că reclamantul a intentat notificare în termenul

prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul situat în

București, str. L., sector 1. A fost obligat intimatul Municipiul București

prin Primarul General să emită dispoziție prin care să soluționeze notificarea

din 02 februarie 2001.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a depus la dosar un înscris

intitulat "Notificare" datat 24 ianuarie 2001, semnat de acesta și

certificat pentru conformitate cu originalul.

S-a constatat că,

într-adevăr, pe exemplarul exhibat de reclamant nu se află niciun număr de

înregistrare la executorul judecătoresc dar că în cauză au fost administrate

probe, constând în copie certificată pentru conformitate cu originalul de pe

Registrul de notificări al executorilor judecătorești care cuprinde două

rubrici pe numele reclamantului M.C., reprezentând "data

înregistrării" - 02 februarie 2001, "numele persoanei

notificate" - Primăria Municipiului București, "data comunicării

notificării prin agentul procedural sau poștă" - unde nu este scris nimic

și "observații", unde la prima rubrică este trecut nr. 469, iar la

cea de-a doua rubrică este trecut nr. 470.

Cu referire la aceste

probe administrate în cauză, Curtea a constatat că în aceeași zi, 02 februarie

2001, reclamantul a înregistrat la executorul judecătoresc din cadrul

Judecătoriei sector 5 București două notificări diferite, înregistrate la

executorul judecătoresc sub numere diferite, respectiv nr. 469 din 02 februarie

2001 și nr. 470 din 02 februarie 2001, ambele trebuind a fi comunicate

Primăriei Municipiului București.

Prin dispozițiile

art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a impus persoanelor care se

pretindeau îndreptățite în sensul legii, de a înregistra notificarea prin

intermediul executorului judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei

circumscripție teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei

circumscripție își are sediul persoana juridică deținătoare a imobilului.

Primăria municipiului București, ca entitate căreia îi era adresată

notificarea, își are sediul în sectorul 5, astfel că reclamantul a înregistrat

ambele notificări, prin care notifica două imobile situate în sectorul 1, la

executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București.

Din probele

suplimentare efectuate în faza de apel s-a reținut că notificarea înregistrată

în Registrul de notificări al executorilor judecătorești sub din 02 februarie

2001 a fost primită de către Primăria municipiului București, care prin adresa

din 18 aprilie 2001 a comunicat reclamantului că a fost înaintată spre

competentă soluționare către Prefectura București, însă cea de-a doua

notificare, înregistrată în Registrul de notificări al executorilor

judecătorești sub nr. 470 din 02 februarie 2001, nu a mai fost regăsită fizic,

în materialitatea sa, în arhiva Judecătoriei sectorului 5, și nici vreo dovadă

de comunicare a acesteia către instituția destinatară.

În consecință, Curtea

a constatat ca fiind fundamentată susținerea reclamantului conform căreia

pierderea notificării nr. 470/2001 nu îi este imputabilă acestuia, din moment

ce acesta și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 22 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 și a înregistrat notificarea la executorul judecătoresc, care avea

obligația de a o înregistra și de a o comunica entității notificate, în baza

acelorași dispoziții legale.

În speță, executorul

judecătoresc și-a îndeplinit doar obligația de înregistrare a notificării în

Registrul de notificări al executorilor judecătorești, sub nr. 470 din 02

februarie 2001, dar nu și obligația de a o comunica entității notificate.

Pentru culpa

constatată a executorului judecătoresc, Curtea a reținut că este nelegală

soluția adoptată de tribunal, de a-l decade pe reclamant din dreptul de a

solicita soluționarea pe fond a notificării nr. 470/2001, privind imobilul

situat în București, str. L., deoarece în speță reclamantul a respectat

prevederile Legii nr. 10/2001 și a înregistrat notificarea, la executorul

judecătoresc, înăuntrul termenului de decădere prevăzut de lege.

Cu privire la cel

de-al doilea capăt de cerere - privind obligarea intimatului-pârât de a emite

dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul

situat în București, str. L., sector 1, Curtea a constatat că tribunalul a respins

pe fond și acest capăt de cerere, astfel că nu se poate dispune trimiterea spre

rejudecare la tribunal, deoarece nu sunt întrunite cerințele art. 297 alin. (1)

C. proc. civ.

De asemenea, s-a

reținut că abia la acest moment s-a constatat, pe cale judiciară, că

reclamantul și-a respectat obligația impusă de art. 22 din lege, în sensul că a

înregistrat la executorul judecătoresc și în termenul prescris de lege,

notificarea nr. 470/2001 însă, din nicio probă administrată în cauză nu a

reieșit că Primăria ar fi fost învestită cu soluționarea notificării.

În consecință, s-a

apreciat că instanțele nu se pot pronunța direct pe fondul notificării,

deoarece nu sunt îndeplinite condițiile reglementate prin dispozițiile art. 25

din lege, potrivit cărora în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării (...) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin

decizie/dispoziție motivată, reținându-se pe acest aspect și cele statuate prin

Decizia în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte,

Secțiile Unite (în sensul că, în cazul când unitatea deținătoare sau învestită

cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen

de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, "se impune ca instanța

învestită să evoce fondul să constate, pe baza materialului probator

administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură).

În consecință,

instanța are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării doar în

situația în care entitatea notificată nu se pronunță asupra notificării, deși

au trecut 60 de zile de la înregistrarea acesteia.

Or, în speță,

intimatul-pârât nu se află în culpă de a nu fi soluționat notificarea în termen

de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, deoarece executorul judecătoresc

din cadrul Judecătoriei sectorului 5 București este cel care nu și-a îndeplinit

obligația legală și nu a comunicat notificarea din 02 februarie 2001 către

Primăria Municipiului București.

Pentru aceste motive,

în privința celui de-al doilea capăt de cerere, în temeiul dispozițiilor art.

25 alin. (1) rap. la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a obligat

intimatul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție prin

care să soluționeze notificarea din 02 februarie 2001.

Împotriva deciziei a

declarat recurs Municipiul București care a formulat critici sub următoarele

aspecte:

- Potrivit art. 22

din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită urma să notifice unitatea

deținătoare înăuntrul unui termen care s-a împlinit la data de 14 februarie 2002,

în cadrul unei proceduri speciale care trebuia îndeplinită prin intermediul

executorului judecătoresc, cel care transmitea notificarea.

- Conform art. 5 din

Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului și a condițiilor prevăzute pentru

trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii.

- Notificarea depusă

la dosar nu prezintă vreun număr de înregistrare sau ștampilă a unității

deținătoare sau orice alt element din care să rezulte că a fost înregistrată la

instituția recurentă.

Nu este suficient că

în registrul de înregistrări al executorului judecătoresc din cadrul

Judecătoriei sectorului 5 figurează o cerere cu nr. 470, deoarece aceasta nu

conține niciun element de identificare care să confirme cele susținute de către

reclamant.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul nu a depus

întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar prin

concluziile scrise a solicitat respingerea recursului.

Analizând criticile deduse

judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit

următoarelor considerente:

- Trimiterea pe care

o face recurentul la dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 este pur

formală și nu se constituie în motiv de critică împotriva deciziei din apel, în

condițiile în care aceasta a justificat, prin soluția adoptată, de ce

reclamantul nu se situează în afara termenului de a solicita soluționarea

notificării, netransmise (independent de vreo culpă a acestuia) unității

deținătoare.

Ignorând verificarea

jurisdicțională anterioară și statuările instanței de apel, recurentul se

limitează la a reitera textul de lege, fără a explica în ce ar consta aplicarea

greșită a acestuia, pentru a putea face obiect de analiză în calea de atac a recursului.

- Tot astfel, în mod

incoerent se face referire la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, pentru

a se susține că nerespectarea termenului și a condițiilor prevăzute pentru

trimiterea notificării ar atrage decăderea din dreptul de a solicita măsuri

reparatorii.

Pe de o parte, textul

menționat reglementează o cu totul altă situație, aceea în care s-au acordat

despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România pentru

reglementarea problemelor financiare în suspensie, așa încât persoanele astfel

despăgubite nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri

reparatorii în echivalent.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar proceda (în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.) la o

analizare a criticii cu referire la dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 - cele care sancționează cu decăderea din dreptul de a mai cere

măsuri reparatorii în ipoteza netransmiterii notificării în termenul legal -

aceasta este nefondată.

Astfel, instanța de

apel a motivat de ce, în condițiile în care culpa netransmiterii notificării

către unitatea deținătoare nu aparține notificantului ci executorului

judecătoresc, nu poate fi sancționată persoana îndreptățită.

Or, fără să combată

argumentele instanței, recurentul afirmă că ar trebui să se aprecieze asupra

pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii.

Sancțiunea decăderii,

așa cum este instituită prin dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, este însă îndreptată împotriva unei atitudini culpabile a părții care,

nesocotind prescripțiile legii din motive imputabile, se situează în afara

termenului de transmitere a notificării.

În speță însă,

instanța anterioară a stabilit, pe baza analizei probelor administrate, că

notificarea a fost transmisă în termen de către petent la executorul

judecătoresc (alături de o altă notificare, având nr. 469/2011 și care a fost

înaintată de executor Primăriei Municipiului București și mai departe de către

aceasta, Prefecturii), dar că acesta nu și-a îndeplinit obligația de a o

comunica unității care trebuia să soluționeze această notificare.

- Susținerea potrivit

căreia notificarea depusă la dosar nu prezintă număr de înregistrare sau

ștampilă a unității deținătoare este lipsită de pertinență raportat la problema

care a fost supusă dezbaterii judiciare și pe care a dezlegat-o instanța

anterioară.

În mod evident

notificarea nu putea să aibă menționat numărul de înregistrare de la unitatea

deținătoare câtă vreme s-a stabilit că nu i-a fost transmisă acesteia

solicitarea petentului (fiind motivul pentru care, de altfel, instanța a

apreciat asupra incidenței art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a

faptului că pentru unitatea deținătoare nu a curs termenul reglementat de acest

text în absența învestirii sale).

- De asemenea,

critica recurentului conform căreia cererea nr. 470/2001 nu conține elemente de

identificare pentru a confirma susținerile recurentului, ignoră toate celelalte

elemente coroborate de instanță (notificarea depusă, copie de pe registrul

executorilor judecătorești, transmiterea către Primăria Municipiului București,

a unei alte notificări, cu nr. 469, depusă de același petent, în aceeași zi)

pentru a trage concluzia că solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii a

privit imobilul din București, str. L. și că pierderea acesteia nu este

imputabilă părții.

În consecință, se va

constata, potrivit considerentelor expuse, că instanța a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 22 și art. 25 din Legea nr. 10/2001, astfel încât

nu este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul

urmând să fie respins ca nefondat.

În baza art. 274

alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de

judecată către intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general,

împotriva Deciziei nr. 673 A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Obligă pe

recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 868 RON către

intimatul-reclamant M.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 iunie 2012.

Procesat

de GGC - NN