ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4741/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 29 ianuarie 2009, reclamantele A.I. și A.M.N.G. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia, în calitatea sa de unitate deținătoare, la restituirea în natura a imobilului situat în București, Str. Calea Victoriei, imobil compus din teren în suprafața de 2.662 mp și construcții în suprafața de 886 mp, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, urmare a concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, reclamantele au depus o precizare de acțiune în care au arătat că imobilul a cărui restituire se solicită, situat la adresa menționată, este compus din teren în suprafață de 2.722 mp, iar construcțiile ocupă suprafața totală de 927 mp, corpul principal având suprafața construită la sol de 728 mp, compus din subsol, parter, etajul 1 parțial și etajul 2 parțial, iar corpul secundar având suprafața construită la sol de 199 mp, compus din parter și etaj.

În motivarea acțiunii reclamantele au arătat faptul că au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, în termen legal și în calitate de persoane îndreptățite, cerere de restituire în natura a imobilului, notificarea a fost expediată prin intermediul executorului judecătoresc sub nr. 1065 din 16 iulie 2001 și formează obiectul Dosarului nr. 6615 al Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București, nefiind soluționată. Reclamantele au invocat decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, și au susținut că, într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente.

Cu privire la situația dreptului de proprietate asupra imobilului din Calea Victoriei sector 1 s-a arătat în motivarea acțiunii că, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 18666 din 24 iunie 1926 la Grefa Tribunalului Ilfov, secția notarială și transcris din 24 iunie 1926 în registrul de transcripțiuni, E.L.C. a dobândit prin cumpărare de la mama sa, E.G.M., dreptul de proprietate asupra imobilului, „cu tot terenul, construcțiile și toate îmbunătățirile existente”. Conform procesului-verbal întocmit la data de 22 februarie 1944 de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare, imobilul proprietatea E.L.C. din Calea Victoriei era compus din suprafața de teren de 2.662 mp și o construcție compusă din pivniță la subsol, parter și un etaj.

Potrivit adresei din 14 februarie 2003 a Direcției de Impozite și Taxe Locale a sectorului 1, E.L.C. a figurat cu rol fiscal pentru imobilul în discuție, inclusiv în perioada 1946-1950, DITL Sector 1 nedeținând nici data și nici motivul închiderii rolului. Reclamantele au mai susținut că ulterior au aflat despre existența unui act de donație autentificat din 03 mai 1949, act prin care autoarea E.L.C. ar fi donat imobilul în discuție către A. (Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu URSS).

La mai puțin de trei ani de la încheierea actului de donație, A. a cedat folosința asupra imobilului din Calea Victoriei către „Fondul Literar” al Scriitorilor din R.P.R., primind în schimb folosința asupra unui alt imobil din Bulevardul Ana Ipătescu, așa cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 12 martie 1952. Uniunea Scriitorilor din România a continuat să posede imobilul în litigiu, iar încercarea acesteia de a-și constitui un titlu valabil asupra imobilului a fost sortită eșecului (a se vedea în acest sens sentința civilă nr. 8376 din 09 septembrie 1994 a Judecătoriei Sectorului 1). După ce, la 12 martie 1952, A. a cedat folosința imobilului în favoarea „Fondului Literar ” al Scriitorilor din R.P.R., prin cererea din 25 ianuarie 1964 adresată Secției Gospodăriei de Partid a CC al P.M.R., aceeași A. a solicitat ca imobilul din Calea Victoriei să treacă din proprietatea sa la Sfatul Popular.

Prin decizia nr. 293 din 29 ianuarie 1964, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a decis „transmiterea, fără plată, pe data de 27 ianuarie 1964, în proprietatea Statului și administrarea Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie a imobilului situat în Calea Victoriei nr. 115 în valoare de 1.000.000”. În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua, art. 25 alin. (1), art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 21 alin. (2) din Constituția României și dispozițiile art. 112 și 224 C. proc.

civ. La data de 13 aprilie 2010, Uniunea Scriitorilor din România a depus la dosarul cauzei cerere de intervenție accesorie, în interesul pârâtului, întemeiată pe dispozițiile art. 49 C. proc. civ. și pe cele ale Legii nr. 10/2001, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În motivarea acesteia s-a arătat că actul de donație încheiat în 1948 a făcut obiectul Dosarului nr. 2986/1999, acțiunea în constatarea nulității donației fiind respinsă ca neîntemeiată de către Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 488/2000. Prin decizia nr. 192/2001 Curtea de Apel București a respins apelul, iar judecata recursului declarat de reclamanți este suspendată. S-a mai susținut de către intervenientă că preluarea de către stat nu se circumscrie preluărilor abuzive, astfel că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin sentința nr. 568 din 21 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea precizată și a dispus restituirea în natură către reclamante a imobilului în litigiu. A respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientă Uniunea Scriitorilor din România. A fost obligat pârâtul la 2.200 lei cheltuieli de judecată către reclamante.

Pentru a se pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Decizia civila nr. 1965/ A din 06 decembrie 2006 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă (prin care s-a constatat nulitatea actului de donație autentificat sub nr. 4929 din 03 mai 1949 și prin care s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu) se bucură de autoritate de lucru judecat, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevăd condiția de a se constata nulitatea absolută pe cale judecătorească doar pentru donațiile încheiate în formă autentică, legiuitorul având în vedere că forma autentică reprezintă o condiție ad valaditatem.

În acest context, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește actul de donație încheiat în 1948 și care face obiectul Dosarului nr. 2986/1999, în care au fost pronunțate sentința civilă nr. 488/2000 și decizia nr. 192/2001, nu s-a făcut dovada că ar fi fost încheiat în formă autentică pentru a deveni incidență condiția constatării judecătorești a nulității donației. De altfel, dacă primul act de donație ar fi fost încheiat în formă autentică și, deci, ar fi operat transferul dreptului de proprietate, nu s-ar mai fi justificat necesitatea încheierii în anul următor a unui nou act de donație. Având în vedere cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că, în concordanță cu art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului în discuție a fost una abuzivă și cade sub incidența acestui act normativ.

Cu privire la calitatea de persoane îndreptățite în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că, așa cum rezultă din registrul de născuți pe anul 1878 nr. 571, la data de 05 decembrie 1878 s-a născut E., fiica lui G. și a E.M. Aceasta s-a căsătorit în anul 1899 cu L.L.C., așa cum rezultă din copia Registrului pentru Căsătoriți pe anul 1899, devenind astfel E. sau H.C. Conform certificatului de moștenitor de calitate din 28 octombrie 1998 emis de BNP - M.M. de pe urma defunctei E.C. sau H.C., decedată la data de 30 iunie 1972, cu ultimul domiciliu în imobilul Calea Victoriei, au rămas ca moștenitori A.M.C., nepot de soră predecedată și G.E.H., nepoată de soră predecedată, fiecare cu o cotă de câte VI din masa succesorală.

Conform certificatului de moștenitor nr. X/2000 emis de BNP – K.N. de pe urma defunctului A.M.C. decedat la 15 octombrie 2000, au rămas drept moștenitoare A.I. și A.M.N.G., în calitate de fiică și respectiv soție supraviețuitoare. Conform certificatului de moștenitor nr. X/1986 emis de Notariatul de Stat Sector 1 de pe urma defunctei G.E.H., decedată la data de 22 septembrie 1986, a rămas drept moștenitor G.G. Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 1404 la data de 06 decembrie 2007 la BNP – A.D.R.L., G.G. a cesionat în favoarea reclamantei A.I., cota de 1/ 1 din imobilul în litigiu. În ceea ce privește modalitatea de reparație, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, reparația se face, în principiu, prin restituire în natură și doar atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Ținând seama de raportul de expertiză efectuat în cauză, prin care a fost identificat imobilul, reținând că imobilul este deținut de pârât și nu a fost înstrăinat, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru restituirea acestuia în natură către reclamanți. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel, în termenul legal, pârâtul Municipiul București și intervenienta Uniunea Scriitorilor din România, criticând-o pentru nelegalitate. Pârâtul Municipiul București a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea și a dispus restituirea în natură a imobilului, fără a avea în vedere că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 fac vorbire de precizarea persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G.

nr. 498/2003). Pct. 28.1. din aceeași hotărâre condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire. în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Totodată, în Capitolul I pct. 1 lit. e) din același act normativ se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.

Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit în mod succesiv de legiuitor tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerii notificării. Apelantul pârât a mai arătat că dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se aplică doar imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar în art. 2 alin. (1) din legea susmenționată se definește noțiunea de imobile preluate în mod abuziv, imobilul în discuție fiind donat în mod definitiv către Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu URSS.

Același apelant a susținut că nu se putea dispune restituirea în natură a imobilului, întrucât acesta este afectat de lucrări de utilitate publică, respectiv canal, apă, gaze. În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, apelantul-pârât a apreciat că, în cauză, nu își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu se află în culpă procesuală. Intervenienta Uniunea Scriitorilor din România a formulat motive de apel expuse prin două cereri separate și a susținut următoarele: Reclamantele-intimate nu s-au conformat obligației impuse de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul că nu au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate, în original, astfel încât, în aceste condiții, nu a existat un refuz al unității deținătoare de a soluționa notificarea.

Imobilul revendicat nu se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, nefiind imobil preluat în mod abuziv de către stat, acesta fiind donat în anul 1948, în mod definitiv către Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu URSS, Consiliul General al Municipiului București transmițând acest imobil către Uniunea Scriitorilor din România. Prin sentința pronunțată, instanța de fond a ignorat în totalitate poziția Uniunii Scriitorilor, căreia i-a fost transferat imobilul în întregime, nu a motivat respingerea cererii de intervenție și nu a avut în vedere împrejurarea că imobilul face parte din patrimoniul valorilor publice, fiind afectat în totalitate de lucrări de utilitate publică.

Se susține că instanța de fond a considerat, în mod greșit, că pârâtul Municipiul București este deținătorul imobilului și nu Uniunea Scriitorilor din România și nu a avut în vedere că acest imobil a fost donat în mod voluntar și definitiv. În cel de-al doilea set de motive de apel, intervenienta a susținut că prima instanță s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, fiind încălcate dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că a dispus restituirea în natură a imobilului, deși obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului. Pe fond, criticile vizează faptul ca imobilul nu se circumscrie obiectului de reglementare al Legii nr. 10/2001, nefiind imobil preluat în mod abuziv datorită existenței actului de donație din anul 1948, în prezent acesta nefiind constatat nul în mod irevocabil.

De asemenea, se susține ca reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei acestora, E.L.C., asupra întregului imobil. Diferența între suprafața de 2.262 mp înscrisă în procesul-verbal nr. x/1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare și suprafața de 2.722 mp ce face obiectul precizării depuse la ultimul termen de judecată, precum și existența unui alt corp de construcție, distinct de cel menționat în cuprinsul procesului-verbal mai sus menționat, nu au putut fi lămurite prin concluziile celor două rapoarte de expertiză administrate în prezenta cauză. Cu toate acestea, prin sentința civilă apelată prima instanță de fond a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul București, str. Calea Victoriei, sector 1, compus din teren în suprafață de 2722 mp astfel cum este identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul P.R.C.

Prin decizia nr. 677/ A din 29 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins cele două apeluri, ca nefondate. În considerentele acestei decizii s-au reținut următoarele: În ceea ce privește critica expusă de ambii apelanți, vizând nerespectarea obligației de a depune actele doveditoare ale proprietății de către reclamante, instanța de apel a reținut că, potrivit chiar documentației remise la dosarul de fond de către pârâtul Municipiul București, reclamantele au formulat la fila 91 a dosarului administrativ o cerere înregistrată din 18 iulie 2008 prin care au indicat totalitatea înscrisurilor depuse în dovedirea dreptului de proprietate. In cadrul acestei cereri se solicita în mod expres analizarea dosarului și emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului.

Termenul de 60 de zile invocat de către apelantul-pârât curge de la data formulării acestei cereri, respectiv de la 18 iulie 2008, fiind împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată, 29 ianuarie 2009, așa încât reclamantele sunt îndrituite a se adresa instanțelor de judecată. Atât pârâtul Municipiul București cât și intervenienta Uniunea Scriitorilor din România au invocat că imobilul în discuție nu se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

Această critică a fost apreciată ca nefondată, deoarece, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele donate statului sau altor persoane juridice, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate în formă autentică prevăzute de art. 813 C. civ., dacă a fost admisă acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În ceea ce privește imobilul în litigiu, au fost încheiate două acte de donație: unul datat 1948, neîncheiat în formă autentică și care face obiectul unui litigiu ce nu a fost finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă precum și, ulterior, contractul de donație autentificat sub nr. 4929 din 3 mai 1949 ce a fost constatat nul în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1849 din 6 noiembrie 2007 a Curții de Apel București.

Așa cum corect a reținut instanța de fond, decizia civilă nr. 1965/ A din 6 decembrie 2006 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1849 din 6 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, are putere de lucru judecat în ceea ce privește constatarea nulității absolute, dar și în ceea ce privește constatarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil. În ceea ce privește donația din anul 1948, invocată de apelanți, aceasta cade sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) enunțate, respectiv, nefiind încheiată în formă autentică, imobilul cu privire la care poarta intră în categoria imobilelor preluate fără titlu valabil. De altfel, împrejurarea că ulterior a fost încheiat un contract autentic de donație „cu respectarea dispozițiilor art. 813 C. civ.”, nu poate conduce decât la concluzia că primul contract de donație nu respecta forma solemnă, autentică prevăzută de lege.

Critica formulată de intervenienta apelantă, referitoare la nemotivarea respingerii cererii de intervenție, a fost considerată nefondată, instanța de fond făcând referiri exprese în considerentele expuse la susținerile intervenientei. De asemenea, în mod corect, prima instanță a considerat ca fiind „unitate deținătoare” Municipiul București și nu intervenienta, care are numai un drept de administrare asupra imobilului în litigiu. De altfel, pârâtul Municipiul București nu a contestat calitatea sa de entitate deținătoare, în caz contrar, fiind obligat să procedeze conform dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv să identifice și să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare ale unității deținătoare.

Prin motivele de apel, dar și prin concluziile scrise formulate de intervenienta s-a contestat și calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor, susțineri ce au fost apreciate de instanța de apel ca nefondate, pentru următoarele: Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 iunie 1926 la Grefa Tribunalului Ilfov, secția notarială și transcris din 24 iunie 1926 în registrul de transcripțiuni, E.L.C. a dobândit prin cumpărare de la E.G.M., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Calea Victoriei, „cu tot terenul, construcțiile și toate îmbunătățirile existente.” În această vânzare au fost cuprinse și toate bunurile mobile aflate în acest imobil. Din adresa din 14 februarie 2003 a Direcției de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 rezultă că E.L.C.

a figurat cu rol fiscal pentru imobilul în discuție inclusiv în perioada 1946-1950, DITL Sector 1 nedeținând nici data și nici motivul închiderii rolului. Conform adresei nr. X/2005 emisă de CGMB - AFI se retine că imobilul a fost donat de către E.L.C., născută M. către A. (Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu URSS), iar prin decizia nr. 293/1964 Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a dispus transmiterea, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 466 din 31 decembrie 1960, fără plată, pe data de 27 ianuarie 1964, în proprietatea Statului și administrarea Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie a imobilului situat în Calea Victoriei în valoare de 1.000.000. Prin Hotărârea C.G.M.B.

nr. 9/1007 a fost transferat imobilul în folosință gratuită pe o perioadă de 49 ani către Uniunea Scriitorilor din România. Înscrisul sub semnătură privată prezentat în fața instanței de apel și intitulat „Act de vânzare-cumpărare”, datat 10 iulie 1925 (filele 98 - 104) nu a fost avut în vedere de către Curte în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate, întrucât conținutul acestui act este reluat în întregime în actul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 iunie 1926 la Grefa Tribunalului Ilfov, menționat mai sus și care poartă mențiunea Direcției Municipiului București a Arhivelor Naționale, fiind certificată în acest mod autenticitatea sa. Așadar, admiterea unei cereri de înscriere în fals cu privire la înscrisul sub semnătură privată nu ar putea conduce la o altă concluzie juridică chiar în ipoteza declarării falsului, fiind o tergiversare inutilă a soluționării cauzei.

Pe de altă parte, calitatea procesuală activă a reclamantelor a fost analizată și în cadrul litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație, considerentele expuse având putere de lucru judecat. Apelanta-intervenienta a mai invocat în cadrul motivelor de apel că prima instanță s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut. Curtea a apreciat că, în mod corect, tribunalul, având în vedere refuzul nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea, a soluționat pe fond notificarea, în raport de îndrumările obligatorii ale Deciziei XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind încălcate dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Titularul obligației de restituire a imobilului este pârâtul Municipiul București, hotărârea judecătorească fiindu-i opozabilă și intervenientei Uniunea Scriitorilor din România.

Apelanții au mai susținut că imobilul ce a fost restituit în natură este afectat de utilități publice, însă, conform concluziilor lucrării de specialitate efectuată în cauză precum și adreselor emise de autoritățile abilitate, aparținând chiar pârâtului, aceste susțineri nu au suport probator. Împrejurarea că s-au efectuat adrese între pârât și intervenientă pentru demararea unor lucrări pentru consolidarea și refacerea imobilului nu poate conduce la concluzia că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 1 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, republicată. Diferența între suprafața de teren solicitată inițial de reclamante și cea rezultată din măsurătorile efectuate de către expert nu poate fi considerată plus petita, de vreme ce reclamantele și-au precizat cererea în raport de concluziile raportului de expertiză.

De asemenea, expertul a precizat că imobilul nu a suferit de-a lungul timpului modificării ale suprafeței și a celor două corpuri de clădire, fiind bine delimitat de garduri de beton și calcane. De altfel, asupra concluziilor raportului de expertiză nu s-au formulat obiecțiuni, iar diferența respectivă provine din metoda de efectuare a măsurătorilor având în vedere intervalul de timp scurs între anii 1926 și 2010. Critica formulată de pârâtul,Municipiul București vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată a fost găsită nefondată, dat fiind culpa procesuală în care se află această parte prin nesoluționarea notificării în termenul legal și „căderea în pretenții”, în cauză fiind îndeplinite dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București și intervenienta Uniunea Scriitorilor din România. Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât Municipiul București a susținut următoarele: Imobilul în litigiu nu se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv, deoarece a fost donat de către E.L.C. către A., iar Municipiul București nu are calitatea de unitate deținătoare, în condițiile în care imobilul a fost transferat în folosință gratuită către Uniunea Scriitorilor din România.

Același recurent mai arată că, potrivit dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuia să fie însoțită de acte doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și acte privind calitatea de moștenitor, iar înscrisul sub semnătură privată intitulat „act de vânzare-cumpărare” datat 10 iulie 1925 nu face dovada dreptului de proprietate, neconstituind titlu de proprietate. Intervenienta Uniunea Scriitorilor din România a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta intervenienta arată că instanța de apel a încălcat dreptul intervenientei la apărare și la un proces echitabil, deoarece nu i-a acordat posibilitatea de a lua cunoștință de înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată și i s-a respins cererea de înscriere în fals.

În acest mod, s-a încălcat și art. 129 C. proc. civ., care impunea ca instanța să se implice major, printr-un rol cu adevărat activ, efectiv și nu formal, dispunând măsuri legale pentru cercetarea înscrisurilor aduse de reclamanți. Pe acest considerent, recurenta intervenienta solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a beneficia de o judecată echitabilă a apelurilor promovate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta intervenienta reia critica dezvoltată anterior, privind rolul activ al instanței și dreptul la un proces echitabil. în continuare, arată că este nemulțumită în totalitate de modul în care au fost soluționate celelalte motive de apel, precum și de modul în care instanța de apel a înțeles să se îndepărteze, prin decizia dată, de susținerile sale și să acrediteze susținerile reclamanților.

Dacă instanța de apel ar fi aprofundat analiza cauzei sub toate aspectele, ar fi putut stabili că L.C., în perioada de după cel de-al doilea război mondial, exact când imobilul în litigiu a fost donat Stalului Român, făcea parte din conducerea țării, fiind un apropiat al lui G.G.D. și că, față de poziția pe care o avea, sub nicio formă nu s-ar fi putut face presiuni asupra soției sale, spre a dona casa M. Așa s-a și ajuns la anularea irevocabilă a donației pe motive nereale și nici nu s-a ținut seama de faptul că imobilul respectiv face parte din domeniul public al statului și este categorisit ca monument protejat de lege. Prin întâmpinare, intimații reclamanți au solicitat respingerea recursului declarat de pârât și constatarea nulității recursului declarat de intervenientă, întrucât criticile invocate nu se încadrează în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. In subsidiar, în cazul respingerii excepției nulității recursului, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În ședința publică din 22 iunie 2012, după împlinirea termenului de recurs, recurenta intervenientă a depus la dosar „precizare a motivelor de recurs și completare a motivelor de recurs cu motive de ordine publică”. Dezvoltând motivele de recurs invocate inițial, recurenta arată, în ceea ce privește pct. 8 al art. 304, că instanța a schimbat natura juridică a notificării, prin care s-a solicitat restituirea imobilului donat prin actul de donație din 1948, făcându-se referire la pretinsele vicii de formă ale acestuia, iar instanța a făcut referire la actul de donație autentic din 1949, schimbând astfel clauzele notificării.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, se susține, în precizarea depusă la dosar, că decizia nr. 1965/ A din 06 decembrie 2006 nu soluționează problema nulității sau a nevalabilității actului de donație din 1948 și nici problema existenței unui titlu valabil de preluare de la autorii reclamanților. Este nerelevant dacă preluarea imobilului de la A. în patrimoniul statului s-a făcut în mod abuziv, deoarece nu A. pretinde calitatea de persoană îndreptățită. Dimpotrivă, prin însăși notificarea formulată, reclamanții arată că preluarea abuzivă s-a făcut nu în patrimoniul statului, ci în patrimoniul unei persoane juridice. Ca motive de ordine publică, se susține incidența art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., în sensul că instanțele nu au avut în vedere autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 488 din 4 iulie 2000 a Tribunalului București, prin care s-a respins acțiunea reclamanților de constatare a nulității actului de donație din 1948. De asemenea, se susține, ca motiv de ordine publică, cel prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia se arată că instanțele au dat mai mult decât s-a cerut, în sensul că prin notificare s-a invocat preluarea abuzivă efectuată în baza actului de donație din 1948, în vreme ce instanțele au constatat preluarea abuzivă prin raportare la actul de donație din 1949 și Decretul nr. 460/1960. Astfel instanțele au depășit limitele învestirii, exprimate în cuprinsul notificării formulate.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, înalta Curte a respins-o, apreciind că, cel puțin în parte, criticile intervenientei se pot încadra în prevederile art. 304 C. proc. civ. De asemenea, s-a pronunțat și cu privire la calificarea motivelor invocate ulterior de intervenientă, încadrate de acesta în prevederile art. 304 pct. 5 și 6 C. proc. civ., în sensul că poate fi considerat motiv de ordine publică doar cel în cadrul căruia se invocă autoritatea de lucru judecat, nu și motivul referitor la pronunțarea instanței asupra unui alt act de donație decât cel indicat în notificare.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele: Prima critică, a recurentului pârât, în cadrul căreia se susține că imobilul în litigiu nu se încadrează în categoria imobilelor preluate de stat în mod abuziv, nu este fondată, această susținere venind în contradicție cu dispozitivul și considerentele deciziei nr. 1965/ A din 6 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 1849 din 6 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin hotărârea menționată s-a stabilit fără echivoc faptul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu.

In cadrul acelui litigiu instanța a analizat raporturile existente între A. și Statul Român și a stabilit că statul este continuatorul în drepturi și obligații al fostei asociații, având calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunii pentru constatarea nulității actului de donație încheiat între fosta proprietară și A. Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod corect că imobilul intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. Faptul că imobilul a fost transferat în folosință gratuită către Uniunea Scriitorilor din România nu înlătură calitatea pârâtului Municipiul București de unitate deținătoare, această calitate fiind dată de apartenența bunului la patrimoniul unității administrativ teritoriale.

Dreptul de folosință acordat intervenientei are un conținut specific, incompatibil cu actele de dispoziție juridică, așa cum este actul prin care unitatea deținătoare dispune, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii în natură sau în echivalent. În ceea ce privește ultima critică a recurentului pârât, se constată că actul de proprietate pe care instanța de apel l-a avut în vedere atunci când a reținut că reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei nu este actul sub semnătură privată datat 10 iulie 1925, de la filele 98-104 din dosarul de apel, ci actul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 iunie 1926 la grefa Tribunalului Ilfov, act cu privire la care nu se formulează vreo critică în recurs.

Cu privire la recursul declarat de intervenienta Uniunea Scriitorilor din România, critica privind încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, încadrată de recurentă la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se subsumează în realitate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Se susține, în cadrul acestei critici, că instanța nu a permis recurentei să ia cunoștință de înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată și i-a respins cererea de înscriere în fals, încălcându-i dreptul la un proces echitabil. Verificând încheierea de dezbateri de la ultimul termen de judecată în apel, înalta Curte constată că apărătorului intervenientei i s-au comunicat înscrisurile depuse de reclamante la ultimul termen de judecată, iar dosarul a fost reluat la a doua strigare, tocmai pentru a se putea lua la cunoștință de conținutul înscrisurilor comunicate.

La reluarea dosarului, apărătorul intervenientei a pus concluzii în legătură cu înscrisul sub semnătură privată, considerându-l fals. Față de declarația expresă a reprezentantului reclamantelor, în sensul că nu mai înțelege să se folosească de acest înscris, ci de actul de vânzare-cumpărare autentificat, precum și în raport de constatarea că întregul conținut al actului sub semnătură privată este reluat în actul autentic, instanța de apel nu a dat curs cererii intervenientei de declanșare a procedurii verificării de scripte, apreciind că eventuala constatare a falsului cu privire la actul sub semnătură privată nu ar putea conduce la altă soluție în cauză, o astfel de procedură fiind, așadar, inutilă.

Din expunerea celor petrecute la ultimul termen de judecată în apel nu rezultă că intervenientei i s-ar fi refuzat dreptul de a lua cunoștință de înscrisurile depuse de partea adversă și nici că nu i s-ar fi acordat cuvântul în combaterea acestora, așa încât susținerea recurentei privind încălcarea dreptului la apărare și nesocotirea exigențelor procesului echitabil nu poate fi primită. Se mai susține, de către aceeași recurentă, că instanța de apel a încălcat art. 129 C. proc. civ., deoarece ar fi trebuit să dispună măsuri legale pentru cercetarea înscrisurilor aduse de reclamanți. Or, așa cum s-a arătat anterior, motivul care a determinat necercetarea înscrisului sub semnătură privată este acela că actul respectiv a fost înlăturat ca probă, astfel încât era inutilă cercetarea pretinsului fals.

În cererea de recurs, dezvoltând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta intervenientă reia aceleași argumente expuse anterior, privind rolul activ al instanței și dreptul la un proces echitabil (asupra cărora instanța de recurs nu va reveni, fiind deja analizate în cele ce preced) și susține că înțelege să critice în totalitate modul în care au fost soluționate celelalte motive de apel, precum și modul în care instanța de apel a înțeles să se îndepărteze, prin decizia dată, de susținerile sale și să acrediteze susținerile reclamanților. Această din urmă afirmație are caracter de generalitate, fără a se concretiza într-o critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Or, simpla afirmație în sensul că partea înțelege să critice în totalitate modul în care au fost soluționate celelalte motive de apel nu îndeplinește această exigență, partea nemulțumită de decizia din apel trebuind să dezvolte argumente prin care să se tindă a demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

În aceeași situație (a neîncadrării în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.) se află și aspectele expuse de recurenta intervenientă în ultima parte a memoriului de recurs, fiind împrejurări de fapt care nu pot fi avute în vedere în cadrul căii extraordinare de atac a recursului. În ceea ce privește completarea motivelor de recurs, înalta Curte constată că, în realitate, recurenta intervenientă aduce hotărârii din apel critici cu totul diferite de cele formulate în memoriul de recurs inițial, depus cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Astfel, completând dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța a schimbat natura juridică a notificării.

Or, acest aspect nu a fost invocat în motivele de recurs inițiale. În mod asemănător, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează critici noi, inexistente în motivarea inițială a recursului, invocându-se modul greșit în care s-a apreciat incidența deciziei nr. 1965/ A din 06 decembrie 2006 și că preluarea abuzivă s-a făcut nu în patrimoniul statului, ci în patrimoniul unei persoane juridice. Potrivit art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul trebuie motivat prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar termenul de recurs, la care face trimitere textul citat, este cel prevăzut de art. 301 C. proc. civ., respectiv, 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate.

Dacă în cazul nemotivării recursului în termenul legal sancțiunea este, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., aceea a nulității cererii de recurs (cu excepția situației în care se pot invoca motive de ordine publică), în cazul în care în termenul legal s-au formulat motive de recurs, iar ulterior împlinirii termenului de motivare a recursului, recurentul formulează motive suplimentare de ordine privată, diferite de cele inițiale, sancțiunea este aceea că instanța de recurs nu va ține seama de ele (în caz contrar ajungându-se la eludarea caracterului imperativ al termenului de motivare a recursului). În raport de aceste considerente, Înalta Curte nu va examina criticile de nelegalitate, care nu pot fi catalogate ca motive de ordine publică, formulate și depuse la dosar de recurenta intervenientă după împlinirea termenului de recurs.

În ceea ce privește motivul de ordine publică în susținerea căruia se invocă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 488 din 04 iulie 2000 a Tribunalului București (încadrat greșit de recurenta intervenientă în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în realitate încălcarea autorității de lucru judecat fiind o problemă de drept material, încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civil, respectiv tripla identitate de obiect, părți și cauză, litigiul soluționat prin această sentință având un obiect diferit de cel al prezentei cauze (constatarea nulității actului de donație din 1948). Trebuie menționat că, așa cum s-a reținut și în preambulul prezentei decizii, constituie motiv de ordine publică, susceptibil de a fi invocat și după împlinirea termenului de motivare a recursului, exclusiv excepția autorității de lucru judecat, care presupune verificarea condițiilor cerute de art. 1201 C. civ. Alte argumente care s-ar putea deduce din faptul neanulării actului de donație sub semnătură privată din 1948 nu intră în sfera motivelor de ordine publică, așa încât ele ar fi trebuit invocate în termenul legal de motivare a recursului.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea acestuia se susține același aspect invocat și în completarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv, că prin notificare s-a invocat preluarea abuzivă efectuată în baza actului de donație din 1948, în vreme ce instanțele au constatat preluarea abuzivă prin raportare la actul de donație din 1949 și Decretul nr. 460/1960. Indiferent de modalitatea de încadrare, această critică nu este de ordine publică, neputând fi invocată în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. de instanță din oficiu sau de partea interesată după împlinirea termenului de motivare a recursului. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâtul Municipiul București prin Primar General și de intervenienta Uniunea Scriitorilor din România împotriva deciziei civile nr. 677/ A din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.