ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4741/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4741/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată,
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de
29 ianuarie 2009, reclamantele A.I. și A.M.N.G.
au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București,
prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia, în calitatea sa de
unitate deținătoare, la restituirea în natura a imobilului situat în București,
Str. Calea Victoriei, imobil compus din teren în suprafața de 2.662 mp și
construcții în suprafața de 886 mp, precum și obligarea acestuia la plata
cheltuielilor de judecată.
Ulterior,
urmare a concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, reclamantele
au depus o precizare de acțiune
în
care au arătat că imobilul a cărui restituire se solicită, situat la adresa
menționată, este compus din teren în suprafață de 2.722 mp, iar construcțiile
ocupă suprafața totală de 927 mp, corpul principal având suprafața construită
la sol de 728 mp, compus din subsol, parter, etajul 1 parțial și etajul 2
parțial, iar corpul secundar având suprafața construită la sol de 199 mp,
compus din parter și etaj.
În motivarea
acțiunii reclamantele au arătat faptul că au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001,
în termen legal și în calitate de persoane îndreptățite, cerere de restituire
în natura a imobilului, notificarea a fost expediată prin intermediul
executorului judecătoresc sub nr. 1065 din 16 iulie 2001 și formează obiectul
Dosarului nr. 6615 al Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul
Primăriei Municipiului București, nefiind soluționată.
Reclamantele
au invocat decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile
unite, și au susținut că, într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității
deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării,
echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate
rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție
legală nu limitează dreptul celui
care se consideră nedreptățit de a se
adresa instanței competente.
Cu
privire la situația dreptului de proprietate asupra imobilului din Calea
Victoriei sector 1 s-a arătat în motivarea acțiunii că, prin actul de vânzare -
cumpărare autentificat sub nr. 18666 din 24 iunie 1926 la Grefa Tribunalului
Ilfov, secția notarială și transcris din 24 iunie 1926 în registrul de
transcripțiuni, E.L.C. a dobândit prin cumpărare de la mama sa, E.G.M., dreptul
de proprietate asupra imobilului, „cu tot terenul, construcțiile și toate
îmbunătățirile existente”.
Conform
procesului-verbal întocmit la data de 22 februarie 1944 de Comisiunea pentru
înființarea cărților funciare, imobilul proprietatea E.L.C. din Calea Victoriei
era compus din suprafața de teren de 2.662 mp și o construcție compusă din
pivniță la subsol, parter și un etaj.
Potrivit
adresei din 14 februarie 2003 a Direcției de Impozite și Taxe Locale a
sectorului 1, E.L.C. a figurat cu rol fiscal pentru imobilul în discuție,
inclusiv în perioada 1946-1950, DITL Sector 1 nedeținând nici data și nici
motivul închiderii rolului.
Reclamantele
au mai susținut că ulterior au aflat despre existența unui act de donație
autentificat din 03 mai 1949, act prin care autoarea E.L.C. ar fi donat
imobilul în discuție către A. (Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor
cu URSS).
La mai puțin
de trei ani de la încheierea actului de donație, A. a cedat folosința asupra
imobilului din Calea Victoriei către „Fondul Literar” al Scriitorilor din
R.P.R., primind în schimb folosința asupra unui alt imobil din Bulevardul Ana
Ipătescu, așa cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 12 martie 1952.
Uniunea
Scriitorilor din România a continuat să posede imobilul în litigiu, iar
încercarea acesteia de a-și constitui un titlu valabil asupra imobilului a fost
sortită eșecului (a se vedea în acest sens sentința civilă nr. 8376 din 09
septembrie 1994 a Judecătoriei Sectorului 1). După ce, la 12 martie 1952, A. a
cedat folosința imobilului în favoarea „Fondului Literar
”
al Scriitorilor din R.P.R., prin
cererea din 25 ianuarie 1964 adresată Secției Gospodăriei de Partid a CC al
P.M.R., aceeași A. a solicitat ca imobilul din Calea Victoriei să treacă din
proprietatea sa la Sfatul Popular.
Prin decizia nr.
293 din 29 ianuarie 1964, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a
decis „transmiterea, fără plată, pe data de 27 ianuarie 1964, în proprietatea
Statului și administrarea Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie a
imobilului situat în Calea Victoriei nr. 115 în valoare de 1.000.000”.
În
drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) teza a
doua, art. 25 alin. (1), art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum a
fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, art. 6 paragraful 1 din
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art.
21 alin. (2) din Constituția României și dispozițiile art. 112 și 224 C. proc.
civ.
La data
de 13 aprilie 2010, Uniunea Scriitorilor din România a depus la dosarul cauzei
cerere de intervenție accesorie, în interesul pârâtului,
întemeiată pe dispozițiile art. 49 C.
proc. civ. și pe cele ale Legii nr. 10/2001, solicitând respingerea acțiunii,
ca neîntemeiată.
În motivarea
acesteia s-a arătat că actul de donație încheiat în 1948 a făcut obiectul
Dosarului nr. 2986/1999, acțiunea în constatarea nulității donației fiind
respinsă ca neîntemeiată de către Tribunalul București, prin sentința civilă nr.
488/2000. Prin decizia nr. 192/2001 Curtea de Apel București a respins apelul,
iar judecata recursului declarat de reclamanți este suspendată.
S-a mai
susținut de către intervenientă că preluarea de către stat nu se circumscrie
preluărilor abuzive, astfel că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Prin sentința nr.
568 din 21 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis
cererea precizată
și a
dispus restituirea în natură către reclamante a imobilului în litigiu. A
respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie formulată de
intervenientă Uniunea Scriitorilor din România. A fost obligat pârâtul la 2.200
lei cheltuieli de judecată către reclamante.
Pentru a se
pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Decizia civila
nr. 1965/ A din 06 decembrie 2006 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă
(prin care s-a constatat nulitatea actului de donație autentificat sub nr. 4929
din 03 mai 1949 și prin care s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat
fără titlu) se bucură de autoritate de lucru judecat, iar pe de altă parte,
dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevăd condiția de a se
constata nulitatea absolută pe cale judecătorească doar pentru donațiile
încheiate în formă autentică, legiuitorul având în vedere că forma autentică
reprezintă o condiție ad valaditatem.
În acest
context, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește actul de donație încheiat
în 1948 și care face obiectul Dosarului nr. 2986/1999, în care au fost
pronunțate sentința civilă nr. 488/2000 și decizia nr. 192/2001, nu s-a făcut
dovada că ar fi fost încheiat în formă autentică pentru a deveni incidență
condiția constatării judecătorești a nulității donației. De altfel, dacă primul
act de donație ar fi fost încheiat în formă autentică și, deci, ar fi operat
transferul dreptului de proprietate, nu s-ar mai fi justificat necesitatea
încheierii în anul următor a unui nou act de donație.
Având în
vedere cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că, în concordanță cu art.
2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului în discuție a fost una
abuzivă și cade sub incidența acestui act normativ.
Cu
privire la calitatea de persoane îndreptățite în sensul art. 3 și art. 4 din
Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că, așa cum rezultă din registrul de
născuți pe anul 1878 nr. 571, la data de 05 decembrie 1878 s-a născut E., fiica
lui G. și a E.M. Aceasta s-a căsătorit în anul 1899 cu L.L.C., așa cum rezultă
din copia Registrului pentru Căsătoriți pe anul 1899, devenind astfel E. sau H.C.
Conform
certificatului de moștenitor de calitate din 28 octombrie 1998 emis de BNP - M.M.
de pe urma defunctei E.C. sau H.C., decedată la data de 30 iunie 1972, cu
ultimul domiciliu în imobilul Calea Victoriei, au rămas ca moștenitori A.M.C.,
nepot de soră predecedată și G.E.H., nepoată de
soră predecedată, fiecare cu o cotă de câte VI din masa succesorală.
Conform
certificatului de moștenitor nr. X/2000 emis de BNP – K.N. de pe urma
defunctului A.M.C. decedat la 15 octombrie 2000, au rămas drept moștenitoare A.I.
și A.M.N.G., în calitate de fiică și respectiv soție supraviețuitoare.
Conform
certificatului de moștenitor nr. X/1986 emis de Notariatul de Stat Sector 1 de
pe urma defunctei G.E.H., decedată la data de 22 septembrie 1986, a rămas drept
moștenitor G.G.
Prin
contractul de cesiune autentificat sub nr. 1404 la data de 06 decembrie 2007 la
BNP – A.D.R.L., G.G. a cesionat în favoarea reclamantei A.I., cota de 1/ 1 din
imobilul în litigiu.
În ceea ce
privește modalitatea de reparație, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 și art.
9 din Legea nr. 10/2001, reparația se face, în principiu, prin restituire în
natură și doar atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, prin
echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.
Ținând seama
de raportul de expertiză efectuat în cauză, prin care a fost identificat
imobilul, reținând că imobilul este deținut de pârât și nu a fost înstrăinat,
tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru restituirea
acestuia în natură către reclamanți.
Împotriva
acestei hotărâri judecătorești au declarat apel, în termenul legal, pârâtul
Municipiul București și intervenienta Uniunea Scriitorilor din România,
criticând-o pentru nelegalitate.
Pârâtul
Municipiul București a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis
acțiunea și a dispus restituirea în natură a imobilului, fără a avea
în vedere că Normele metodologice de aplicare a
Legii nr. 10/2001 fac vorbire
de precizarea persoanei îndreptățite la
restituire, în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează
pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). Pct.
28.1. din aceeași hotărâre condiționează pronunțarea asupra notificării de
existența unei declarații în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat
din partea persoanei îndreptățite la restituire. în cazul în care persoana
îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege
să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de
la data depunerii notificării. însă, în cazul în care odată cu notificarea nu
s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii
acestora. Totodată, în Capitolul I pct. 1 lit. e) din același act normativ se
arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la
momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi
îndreptățită.
Obligația de a
depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în
cazul moștenitorilor, cele care atestă această
calitate revine, potrivit art. 22 din
Normele date în aplicarea Legii nr.
10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare
odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în
vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit în mod
succesiv de legiuitor tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient
notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerii
notificării.
Apelantul
pârât a mai arătat că dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se
aplică doar imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22
decembrie 1989, iar în art. 2 alin. (1) din legea susmenționată se definește
noțiunea de imobile preluate în mod abuziv, imobilul în discuție fiind donat în
mod definitiv către Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu URSS.
Același
apelant a susținut că nu se putea dispune restituirea în natură a imobilului,
întrucât acesta este afectat de lucrări de utilitate publică, respectiv canal,
apă, gaze.
În ceea ce
privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, apelantul-pârât a
apreciat că, în cauză, nu își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 274 alin.
(1) C. proc. civ., întrucât nu se află în culpă procesuală.
Intervenienta
Uniunea Scriitorilor din România a formulat motive de apel expuse prin două
cereri separate și a susținut următoarele:
Reclamantele-intimate
nu s-au conformat obligației impuse de Normele metodologice de aplicare a Legii
nr. 10/2001, în sensul că nu au depus actele doveditoare ale dreptului de
proprietate, în original, astfel încât, în aceste condiții, nu a existat un
refuz al unității deținătoare de a soluționa notificarea.
Imobilul
revendicat nu se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001
republicată, nefiind imobil preluat în mod abuziv de către stat, acesta fiind
donat în anul 1948, în mod definitiv către Asociația Română pentru Strângerea
Legăturilor cu URSS, Consiliul General al Municipiului București transmițând
acest imobil către Uniunea Scriitorilor din România.
Prin sentința
pronunțată, instanța de fond a ignorat în totalitate poziția Uniunii
Scriitorilor, căreia i-a fost transferat imobilul în întregime, nu a motivat
respingerea cererii de intervenție și nu a avut în vedere împrejurarea că
imobilul face parte din patrimoniul valorilor publice, fiind afectat în
totalitate de lucrări de utilitate publică.
Se susține că
instanța de fond a considerat, în mod greșit, că pârâtul Municipiul București
este deținătorul imobilului și nu Uniunea Scriitorilor din România și nu a avut
în vedere că acest imobil a fost donat în mod voluntar și definitiv.
În cel de-al
doilea set de motive de apel, intervenienta a susținut că prima instanță s-a
pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, fiind încălcate dispozițiile art. 129 alin.
(6) C. proc. civ., în sensul că a dispus restituirea în natură a imobilului,
deși obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit obligarea pârâtului
la restituirea în natură a imobilului.
Pe fond,
criticile vizează faptul ca imobilul nu se circumscrie obiectului de
reglementare al Legii nr. 10/2001, nefiind imobil preluat în mod abuziv
datorită existenței actului de donație din anul 1948, în prezent acesta nefiind
constatat nul în mod irevocabil.
De asemenea,
se susține ca reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate al
autoarei acestora, E.L.C., asupra întregului imobil. Diferența între suprafața
de 2.262 mp înscrisă în procesul-verbal nr. x/1940 întocmit de Comisiunea
pentru înființarea cărților funciare și suprafața de 2.722 mp ce face obiectul
precizării depuse la ultimul termen de judecată, precum și existența unui alt
corp de construcție, distinct de cel menționat în cuprinsul procesului-verbal
mai sus menționat, nu au putut fi lămurite prin concluziile celor două rapoarte
de expertiză administrate în prezenta cauză.
Cu toate
acestea, prin sentința civilă apelată prima instanță de fond a dispus
restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul București, str. Calea
Victoriei, sector 1, compus din teren în suprafață de 2722 mp astfel cum este
identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul P.R.C.
Prin decizia nr.
677/ A din 29 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
respins cele două apeluri, ca nefondate.
În
considerentele acestei decizii s-au reținut următoarele:
În ceea ce
privește critica expusă de ambii apelanți, vizând nerespectarea obligației de a
depune actele doveditoare ale proprietății de către reclamante, instanța de
apel a reținut că, potrivit chiar documentației remise la dosarul de fond de
către pârâtul Municipiul București, reclamantele au formulat la fila 91 a
dosarului administrativ o cerere înregistrată din 18 iulie 2008 prin care au
indicat totalitatea înscrisurilor depuse în dovedirea dreptului de proprietate.
In cadrul acestei cereri se solicita în mod expres analizarea dosarului și
emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului. Termenul de 60 de
zile invocat de către apelantul-pârât curge de la data formulării acestei
cereri, respectiv de la 18 iulie 2008, fiind împlinit la data introducerii
cererii de chemare în judecată, 29 ianuarie 2009, așa încât reclamantele sunt
îndrituite a se adresa instanțelor de judecată.
Atât pârâtul
Municipiul București cât și intervenienta Uniunea Scriitorilor din România au
invocat că imobilul în discuție nu se încadrează în categoria imobilelor
preluate în mod abuziv de către stat.
Această
critică a fost apreciată ca nefondată, deoarece, conform dispozițiilor art. 2 alin.
(1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin imobile preluate în mod
abuziv se înțelege imobilele donate statului sau altor persoane juridice,
neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate în formă autentică
prevăzute de art. 813 C. civ., dacă a fost admisă acțiunea în anulare sau în
constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și
irevocabilă.
În ceea
ce privește imobilul în litigiu, au fost încheiate două acte de donație: unul
datat 1948, neîncheiat în formă autentică și care face obiectul unui litigiu ce
nu a fost finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă precum și,
ulterior, contractul de donație autentificat sub nr. 4929 din 3 mai 1949 ce a
fost constatat nul în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1849 din 6
noiembrie 2007 a Curții de Apel București.
Așa cum corect
a reținut instanța de fond, decizia civilă nr. 1965/ A din 6 decembrie 2006 a
Tribunalului București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1849 din 6
noiembrie 2007 a Curții de Apel București, are putere de lucru judecat în ceea
ce privește constatarea nulității absolute, dar și în ceea ce privește
constatarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
În ceea ce
privește donația din anul 1948, invocată de apelanți, aceasta cade sub
incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) enunțate, respectiv, nefiind
încheiată în formă autentică, imobilul cu privire la care poarta intră în
categoria imobilelor preluate fără titlu valabil.
De altfel,
împrejurarea că ulterior a fost încheiat un contract autentic de donație „cu
respectarea dispozițiilor art. 813 C. civ.”, nu poate conduce decât la
concluzia că primul contract de donație nu respecta forma solemnă, autentică
prevăzută de lege.
Critica
formulată de intervenienta apelantă, referitoare la nemotivarea
respingerii cererii de intervenție, a fost
considerată nefondată, instanța de fond
făcând referiri exprese în
considerentele expuse la susținerile intervenientei.
De asemenea,
în mod corect, prima instanță a considerat ca fiind „unitate deținătoare”
Municipiul București și nu intervenienta, care are numai un drept de
administrare asupra imobilului în litigiu. De altfel, pârâtul Municipiul
București nu a contestat calitatea sa de entitate deținătoare, în caz contrar,
fiind obligat să procedeze conform dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr.
10/2001 republicată, respectiv să identifice și să comunice persoanei
îndreptățite elementele de identificare ale unității deținătoare.
Prin motivele
de apel, dar și prin concluziile scrise formulate de intervenienta s-a
contestat și calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor, susțineri ce
au fost apreciate de instanța de apel ca nefondate, pentru următoarele:
Prin actul de
vânzare-cumpărare autentificat din 24 iunie 1926 la Grefa Tribunalului Ilfov, secția
notarială și transcris din 24 iunie 1926 în registrul de transcripțiuni, E.L.C.
a dobândit prin cumpărare de la E.G.M., dreptul de proprietate asupra
imobilului situat în București, Calea Victoriei, „cu tot terenul, construcțiile
și toate îmbunătățirile existente.” În această vânzare au fost cuprinse și
toate bunurile mobile aflate în acest imobil.
Din adresa din
14 februarie 2003 a Direcției de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 rezultă
că E.L.C. a figurat cu rol fiscal pentru imobilul în discuție inclusiv în
perioada 1946-1950, DITL Sector 1 nedeținând nici data și nici motivul
închiderii rolului.
Conform
adresei nr. X/2005 emisă de CGMB - AFI se retine că imobilul a fost donat de
către E.L.C., născută M. către A. (Asociația Română pentru Strângerea
Legăturilor cu URSS), iar prin decizia nr. 293/1964 Comitetul Executiv al
Sfatului Popular al Capitalei a dispus transmiterea, în temeiul art. 1 din
Decretul nr. 466 din 31 decembrie 1960, fără plată, pe data de 27 ianuarie 1964,
în proprietatea Statului și administrarea Sfatului Popular al Raionului 30
Decembrie a imobilului situat în Calea Victoriei în valoare de 1.000.000. Prin
Hotărârea C.G.M.B. nr. 9/1007 a fost transferat imobilul în folosință gratuită
pe o perioadă de 49 ani către Uniunea Scriitorilor din România.
Înscrisul sub
semnătură privată prezentat în fața instanței de apel și intitulat „Act de
vânzare-cumpărare”, datat 10 iulie 1925 (filele 98 - 104) nu a fost avut în
vedere de către Curte în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate,
întrucât conținutul acestui act este reluat în întregime în actul de vânzare-cumpărare
autentificat din 24 iunie 1926 la Grefa Tribunalului Ilfov, menționat mai sus
și care poartă mențiunea Direcției Municipiului București a Arhivelor
Naționale, fiind certificată în acest mod autenticitatea sa.
Așadar,
admiterea unei cereri de înscriere în fals cu privire la înscrisul sub
semnătură privată nu ar putea conduce la o altă concluzie juridică chiar în
ipoteza declarării falsului, fiind o tergiversare inutilă a soluționării
cauzei.
Pe de altă
parte, calitatea procesuală activă a reclamantelor a fost analizată și în
cadrul litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului
de donație, considerentele expuse având putere de lucru judecat.
Apelanta-intervenienta
a mai invocat în cadrul motivelor de apel că prima instanță s-a pronunțat
asupra a ceea ce nu s-a cerut.
Curtea a
apreciat că, în mod corect, tribunalul, având în vedere refuzul nejustificat al
unității deținătoare de a soluționa notificarea, a soluționat pe fond
notificarea, în raport de îndrumările obligatorii ale Deciziei XX/2007 a
înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind încălcate dispozițiile art. 129 alin.
(6) C. proc. civ.
Titularul
obligației de restituire a imobilului este pârâtul Municipiul București,
hotărârea judecătorească fiindu-i opozabilă și intervenientei Uniunea
Scriitorilor din România.
Apelanții au
mai susținut că imobilul ce a fost restituit în natură este afectat de
utilități publice, însă, conform concluziilor lucrării de specialitate
efectuată în cauză precum și adreselor emise de autoritățile abilitate,
aparținând chiar pârâtului, aceste susțineri nu au suport probator.
Împrejurarea
că s-au efectuat adrese între pârât și intervenientă pentru demararea unor
lucrări pentru consolidarea și refacerea imobilului nu poate conduce la
concluzia că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 1 și art. 9 din
Legea nr. 10/2001, republicată.
Diferența
între suprafața de teren solicitată inițial de reclamante și cea rezultată din
măsurătorile efectuate de către expert nu poate fi considerată plus petita, de
vreme ce reclamantele și-au precizat cererea în raport de concluziile
raportului de expertiză.
De asemenea,
expertul a precizat că imobilul nu a suferit de-a lungul timpului modificării
ale suprafeței și a celor două corpuri de clădire, fiind bine delimitat de
garduri de beton și calcane.
De altfel,
asupra concluziilor raportului de expertiză nu s-au formulat obiecțiuni, iar
diferența respectivă provine din metoda de efectuare a
măsurătorilor având în vedere intervalul de timp scurs între anii 1926
și 2010.
Critica
formulată de pârâtul,Municipiul București vizând obligarea la plata
cheltuielilor de judecată a fost găsită nefondată, dat fiind culpa procesuală
în care se află această parte prin nesoluționarea notificării în termenul legal
și „căderea în pretenții”, în cauză fiind îndeplinite dispozițiile art. 274 alin.
(1) C. proc. civ.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,
pârâtul Municipiul București și intervenienta Uniunea Scriitorilor din România.
Invocând
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât
Municipiul București a susținut următoarele:
Imobilul în
litigiu nu se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv,
deoarece a fost donat de către E.L.C. către A., iar Municipiul București nu are
calitatea de unitate deținătoare, în condițiile în care imobilul a fost
transferat în folosință gratuită către Uniunea Scriitorilor din România.
Același
recurent mai arată că, potrivit dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001,
notificarea trebuia să fie însoțită de acte doveditoare ale dreptului de
proprietate, precum și acte privind calitatea de moștenitor, iar înscrisul sub
semnătură privată intitulat „act de vânzare-cumpărare” datat 10 iulie 1925 nu
face dovada dreptului de proprietate, neconstituind titlu de proprietate.
Intervenienta
Uniunea Scriitorilor din România a invocat motivele de recurs prevăzute de art.
304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
În susținerea motivului de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta intervenienta arată că
instanța de apel a încălcat dreptul intervenientei la apărare și la un proces
echitabil, deoarece nu i-a acordat posibilitatea de a lua cunoștință de
înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată și i s-a respins cererea de
înscriere în fals.
În acest mod, s-a încălcat și art. 129
C. proc. civ., care impunea ca instanța să se implice major, printr-un rol cu
adevărat activ, efectiv și nu formal, dispunând măsuri legale pentru cercetarea
înscrisurilor aduse de reclamanți. Pe acest considerent, recurenta
intervenienta solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea
cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a beneficia de o judecată
echitabilă a apelurilor promovate.
În ceea
ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
recurenta intervenienta reia critica dezvoltată anterior, privind rolul activ
al instanței și dreptul la un proces echitabil. în continuare, arată că este
nemulțumită în totalitate de modul în care au fost soluționate celelalte motive
de apel, precum și de modul în care instanța de apel a înțeles să se
îndepărteze, prin decizia dată, de susținerile sale și să acrediteze
susținerile reclamanților.
Dacă
instanța de apel ar fi aprofundat analiza cauzei sub toate aspectele, ar fi
putut stabili că L.C., în perioada de după cel de-al doilea război mondial,
exact când imobilul în litigiu a fost donat Stalului Român, făcea parte din
conducerea țării, fiind un apropiat al lui G.G.D. și că, față de poziția pe
care o avea, sub nicio formă nu s-ar fi putut face presiuni asupra soției sale,
spre a dona casa M.
Așa s-a
și ajuns la anularea irevocabilă a donației pe motive nereale și nici nu s-a
ținut seama de faptul că imobilul respectiv face parte din domeniul public al
statului și este categorisit ca monument protejat de lege.
Prin
întâmpinare, intimații reclamanți au solicitat respingerea recursului declarat
de pârât și constatarea nulității recursului declarat de intervenientă,
întrucât criticile invocate nu se încadrează în niciunul dintre motivele
prevăzute de art. 304 C. proc. civ. In subsidiar, în cazul respingerii
excepției nulității recursului, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
În ședința
publică din 22 iunie 2012, după împlinirea termenului de recurs, recurenta
intervenientă a depus la dosar „precizare a motivelor de recurs și completare a
motivelor de recurs cu motive de ordine publică”.
Dezvoltând
motivele de recurs invocate inițial, recurenta arată, în ceea ce privește pct. 8
al art. 304, că instanța a schimbat natura juridică a notificării, prin care
s-a solicitat restituirea imobilului donat prin actul de donație din 1948, făcându-se
referire la pretinsele vicii de formă ale acestuia, iar instanța a făcut
referire la actul de donație autentic din 1949, schimbând astfel clauzele
notificării.
În ceea ce
privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, se susține, în
precizarea depusă la dosar, că decizia nr. 1965/ A din 06 decembrie 2006 nu
soluționează problema nulității sau a nevalabilității actului de donație din
1948 și nici problema existenței unui titlu valabil de preluare de la autorii
reclamanților. Este nerelevant dacă preluarea imobilului de la A. în
patrimoniul statului s-a făcut în mod abuziv, deoarece nu A. pretinde calitatea
de persoană îndreptățită. Dimpotrivă, prin însăși notificarea formulată,
reclamanții arată că preluarea abuzivă s-a făcut nu în patrimoniul statului, ci
în patrimoniul unei persoane juridice.
Ca motive de
ordine publică, se susține incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul
că instanțele nu au avut în vedere autoritatea de lucru judecat a sentinței
civile nr. 488 din 4 iulie 2000 a Tribunalului București, prin care s-a respins
acțiunea reclamanților de constatare a nulității actului de donație din 1948.
De
asemenea, se susține, ca motiv de ordine publică, cel prevăzut de art. 304 pct.
6 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia se arată că instanțele au dat mai mult
decât s-a cerut, în sensul că prin notificare s-a invocat preluarea abuzivă
efectuată în baza actului de donație din 1948, în vreme ce instanțele au
constatat preluarea abuzivă prin raportare la actul de donație din 1949 și
Decretul nr. 460/1960. Astfel instanțele au depășit limitele învestirii,
exprimate în cuprinsul notificării formulate.
În ceea ce
privește excepția nulității recursului, înalta Curte a respins-o, apreciind că,
cel puțin în parte, criticile intervenientei se pot încadra în prevederile art.
304 C. proc. civ.
De asemenea,
s-a pronunțat și cu privire la calificarea motivelor invocate ulterior de
intervenientă, încadrate de acesta în prevederile art. 304 pct. 5 și 6 C. proc.
civ., în sensul că poate fi considerat motiv de ordine publică doar cel în
cadrul căruia se invocă autoritatea de lucru judecat, nu și motivul referitor
la pronunțarea instanței asupra unui alt act de donație decât cel indicat în
notificare.
Examinând
decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține
următoarele:
Prima critică,
a recurentului pârât, în cadrul căreia se susține că imobilul în litigiu nu se
încadrează în categoria imobilelor preluate de stat în mod abuziv, nu este
fondată, această susținere venind în contradicție cu dispozitivul și
considerentele deciziei nr. 1965/ A din 6 decembrie 2006 a Tribunalului
București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 1849 din 6
noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Prin
hotărârea menționată s-a stabilit fără echivoc faptul că imobilul a fost
preluat de stat fără titlu. In cadrul acelui litigiu instanța a analizat
raporturile existente între A. și Statul Român și a stabilit că statul este
continuatorul în drepturi și obligații al fostei asociații, având calitate
procesuală pasivă în cadrul acțiunii pentru constatarea nulității actului de
donație încheiat între fosta proprietară și A.
Prin urmare,
instanța de apel a reținut în mod corect că imobilul intră în sfera de
reglementare a Legii nr. 10/2001.
Faptul
că imobilul a fost transferat în folosință gratuită către Uniunea Scriitorilor
din România nu înlătură calitatea pârâtului Municipiul București de unitate
deținătoare, această calitate fiind dată de apartenența bunului la patrimoniul
unității administrativ teritoriale. Dreptul de folosință acordat intervenientei
are un conținut specific, incompatibil cu actele de dispoziție juridică, așa
cum este actul prin care unitatea deținătoare dispune, în temeiul Legii nr. 10/2001,
acordarea de măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
În ceea ce
privește ultima critică a recurentului pârât, se constată că actul de
proprietate pe care instanța de apel l-a avut în vedere atunci când a reținut
că reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei nu este
actul sub semnătură privată datat 10 iulie 1925, de la filele 98-104 din
dosarul de apel, ci actul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 iunie 1926
la grefa Tribunalului Ilfov, act cu privire la care nu se formulează vreo
critică în recurs.
Cu privire la
recursul declarat de intervenienta Uniunea Scriitorilor din România, critica
privind încălcarea dreptului la apărare și la un proces
echitabil, încadrată de recurentă la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se
subsumează în
realitate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.
proc. civ. Se susține, în cadrul acestei critici, că instanța nu a permis
recurentei să ia cunoștință de înscrisurile depuse la ultimul termen de
judecată și i-a respins cererea de înscriere în fals, încălcându-i dreptul la
un proces echitabil.
Verificând
încheierea de dezbateri de la ultimul termen de judecată în apel, înalta Curte
constată că apărătorului intervenientei i s-au comunicat înscrisurile depuse de
reclamante la ultimul termen de judecată, iar dosarul a fost reluat la a doua
strigare, tocmai pentru a se putea lua la cunoștință de conținutul
înscrisurilor comunicate. La reluarea dosarului, apărătorul intervenientei a
pus concluzii în legătură cu înscrisul sub semnătură privată, considerându-l fals.
Față de declarația expresă a reprezentantului reclamantelor, în sensul că nu
mai înțelege să se folosească de acest înscris, ci de actul de
vânzare-cumpărare autentificat, precum și în raport de constatarea că întregul
conținut al actului sub semnătură privată este reluat în actul autentic,
instanța de apel nu a dat curs cererii intervenientei de declanșare a
procedurii verificării de scripte, apreciind că eventuala constatare a falsului
cu privire la actul sub semnătură privată nu ar putea conduce la altă soluție în
cauză, o astfel de procedură fiind, așadar, inutilă.
Din
expunerea celor petrecute la ultimul termen de judecată în apel nu rezultă că
intervenientei i s-ar fi refuzat dreptul de a lua cunoștință de înscrisurile
depuse de partea adversă și nici că nu i s-ar fi acordat cuvântul în combaterea
acestora, așa încât susținerea recurentei privind încălcarea dreptului la
apărare și nesocotirea exigențelor procesului echitabil nu poate fi primită.
Se mai
susține, de către aceeași recurentă, că instanța de apel a încălcat art. 129 C.
proc. civ., deoarece ar fi trebuit să dispună măsuri legale pentru cercetarea
înscrisurilor aduse de reclamanți. Or, așa cum s-a arătat anterior, motivul
care a determinat necercetarea înscrisului sub semnătură privată este acela că
actul respectiv a fost înlăturat ca probă, astfel încât era inutilă cercetarea
pretinsului fals.
În cererea de
recurs, dezvoltând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
recurenta intervenientă reia aceleași argumente expuse anterior, privind rolul
activ al instanței și dreptul la un proces echitabil (asupra cărora instanța de
recurs nu va reveni, fiind deja analizate în cele ce preced) și susține că
înțelege să critice în totalitate modul în care au fost soluționate celelalte
motive de apel, precum și modul în care instanța de apel a înțeles să se
îndepărteze, prin decizia dată, de susținerile sale și să acrediteze
susținerile reclamanților.
Această din
urmă afirmație are caracter de generalitate, fără a se concretiza într-o
critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în vreunul dintre motivele de
recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Potrivit
legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea
hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte,
indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C.
proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de
critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs
invocat. Or, simpla afirmație în sensul că partea înțelege să critice în
totalitate modul în care au fost soluționate celelalte motive de apel nu
îndeplinește această exigență, partea nemulțumită de decizia din apel trebuind
să dezvolte argumente prin care să se tindă a demonstra pentru care motive este
eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.
În aceeași
situație (a neîncadrării în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.) se află și
aspectele expuse de recurenta intervenientă în ultima parte a memoriului de
recurs, fiind împrejurări de fapt care nu pot fi avute în vedere în cadrul căii
extraordinare de atac a recursului.
În ceea
ce privește completarea motivelor de recurs, înalta Curte constată că, în
realitate, recurenta intervenientă aduce hotărârii din apel critici cu totul
diferite de cele formulate în memoriul de recurs inițial, depus cu respectarea
termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Astfel,
completând dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.
civ., recurenta susține că instanța a schimbat natura juridică a notificării.
Or, acest aspect nu a fost invocat în motivele de recurs inițiale.
În mod
asemănător, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează
critici noi, inexistente în motivarea inițială a recursului, invocându-se modul
greșit în care s-a apreciat incidența deciziei nr. 1965/ A din 06 decembrie 2006
și că preluarea abuzivă s-a făcut nu în patrimoniul statului, ci în patrimoniul
unei persoane juridice.
Potrivit art. 303
alin. (1) C. proc. civ., recursul trebuie motivat prin însăși cererea de recurs
sau înăuntrul termenului de recurs, iar termenul de recurs, la care face
trimitere textul citat, este cel prevăzut de art. 301 C. proc. civ., respectiv,
15 zile de la comunicarea hotărârii recurate.
Dacă în cazul
nemotivării recursului în termenul legal sancțiunea este, potrivit art. 306 alin.
(1) C. proc. civ., aceea a nulității cererii de recurs (cu excepția situației
în care se pot invoca motive de ordine publică), în cazul în care în termenul
legal s-au formulat motive de recurs, iar ulterior împlinirii termenului de
motivare a recursului, recurentul formulează motive suplimentare de ordine
privată, diferite de cele inițiale, sancțiunea este aceea că instanța de recurs
nu va ține seama de ele (în caz contrar ajungându-se la eludarea caracterului
imperativ al termenului de motivare a recursului).
În raport de
aceste considerente, Înalta Curte nu va examina criticile de
nelegalitate, care nu pot fi catalogate ca motive
de ordine publică, formulate și
depuse la dosar de recurenta
intervenientă după împlinirea termenului de recurs.
În ceea ce
privește motivul de ordine publică în susținerea căruia se invocă autoritatea
de lucru judecat a sentinței civile nr. 488 din 04 iulie 2000 a Tribunalului
București (încadrat greșit de recurenta intervenientă în art. 304 pct. 5 C.
proc. civ., în realitate încălcarea autorității de lucru judecat fiind o
problemă de drept material, încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.), Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute
de art. 1201 C. civil, respectiv tripla identitate de obiect, părți și cauză,
litigiul soluționat prin această sentință având un obiect diferit de cel al
prezentei cauze (constatarea nulității actului de donație din 1948).
Trebuie
menționat că, așa cum s-a reținut și în preambulul prezentei decizii,
constituie motiv de ordine publică, susceptibil de a fi invocat și după
împlinirea termenului de motivare a recursului,
exclusiv excepția autorității de
lucru judecat, care presupune
verificarea condițiilor cerute de art. 1201 C. civ. Alte argumente care s-ar
putea deduce din faptul neanulării actului de donație sub semnătură privată din
1948 nu intră în sfera motivelor de ordine publică, așa încât ele ar fi trebuit
invocate în termenul legal de motivare a recursului.
În ceea
ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea
acestuia se susține același aspect invocat și în completarea motivului de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv, că prin notificare
s-a invocat preluarea abuzivă efectuată în baza actului de donație din 1948, în
vreme ce instanțele au constatat preluarea abuzivă prin raportare la actul de
donație din 1949 și Decretul nr. 460/1960. Indiferent de modalitatea de
încadrare, această critică nu este de ordine publică, neputând fi invocată în
condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. de instanță din oficiu sau de
partea interesată după împlinirea termenului de motivare a recursului.
În raport de
aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte
va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
recursurile declarate de pârâtul Municipiul București prin Primar General și de
intervenienta Uniunea Scriitorilor din România împotriva deciziei civile nr. 677/
A din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, ca
nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.