ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2792/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2792/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației în anulare de

față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, la data de 29 ianuarie 2009, reclamantele A.I. și A.M.N.G. au

chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

solicitând obligarea acestuia, în calitatea sa de unitate deținătoare, la

restituirea în natura a imobilului situat în București, sector 1, imobil compus

din teren în suprafața de 2.662 mp și construcții în suprafața de 886 mp,

precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, urmare a concluziilor

raportului de expertiză efectuat în cauză, reclamantele au depus o precizare de

acțiune în care au arătat că imobilul a cărui restituire se solicită, situat Ia

adresa menționată, este compus din teren în suprafață de 2.722 mp, iar

construcțiile ocupă suprafața totală de 927 mp, corpul principal având

suprafața construită la sol de 728 mp, compus din subsol, parter, etajul 1

parțial și etajul 2 parțial, iar corpul secundar având suprafața construită la

sol de 199 mp, compus din parter și etaj.

În motivarea acțiunii reclamantele au

arătat că au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, în termen legal și în

calitate de persoane îndreptățite, cerere de restituire în natura a imobilului,

notificarea a fost expediată prin intermediul executorului judecătoresc din 16

iulie 2001 și formează obiectul Dosarului nr. 6615 al Comisiei de Aplicare a

Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București, nefiind

soluționată.

Reclamantele au invocat Decizia nr. 20/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, și au susținut că,

într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al

entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul

restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat,

pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră

nedreptățit de a se adresa instanței competente.

Cu privire la situația dreptului de

proprietate asupra imobilului din sector 1 s-a arătat în motivarea acțiunii că,

prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 24 iunie 1926 la Grefa

Tribunalului Ilfov, secția notarială și transcris la 24 iunie 1926 în registrul

de transcripțiuni, E.L.C. a dobândit prin cumpărare de la mama sa, E.G.M.,

dreptul de proprietate asupra imobilului, "cu tot terenul, construcțiile

și toate îmbunătățirile existente".

Conform procesului-verbai întocmit din

1940 la data de 22 februarie 1944 de Comisiunea pentru înființarea cărților

funciare, imobilul proprietatea E.L.C. din sectorul 1 era compus din suprafața

de teren de 2.662 mp și o construcție compusă din pivniță la subsol, parter și

un etaj.

Potrivit adresei din 14 februarie 2003

a D.I.T.L. a sectorului 1, E.L.C. a figurat cu rol fiscal pentru imobilul în

discuție, inclusiv în perioada 1946-1950, D.I.T.L. Sector 1 nedeținând nici

data și nici motivul închiderii rolului.

Reclamantele au mai susținut că

ulterior au aflat despre existența unui act de donație autentificat din 03 mai 1949,

act prin care autoarea E.L.C. ar fi donat imobilul în discuție către A.R.L.U.S.

(Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu U.R.S.S.).

La mai puțin de trei ani de la

încheierea actului de donație, A.R.L.U.S. a cedat folosința asupra imobilului

din sectorul 1 către "Fondul Literar" al Scriitorilor din R.P.R.,

primind în schimb folosința asupra unui alt imobil din Bulevardul X, așa cum

rezultă din procesul verbal încheiat la data de 12 martie 1952.

Uniunea Scriitorilor din România a

continuat să posede imobilul în litigiu, iar încercarea acesteia de a-și

constitui un titlu valabil asupra imobilului a fost sortită eșecului (a se

vedea în acest sens sentința civilă nr. 8376 din 09 septembrie 1994 a

Judecătoriei Sectorului 1). După ce la 12 martie 1952, A.L.R.U.S. a cedat

folosința imobilului în favoarea "Fondului Literar " al Scriitorilor

din R.P.R., prin cererea din 25 ianuarie 1964 adresată Secției Gospodăriei de

Partid a CC al P.M.R., aceeași A.R.L.U.S. a solicitat ca imobilul din sectorul

1 să treacă din proprietatea sa la Sfatul Popular.

Prin Decizia nr. 293 din 29 ianuarie 1964,

Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a decis "transmiterea,

fără plată, pe data de 27 ianuarie 1964, în proprietatea Statului și

administrarea Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie a imobilului situat în

sectorul 1 în valoare de 1.000.000 lei".

În drept, reclamantele au invocat

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua, art. 25 alin. (1), art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr.

247/2005, art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, art. 21 alin. (2) din Constituția României și

dispozițiile art. 112 și 224 C. proc. civ.

La data de 13 aprilie 2010, Uniunea

Scriitorilor din România a depus la dosarul, cauzei cerere de intervenție

accesorie, în interesul pârâtului, întemeiată pe dispozițiile art. 49 C. proc.

civ. și pe cele ale Legii nr. 10/2001, solicitând respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată.

în motivarea acesteia s-a arătat că

actul de donație încheiat în 1948 a făcut obiectul Dosarului nr. 2986/1999,

acțiunea în constatarea nulității donației fiind respinsă ca neîntemeiată de

către Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 488/2000. Prin Decizia nr.

192/2001 Curtea de Apel București a respins apelul, iar judecata recursului

declarat de reclamanți este suspendată.

S-a mai susținut de către

intervenientă că preluarea de către stat nu se circumscrie preluărilor abuzive,

astfel că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin sentința nr. 568 din 21 aprilie 2010

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea precizata și a

dispus restituirea în natură către reclamante a imobilului în litigiu. A

respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie formulată de

intervenientă Uniunea Scriitorilor din România. A fost obligat pârâtul la 2.200

lei cheltuieli de judecată către reclamante.

Prin Decizia nr. 677/ A din 29 iunie

2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respim, ca nefondate,

apelurile declarate de pârâtul Municipiul București și intervenientă Uniunea

Scriitorilor din România, împotriva sentinței nr. 568 din 21 aprilie 2010 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Municipiul

București și intervenientă Uniunea Scriitorilor din România.

Invocând motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât Municipiul București a susținut

următoarele:

Imobilul în litigiu nu se încadrează

în categoria imobilelor preluate în mod abuziv, deoarece a fost donat de către

E.C. către A.R.L.U.S., iar Municipiul București nu are calitatea de unitate

deținătoare, în condițiile în care imobilul a fost transferat în folosință

gratuită către Uniunea Scriitorilor din România.

Același recurent mai arată că,

potrivit dispozițiilor art. 21 și 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea

trebuia să fie însoțită de acte doveditoare ale dreptului de proprietate,

precum și acte privind calitatea de moștenitor, iar înscrisul sub semnătură

privată intitulat "act de vânzare-cumpărare" datat 10 iulie 1925 nu

face dovada dreptului de proprietate, neconstituind titlu de proprietate.

Intervenienta Uniunea Scriitorilor din

România a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În susținerea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta intervenienta arată că

instanța de apel a încălcat dreptul intervenientei la apărare și la un proces

echitabil, deoarece nu i-a acordat posibilitatea de a lua cunoștință de

înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată și i s-a respins cererea de

înscriere în fals. în acest mod, s-a încălcat și art. 129 C. proc. civ., care

impunea ca instanța sa se implice major, printr-un rol cu adevărat activ,

efectiv și nu formal, dispunând măsuri legale pentru cercetarea înscrisurilor

aduse de reclamanți. Pe acest considerent, recurenta intervenienta solicită

admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță, pentru a beneficia de o judecată echitabilă a apelurilor

promovate.

În ceea ce privește motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta intervenienta reia critica

dezvoltată anterior, privind rolul activ aî instanței și dreptul la un proces

echitabil. în continuare, arată că este nemulțumită în totalitate de modul în

care au fost soluționate celelalte motive de apel, precum și de modul în care

instanța de apel a înțeles să se îndepărteze, prin decizia dată, de susținerile

sale și să acrediteze susținerile reclamanților.

Dacă instanța de apel ar fi aprofundat

analiza cauzei sub toate aspectele, ar fi putut stabili că Laseăr Catargiu, în

perioada de după cel de-al doilea război mondial, exact când imobilul în

litigiu a fost donat Stalului Român, făcea parte din conducerea țării, fiind un

apropiat al lui G.G.D. și că, fața de poziția pe care o avea, sub nicio formă

nu s-ar fi putut face presiuni asupra soției sale, spre a dona casa M.

Așa s-a și ajuns la anularea

irevocabilă a donației pe motive nereale și nici nu s-a ținut seama de faptul

că imobilul respectiv face parte din domeniul public al statului și este

categorisit ca monument protejat de lege.

În ședința publică din 22 iunie 2012,

după împlinirea termenului de recurs, recurenta intervenienta a depus la dosar

„precizare a motivelor de recurs și completare a motivelor de recurs cu motive

de ordine publică"'.

Dezvoltând motivele de recurs invocate

inițial, recurenta arată, în ceea ce privește pct. 8 al art. 304, că instanța a

schimbat natura juridică a notificării, prin care s-a solicitat restituirea

imobilului donat prin actul de donație din 1948, facându-se referire la

pretinsele vicii de formă ale acestuia, iar instanța a făcut referire la actul

de donație autentic din 1949, schimbând astfel clauzele notificării.

În ceea ce privește motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9, se susține, în precizarea depusă la dosar, că Decizia

nr. 1965/ A din 06 decembrie 2006 nu soluționează problema nulității sau a

nevalabilității actului de donație din 1948 și nici problema existenței unui

titlu valabil de preluare de la autorii reclamanților. Este nerelevant dacă

preluarea imobilului de la A.R.L.U.S. în patrimoniul statului s-a făcut în mod

abuziv, deoarece nu A.R.L.U.S. pretinde calitatea de persoană îndreptățită.

Dimpotrivă, prin însăși notificarea formulată, reclamanții arată că preluarea

abuzivă s-a făcut nu în patrimoniul statului, ci în patrimoniul unei persoane

juridice.

Ca motive de ordine publică, se

susține incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ, în sensul că instanțele nu au

avut în vedere autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 488 din 04

iulie 2000 a Tribunalului București, prin care s-a respins acțiunea

reclamanților de constatare a nulității actului de donație din 1948.

De asemenea, se susține, ca motiv de

ordine publică, cel prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea

căruia se arată că instanțele au dat mai mult decât s-a cerut, în sensul că

prin notificare s-a invocat preluarea abuzivă efectuată în baza actului de donație

din 1948, în vreme ce instanțele au constatat preluarea abuzivă prin raportare

la actul de donație din 1949 și Decretul nr. 460/1960. Astfel instanțele au

depășit limitele învestirii, exprimate în cuprinsul notificării formulate.

De asemenea, s-a pronunțat și cu

privire la calificarea motivelor invocate ulterior de intervenienta, încadrate

de acesta în prevederile art. 304 pct. 5 și 6 C. proc. civ., în sensul că poate

fi considerat motiv de ordine publică doar cel în cadrul căruia se invocă

autoritatea de lucru judecat, nu și motivul referitor la pronunțarea instanței

asupra unui alt act de donație decât cel indicat în notificare.

Prin Decizia nr. 4741 din 22 iunie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția. I civilă, a respins, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul București și

intervenienta Uniunea Scriitorilor din România,

Cu privire la recursul declarat de

intervenienta Uniunea Scriitorilor din România, Înalta Curte a reținut

următoarele:

Critica privind încălcarea dreptului

la apărare și la un proces echitabil, încadrată de recurentă la art. 304 pct. 8

C. proc.civ., se subsumează în realitate motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 5 C. proc.civ. Se susține, în cadrul acestei critici, că instanța nu a

permis recurentei să ia cunoștință de înscrisurile depuse la ultimul termen de

judecată și i-a respins cererea de înscriere în fals, încălcându-i dreptul la

un proces echitabil.

Verificând încheierea de dezbateri de

la ultimul termen de judecată în apel, Înalta Curte constată că apărătorului

intervenientei i s-au comunicat înscrisurile depuse de reclamante la ultimul

termen de judecată, iar dosarul a fost reluat la a doua strigare, tocmai pentru

a se putea lua la cunoștință de conținutul înscrisurilor comunicate. La reluarea

dosarului, apărătorul intervenientei a pus concluzii în legătură cu înscrisul

sub semnătură privată, considerându-l fals. Față de declarația expresă a

reprezentantului reclamantelor, în sensul că nu mai înțelege să se folosească

de acest înscris, ci de actul de vânzare-cumpărare autentificat, precum și în

raport de constatarea că întregul conținut ai actului sub semnătură privată

este reluat în actul autentic, instanța de apel nu a dat curs cererii

intervenientei de declanșare a procedurii verificării de scripte, apreciind că

eventuala constatare a falsului cu privire la actul sub semnătură privată nu ar

putea conduce la altă soluție în cauză, o astfel de procedură fiind, așadar,

inutilă.

Din expunerea celor petrecute la

ultimul termen de judecată în apel nu rezultă că intervenientei i s-ar fi

refuzat dreptul de a lua cunoștință de înscrisurile depuse de partea adversa și

nici că nu i s-ar fi acordat cuvântul în combaterea acestora, așa încât

susținerea recurentei privind încălcarea dreptului la apărare și nesocotirea

exigențelor procesului echitabil nu poate fi primită.

Se mai susține, de către aceeași

recurentă, că instanța de apel a încălcat art. 129 C. proc. civ., deoarece ar

fi trebuit să dispună măsuri legale pentru cercetarea înscrisurilor aduse de reclamanți.

Or, așa cum s-a arătat anterior, motivul care a determinat necercetarea

înscrisului sub semnătura privată este acela că actul respectiv a fost

înlăturat ca probă, astfel încât era inutilă cercetarea pretinsului fals.

În cererea de recurs, dezvoltând

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

intervenientă reia aceleași argumente expuse anterior, privind rolul activ al

instanței și dreptul la un proces echitabil (asupra cărora instanța de recurs

nu va reveni, fiind deja analizate în cele ce preced) și susține că înțelege să

critice în totalitate modul în care au fost soluționate celelalte motive de

apel, precum și moduî în care instanța de apel a înțeles să se îndepărteze,

prin decizia dată, de susținerile sale și să acrediteze susținerile reclamanții

or.

Această din urma afirmație are

caracter de generalitate, fără a se concretiza într-o critică de nelegalitate

susceptibilă de încadrare în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire a

părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a

motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fund

unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte,

dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată

al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Or, simpla afirmație în

sensul că partea înțelege să critice în totalitate modul în care au fost

soluționate celelalte motive de apel nu îndeplinește această exigență, partea

nemulțumită de decizia din apel trebuind să dezvolte argumente prin care să se

tindă a demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul

instanței de apel.

În aceeași situație (a neîncadrării în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.) se află și aspectele expuse de recurenta

intervenientă în ultima parte a memoriului de recurs, fiind împrejurări de fapt

care nu pot fi avute în vedere în cadrul căii extraordinare de atac a

recursului.

În ceea ce privește completarea

motivelor de recurs, Înalta Curte a constatat că, în realitate, recurenta

intervenientă aduce hotărârii din apel critici cu totul diferite de cele

formulate în memoriul de recurs inițial, depus cu respectarea termenului de 15

zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Astfel, completând dezvoltarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta

susține că instanța a schimbat natura juridică a notificării. Or, acest aspect

nu a fost invocat în motivele de recurs inițiale.

In mod asemănător, din perspectiva art.

304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează critici noi, inexistente în motivarea

inițială a recursului, invocându-se modul greșit în care s-a apreciat incidența

Deciziei nr. 1965/ A din 06 decembrie 2006 și că preluarea abuzivă s-a făcut nu

în patrimoniul statului, ci în patrimoniul unei persoane juridice.

Potrivit art. 303 alin. (1) C. proc.

civ., recursul trebuie motivat prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul

termenului de recurs, iar termenul de recurs, la care face trimitere textul

citat, este cel prevăzut de art. 301 C proc. civ., respectiv, 15 zile de la

comunicarea hotărârii recurate.

Dacă în cazul nemotivarii recursului

în termenul legal sancțiunea este, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ.,

aceea a nulității cererii de recurs (cu excepția situației în care se pot

invoca motive de ordine publică), în cazul în care în termenul legal s-au

formulat motive de recurs, iar ulterior împlinirii termenului de motivare a

recursului, recurentul formulează motive suplimentare de ordine privată,

diferite de cele inițiale, sancțiunea este aceea că instanța de recurs nu va

ține seama de ele (în caz contrar ajungându-se la eludarea caracterului

imperativ al termenului de motivare a recursului).

În raport de aceste considerente, Înalta

Curte nu a examinat criticile de nelegalitate, care nu pot fi catalogate ca

motive de ordine publică, formulate și depuse la dosar de recurenta

intervenientă după împlinirea termenului de recurs.

În ceea ce privește motivul de ordine

publică în susținerea căruia se invocă autoritatea de lucru judecat a sentinței

civile nr. 488 din 04 iulie 2000 a Tribunalului București (încadrat greșit de

recurenta intervenientă. în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în realitate

încălcarea autorității de lucru judecat fiind o problemă de drept material,

încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), Înalta Curte a

constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civil,

respectiv tripla identitate de obiect, părți și cauză, litigiul soluționat prin

această sentință având un obiect diferit de cel al prezentei cauze (constatarea

nulității actului de donație din 1948).

Înalta Curte a reținut că reprezintă

motiv de ordine publică, susceptibil de a fi invocat și după împlinirea

termenului de motivare a recursului, exclusiv excepția autorității de lucru

judecat, care presupune verificarea condițiilor cerute de art. 1201 C. civil.

Alte argumente care s-ar putea deduce din faptul neanuiării actului de donație

sub semnătură privată din 1948 nu intră în sfera motivelor de ordine publică,

așa încât ele ar fi trebuit invocate în termenul legal de motivare a

recursului.

În ceea ce privește motivul prevăzut

de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea acestuia se susține același

aspect invocat și în completarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8

C. proc. civ.s respectiv, că prin notificare s-a invocat preluarea abuzivă

efectuată în baza actului de donație din 1948, în vreme ce instanțele au

constatat preluarea abuzivă prin raportare la actul de donație din 1949 și

Decretul nr. 460/1960. Indiferent de modalitatea de încadrare, această critică

nu este de ordine publică, neputând fi invocată în condițiile art. 306 alin. (2)

C. proc.civ. de instanță din oficiu sau de partea interesată după împlinirea

termenului de motivare a recursului.

La data de 21 decembrie 2012, Uniunea

Scriitorilor din România a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr.

4741 din 22 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

invocând în drept dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare,

contestatoarea a susținut următoarele:

În faza recursului, la termenul din

data de 22 iunie 2012, Uniunea Scriitorilor din România a depus o cerere intitulată

„Precizare a motivelor de recurs și completare a motivelor de recurs cu motive

de ordine publică", prin care a înțeles să detalieze motivele de recurs

întemeiate pe art. 304 pct. 8 si pct. 9 C. proc. civ., așa cum au fost

formulate în declarația de recurs și să invoce motive de ordine publică,

întemeiate pe art. 304 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., solicitând admiterea

recursului și în principal casarea hotărârii recurate, admiterea apelului și

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar

modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului și schimbării

hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în

judecată.

Hotărârea pronunțată este rezultatul

unei greșeli materiale, respectiv a faptuiui că instanța de recurs nu a

observat că prin recursul declarat se arată că "persoanele considerat a fi

îndreptățite să promoveze cererea de revendicare nu s-au conformat

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de a produce, odată cu notificarea, și dovezile

necesare, prin care să facă dovada calității și drepturilor pe care le-ar avea

asupra imobilului revendicat" și că "L.C., în perioada de după cel

de-al doilea război mondial, exact în perioada când imobilul în litigiu a fost

donat Statului Român făcea parte din conducerea țării, fiind un apropiat al lui

G.G.D. și că, față de poziția pe care o avea, sub nicio formă nu ar fi putut

face presiuni asupra familiei sale" și că aceste două argumente - invocate

în cererea inițială de recurs au fost numai dezvoltate prin documentul depus la

termenul din data de 22 iunie 2012.

Astfel, prin precizările la recurs s-a

arătat, în dezvoltarea primului argument, că prin notificarea formulată,

"persoanele îndreptățite" arată că "acest imobil a tbst

<donat> de E.C. Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu U.R.S.S.

conform actului de donație din 1948" deși niciunde în notificarea

nesoluționată de pârâtă nu s-a făcut referire ia actul de donație autentificat

în anul 1949 iar referitor la cei de-al doilea argument a susținut că instanțele

inferioare au interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale, analizând

caracterul abuziv al preluării imobilului exclusiv prin raportare la hotărârea

irevocabilă pronunțată într-un litigiu anterior, care nu avea legătură cu

aspectele care formau obiectul prezentei cauze {actul de donație din anul 1948

și adresa din 25 ianuarie 1964 a A.R.L.U.S. și Decizia nr. 293 din 29 ianuarie 3964,

prin care s-a dispus transmiterea imobilului fără plată dîn proprietatea A.R.L.U.S.

în proprietatea statului), precizare care reprezintă, în mod evident, o

dezvoltare a motivului de recurs privind faptul că reclamanții nu au pierdut

proprietatea imobilului urmare a unor presiuni exercitate cu scopul de a dona

statului imobilul, de vreme ce presiunile respective vizează anul 1948-1949,

iar imobilul a trecut în proprietatea statului ulterior.

Neobservând argumentul invocat în

recursul declarat inițial, instanța de recurs a apreciat că acestea reprezintă

„critici noi, inexistente în motivarea inițială a recursului", ceea ce

reprezintă o eroare materială, în sensul art. 318 C. proc. civ.

Contestatoarea a precizat că nu poate

fi vorba despre o eroare de judecată, deoarece este de acord cu motivele

instanței de recurs în sensul că dacă „ulterior împlinirii termenului de motivare

a recursului recurentul formulează motive suplimentare de ordine privată,

diferite de cele inițiale, sancțiunea este aceea că instanța nu va ține seama

de ele".

Problema hotărârii constă în faptul că

instanța a concluzionat eronat că ar fi vorba despre critici noi, neinvocate

anterior, ca efect al erorii de a nu observa fraza referitoare la faptul că nu

puteau fi tăcute presiuni asupra autorilor reclamantelor, față de poziția

ocupată de L.C. în chiar conducerea persoanei juridice ce a dobândit proprietatea

imobilului.

Pentru motivele expuse, contestatoarea

a solicitat să se constate că instanța de recurs nu a observat două dintre

frazele incluse în recursul declarat inițial, care au fost numai dezvoltate în

documentul depus la data de 22 iunie 2012, nefiind completate cu critici noi

aduse hotărârii recurate.

Contestatoarea a susținut, în acest

sens, că dezvoltarea motivelor de recurs se încadrează în motivele întemeiate

pe art. 304 pot. 8 și pct. 9 invocate explicit în recursul declarat inițial și

argumentate prin cele două fraze dezvoltate ulterior.

Acest lucru reprezintă o eroare

materială, deoarece conduce la stabilirea unei situații necorespunzătoare

realității, care a condus ulterior la soluția neluării în seamă a dezvoltărilor

motivelor de recurs. A reiterat că sancțiunea aplicată situației faptice

stabilite este corectă, ceea ce conduce Ia concluzia că nu poate fi vorba

despre o eroare de judecată, problema hotărârii constând în greșita evaluare a

situației faptice, în sensul că dezvoltarea motivelor de recurs ar reprezenta

critici noi aduse hotărârii recurate, cu motivarea că acestea nu ar ti fost

invocate în recursul declarat inițial.

Contestația în anulare este nefondată

pentru considerentele care succed.

Potrivit dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ. - invocat de contestatoare ca temei de drept - contestația în

anulare specială poate fi promovată în două situații: când dezlegarea data

recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând

recursul ori admițându-1 numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul din motivele de casare.

În jurisprudență au fost considerate

greșeli materiale în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. teza I

respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită a recursului ca

neiimbrat sau ca declarat de un mandatar tară calitate.

Greșelile la care se referă art. 318

C. proc. civ. teza I vizează aspecte formale ale judecății, care trebuie sa fie

evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente

sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar ft neobservarea faptului că Ia

dosar există chitanța de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a

recursului prin poșta, înăuntrul termenului legal ori dovada că a fost formulat

de o persoană îndreptățită a-l declara, respectiv greșeli cu caracter procedural

care au dus la pronunțarea unei soluții eronate.

Totodată, arătând că hotărârea

instanței de recurs poate fi retractată când instanța „a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare", textul art.

318 teza II C. proc. civ. are în vedere acele situații în care partea, prin

recursul declarat, fie sub forma enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor,

a înțeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art.

304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanța, din greșeală, a analizat doar parte

dintre acestea.

În atare situație, partea este

îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină răspuns și ia

motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de recurs a omis

a le examina prin decizia pronunțată.

Contestația în anulare specială este o

cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile,

pronunțate de o instanță de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula

contestație în anulare pentru a „provoca" rejudecarea cauzei pe fondul

său, respectiv pentru a repune în discuție unele motive de nelegaîitate a

hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii" unora dintre motivele de

recurs.

Astfel, contestația în anulare nu

poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, relative la

dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății.

Având în vedere temeiurile expuse,

rezultă cu evidență că, prin criticile formulate, conîestatoarea nu vizează o

greșeală materială în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., așa cum neîntemeiat

susține, deoarece tinde să pună în discuție elemente ale cauzei care, departe

de a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecății, țin de

dezlegarea aspectelor pricinii și relevă - în măsura în care s-ar accepta că

susținerile contestatoarei sunt corecte -adevărate greșeli de judecată,

respectiv greșita calificare în motive noi de recurs, formulate după împlinirea

termenului de recurs, a unor precizări care nu reprezentau decât dezvoltarea

unor argumente inserate deja în cererea de recurs, care însă, potrivit

susținerilor contestatoarei, n-ar fi fost observate de instanța de recurs.

Or, dacă instanța învestită cu

soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din

perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă

rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită

într-un recurs la recurs.

Așa cum reiese din redarea

considerentelor deciziei atacate cu contestația în anulare, instanța de recurs

s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, în

cauză nefiînd incidente nici dispozițiile art 318 teza II C. proc. civ., text

de lege care reglementează ipoteza în care instanța a omis, din greșeală, să

examineze vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. invocat de

parte, iar nu argumentele subsumate respectivului motiv de recurs, instanța

neavând obligația de a răspunde detaliat fiecărui argument, printr-o examinare

exhaustivă ci de a analiza motivele de recurs printr-o interpretare de

principiu, unitară, așa cum, de altfel, a procedat în speță.

Cum criticile formulate de

contestatoare nu se circumscriu motivelor expres și limitativ prevăzute de art.

318 C. proc. civ. care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât

cele vizate în mod expres de acest text de Lege, față de temeiurile care

preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatoarea Uniunea Scriitorilor din România împotriva Deciziei

nr. 4741 din 22 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publica, astăzi

22 mai 2013.