ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2149/2018

Prin sentința nr. 47 din 24 ianuarie 2000, Tribunalul București a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, care a fost obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților suprafața de teren de 907 mp situat în București identificat conform raportului de expertiză efectuat în cauză.

Prin decizia nr. 480/A din 14 septembrie 2000, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul declarat de Primăria Municipiului București împotriva sentinței.

Prin decizia nr. 1985 din 6 aprilie 2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat împotriva deciziei nr. 480/2000 și a dispus trimiterea cauzei aceluiași tribunal, în vedere rejudecării, reținându-se că se impune verificarea amplasamentului terenului și stabilirea stării de fapt, respectiv dacă terenul este liber de construcții, precum și delimitarea suprafeței construite de cea liberă de construcții, având în vedere suprafața declarată în acțiunea inițială (1383 mp) și cea care se pretinde prin acțiunea modificată (907 mp).

Prin sentința nr. 1961 din 21 decembrie 2002, în rejudecare, Tribunalul București a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta Primăria Municipiului București să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților, terenurile rămase libere situate în București, identificate conform raportului de expertiză efectuat în cauză.

Prin decizia nr. 224/A din 13 mai 2002, Curtea de Apel București a respins apelul formulat de apelanta Primăria Municipiului București, ca nefondat.

Prin decizia nr. 1245 din 27 martie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de Primăria Municipiului București, a casat atât decizia nr. 224/13.05.2002, cât și sentința nr. 1961/21.12.2001, fiind trimisă din nou cauza spre rejudecare.

Instanța supremă a reținut că, deși în cuprinsul expertizei efectuată în cauză s-a stabilit că o suprafață importantă din terenul revendicat de reclamanți este ocupată de terțe persoane, care au edificat construcții pe teren, instanțele nu au pus în discuția părților această situație de fapt, nu s-a stabilit natura posesiei și titlul în baza căruia există aceste construcții. S-a stabilit necesitatea punerii în discuția părților a introducerii în cauză a terților constructori și posesori ai terenului în acest sens, nefiind posibil ca expertiza însușită de instanță să stabilească servituți de trecere în folosul unor terți necitați în cauză. Cu ocazia rejudecării, s-a stabilit în sarcina instanței de fond administrarea probelor necesare pentru lămurirea împrejurărilor de fapt și de drept privind posesia terenului de către persoanele indicate în expertiză și punerea în discuția părților a necesității citării în cauză a terților deținători în contradictoriu cu care să se discute problema creării unor servituți de trecere.

Prin cererea depusă la termenul din data de 21.11.2003, reclamanții au precizat cadrul procesual pasiv, în sensul că au solicitat introducerea în cauză a pârâților C., D., E.

La termenul din data de 23.04.2004, reclamanții au precizat din nou cadrul procesual pasiv, menționând că înțeleg să se judece în contradictoriu cu: C., F., D., E., G.

Prin încheierea din data de 21.01.2005, instanța a suspendat judecarea cauzei în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, până la soluționarea procedurii administrative demarate în baza Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din data de 23.03.2012, cauza a fost repusă pe rol, și s-a dispus suspendarea judecății în baza art. 244, alin. (1), pct. 1 C. proc. civ., până la rămânerea definitivă a dispoziției nr. x/10.11.2011 emisă de Primarul General al Municipiului București.

Prin încheierea din data de 18.03.2016, instanța a dispus repunerea cauzei pe rol.

La termenul din data de 22.04.2016, reclamanții au precizat din nou cererea de chemare în judecată, menționând că înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și H., iar în ceea ce privește obiectul cererii, au menționat că revendică doar terenurile de la nr. 61 și 61 A.

La termenul din data de 20.05.2016, prima instanță a luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu ceilalți pârâți persoane fizice, indicați în prima cerere precizatoare anterior menționată.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul H. și depusă la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 17.06.2016, s-a solicitat ca instanța de judecată să pună în vedere reclamanților să facă precizări cu privire la obiectul cererii, în sensul identificării suprafeței de 907 mp cu adresa exactă.

Același pârât a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților (legitimarea procesuală) susținând, în esență, că deși la dosarul cauzei, reclamanții au depus o copie extras de la Arhivele Naționale din Tabelul cu imobile naționalizate din București, din care rezultă faptul ca la poziția 7537 figurează numitul I. cu imobile naționalizate în București, aceștia nu depus acte de stare civilă din care să rezulte gradul de rudenie cu această persoană și nici dovada calității de moștenitori acceptanți ai succesiunii defunctului I., persoană ce figurează ca proprietar la momentul naționalizării imobilului din București.

Pe fond, pârâtul menționat a solicitat ca reclamanții să fie obligați să își precizeze acțiunea în întregul sau în contradictoriu cu acesta, în sensul stabilirii cu exactitate a capetelor de cerere, iar în caz contrar, a precizat că înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a sa și excepția lipsei de interes.

Prin sentința nr. 819 din 30 mai 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei calității procesuale pasive și a lipsei de interes invocate de pârâtul H., a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și modificată, formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și H.; a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat la adresele poștale str. x, delimitat de punctele de contur x, conform anexei 5 a raportului de expertiză efectuat în cauză, în suprafață de 547 mp, a obligat pârâții la plata, către reclamanți, a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.

Tribunalul a constatat că la termenul din data de 23.09.2016, pârâtul a menționat că nu mai susține excepția lipsei calității procesuale active.

Referitor la excepția lipsei de interes în formularea cererii și a lipsei calității procesuale a pârâtului H., tribunalul le-a apreciat ca nefondate, întrucât modificarea cadrului procesual pasiv a fost impusă prin decizia nr. 1245/27.03.2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aspectele ținând de existența construcțiilor pe terenul revendicat ținând de fondul cauzei.

Asupra fondului cauzei, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1913 și prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/1907, J. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilul din str. x.

În procesul-verbal din 22.09.1941 de carte funciară, figurează înscrisă pentru imobilul din pentru o suprafață de teren de 655 mp, J.

În anexa Decretului nr. 92/1950, la poziția nr. 3240, figurează înscrisă J., cu 18 apartamente naționalizate la adresele str. x, iar la poziția nr. 7537 I., cu 6 apartamente naționalizate, tot în str. x.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. x/1999, moștenitoarea lui J. este K., iar moștenitorii lui I. sunt reclamanții, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/1999.

Succesorii defunctei K., potrivit certificatului de moștenitor nr. x/1986, sunt reclamanții.

În baza actului de adjudecare din data de 21.10.2013, emis în dosarul de executare silită nr. 435/2012, pârâtul H. a devenit proprietarul apartamentului nr. 1 situat în București, și asupra cotei indivize de teren de 93,40 mp, aferentă acestuia, iar prin actul de adjudecare din aceeași dată, emis în dosarul de executare nr. x/2012, a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în București, și asupra cotei indivize de teren de 93,40 mp, aferentă acestuia. Din procesele-verbale de licitație, rezultă că terenurile în cotă indiviză vizează terenul de sub construcție.

Tribunalul a constatat că, deși citat în cauză, prin prisma considerentelor deciziei civile nr. 1245/27.03.2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, față de calitatea sa de terț proprietar al unei construcții aflate pe terenul revendicat, pârâtul nu a formulat pretenții proprii cu privire la stabilirea unei servituți de trecere, prin urmare, nefiind învestit în acest sens, tribunalul nu a analizat acest aspect.

În drept, reținând incidența art. 480 din C. civ., tribunalul a apreciat că în privința valabilității titlului de preluare de către stat a imobilului ce face obiectul litigiului, prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, preluarea a fost una neconformă cu Constituția de la acea vreme și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului. Aceasta, în condițiile în care art. 12 din Constituția din 1968, exproprierile puteau fi făcute pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție, autorii reclamanților au fost deposedați de bunul aflat în proprietatea lor, în condițiile Decretului nr. 92/1950.

În acest context, tribunalul a constatat că preluarea imobilului teren s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, constatând valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu și a apreciat că se impune admiterea cererii în revendicare în contradictoriu cu Municipiul București, reținându-se, în privința componenței terenului, că fostul imobil din str. x include și o secțiune de la nr. 61A, tribunalul acordând eficiență anexei 5 a raportului de expertiză, în cuprinsul căreia este evidențiată suprafața de teren revendicată.

Tribunalul a mai constatat că pârâtul H. este titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor construcții, care nu formează obiectul cererii în revendicare, în baza unor acte de adjudecare, fiind citat în baza deciziei civile nr. 1245/27.03.2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru aceste considerente, tribunalul a acordat preferabilitate titlului reclamanților și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat la adresele poștale str. x și y, sector 3, delimitat de punctele de contur x, conform anexei 5 a raportului de expertiză efectuat în cauză, în suprafață de 547 mp.

În raport de art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții B. și A. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Reclamanții au arătat că instanța de fond a reținut corect situația de fapt, motiv pentru care critică soluția doar sub aspectul omologării anexei nr. 5 din Raportul de expertiză efectuat de dl. Expert L., respectiv aceștia doresc omologarea Anexei nr. 1 a Raportului de expertiză (care coincide cu Anexa nr. 4 din Raportul de expertiză) pe punctele contur x.

Aceasta întrucât prin soluția pronunțată de instanță a fost omisă suprafața de 113 mp, care se cuvine de drept familiei reclamanților și care ar fi abandonată fără stăpân.

Actele de proprietate ale reclamanților, puse la dispoziția instanței, atestă dreptul acestora de proprietate, nefiind vorba despre alte acte de proprietate față de cele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției.

Pârât Municipiul București prin Primarul General a arătat că atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001, îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrata de reclamanți.

Unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.

Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul a arătat că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamantul sus-menționat având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării.

Prin decizia nr. 1129/A din 27 decembrie 2017 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile.

Referitor la apelul reclamanților, instanța de apel a reținut că pentru determinarea suprafeței de 907 mp - obiect al cererii în revendicare precizate, reclamanții s-au raportat la constatările din raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul M., potrivit cu care imobilul din sector 3, conform planului din anul 1960, avea o suprafață de 655 mp, iar imobilul din strada x, avea o suprafață de 728 mp, expertul menționat concluzionând, pe baza măsurătorilor realizate că, în prezent, suprafața totală a celor două imobile este de 907 mp.

Cauza a fost suspendată până la soluționarea notificărilor formulate de aceiași reclamanți cu privire la aceleași imobile, potrivit Legii nr. 10/2001, iar la termenul din data de 22.04.2016, în urma constatării soluționării definitive a dosarului nr. x/2011 al Tribunalului București și a repunerii cauzei pe rol, reclamanții au precizat din nou cererea de chemare în judecată, menționând că înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și H., iar în ceea ce privește obiectul cererii, au menționat că revendică doar terenul str. x.

Din hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2011, rezultă că acest litigiu a privit soluționarea contestației formulate de aceiași reclamanți împotriva dispozițiilor nr. x/10.11.2011 și nr. y/16.11.2011 emise de Primarul General al Municipiului București, ca răspuns la notificările nr. x/13.08.2001 și nr. y/13.08.2001 formulate de reclamanți în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pentru imobilele situate în București, str. x și str. y, solicitând ca instanța să dispună restituirea în natură a terenului liber de aprox. 728 mp.

În această cauză (soluționată definitiv), instanțele de judecată învestite cu soluționarea contestației reclamanților au analizat obiectul cauzei în limitele în care au fost învestite, reținându-se că:

"reclamanții B. și A. au formulat cu respectarea termenelor prevăzute de art. 22 din Legea 10/2001, două notificări, comunicate prin executor judecătoresc Primăriei Municipiului București, notificările purtând nr. x/13.08.2001 și nr. y/13.08.2001 și prin care au solicitat, în calitate de moștenitori ai autoarei J., restituirea proprietăților lor din București str. x - teren de 728 mp și construcție și str. y - teren de 300 mp".

În analiza realizată prin sentința civilă nr. 455/2015, Tribunalul București a omologat raportul de expertiză topografică completat întocmit de expertul N., reținând că "în urma măsurătorilor în teren, suprapunerilor și comparațiilor cu actele de proprietate, expertul a concluzionat că suprafața liberă de teren ce poate fi restituită în natură este de 347,70 m.p. teren situat în București, str. x, sectorul 3, punctele de contur x. Pentru diferența de teren ce nu poate fi restituită în natură, din totalul de 507,80 mp măsurat și identificat la fața locului, în acord cu concluziile aceluiași raport de expertiză topografică". Tribunalul a obligat, pârâtul, prin aceeași hotărâre, să emită în favoarea reclamanților dispoziție motivată cu propunere măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013 pentru terenul în suprafață de 160,10 mp situat în București, str. x, sectorul 3. Tot astfel, s-a statuat în sensul că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru terenul notificat din București, str. y, sectorul 3 identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert N., în suprafață de 86,70 mp, teren care s-a apreciat că poate fi restituit în natură reclamanților.

Reclamanții, părți în acest litigiu, nu au înțeles să exercite căile de atac la care erau îndreptățiți potrivit legii speciale, împotriva sentinței civile nr. 455/2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă.

Rezultă astfel că, în litigiul soluționat definitiv și prin care reclamanților li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a analizat deja, definitiv, dreptul acestora de a pretinde reparații pentru fostul imobil din București, str. x, în suprafață de 728 mp.

Potrivit expertizei realizate în rejudecare, în prezenta pricină, expertul judiciar L. a identificat fostul amplasament al imobilului din dobândit de autoarea reclamanților potrivit actului de vânzare autentificat sub nr. x/1907 de către fostul Tribunal Ilfov, concluzionând că acesta este cel identificat în anexa nr. 5 a raportului de expertiză. Potrivit constatărilor aceluiași expert, din imobilul din str. x nr. 61 A, o suprafață de 154 mp (S3.1), face parte din fostul imobil din iar o suprafață de 113 mp (S3.2), face parte din fostul imobil din str. x - această din urmă suprafață fiind expertizată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului București, secția a V a civilă.

Or, în apel, această expertiză nu face obiect de critică.

Aceste concluzii privind reconfigurarea fostelor imobile aflate în proprietatea autorilor reclamanților și includerea în imobilul de pe str. x, a unor părți din acestea, se coroborează, parțial, atât cu cele prezentate de expertul desemnat inițial în cauza de față, în prima fază procesuală, M., dar și cu cele ale expertului N., din expertiza realizată în dosarul nr. x/2011.

Susținând în cadrul acțiunii de față că pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, se impunea ca reclamanților să le fie restituit întregul teren, aceștia ignoră faptul că o parte din acest teren (în suprafață de 113 mp, identificată ca fiind S3.2 în raportul de expertiză, întocmit de expertul L.) a făcut deja obiect al analizei în dosarul nr. x/2011, ambele litigii (cel întemeiat pe Legea nr. 10/2001 și cel de față,) având aceeași finalitate. Dacă în privința fostului imobil din reclamanții nu au urmat procedura legii speciale, nesolicitând soluționarea pe fond a notificării cu acest obiect, nu se poate face abstracție de faptul că în ceea ce privește fostul imobilul din str. x, aceștia au solicitat și obținut în justiție măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că fostele imobile de pe str. x, proprietatea autorilor reclamanților, au fost reconfigurate după deposedarea autorului reclamanților de către stat, actualmente părți din fostele imobile, regăsindu-se în imobilul de la nr. x, nu îndreptățește reclamanții să solicite în prezent, pe calea dreptului comun, repunerea lor în posesie pentru întregul imobil de la actualul nr. x, acestui demers opunându-i-se principiul general de drept "electa una via, non datur recursus ad alteram" . Altfel spus, în condițiile în care, pentru fostul imobil de la nr. y din str. x, reclamanții au urmat calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, aceștia nu pot utiliza, concomitent, și acțiunea de drept comun, la aceasta opunându-se conflictul de legi și regula generală de rezolvare a acestuia:

"generalia specialibus derogant".

De altminteri, în condițiile în care, prin precizarea formulată, reclamanții au declarat că revendică suprafața totală de 907 mp teren, reprezentând fostele imobile din str. x, iar în procedura legii speciale, reclamanților li s-a recunoscut deja dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru o suprafață totală de teren de 509,80 mp, pentru imobilul din str. x, soluția pronunțată în cauză, prin sentința apelată, nu ar putea fi reformată, în caz contrar ajungându-se la încălcarea principiului disponibilității procesului civil și a prevederilor art. 315 din C. proc. civ.

Referitor la apelul pârâtului Municipiul București, instanța de apel a reținut că teza invocată prin criticile deduse analizei vizează faptul că obiectul cauzei nu ar fi reprezentat de o revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun, ci de o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului său, în calitate de unitate deținătoare, de a soluționa notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001, caz în care este necesar ca acesta să se pronunțe în cadrul procedurii administrative asupra acestei notificări, respectiv lipsa culpei sale în soluționarea notificării.

Or, în ceea ce privește cadrul procesual, instanța de apel a reținut că acesta a fost deja tranșat prin deciziile civile nr. 1985/06.04.2001 și nr. 1245/27.03.2003 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de recurs statuând, neechivoc, că pricina de față are ca obiect o acțiune în revendicare de drept comun, caz în care instanțele învestite trebuie să cerceteze titlurile părților, posesorii terenurilor revendicate și să stabilească natura acestei posesii, respectiv că ulterior pronunțării acestor decizii de casare, reclamanții nu au înțeles să realizeze acte procesuale prin care să modifice cadrul procesual astfel stabilit.

De altfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, în anul 1999, Legea nr. 10/2001 nu fusese adoptată, instanța de apel reținând că în cuprinsul acestei legi speciale există dispoziția de la art. 51 din forma în vigoare la data adoptării, potrivit căreia persoana îndreptățită poate alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei în curs de judecată.

Or, alegerea acestei căi procesuale, aparține părții reclamante, potrivit acestui text de lege, iar în cauză reclamanții au optat, după declanșarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru continuarea judecării acțiunii în revendicare pe dreptul comun inițiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile în care faza administrativă realizată în baza acesteia nu s-a finalizat integral printr-o decizie administrativă.

Prin urmare, acțiunea în revendicare este admisibilă în acest caz, deoarece legiuitorul a lăsat la alegerea părții reclamante continuarea acțiunilor de drept comun promovate înainte de intrarea în vigoare a legii speciale sau urmarea căii deschise prin această lege de reparație, Legea nr. 10/2001.

În acest context procesual, în mod judicios tribunalul sesizat cu o acțiune în revendicare formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a făcut aplicarea legii speciale de reparație, întrucât, în caz contrar, s-ar fi ajuns la o schimbare nepermisă a temeiului juridic al cererii și la încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat prin dispozițiile art. 1 din C. civ., dar și ale art. 15 alin. (2) din Constituția României.

În aceste condiții, argumentele pârâtului cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001 vizând obligația reclamanților de a formula notificare, la cea a entității notificate de a se pronunța, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, la competența sa exclusivă de a soluționa notificările, la obligațiile impuse de legea specială în sarcina notificatorilor de a anexa acte doveditoare și de a preciza, în scris, că nu mai dețin alte asemenea acte, nu pot fi validate, acestea neavând legătură nici cu cadrul procesual în care se desfășoară cercetarea judecătorească de față, întrucât dispozițiile acestei legi speciale nu sunt incidente în speță în ceea ce privește soluționarea cererii în revendicare și nici cu considerentele exprimate de tribunal în argumentarea soluției ce face obiect al apelului.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată stabilite în sarcina pârâtului, instanța de apel a reținut că reclamanții au probat avansarea cheltuielilor de judecată ce le-au fost acordate prin sentința ce face obiect al apelului, anexând la dosarul de fond, chitanțe doveditoare ale plății onorarului de expert în sumă de 1.000 RON și a onorariului de avocat, în sumă de 1.000 RON.

În plus, atât expertiza, cât și prestația apărătorului angajat de reclamanți, s-au dovedit a fi utile soluționării cauzei.

Solicitarea subsidiară de reducere a cuantumului acestor cheltuieli, a fost apreciată ca nefondată, în condițiile în care, suma de 2.000 RON acordată reclamanților prin sentința apelată, cu titlul de cheltuieli de judecată este alcătuită din suma de 1.000 RON onorariu expert și suma de 1.000 RON, onorariu avocat. Or, potrivit art. 274 alin. final din C. proc. civ. de la 1865 aplicabil în cauză, onorariul de expert nu poate fi redus. Pe de altă parte, suma de 1.000 RON avansată de reclamanți cu titlul de onorariu avocat, la a cărei plată a fost obligat apelantul pârât, nu se impunea fi redusă, cuantumul său nefiind nicidecum exagerat față de natura litigiului și complexitatea concretă a cauzei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B., A. și pârâtul H.

Reclamanții și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (8) din noul C. proc. civ., însă criticile sunt încadrabile în motivul reglementat de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., aplicabil în cauză, în raport de data introducerii acțiunii.

În susținerea recursului au arătat că instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor privind retrocedarea unei suprafețe de 113 mp, despre care în mod eronat a reținut că s-ar fi acordat reclamanților măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. În mod greșit instanța consideră că suprafața de 113 mp recunoscută de Tribunal, secția V-a prin expertiza întocmită în dosarul x/2011 nu ar fi făcut obiectul criticii în apel și în mod greșit a fost omologată anexa 5 la raportul de expertiză întocmit în cauză, care nu evidențiază suprafața de 113 mp, sens în care reclamanții au solicitat omologarea anexei nr. 1.

Recurenții consideră că, deși dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale, instanțele au neglijat cu bună știință lămurirea situației de fapt și acordarea acestei suprafețe, recunoscută atât în anexa nr. 1 la raportul de expertiză, cât și în considerentele hotărârii atacate.

Pârâtul a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că instanțele anterioare nu au ținut cont de dispozițiile deciziei de casare, în sensul că, în executarea obligației de a verifica și lămuri amplasamentul terenului a cărui restituire se solicită, impusă prin decizia de casare, nu au pus în discuția părților crearea unei servituți de trecere în favoarea sa, deși din raportul de expertiză efectuat a rezultat necesitatea instituirii unei servituți de tip pietonal și auto, în condițiile în care accesul pe proprietatea pârâtului se realizează pe terenul ce face obiectul prezentului dosar.

Pârâtul susține că a fost citat în prezenta cauză în calitate de terț proprietar al unei construcții aflate pe terenul revendicat, pentru a se stabili situația de fapt a terenului deținut de pârât, relativ la terenul revendicat și pentru a se pune în discuție crearea unei servituți de trecere în favoarea sa.

În mod greșit instanța de judecată a apreciat că atâta timp cât pârâtul nu a formulat pretenții proprii privind stabilirea unei servituți de trecere, nu a fost învestită în acest sens, câtă vreme introducerea în cauză a pârâtului nu s-a realizat urmare a manifestării sale de voință, situație față de care și stabilirea dreptului de servitute trebuia să urmeze aceeași cale.

Astfel, deși pârâtul a fost citat în cauză în absența unei manifestări de voință proprii în acest sens, în ceea ce privește motivul pentru care a fost citat (crearea unei servituți de trecere), această chestiune a fost lăsată la latitudinea sa, fără a se pune în discuție atare aspect.

Pârâtul și-a manifestat nemulțumirea față de neacordarea dreptului de servitute prin întâmpinarea formulată în apel, însă nu s-a ținut cont de această susținere. Instanța de apel nu a desființat sentința de fond deși putea sa facă acest lucru având în vedere efectul devolutiv al apelului, în care, potrivit art. 292 C. proc. civ., la stabilirea întinderii devoluțiunii trebuie avute în vedere nu numai cererea de apel, ci și întâmpinarea intimatului.

Pârâtul critică, în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și obligarea sa în mod nejustificat la plata cheltuielilor de judecată de la fond, întrucât nu are legătură cu raportul principal dedus judecății, fiind un terț intervenient forțat. Suprafața de 907 mp care se revendică este în prezent proprietatea Municipiului București, iar dreptul de proprietate al pârâtului nu face obiectul cererii în revendicare.

La termenul de judecată din data de 18.04.2018 se învederează instanței decesul recurentei reclamante A., fiind depus pentru acest termen, certificatul de calitate de moștenitor din care rezultă că succesor unic este recurentul reclamant B.

La termenul de judecată din 30.05.2018 instanța a pus în discuția părților admisibilitatea recursului declarat omisso medio de către pârâtul H.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Critica reclamanților, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează nerecunoașterea, de către instanțele de fond, a dreptului lor de proprietate cu privire la o suprafață de 113 mp în legătură cu care, deși instanța de fond a recunoscut că le aparține, nu a omologat raportul de expertiză în varianta care să o includă în suprafața totală restituită.

Critica este nefondată în condițiile în care, în mod corect instanța de apel a validat judecata primei instanțe care a statuat că suprafața de 113 mp a aparținut lotului de teren din str. x, motiv pentru care drepturile reclamanților asupra acesteia au fost analizate în procedura de restituire inițiată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001. Prin urmare, situația juridică a imobilului situat la acea adresă, a fost clarificată și soluționată în procedura specială a legii de reparație, rămânând în discuție imobilul situat inițial la adresa din indiferent de localizarea actuală.

Or, recurenții reclamanți nu au combătut aceste afirmații prin susțineri de natură a demonstra nelegalitatea acestor statuări. Rezumându-se a afirma că suprafața de teren în litigiu aparține în prezent adresei de la nr. x astfel că nu a fost restituită în procesul ce a privit imobilul de la nr. y, ignoră situația de fapt stabilită în cauză de instanțele de fond potrivit cărora terenul situat în prezent la adresa din str. x la nr. x a fost constituit din suprafețe de teren provenind de la nr. x (154 mp) și y (113 mp), a căror modalitate de restituire a fost rezolvată diferit, în raport de temeiul juridic în baza căruia a fost analizată cererea de restituire, acțiunea în revendicare de drept comun, respectiv Lg. 10/2001, lege specială de reparație. Prin urmare, situația suprafeței de 113 mp provenind din lotul pe care reclamanții l-au solicitat în baza Legii nr. 10/2001 a fost supusă reglementărilor legii speciale astfel că nu mai poate fi analizată în acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

În consecință, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul H., instanța reține că acesta a fost introdus forțat în cauză, potrivit dispozițiilor instanței de casare, ca proprietar al unei construcții edificate pe terenul revendicat, în contradictoriu cu care să se discute problema creării unor servituți de trecere.

Numitul H. a fost citat în cauză, însă acesta nu a pretins crearea unei sevituți de trecere și, în mod corect, în baza principiului disponibilității, instanțele de fond nu au putut constitui în favoarea sa drepturi pe care nu le-a solicitat. Deși avea această posibilitate în apel când a fost pus în situația de a preciza actul procesual formulat în sensul de a stabili dacă intenția sa a fost de a formula întâmpinare sau apel incident, a fost explicit în a afirma ca nu intenționează să critice soluția fondului.

Prin urmare, instanța a luat act de manifestarea sa de voință, în sensul că nu a formulat apel împotriva hotărârii de primă instanță care nu i-a recunoscut, pentru considerentele arătate, dreptul de servitute.

În aceste condiții, nu îi este îngăduit părții litigante, în aplicarea principiului legalității căilor de atac și a normelor procedurale civile, să exercite calea de atac a recursului, omisso medio, trecând peste un grad de jurisdicție, pentru a supune controlului judiciar, direct în recurs, eventualele nemulțumiri referitoare la nestatuarea cu privire la dreptul de acces la imobilul construcție, proprietatea sa, drept pe care, de altfel, nici nu l-a solicitat.

În consecință, cum considerentele de fapt și de drept ale primei instanțe cu privire la conduita procesuală a pârâtului nu au fost contestate prin declararea unui apel, nu pot fi supuse analizei instanței de control judiciar eventuale critici de nelegalitate invocate direct în recurs, întrucât stabilirea ordinii în care se exercită căile de atac rezultată din coroborarea dispozițiilor art. 299 cu cele ale art. 377 C. proc. civ., se opune ca dezlegarea dată printr-o hotărâre de primă instanță și care nu a fost atacată cu apel, devenind irevocabilă, să poată fi atacată cu recurs.

Aceleași considerente sunt aplicabile și celei de-a doua critici referitoare la obligarea nejustificată a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din etapa procesuală a fondului, pe care nu a formulat-o în fața instanței de apel și care nu poate fi analizată, direct, în recurs.

Prin urmare, față de această împrejurare, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei nr. 1129/A din 27 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul H. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30.05.2018.