ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7071/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7071/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr.

39928/3 din 15 noiembrie 2007 și precizată la 30 ianuarie 2008, 26 martie 2008

30 septembrie 2008 și 22 februarie 2010, reclamantul B.L.M.

a solicitat instanței ca, în contradictoriu

cu pârâții Municipiul București prin Primar General, Ș.T.M., M.Ș., P.M., V.J., L.M.,

G.I., G.A., să constate calitatea sa de persoana îndreptățită la restituirea imobilului

situat în București, Intrarea P.V., sector 2, compus din teren în suprafață de 210

mp și construcție, reținându-se refuzul de soluționare a notificării de către pârâtul

Primarul municipiului București asimilat unei soluții negative, să constate deținerea

fără titlu de către Statul Român a imobilului de care părinții săi, B.D. și B.L.

au fost deposedați abuziv și să-i oblige pe pârâții persoane fizice să-i lase în

deplină proprietate și liberă folosința spațiile pe care le ocupă în temeiul contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că în baza Legii nr. 10/2001 a notificat Primăria Municipiului București cu cerere

de retrocedare a imobilului de care părinții săi au fost deposedați abuziv. Deși

pârâtul Municipiul București a fost obligat să emită o dispoziție de restituie în

echivalent a imobilului sub sancțiunea unor daune, nici până în prezent nu a primit

un răspuns la cererea formulată.

A susținut că imobilul retrocedat a fost

preluat abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 282 din 01

martie 2010

pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, instanța a disjuns judecarea acțiunii

principale precizată având ca obiect constatarea calității de persoana îndreptățită

la reparație în baza Legii nr. 10/2001 și revendicare imobiliară formulată de reclamantul

B.L.M., precum și cererile de chemare în garanție formulate de pârâtele L.M. și

M.Ș. în contradictoriu cu Municipiul București, acordându-se termen de judecată

la 10 mai 2010 (Dosar nr. 23044/3/2010)

Astfel, s-a format Dosarul nr. 23044/3/2010.

La termenul din 14 noiembrie 2011 au avut

loc dezbaterile asupra fondului, instanța rămânând în pronunțare iar prin încheierea

din 28 ianuarie 2011 instanța Tribunalului București, secția a V-a civilă, a dispus

repunerea pe rol a cauzei, fixându-se termen la 4 martie 2011, pentru ca reclamantul

să-și precizeze temeiul de drept al acțiunii.

La termenul din 4 martie 2011, reclamantul,

prin apărător, a precizat că „temeiul de drept al acțiunii este art. 480 C.

civ. dar și Legea nr. 10/2001 (...) și că instanța urmează să aprecieze dacă sunt

aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ. sau ale Legii nr. 10/2001 (Dosarul nr.

23044/3/2010 al Tribunalului București, secția a V-a civilă).

Prin sentința civilă nr. 634 din 25

martie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 23044/3/2010, Tribunalul București, secția

a V-a civilă,

a respins excepția

lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității

acțiunii, a respins acțiunea formulată de reclamantul B.L.M. în contradictoriu cu

pârâții M.Ș., Ș.T.M., G.I., G.A., P.M. prin curator B.G.I., V.J., L.M., Primăria

Municipiului București și cu chematul în garanție Municipiul București prin Primarul

General, având ca obiect Legea nr. 10/2001 și revendicare imobiliara și a respins

cererea de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul

a reținut că prin notificarea nr. 790/2001, întocmită în baza Legii nr. 10/2001,

reclamantul a solicitat Primăriei Municipiului București restituirea imobilului

situat în București, Intrarea P.V., preluat abuziv de la părinții săi, notificare

ce nu a fost soluționată, deși prin sentința civilă nr. 1556/2006 pârâta Primăria

Municipiului București a fost obligată să emită dispoziție motivată cu privire la

notificarea reclamantului.

S-a reținut că, în speță, imobilul din

București, Intrarea P.V., a fost preluat abuziv de stat, prin Decretul nr. 92/1950,

de la părinții reclamantului, faptul că persoanele deposedate sunt aceleași cu cele

menționate în decret, fiind dovedit în cauză cu actele de stare civilă și declarațiile

de notorietate.

S-a mai reținut că reclamantul are calitate

procesuală activă în cauză.

Conform practicii Înaltei Curți, acțiunea

în revendicare trebuie analizată și prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001,

lege specială derogatorie de la dreptul comun (art. 480 C. civ.), instanța fiind

ținută de obiectul acțiunii și cauza acesteia - nu de textul de lege indicat de

parte.

Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți pronunțată asupra recursului în interesul legii s-a statuat că persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Reținând că reclamantul nu a formulat o

acțiune în revendicare în contradictoriu cu statul anterior Legii nr. 10/2001, cu

privire la imobilul în litigiu, nu a urmat procedurile administrative prevăzute

de Legea nr. 112/1995 și de Legea nr. 10/2001, văzând și dispozițiile art. 45

alin. (5) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că acesta a pierdut

posibilitatea de a cere restituirea în natură a imobilului.

Având în vedere însă ca prin sentința civila

nr. 282 din 01 martie 2010 pronunțata de Tribunalul București în Dosar nr. 39928/03.2007

a fost respinsă excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea

invocată de pârâții persoane fizice, instanța în analiza comparativă a titlurilor

de proprietate, pe fondul cererii în revendicare, s-a raportat și la criteriile

de preferință instituite de Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, s-a reținut situația

specială a imobilului ce face obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001, înstrăinat

în baza Legii nr. 112/1995 și față de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea

nr. 10/2001 (care deschid persoanei îndreptățite calea obținerii masurilor reparatorii

în echivalent) și obligativitatea menținerii situației juridice creată în mod valabilă,

în favoarea dobânditorilor de buna-credintă.

Astfel, în compararea de titluri solicitată,

pârâții dețin un „bun actual", în sensul art. l din Protocolul 1, prin contractul

de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu deplina respectare

a acestei legi și cu buna-credință atât timp cât aceste contracte nu au fost desființate

în cadrul unei proceduri judiciare.

Pe de altă parte, C.E.D.O., prin practica

sa consecventă, a statuat că trebuie păstrat un just echilibru între interesul general

al comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale omului.

Mai mult, prin hotărârea C.E.D.O. dată

în cauza Măria Atanasiu și alții c. României, Curtea Europeană și-a schimbat viziunea

și nu mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi,

ci vorbește despre existența unui nou drept care se naște în temeiul legislației

adoptate de către statele membre (parag. 142 din cauza Măria Atanasiu și alții împotriva

României).

În raport de temeiurile menționate, acțiunea

în revendicare a reclamantului a fost respinsă iar față de această soluție a fost

respinsă și cererea de chemare în garanție.

împotriva sentinței primei instanțe a declarat

apel reclamantul,

care a solicitat

admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii

acțiunii și obligării pârâților la a-i lăsa în deplină proprietate și liberă posesie

spațiile ce le ocupa în temeiul contractelor de vânzare - cumpărare nr. V1./1997,

V2./1996, V3./1996, V4./1996 și V5./1996.

Curtea de Apel București, secția a III

a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 147/A din 29

martie 2012, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

civile nr. 634 din 25 martie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut următoarele:

În apel, reclamantul a înțeles să critice

exclusiv aspectele vizând modul de soluționare al acțiunii în revendicare de drept

comun, acțiune întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., solicitând obligarea

pârâților cumpărători ai acestui imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995, la a-i lăsa

în deplină proprietate și posesie bunul revendicat.

Acțiunea în revendicare de față a fost

introdusă la data de 15 noiembrie 2007, ulterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Raportat la situația de fapt existentă

în cauză, instanța de apel a avut în vedere faptul că problema raportului dintre

Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ. art. 480, ca lege generală, precum

și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului,

ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea

dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța

de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la problema existenței unei

opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate

abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile

art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii

nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere

regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat

în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).

În mod judicios s-a reținut în cauză că

în soluționarea acestei acțiuni, întemeiată de reclamant, pe dreptul comun reprezentat

de art. 480 C. civ., nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale

de reparație.

S-a reținut că singurul demers realizat

de reclamant, anterior promovării acțiunii de față pentru restituirea imobilului

a constat în acțiunea formulată în 29 mai 2004, în contradictoriu cu Primăria Municpiului

București, soluționată prin sentința civilă nr. 1556/2006 a Tribunalul București,

secția a III a civilă, prin care pârâta menționată a fost obligată la soluționarea

notificării formulate de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001.

În acest context, împrejurarea că acțiunea

în revendicare a fost introdusă după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

are drept consecință faptul că fostul proprietar, deși are în mod incontestabil

deschisă calea acțiunii directe în revendicarea bunului, câtă vreme prevederile

legii speciale nu exclud expres sau implicit, acțiunea în revendicare formulată

împotriva cumpărătorului, posesor al imobilului, analiza temeiniciei acesteia trebuie

realizată cu luare în considerare a criteriilor de comparație, la care a făcut referire

Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul deciziei nr. 33/2008.

Referitor la susținerea reclamantului vizând

nevalabilitatea titlului statului, instanța de apel a reținut că în prima faza procesuală,

analizându-se argumentele reclamantului în susținerea acțiunii în revendicare, s-a

statuat că imobilul intră sub incidența Legii 10/2001. Or, prin adoptarea Legii

nr. 10/2001, această preluare a fost declarată, în puterea legii, ca fiind abuzivă.

Reclamantul nu beneficiază de o hotărâre

judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură

și nici de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să îi fi recunoscut

dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, ci invocă în susținerea

acțiunii în revendicare, titlul de proprietate deținut de autorul său, prevalându-se

de faptul că acesta provine de la titularul originar al dreptului și de caracterul

abuziv al deposedării autorului său.

Instanța de apel a apreciat că o atare

constatare nu îl îndreptățește să spere că se va da preferabilitate titlului său

în fața titlului pârâților.

Aprecierea existenței unui bun în patrimoniul

reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate de jurisprudența

Curții Europene atât a unui bun actual cât și a unei speranțe legitime de valorificare

a dreptului de proprietate.

În cauza Atanasiu și alții contra României

(Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010),

Curtea europeană și-a nuanțat modalitatea de abordare, realizând o distincție tranșantă

între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri, Curtea reținând că:

„134. (...) un reclamant nu poate pretinde

o încălcare a art. l din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe

care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea

„bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o

„speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

S-a statuat că un „bun actual" există

în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii

bunului. în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității

titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere

a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și

a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot, nu poate obține mai mult

decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Acest drept la despăgubire a fost

recunoscut independent de nefiincționarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta,

până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Or, în cauză, așa cum s-a arătat, reclamantul

nu deține o hotărâre prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obligate,

anterior formulării acțiunii de față, să-i restituie, în natură, imobilul revendicat.

Deși în apel se face referire la obținerea

de către reclamant a sentinței civile nr. 1556/2006 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III a civilă, prin care i s-ar fi recunoscut dreptul pretins, verificând

cuprinsul deciziei civile nr. 312/2007 a Curții de Apel București, secția a IV a

civilă, prin care s-a soluționat apelul împotriva hotărârii menționate, Curtea constată

că, prin această hotărâre, s-a dispus obligarea Primăriei Mun. București, investită

de același reclamant, cu soluționarea notificării întemeiată pe Legea nr. 10/2001,

având ca obiect imobilul revendicat, să soluționeze notificarea.

Din cuprinsul acestei hotărâri nu rezultă

că în favoarea reclamantului ar fi fost recunoscut, de către instanțele naționale,

în contradictoriu cu Primăria, dreptul de proprietate, în sensul de a se fi dispus

restituirea în natură a imobilului revendicat, către reclamant.

De altfel, chiar prin notificarea formulată

reclamantul nu a solicitat restituirea în natură a imobilului ci acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru acesta.

În consecință, în aplicarea acestor statuări

obligatorii, instanța de apel a statuat că deși reclamantul deține un „bun",

în accepțiunea Curții Europene, astfel cum se desprinde din jurisprudența formată

în aplicarea art. l din Protocolul nr. 1, acesta nu rezidă într-un drept la restituirea

în natură a bunului, care să susțină pretențiile sale în acțiunea în revendicare,

prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, ci într-un drept

de creanță, susceptibil a fi valorificat în procedura Titlului VII al Legii nr.

247 /2005.

În ceea ce îi privește pe pârâți, instanța

de apel a reținut că dețin un „bun actual" în sensul Convenției, deoarece au

cumpărat apartamentele în litigiu, imobile asupra cărora aceștia continuă să exercite

posesia și în prezent, în baza unei legi în vigoare - Legea nr. 112/1995.

Aceste contracte nu au fost anulate, acțiunea

în anularea acestor contracte, formulată de reclamant, fiind respinsă ca prescrisă

iar la momentul încheierii lor, nici reclamantul și nici autorii săi nu exercitaseră

vreun demers prin care titlul statului să fi fost contestat.

Referitor la susținerile reclamantului

în sensul că dezdăunarea sa pe calea legii speciale nu este efectivă și astfel ar

apărea un conflict cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care se impune a fi tranșat în sensul admiterii acțiunii în revendicare,

instanța de apel a reținut că prin hotărârea adoptată în cauza pilot Măria Atanasiu,

dreptul la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului

Proprietatea, ce prezenta, până la momentul adoptării deciziei amintite, un element

esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Astfel, instanța de contencios european

nu a mai condiționat recunoașterea existenței unui „bun" în patrimoniul titularului,

de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea

1

', ce reprezenta, până

la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței

bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii -

pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un

termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute

de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor

cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ,

prin stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata

despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea

de proceduri simplificate și eficiente parag. 232.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot, nu poate obține mai mult

decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță,

că reclamantul nu are un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea

posesiei imobilului, contrar susținerilor acestuia, situație în care Curtea constată

că reclamantul nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul

1.

Astfel nu pot fi primite nici susținerile

din apel în sensul că în contextul nefuncționării Fondului Proprietatea, singura

modalitate în care se poate asigura respectarea prevederilor art. 1 din Protocolul

nr. l la C.E.D.O., pentru situația reclamantului este admiterea acțiunii în revendicare.

împotriva deciziei pronunțate de instanța

de apel a declarat recurs reclamantul B.L.M.,

solicitând admiterea recursului, admiterea excepției de neconvenționalitate

a prevederilor Legii nr. 10/2001 și, ca o consecință a înlăturării acestor norme

și judecarea cauzei potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., cu aplicarea prevederilor

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, admiterea acțiunii și obligarea

pârâților la a-i lăsa apartamentele pe care le ocupă, în deplină proprietate și

liberă folosință.

În drept, reclamantul și-a întemeiat recursul

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârile pronunțate

în cauză au încălcat grav dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție

a cărui aplicare, potrivit art. 11 sin 20 din Constituție se face ori de câte ori

legea română vine în contradicție cu normele și principiile Convenției Europene

a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Recurentul-reclamant a susținut că la dezbaterea

pe fond a cererii de apel dar și în concluziile scrise a invocat și argumentat excepția

de neconvenționalitate a Legii nr. 10/2001, aspect care nu se regăsește în nici

un fel în soluția atacată cu recurs.

Recurentul-reclamant, în motivarea excepției

de neconvenționalitate a prevederilor Legii nr. 10/2001, a susținut că trebuie să

i se recunoască, în temeiul celor statuate prin jurisprudența C.E.D.O., accesul

la o cale viabilă de rezolvare a solicitării, impunându-se concluzia înlăturării

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca urmare a constatării caracterului neconvențional

al acestui act normativ special, urmare a întrunirii trăsăturii lipsei de eficacitate.

Recurentul-reclamant a susținut că indiferent

de soluția adoptată, securitatea circuitului civil va fi afectată, respingerea acțiunii

periclitând dreptul de proprietate recunoscut reclamantului prin art. 2 alin.

(2) (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii) al Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, admiterea acțiunii sale,

afectează efectele contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de către chiriașii

- cumpărători.

Împrejurarea abrogării, ulterioare,

alin. (2) din art. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate să răpească reclamantului,

acest drept recunoscut deja, acest bun, intervenția legislativă a statului pe parcursul

judecării unei cauze care îi privește direct, nefiind conforma principiilor deduse

din art. 1 al Primului Protocol la Convenția C.E.D.O. sau garanțiilor instituite

de art. 6 din același act european.

Recurentul-reclamant a susținut că deține

un drept patrimonial care se analizează ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

1 adițional la Convenție deoarece formulase notificare pentru imobilul în litigiu

în temeiul Legii nr. 112/1995, demersurile sale fiind inițiate încă de la adoptarea

Legii nr. 112/1995, când și-a revendicat proprietatea.

Vânzând unui terț apartamentele pe care

ar fi trebuit să le restituie, statul 1-a privat pe reclamant de posibilitatea de

a redobândi posesia asupra acestora (mutatis mutandis, Guillemin împotriva Franței,

Hotărârea din 21 februarie 1997).

Recurentul-reclamant a arătat că a formulat

în 2001 notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001 și deși

printr-o sentință civila s-a confirmat preluarea abuziva a imobilului, de către

statul comunist, constatându-se și dreptul său la despăgubiri pentru apartamentul

vândut, în cei peste 10 ani care au trecut de la formularea notificării, n-a primit

nicio despăgubire efectivă.

Recurentul-reclamant a susținut că se află

în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând

dovada transmisiunilor succesive, beneficiind și de o hotărâre judecătorească definitivă

care i-a confirmat explicit dreptul de proprietate dar în primul rând, de recunoaștere

legislativă a dreptului său de proprietate, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 în forma în vigoare la data introducerii acțiunii așa cum am arătat anterior.

Pârâții, deținători și ei ai unor titluri

asupra apartamentului, în temeiul unei hotărâri judecătorești de menținere a contractului

dispun la rândul lor, de un „bun" însă viciul care afectează titlul autorului

lor - statul -, radiază implicit și în privința propriului lor titlu, fapt de natură

să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al reclamantului

mai bine caracterizat.

Cu alte cuvinte întrucât ambele părți litigante

dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un „bun" în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, trebuie recunoscută preferabilitatea titlului

înfățișat de reclamant, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat provenind

de la proprietarul inițial care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate,

necontestat și anterior naționalizării sale.

Recurentul-reclamant a mai susținut că

înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis

de Constituție, dar și de decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii astfel că

trebuie să se facă aplicarea directă a Convenției cu consecința înlăturării preferabilității

contractelor de vânzare - cumpărare în raport de modul în care s-a produs privarea

de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantului.

Recurentul-reclamant a mai susținut că,

în aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie

posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului

către chiriași.

În soluționarea raportului juridic dedus

judecății nu se va putea opune argumentul referitor la suportarea de către pârâți,

în acest context, a consecințelor răspunderii statului pentru adoptarea unor norme

neconforme cu Convenția, deoarece acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii

nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului cumpărător la posibilitatea obținerii

chiar a valorii actuale de piață a imobilului și în orice caz, cel puțin la obținerea

efectivă de despăgubiri bănești reprezentând prețul actualizat plătit pentru imobil,

din această perspectivă fiind îndeplinită terța cerință impusă de Înalta Curte de

Casație și Justiție în decizia sa în interesul legii, privitoare la neafectarea

altui drept protejat.

Recursul este nefondat pentru considerentele

care succed.

Fiind învestite cu o acțiune în revendicare

promovată la data de 15 noiembrie 2007, astfel cum a fost precizată de reclamant,

cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului nr. 92/1950, instanțele,

au avut de analizat dacă reclamantul justifică un drept de proprietate, posibil

de valorificat pe această cale, în condițiile în care pentru situația unor astfel

de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, deși recurentul-reclamant

pretinde că are un bun susceptibil de protecție conform art. 1 din Protocolul

nr. 1, în realitate titlul reclamantului nu a fost confirmat jurisdictional anterior,

pentru a se putea prevala de el în cadrul acțiunii în revendicare.

Aprecierea existenței unui „bun" în

patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate

în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva

României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime"

de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare,

ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată

fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de

fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a

Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru

contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu,

pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară,

în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun".

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla

pronunțare a unei hotărâri judecătorești - prin care se constata nelegalitatea preluării

de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, chiar dacă nu avea caracter definitiv

- reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții

au chiar un „bun actual" ori doar un „interes patrimonial" de a obține

restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), în

cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a statuat că un „bun actual"

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii

bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale

judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigios

poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul

de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor

reparații (parag. 141, 142 și 143).

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii

pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a modului

de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele

naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Astfel, dreptul de proprietate care s-a

aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantului și speranța redobândirii exercițiului

acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, ci corespund

mai degrabă unei „simple speranțe de restituire", nici măcar unei „speranțe

legitime" care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern

(de ex., o jurisprudență bine stabilită care să statueze că în situația unor asemenea

imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparație, posibilitatea

recuperării lor există în condițiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic

al imobilului).

Contrar susținerii recurentului-reclamant,

pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței

de contencios european, este necesar ca, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul

hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza - pilot Atanasiu

și alții împotriva României, parag. 140).

Așadar, pentru deținerea unui bun nu este

suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi constatat

nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul

restituirii bunului către reclamant.

A fortiori,

nu este suficient să se fi constatat nevalabilitatea

preluării în chiar judecata acțiunii în revendicare pentru a se considera, că reclamantul

este beneficiarul unui bun.

Din aceeași hotărâre - pilot (cauza Atanasiu

c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială" în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare

a ilegalității naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată

a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).

În speță, reclamantul a inițiat procedura

administrativă prevăzută de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 și, dat

fiind refuzul Primarului Municipiului București de a soluționa notificarea reclamantului,

prin sentința nr. 1556/22 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IlI-a

civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 312 din 7 mai 2007 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă pronunțată în Dosarul nr. 36751/3/2006 (depusă la Dosarul nr.

39928/3/2007 al Tribunalului București, secția a V-a civilă), acest pârât a fost

obligat să emită dispoziție motivată privind notificarea formulată de reclamant

sub nr. 790/2001 privind imobilul din București, str. Intrarea P.V., sector 2, pârâtul

fiind obligat totodată la plata daunelor cominatorii de 50 RON/zi de întârziere

până la executarea hotărârii.

Reclamantul, deși avea posibilitatea legală

de a pune hotărârea astfel obținută în executare, prin folosirea mijloacelor coercitive

prevăzute de lege - în cazul în care pârâtul nu s-ar fi conformat de bunăvoie obligației

stabilite de instanță în sarcina sa - nu a produs dovezi în acest sens pentru a

se putea constata că au fost îndeplinite astfel și celelalte cerințe vizând epuizarea

procedurii, apte să îi confirme existența dreptului în patrimoniu.

Referitor la hotărârea judecătorească menționată,

de care reclamantul a înțeles să se prevaleze, susținând că prin aceasta s-a confirmat

preluarea abuzivă a imobilului de către statul comunist și s-a constatat dreptul

său la despăgubiri, în mod corect a reținut instanța de apel că din cuprinsul acesteia

nu rezultă că în favoarea reclamantului ar fi fost recunoscut un drept de proprietate,

în sensul de a se fi dispus restituirea în natură a imobilului revendicat.

Cum reclamantul nu justifică existența

„bunului actual", soluția din acțiunea în revendicare formulată de acesta nu

putea fi decât în sensul respingerii, pentru considerentele menționate anterior.

Deși este real că pârâții, la rândul lor,

au exhibat titluri de proprietate (respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la care cererea în constatarea nulității

a fost respinsă, ca prescrisă), ceea ce se impune, prioritar, în adoptarea soluției

este împrejurarea că reclamantul, care a inițiat demersul judiciar, nu a demonstrat

că este titularul actual al dreptului a cărui protecție au pretins-o.

Ca atare, admiterii acțiunii promovate

de acesta nu se opune în primul rând, principiul securității juridice, ci împrejurarea

că reclamantul nu a cerut protejarea unui drept actual.

În aceste condiții, susținerile recurentului-reclamant

care vizează preferabilitatea titlului său în raport de cel al pârâților, rămân

lipsite de suport.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant

conform cărora hotărârile pronunțate în cauză au încălcat grav dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție a cărui aplicare, potrivit

art. 11 sin 20 din Constituție, se face ori de câte ori legea română vine în contradicție

cu normele și principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, nu se poate reține că instanța de apel a negat principiul constituțional

al priorității reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, consacrat de art. 11 și art. 20 din Constituția României, ci dimpotrivă,

tocmai datorită recunoașterii puterii acestei norme constituționale a procedat la

verificarea îndeplinirii de către reclamant a condițiilor art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conform art. l din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului „Orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea

sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și

de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere

dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa

folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor

ori a altor contribuții, sau a amenzilor."

În raport de circumstanțele particulare

ale speței, instanța a ajuns la concluzia că reclamantul nu este titularul unui

„bun" și că, așa fiind, nu beneficiază de protecția prevăzută de art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție.

În jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat

că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă

să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de

restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei alte unități deținătoare

nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire

a bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind reglementată prin norme cu caracter

special, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea

promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Recurentul-reclamant a mai invocat faptul

că împrejurarea abrogării, ulterioare, a alin. (2) din art. (2) din Legea nr. 10/2001,

nu poate să-i răpească acest drept recunoscut deja, acest bun și că intervenția

legislativă a statului pe parcursul judecării unei cauze care îl privește direct,

nu este conformă principiilor deduse din art. 1 al Primului Protocol la Convenția

C.E.D.O. sau garanțiilor instituite de art. 6 din același act european.

Nici această apărare nu poate fi primită

având în vedere că, deși este adevărat că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în forma în vigoare la data promovării acțiunii statua că, în cazul preluării fără

titlu valabil, persoana îndreptățită își păstra calitatea de proprietar avută anterior

preluării, textul prevedea în partea lui finală că această calitate putea fi exercitată

numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor acestei legi. Prin urmare, consolidarea dreptului de proprietate al

celui deposedat fără titlu valabil de către stat presupunea și în varianta inițială

a Legii nr. 10/2001,

urmarea

procedurii acestei legi și îndeplinirea tuturor celorlalte condiții pe care ea

le prevedea pentru restituirea bunului

astfel preluat.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede

obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă

privarea de dreptul prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă

legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând

astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin decizia nr. 20 din 19 martie

2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa

pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere

a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în

considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul

legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, întrucât persoana

îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei

juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe

deplin asigurat accesul la justiție.

În aplicarea art. 6 din Convenție, analizarea

condițiilor privind exercițiul unui anumit drept este subsecventă dreptului de a

se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de stat

prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile.

Recurentul-reclamant a invocat prin cererea

de recurs, excepția de neconvenționalitate a prevederilor Legii nr. 10/2001, în

motivarea căreia a susținut că trebuie să i se recunoască, în temeiul celor statuate

prin jurisprudența C.E.D.O., accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitării

și că se impune concluzia înlăturării dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca urmare

a constatării caracterului neconvențional al acestui act normativ special, dată

fiind lipsa sa de eficacitate.

Cu privire la această excepție, recurentul-reclamant

a susținut că a invocat-o și cu ocazia dezbaterii pe fond a cererii de apel, însă

instanța de apel nu a răspuns acestei excepții.

Din verificarea lucrărilor cauzei se constată

că prin încheierea din 22 martie 2012, când au avut loc dezbaterile pe fond asupra

apelului, s-a consemnat că reclamantul, prin apărător a solicitat să se ia act că

înțelege să invoce neconvenționalitatea art. 18 din Legea nr. 10/2001, iar prin

notele scrise depuse cu acest prilej, a solicitat să fie înlăturate aceste dispoziții

iar cauza să fie soluționată potrivit normelor dreptului comun și în conformitate

cu art. l din primul Protocol adițional la Convenție susținând că în judecarea acțiunii

în revendicare instanțele trebuie să analizeze: existența unui bun în sensul Convenției

în patrimoniul reclamantului; neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001

prin raportare la speță; asigurarea securității și stabilității circuitului juridic

și neatingerea altui drept de proprietate, apărat de convenție.

Or, prin considerentele deciziei pronunțate,

redate în expunerea lucrărilor cauzei, instanța de apel și-a motivat judicios soluția

de respingere a apelului și, printr-o corectă interpretare și aplicare a legii la

situația de fapt, a răspuns tuturor apărărilor și criticilor formulate de reclamant,

inclusiv chestiunii privind pretinsa neconvenționalitate a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 prin raportare la speță, având în vedere că analiza de neconvenționalitate

a legii interne nu implică examinarea „in abstracto" a legii ci o cercetare

a împrejurării dacă modul în care legea e interpretată și aplicată într-un anumit

caz riscă să conducă la încălcarea convenției.

Astfel, referitor la susținerile reclamantului

în sensul că dezdăunarea sa pe calea legii speciale nu este efectivă și că astfel

ar apărea un conflict cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care se impune a fi tranșat în sensul admiterii acțiunii în revendicare

și înlăturării dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instanța de apel corect a reținut,

că prin hotărârea adoptată în cauza pilot Măria Atanasiu, dreptul la despăgubire

a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ce prezenta,

până la momentul adoptării deciziei amintite, un element esențial în recunoașterea

dreptului la restituire.

Instanța de apel corect a statuat că schimbarea

de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu

a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației

de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv

drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul

nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter

legislativ și administrativ, prin stabilirea obligației Statului de creare a unui

mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire

actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente și că, așa fiind proprietarul

care nu deține un „bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot, nu poate

obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, iar în speță, reclamantul

nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1 și nici nu pot

fi primite apărările acestuia conform cărora, în contextul nefuncționării Fondului

Proprietatea, singura modalitate în care se poate asigura respectarea prevederilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., ar fi, în cazul său, admiterea acțiunii

în revendicare.

Pentru considerentele arătate, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în temeiul

art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

B.L.M. împotriva deciziei nr. 147A din 29 martie 2012 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16

noiembrie 2012.