ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5954/2011

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, la data de 15 octombrie 2009, reclamanții Z.I.,

Z.C. și N.S. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin primarul

general, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să fie obligat pârâtul

să le lase în deplină proprietate și posesie cota de 3/5 din imobilul teren în suprafață

de 306 m.p., situat în București, șos. V., iar, în situația în care nu se poate

executa în natură, să fie obligat pârâtul să le acorde despăgubiri pentru imobil

în baza Legii nr. 247/2005.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au menționat că imobilul teren în suprafață de 306 m.p., situat în București,

șos. V., a aparținut autorilor lor Z.I. și Z.F., ulterior fiind preluat de stat.

Reclamanții au mai arătat că prin dispoziția, emisă de Primarul General al Municipiului

București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota

de 2/5 din terenul în suprafață de 306 m.p., situat în București, Șos. V., în favoarea

persoanelor îndreptățite Z.I., Z.M., V.O. și Z.L. În calitate de moștenitori ai

autorilor lor Z.I. și Z.F., reclamanții au dreptul să revendice cota ce le-ar fi

revenit de pe urma acestora din imobilul menționat mai sus.

Prin sentința civilă

nr. 1491 din 15 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis

excepția inadmisibilității și, drept consecință, a respins acțiunea, ca fiind inadmisibilă.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia din

14 septembrie 2010 a respins, ca nefondat, apelul reclamanților pentru motivele

ce urmează:

Prin dispoziția din

16 ianuarie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată în suprafață

de 76,50 m.p. și terenul în suprafață de 612 m.p., afectat în prezent în totalitate

de elemente de sistematizare, situat în București, șos. V., imposibil de restituit

persoanelor îndreptățite Z.I., Z.M., V.O. și Z.L.

Ulterior, prin dispoziția

din 5 ianuarie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București, art. 1

al dispoziției din 16 ianuarie 2008 a Primarului General al Municipiului București

s-a modificat, având următorul conținut: „se propune acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent pentru cota de 2/5 din terenul în suprafață de 306 m.p., respectiv

122,40 m.p., proprietatea numiților Z.I. și Z.F. și terenul, împreună cu construcția

demolată, în suprafață construită de 76,50 m.p., proprietatea numitei I.N.G., din

imobilul situat în București, șos. V., imposibil de restituit persoanelor îndreptățite

Z.I., Z.M., V.O. și Z.L.”.

Prin aceste două dispoziții

a fost soluționată notificarea înregistrată din 3 august 2001 la B.E.J. I.R., prin

care numiții Z.T. (decedat ulterior, având ca moștenitori pe Z.M., V.O. și Z.L.)

și Z.I. au solicitat, în calitate de moștenitori ai defuncților Z.I. și Z.F., în

temeiul Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri

bănești pentru imobilul (teren și clădire), situat în București, șos. V., imobil

în suprafață totală de 612 m.p., ce a aparținut autorilor notificatorilor și care,

în mod abuziv, în anul 1965 a fost preluat fără forme legale de către Statul Român,

iar construcțiile existente demolate.

În cuprinsul notificării,

cei doi petenți au precizat că terenul în discuție este format din 2 loturi egale,

în suprafață de 306 m.p. fiecare, înscrise la același număr cadastral, un lot aparținând

părinților Z.I. și Z.F., pe care se află o construcție formată din 2 camere și dependințe

(bucătărie, hol, magazie și grajd), iar celălalt lot deținut de bunica autorilor

Z., numita I.N.G., pe care se află edificată o construcție formată din 3 camere

și dependințe.

Reclamanții Z.I., Z.C.

și N.S. au recunoscut, prin cererea de chemare în judecată, că nu au formulat o

notificare în temeiul legii speciale, un astfel de demers fiind efectuat doar de

ceilalți moștenitori ai defuncților Z.I. și Z.F., respectiv de cei ce sunt beneficiarii

măsurilor dispuse în baza Legii nr. 10/2001 - Z.I., Z.M., V.O. și Z.L.. Așadar,

reclamanții nu au făcut dovada demarării procedurii speciale în vederea restituirii

în natură sau prin măsuri reparatorii a imobilului autorilor lor și nici nu au justificat

imposibilitatea formulării unei notificări în condițiile Legii nr. 10/2001.

În cauză, pentru a putea

beneficia de imobilul preluat de stat de la autorii lor, reclamanții au înțeles

să cheme în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând

ca instanța să dispună, în baza art. 480 C. civ., obligarea acestuia, în urma comparării

titlurilor de proprietate, să le lase în deplină proprietate și posesie cota de

3/5 din imobilul teren în suprafață totală de 306 m.p., situat în București, șos.

V., în subsidiar, în cazul imposibilității executării în natură a cererii formulate,

aprobarea dreptului de a primi despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

trimițând dosarul la A.N.P.R.

În aceste condiții, astfel

cum a arătat și instanța de fond, este necesar a se verifica admisibilitatea unei

acțiuni întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

unui imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

acțiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Câtă vreme pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat

de către Statul Român o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile

se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite sau se pot acorda măsuri reparatorii,

nu se poate susține de către apelanți că legea specială, derogatorie de la dreptul

comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

În raport de decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție - decizia nr. 33/2008 – obligatorie pentru instanțe

din perspectiva art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în speță trebuie rezolvată problema

raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală,

în drept temeiul juridic invocat de reclamanții Z.I., Z.C. și N.S.

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil,

astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea

unor imobile aflate în această situație.

Legea nr. 10/2001, în

limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie

astfel dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau

fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pe de altă parte, Legea

nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite

termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute

în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Drept consecință, prin

dispozițiile sale, derogatorii, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor

naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului

reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură

cu caracter special.

Ca atare, persoanele cărora

le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Legiuitorul român a adoptat

un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite

pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură

a imobilelor.

Faptul că acest act normativ

- Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru

că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede

calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

În aceste condiții, sunt

respectate și dispozițiile art. 6 din Convenție, care garantează fiecărei persoane

„dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice

contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Printr-o jurisprudență

unificată prin decizia din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea

în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite,

în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate.

În consecință, întrucât

persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate

deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei

juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe

deplin asigurat accesul la justiție.

Adoptarea unei reglementări

speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării

unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este

efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat

doar printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

În concluzie, numai în

măsura în care reclamanții Z.I., Z.C. și N.S. ar fi formulat o notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001, pretențiile lor în legătură cu imobilul din București, șos. V.,

ar fi putut fi analizate în raport de criteriile reglementate prin legea specială

pentru valorificarea dreptului invocat, eficacitatea căii urmate fiind cenzurată

doar în limitele concrete ale cauzei.

Nu se poate reține în

favoarea reclamanților situația de excepție dezvoltată în considerentele deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul arătat de aceștia,

cum că persoanele care nu au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în

temeiul Legii nr. 10/2001 „au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare

a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași”.

Instanța supremă a stabilit

că există doar doua posibilități pentru a uza de o acțiune în revendicare în baza

art. 480 C. civ., și anume numai pentru persoanele exceptate de la procedura Legii

nr. 10/2001, precum și pentru cele care, din motive independente de voința lor,

nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale. Or, în cauză, reclamanții

nu se încadrau în aceste situații, pentru că nu erau exceptați de la procedura legii

speciale, ceilalți moștenitori parcurgând această etapă, și nici nu au probate motivele

ce i-ar fi împiedicat să formuleze o notificare în termenul legal.

Curtea a reținut și faptul

că Tribunal nu a dat o interpretarea normelor prevăzute de art. 1 din Primul Protocol

adițional la C.E.D.O. în afara considerentelor recursului în interesul legii.

Art.1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au

fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Ca atare, Convenția nu

impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților

sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Singura cerință ce se

cere a fi respectată de state este aceea ca, odată ce a fost adoptată o soluție,

ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă pentru a evita pe

cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile

de aplicare a soluției.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Prin dezvoltarea motivelor

de recurs sunt arătate obiectul cererii de chemare în judecată, dreptul de proprietate

al autorului reclamanților, modalitatea în care dreptul de proprietate a fost pierdut

în mod abuziv, faptul că alți doi succesori au fost recunoscuți ca fiind persoane

îndreptățite.

Se mai arată că instanțele

au protejat un drept ilegal constituit în favoarea statului precum și faptul că

au dat o interpretare proprie normelor C.E.D.O. și au aplicat greșit dispoziția

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte, va constata

nulitatea recursului pentru argumentele ce succed.

Declararea recursului

trebuie să fie însoțită și de o corespunzătoare motivare a lui, în sensul arătării

în concret a acelor critici, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de

lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, un recurs

nu poate fi socotit motivat decât atunci când motivele sale se află în legătură

cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală sau parțială a acesteia

și tinzând la a afirma nelegalitatea ei.

În cauză, recurenta, invocând

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., afirmă doar că

instanța de apel a interpretat greșit normele C.E.D.O. și ale deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție fără a arăta în concret de ce considerentele

deciziei date de instanța superioară de fond sunt în dezacord cu decizia în interesul

legii și cu blocul de convenționalitate.

Față de împrejurarea că

motivele recursului nu se constituie într-o veritabilă critică de nelegalitate,

recursul este nemotivat și, prin raportare la prevederile art. 306 C. proc.

civ., sancționabil cu nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții Z.I., Z.C. și N.S. împotriva deciziei nr. 462A/14.09.2010

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 septembrie 2011.