ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5954/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 15 octombrie 2009, reclamanții Z.I., Z.C. și N.S. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin primarul general, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate și posesie cota de 3/5 din imobilul teren în suprafață de 306 m.p., situat în București, șos. V., iar, în situația în care nu se poate executa în natură, să fie obligat pârâtul să le acorde despăgubiri pentru imobil în baza Legii nr. 247/2005. În motivarea acțiunii, reclamanții au menționat că imobilul teren în suprafață de 306 m.p., situat în București, șos.

V., a aparținut autorilor lor Z.I. și Z.F., ulterior fiind preluat de stat. Reclamanții au mai arătat că prin dispoziția, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 2/5 din terenul în suprafață de 306 m.p., situat în București, Șos. V., în favoarea persoanelor îndreptățite Z.I., Z.M., V.O. și Z.L. În calitate de moștenitori ai autorilor lor Z.I. și Z.F., reclamanții au dreptul să revendice cota ce le-ar fi revenit de pe urma acestora din imobilul menționat mai sus. Prin sentința civilă nr. 1491 din 15 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția inadmisibilității și, drept consecință, a respins acțiunea, ca fiind inadmisibilă.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia din 14 septembrie 2010 a respins, ca nefondat, apelul reclamanților pentru motivele ce urmează: Prin dispoziția din 16 ianuarie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată în suprafață de 76,50 m.p. și terenul în suprafață de 612 m.p., afectat în prezent în totalitate de elemente de sistematizare, situat în București, șos. V., imposibil de restituit persoanelor îndreptățite Z.I., Z.M., V.O. și Z.L.

Ulterior, prin dispoziția din 5 ianuarie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București, art. 1 al dispoziției din 16 ianuarie 2008 a Primarului General al Municipiului București s-a modificat, având următorul conținut: „se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 2/5 din terenul în suprafață de 306 m.p., respectiv 122,40 m.p., proprietatea numiților Z.I. și Z.F. și terenul, împreună cu construcția demolată, în suprafață construită de 76,50 m.p., proprietatea numitei I.N.G., din imobilul situat în București, șos. V., imposibil de restituit persoanelor îndreptățite Z.I., Z.M., V.O. și Z.L.”. Prin aceste două dispoziții a fost soluționată notificarea înregistrată din 3 august 2001 la B.E.J.

I.R., prin care numiții Z.T. (decedat ulterior, având ca moștenitori pe Z.M., V.O. și Z.L.) și Z.I. au solicitat, în calitate de moștenitori ai defuncților Z.I. și Z.F., în temeiul Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul (teren și clădire), situat în București, șos. V., imobil în suprafață totală de 612 m.p., ce a aparținut autorilor notificatorilor și care, în mod abuziv, în anul 1965 a fost preluat fără forme legale de către Statul Român, iar construcțiile existente demolate. În cuprinsul notificării, cei doi petenți au precizat că terenul în discuție este format din 2 loturi egale, în suprafață de 306 m.p. fiecare, înscrise la același număr cadastral, un lot aparținând părinților Z.I.

și Z.F., pe care se află o construcție formată din 2 camere și dependințe (bucătărie, hol, magazie și grajd), iar celălalt lot deținut de bunica autorilor Z., numita I.N.G., pe care se află edificată o construcție formată din 3 camere și dependințe. Reclamanții Z.I., Z.C. și N.S. au recunoscut, prin cererea de chemare în judecată, că nu au formulat o notificare în temeiul legii speciale, un astfel de demers fiind efectuat doar de ceilalți moștenitori ai defuncților Z.I. și Z.F., respectiv de cei ce sunt beneficiarii măsurilor dispuse în baza Legii nr. 10/2001 - Z.I., Z.M., V.O. și Z.L.. Așadar, reclamanții nu au făcut dovada demarării procedurii speciale în vederea restituirii în natură sau prin măsuri reparatorii a imobilului autorilor lor și nici nu au justificat imposibilitatea formulării unei notificări în condițiile Legii nr. 10/2001.

În cauză, pentru a putea beneficia de imobilul preluat de stat de la autorii lor, reclamanții au înțeles să cheme în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca instanța să dispună, în baza art. 480 C. civ., obligarea acestuia, în urma comparării titlurilor de proprietate, să le lase în deplină proprietate și posesie cota de 3/5 din imobilul teren în suprafață totală de 306 m.p., situat în București, șos. V., în subsidiar, în cazul imposibilității executării în natură a cererii formulate, aprobarea dreptului de a primi despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, trimițând dosarul la A.N.P.R. În aceste condiții, astfel cum a arătat și instanța de fond, este necesar a se verifica admisibilitatea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unui imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat de către Statul Român o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite sau se pot acorda măsuri reparatorii, nu se poate susține de către apelanți că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. În raport de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - decizia nr. 33/2008 – obligatorie pentru instanțe din perspectiva art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în speță trebuie rezolvată problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, în drept temeiul juridic invocat de reclamanții Z.I., Z.C.

și N.S. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie astfel dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Drept consecință, prin dispozițiile sale, derogatorii, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Ca atare, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină. În aceste condiții, sunt respectate și dispozițiile art. 6 din Convenție, care garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Printr-o jurisprudență unificată prin decizia din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat doar printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. În concluzie, numai în măsura în care reclamanții Z.I., Z.C. și N.S. ar fi formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pretențiile lor în legătură cu imobilul din București, șos. V., ar fi putut fi analizate în raport de criteriile reglementate prin legea specială pentru valorificarea dreptului invocat, eficacitatea căii urmate fiind cenzurată doar în limitele concrete ale cauzei.

Nu se poate reține în favoarea reclamanților situația de excepție dezvoltată în considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul arătat de aceștia, cum că persoanele care nu au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 „au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași”. Instanța supremă a stabilit că există doar doua posibilități pentru a uza de o acțiune în revendicare în baza art. 480 C. civ., și anume numai pentru persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și pentru cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale.

Or, în cauză, reclamanții nu se încadrau în aceste situații, pentru că nu erau exceptați de la procedura legii speciale, ceilalți moștenitori parcurgând această etapă, și nici nu au probate motivele ce i-ar fi împiedicat să formuleze o notificare în termenul legal. Curtea a reținut și faptul că Tribunal nu a dat o interpretarea normelor prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. în afara considerentelor recursului în interesul legii. Art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Ca atare, Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Singura cerință ce se cere a fi respectată de state este aceea ca, odată ce a fost adoptată o soluție, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a soluției. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs sunt arătate obiectul cererii de chemare în judecată, dreptul de proprietate al autorului reclamanților, modalitatea în care dreptul de proprietate a fost pierdut în mod abuziv, faptul că alți doi succesori au fost recunoscuți ca fiind persoane îndreptățite.

Se mai arată că instanțele au protejat un drept ilegal constituit în favoarea statului precum și faptul că au dat o interpretare proprie normelor C.E.D.O. și au aplicat greșit dispoziția nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, va constata nulitatea recursului pentru argumentele ce succed. Declararea recursului trebuie să fie însoțită și de o corespunzătoare motivare a lui, în sensul arătării în concret a acelor critici, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate. Prin urmare, un recurs nu poate fi socotit motivat decât atunci când motivele sale se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală sau parțială a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei.

În cauză, recurenta, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., afirmă doar că instanța de apel a interpretat greșit normele C.E.D.O. și ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fără a arăta în concret de ce considerentele deciziei date de instanța superioară de fond sunt în dezacord cu decizia în interesul legii și cu blocul de convenționalitate. Față de împrejurarea că motivele recursului nu se constituie într-o veritabilă critică de nelegalitate, recursul este nemotivat și, prin raportare la prevederile art. 306 C. proc. civ., sancționabil cu nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții Z.I., Z.C. și N.S. împotriva deciziei nr. 462A/14.09.2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2011.