ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9618/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9618/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

635/F din 14 octombrie 2003, Tribunalul București a admis excepția

inadmisibilității primului capăt de cerere, în raport cu

dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și a respins ca inadmisibilă

cererea privind constatarea refuzului nejustificat al Primăriei

municipiului București de a răspunde notificării nr. 796 din 14

februarie 2002, formulată de reclamanții N.E.D. și M.M., în

contradictoriu cu Primăria municipiului București, prin primar

general.

S-a admis excepția

inadmisibilității și s-a respins ca inadmisibilă cererea

privind obligarea pârâtelor să restituie reclamanților în natură

imobilul situat în București, formulată în contradictoriu cu pârâtele

Primăria municipiului București și SC M. SA.

A fost respinsă ca

inadmisibilă și cererea privind obligarea pârâtei Primăria

municipiului București să pună pe reclamanți în posesia

imobilului.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanții au cerut

să se constate refuzul nejustificat al Primăriei municipiului

București de rezolvare a notificării formulate de aceștia,

însă refuzul de a răspunde la notificare fiind o situație de

fapt, cererea de a se constata acest refuz este inadmisibilă.

Legea nr. 10/2001 stabilește

procedura care trebuie urmată pentru restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilelor ce fac obiectul de reglementare al acestei legi, iar

instanțele judecătorești nu au competența directă de a

soluționa cererile de restituire, neputându-se substitui persoanelor

cărora legea le conferă competența de a soluționa litigiile

născute ca urmare a aplicării procedurii prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 62/A din 24 martie 2004, a admis apelul declarat de

reclamanți, a anulat sentința pronunțată de tribunal

și, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a suspendat judecata

cauzei.

Instanța de apel a reținut

că la tribunal reclamanții au primit termen în

cunoștință, în ședință publică, la data de

18 martie 2003 și respectiv la data de 25 martie 2003, când s-au prezentat

prin avocat. De aceea, nu au fost încălcate dispozițiile legale

referitoare la citarea părților.

În mod greșit însă

tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea privind constatarea refuzului

nejustificat al Primăriei municipiului București de a răspunde

la notificare, considerând că acțiunea se întemeiază pe art. 111

C. proc. civ. Cererea nu își are temeiul în acest text, „fiind mai

degrabă o solicitare de natură contencioasă”.

În privința cererilor care au

ca obiect restituirea în natură și punerea în posesie, se reține

că greșit tribunalul le-a respins ca inadmisibile, fără

să pună în discuție aplicabilitatea art. 47 din Legea nr.

10/2001, care arată, în alin.1, că prevederile acestei legi sunt

aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana

îndreptățită putând alege calea prezentei legi, renunțând

la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta SC M. SA, iar Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia civilă nr. 9121 din 11 noiembrie 2005 a admis

recursul și a modificat decizia atacată, în sensul că a fost

înlăturată măsura suspendării și s-a trimis cauza

aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Instanța de recurs a

reținut că art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în

speță. Textul a introdus în legislația civilă un nou caz de

suspendare a judecății, diferit de cazurile generale de suspendare

reglementate de Codul de procedură civilă. Suspendarea având ca

premisă existența unei acțiuni civile în curs de judecată,

adică un proces pornit direct în justiție, nelegal instanța de

apel a oprit cursul judecății, aplicând art. 47 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Primind dosarul, Curtea de Apel

București, prin decizia civilă nr. 161/A din 24 mai 2006, a

soluționat pricina în fond, respingând, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu

Primăria municipiului București, prin primarul general și SC M.

SA.

Pentru a pronunța această

hotărâre, curtea de apel a reținut că reclamanții au cerut,

prin notificare, să le fie restituit în natură imobilul situat în

București, însă primul capăt de cerere este neîntemeiat, pentru

că nu s-a făcut dovada că Primăria municipiului

București a refuzat să soluționeze notificarea. Din actele

depuse la dosar rezultă că oficiul restituiri în natură din

cadrul primăriei a cerut reclamanților să depună înscrisuri

în vederea soluționării dosarului nr. 24377, iar

apelanții-reclamanți nu au făcut dovada că au comunicat

intimatei actele menționate în cerere: istoric de rol fiscal,

situația juridică emisă de ICRAL, acte de stare civilă.

În privința cererii de

restituire în natură a imobilului, se reține că imobilele

situate în str. M., fostă proprietate a numitei M.G., respectiv M.C., au

fost preluate de stat prin hotărârile date de Tribunalul popular, în baza

Decretului nr. 111/1951 și a Decretului nr. 224/1951, iar prin decizia nr.

243/1977, emisă de Sfatul popular al municipiului București,

construcția și terenul aferent au trecut din administrarea I.C.A.L.F.

în administrarea Corpului de șantiere construcții montaj nr. 2.

Ulterior imobilul a fost transmis

pârâtei SC M. SA, care a fost înființată în baza Legii nr. 15/1990,

prin preluarea activului și pasivului de la A.C.M., fiind privatizată

în anul 2001, conform contractului de vânzare, de acțiuni nr. B.057 din 14

decembrie 2001, încheiat între A.P.A.P.S. și SC R.I. SRL, pentru pachetul

majoritar de acțiuni reprezentând 89,96% din valoarea capitalului subscris

al societății.

Întrucât imobilul este evidențiat în patrimoniul acestei

societăți comerciale, devin incidente prevederile art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, republicată, în raport de care nu pot fi restituie

în natură imobilele evidențiate în patrimoniul societății

comerciale privatizate.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții care, invocând art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc. civ., formulează următoarele critici:

- Hotărârea atacată este

dată cu încălcarea formelor de procedură și a

dispozițiilor imperative înscrise în art. 107 C. proc. civ., deoarece

apelanții au fost citați la o adresă unde se află un alt

cabinet de avocatură, iar cererea de amânare a cauzei pentru lipsă de

apărare, formulată la primul termen de judecată, a fost respinsă

în mod nelegal.

Arată recurenții, că

nu au avut parte de un proces echitabil, pentru că pricina nu a fost

dezbătută în fond, iar la instanța de recurs nu se poate

administra decât proba cu înscrisuri.

- Decizia recurată este

dată cu aplicarea greșită a legii, pentru că, deși se

reține că s-a făcut dovada că reclamanții sunt

moștenitorii foștilor proprietari, se respinge ca neîntemeiată

cererea formulată de aceștia.

Primul capăt de cerere care

privește refuzul nejustificat al Primăriei București de a

răspunde la notificarea nr. 796 din 14 februarie 2002 a fost respins,

deși există dovezi că au depus toate diligențele, anterior

suspendării cauzei și până la pronunțarea hotărârii,

iar instanța de apel nu a dat apelanților posibilitatea să

facă dovada că au depus la primărie toate actele.

Susțin recurenții, că

instanța de apel nu a „calificat corect” poziția primăriei de a

nu răspunde la notificarea transmisă la data de 14 februarie 2002,

până la data pronunțării deciziei, 24 mai 2006 și nu s-a

conformat prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. „pentru a ajuta

desăvârșirea dezbaterilor pe fondul cauzei”.

Se arată că așa-zisul

act de privatizare este încheiat la data de 14 decembrie 2001, ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că SC M. SA este o

creație a Primăriei municipiului București, printr-un interpus,

SC R.I. SRL.

- Greșit reține

instanța de apel că sunt incidente prevederile art. 27 din Legea nr.

10/2001 (art. 29 din Legea republicată). Textul nu prevede că

instanța respinge notificarea ci „în cel mai rău caz” soluția este

aceea că persoana îndreptățită are dreptul la măsuri

reparatorii.

Recurenții cer să se

admită recursul, să se constate refuzul nejustificat al

Primăriei municipiului București de a răspunde la notificare

și să fie obligate pârâtele la plata despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv.

Analizând recursul, în limita

criticilor formulare care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 5

și 9 C. proc. civ., se constată că este fondat.

Critica privitoare la nelegala

citare a recurenților-apelanți pentru termenul când s-a soluționat

pricina nu este întemeiată.

În declarația de apel,

apelanții N.E.D. și M.M.V. și-au indicat domiciliul ales la

sediul profesional al avocaților iar, potrivit dovezilor de îndeplinire a

procedurii de citare aflate la filele 44 și 45 din dosarul instanței

de apel, au fost citați la domiciliul ales, indicat de aceștia.

Faptul că la adresa

indicată era un alt cabinet de avocatură decât cel al

apărătorului ales, nu atrage incidența prevederilor art. 304

pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanța a dispus ca citarea să se

facă la adresa indicată în declarația de apel, iar procedura de

citare s-a îndeplinit la această adresă, cu respectarea prevederilor

art. 85 și urm. C. proc. civ.

Neîntemeiată este și

susținerea că instanța în mod greșit a respins cererea de

amânare formulată pentru termenul din 17 mai 2006.

La dosar nu se află vreo cerere

formulată de apelanți, prin care să se solicite amânarea

judecății, iar, potrivit încheierii de dezbateri întocmită

pentru termenul din 17 mai 2006, instanța nu s-a pronunțat asupra

vreunei cereri de amânare, în sensul respingerii ei.

Sunt însă incidente prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece greșit s-a reținut că

Primăria municipiului București nu este în culpă pentru

nesoluționarea notificării și că sunt incidente prevederile

art. 27 din Legea nr. 10/2001. (art. 29 din Legea modificată)

Conform susținerilor

recurenților-reclamanți, Primăriei municipiului București

i-a fost adresată notificarea nr. 796 din 14 februarie 2002 (notificarea

nu este depusă la dosar), iar instituția notificată nu a

soluționat cererea până în prezent și nici nu a susținut

că ar fi transmis notificarea către unitatea deținătoare.

Adresa emisă de oficiul

restituiri în natură din cadrul Primăriei municipiului

București, în cursul procesului, când pricina se afla în apel, nu este de

natură să excludă refuzul nejustificat al intimatei de a

soluționa notificarea, deoarece, la data emiterii adresei, la dosar

fuseseră depuse actele de care recurenții au înțeles să se

folosească în cauză.

În privința regimului juridic

al imobilului, greșit prin hotărârea atacată s-a reținut

că sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Textul, în vigoare la data

pronunțării hotărârii atacate, stabilește dreptul la

despăgubiri al persoanelor îndreptățite pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate

„altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) și (2)” și

faptul că în asemenea situații oferta de despăgubiri se face de

către instituția publică care efectuează sau, după

caz, a efectuat privatizarea.

Pentru a se stabili dacă sunt

incidente prevederile art. 29 din lege, acest text trebuie coroborat cu art. 20

alin. (1) și (2), care dispune „Imobilele-terenuri și

construcții preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care

sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie

autonomă, o societate sau companie națională, o societate

comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice

centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o

organizație cooperatistă sau de orice altă persoană

juridică de drept public, vor fi restituite persoanei

îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare.

Prevederile alin. (1) sunt

aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică

centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este

acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul,

dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute

este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a

cărui restituire în natură este cerută”.

Textul citat stabilește care

sunt unitățile obligate la restituirea în natură a imobilului,

iar art. 29 din Legea nr. 10/2001 privește numai imobilele deținute

de o societate comercială, care nu se încadrează în categoria celor

prevăzute de art. 20, în sensul că la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 era integral privatizată, sau statul, o autoritate

publică centrală sau locală ori o organizație

cooperatistă era asociat minoritar, iar valoarea acțiunilor sau a

părților sociale era mai mică decât valoarea imobilului a

cărui restituire în natură se cere.

În prezenta cauză, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC M. SA nu era însă

privatizată integral. Statul deținea 89,96% din valoarea capitalului

social, reprezentând un număr de 181.496 acțiuni cu o valoare de

145.599 lei fiecare.

Aceste acțiuni, în valoare

totală de 26.425.636.104 lei, au fost vândute de A.P.A.P.S. și

cumpărate de intimata pârâtă SC M. SA la data de 14 decembrie 2001,

conform contractului nr. B 057, aflat la filele 57 și urm. din dosarul

tribunalului.

Prin urmare, SC M. SA este unitate

obligată la restituire, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

iar în cauză nu sunt incidente prevederile art. 29 din lege, cum

greșit s-a reținut prin decizia atacată.

Respingând cererea pentru acordarea

de măsuri reparatorii, doar prin aplicarea greșită a art. 29 din

Legea nr. 10/2001, curtea de apel nu s-a pronunțat cu privire la

măsurile reparatorii la care sunt îndreptățiți

recurenții-reclamanți, în raport cu prevederile art. 7 și urm.

din Legea nr. 10/2001 și nu a stabilit deplin situația de fapt la care

să poată fi aplicate aceste prevederi.

La dosar nu există notificarea

nr. 796 din 14 februarie 2002, indicată în acțiune și nici

actele anexate la notificare. De asemenea, nu au fost depuse sentințele

nr. 9148/1958 și nr. 2433/1955 pronunțate de Tribunalul Popular al raionului

Tudor Vladimirescu, invocate de intimate ca fiind hotărârile

judecătorești prin care au fost preluate imobilele, în baza

Decretului nr. 224/1991 și a Decretului nr. 111/1951. Nu s-a stabilit

dacă pârâta Primăria municipiului București a transmis notificarea

unității deținătoare, pârâta SC M. SA, și nu au fost

identificate imobilele solicitate prin notificarea formulată de

reclamanți.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamanți va fi admis, se va casa hotărârea

atacată și se va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, se vor

avea în vedere mijloacele de apărare invocate de părți și

se va administra probatoriul necesar pentru stabilirea dreptului

reclamanților la măsuri reparatorii pentru imobilele indicate în notificare,

în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001, republicată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții N.E.D. și M.M. Victor împotriva deciziei nr. 161/A din 24

mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, pe care o casează.

Trimite cauza pentru rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2006.