ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4359/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 mai 2008, reclamanții L.A.G., L.A., N.N.F., N.W.R. ș.a., au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, reprezentat prin primarul general și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, cerând să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în suprafață de 522,46 mp și construcțiile aflate pe acesta, invocând incidența prevederilor art. 480 C. civ., art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, respectiv, art. 6 CEDO.

In motivarea cererii, reclamanții au susținut că imobilul în litigiu a aparținut autoarelor lor M.T. și N.L. și că a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 111/1951 și a Deciziei Sfatului popular nr. 563/1966, caz în care, în raport de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se impune constatarea potrivit căreia nu au pierdut niciodată proprietatea asupra bunului, fiind îndreptățiți astfel la restituire pe calea dreptului comun. Prin sentința civilă nr. 1658 din 3 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins cererea ca inadmisibilă, motivat de faptul că reclamanții aveau a urma calea legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, pentru valorificarea dreptului pretins.

Prin decizia civilă nr. 270 A din 30 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. În motivarea deciziei, instanța a reținut, în esență, că soluția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicate reținută de prima instanță nu poate fi validată în lipsa unor considerente de fapt și drept care să corespundă exigențelor impuse pentru analiza unei astfel de acțiuni, prin care se tinde a se apăra dreptul de proprietate asupra unui bun, astfel cum au acestea au fost statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și, respectiv, prin considerente deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care le detaliază.

Prin decizia nr. 608 din 3 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru aceleași considerente reținute de instanța de apel. Prin sentința civilă nr. 1299 din 15 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, reinvestit cu soluționarea procesului, a respins cererea în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, ca neîntemeiată. Prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru lipsa calității procesuale pasive.

In motivarea sentinței, instanța a reținut că cererea în revendicare dedusă judecății, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., urmează a fi analizată din perspectiva dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 pronunțată Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Instanța a statuat că, potrivit deciziei mai sus menționate, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant , în cazul existenței unui concurs între legea specială și legea generală se impune aplicarea legii speciale, cu privire la care urmează a se analiza dacă este în concordanță cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în caz contrar, având prioritate dispozițiile Convenției, aceasta în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

In analiza impusă de stabilirea caracterului prioritar al dispozițiilor Convenției în raport de normele dreptului intern, solicitată prin cererea dedusă judecății, instanța a statuat că reclamanții nu dețin un „bun" și nu pot invoca existența unei speranțe legitime de a beneficia de retrocedare, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, dat fiind că, potrivit lucrărilor dosarului, s-a constatat absența oricăror demersuri pe care aceștia să le fi efectuat în scopul obținerii restituirii imobilului anterior formulării cererii în revendicare pendinte, precum și lipsa vreunei notificări care să fi fost formulată în procedura Legii nr. 10/2001. In aceste condiții, tribunalul a apreciat că solicitarea de retrocedare a imobilului în litigiu formulată de reclamanți împotriva deținătorului actual al imobilului, pârâtul Municipiul București, se dovedește a fi nefondată.

Cât privește cererea în revendicare îndreptată de reclamanți împotriva pârâtului Statul Român, instanța a constatat că nu poate fi primită, justificat de împrejurarea că nu s-au administrat dovezi care să justifice reținerea calității procesuale pasive a acestui pârât în prezentul litigiu. Prin decizia civilă nr. 142/A din 5 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat. În motivarea deciziei, instanța a reținut că prima instanță s-a conformat îndrumărilor date de instanța de control judiciar, ne fiind încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât, potrivit considerentelor hotărârilor pronunțate în primul ciclu procesual, instanțele de control judiciar au statuat cu privire la criteriile în raport cu care instanța de trimite are a analiza fondul pretenției de revendicare deduse judecății, impuse de normele dreptului intern și de jurisprudența generată în aplicarea prevederilor art. 1 din Protocol nr. 1 adițional, aspecte avute în vedere de instanța de trimitere în rejudecarea cauzei. Instanța de apel a statuat că, în analiza temeiniciei pretenției deduse judecății, prima instanță a făcut o corectă a prevederilor legale incidente, respectiv a prevederilor art. 480-481 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional CEDO, inclusiv prin prisma dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel a reținut, că prin sentința apelată, nu s-a statuat, cum eronat pretind reclamanții, cu privire la existența unei interdicții de formulare a cererii în revendicare pe calea dreptului comun, care să fi fost instituită prin prevederile Legii nr. 10/2001, și că o astfel de concluzie nu poate fi dedusă doar din faptul respingerii cererii deduse de reclamanți judecății.

In explicitarea considerentelor ce au fundamentat soluția de respingere a cererii în revendicare, instanța de apel a reiterat pe larg criteriile în raport cu care se analizează temeinicia unor astfel de cereri, formulate pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum acestea sunt evidențiate și în considerentele deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și, respectiv, se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv din considerentele hotărârii din 12 octombrie 2010 dată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României.

In raport de aceste criterii, instanța de apel a reținut, în esență, că atâta timp cât reclamanții, anterior declanșării prezentului proces în revendicare, nu au întreprins nici un demers pentru obținerea retrocedării imobilului, ei nu aveau un drept de opțiune între legea specială și legea generală, ci trebuiau să urmeze calea Legii nr. 10/2001. Dată fiind lipsa dovezii privind formularea notificării în procedura Legii nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că reclamanții sunt decăzuți din dreptul de a mai cere restituirea în natură a imobilului de la unitatea deținătoare, pe calea dreptului comun.

In argumentarea constatării reținute și în analiza conformității normelor de drept prevăzute de legea specială cu cele prevăzute de Convenție, instanța de apel a reținut, totodată, că reclamanții nu au pretins și nu au dovedit existența vreunui impediment care să-i fi împiedicat să apeleze la procedura prevăzută de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins, respectiv, care să le fi împiedicat accesul la justiție în cadrul procedurilor judiciare prevăzute de această lege. Instanța de apel a statuat, în concluzie, că simpla neexercitare a dreptului de a formula notificare potrivit legii speciale (și deci, nerespectarea legii interne) nu poate duce la concluzia, astfel cum susțin reclamanții, a săvârșirii unor încălcării a dispozițiilor Convenției, cu consecința înlăturării dispozițiilor dreptului intern.

Relativ la argumentul potrivit căruia imobilul revendicat este liber, în ruina și este administrat de Primăria Municipiului București, instanța a apreciat că acesta putea fi reținut ca relevant, numai în situația în care se constata că reclamanții și-au exercitat dreptul de a cere restituirea prin folosirea procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In motivarea recursului, reclamanții susțin că atâta timp cât titlul statului cu privire la imobilul în litigiu, constituit în procedura Decretului nr. 111/1951, nu este un titlu valabil, și cât timp statul nu a făcut acte de dispoziție cu privire la acest imobil către terțe persoane, se impunea retrocedarea sa către foștii proprietari, în temeiul prevederilor art. 480-481 C. civ.

și cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiționat la CEDO, convenție ratificată prin Legea nr. 30/1994. Reclamanții susțin că soluția este în concordantă și cu prevederile deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât timp prin măsura restituirii imobilului nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, respectiv, cu principiile relevate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, indicând paragraful 73 din Cauza Solon Atanasiu. In fine, reclamanții susțin că în analizarea pretenției deduse judecății nu prezintă relevanță faptul formulării unei notificări în procedura Legii nr. 10/2001, analiza instanțelor de fond din perspectiva normelor de drept prevăzute de acest act normativ fiind, cu excepția trimiterii la prevederile art. 2 alin. (2), nejustificată.

Reclamanții susțin, totodată, că tergiversarea retrocedării imobilului în litigiu, aflat în prezent în stare avansată de degradare nu poate fi decât rezultatul unor imixtiuni din partea unor persoane interesate în aproprierea acestuia. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: In drept, prin dispozițiile deciziei 33/2008, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat cu privire la principiile în raport cu care instanțele judecătorești au a analiza și soluționa acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit deciziei menționate, „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială." In aplicarea acestui principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi speciale de reparație, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. și aceasta indiferent dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat către terțe persoane.

Pe cale de consecință, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. In speța supusă analizei, se constată că reclamanților le erau aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 și că aceștia, conform constatărilor de fapt ale instanțelor de fond, nu au invocat și nu au demonstrat că ar fi fost exceptați de la procedura legii speciale de reparație, respectiv, că ar fi fost în imposibilitate, din motive independente de voința lor, să apeleze la procedurile administrative și judiciare prevăzute de această lege.

Așa fiind, nu poate fi primită critica reclamanților potrivit căreia instanțele de fond nu aveau a analiza în prezentul litigiu incidența dispozițiilor legii speciale, dat fiind că, pe de o parte, nu au înțeles să invoce drept temei juridic al pretenției de retrocedare prevederile Legii nr. 10/2001 și, pe de altă parte, că imobilul nu a fost înstrăinat de stat către terțe persoane. Omisiunea analizării consecințelor concursului între legea generală și legea specială, aplicabile deopotrivă imobilelor preluate de statul comunist, ar fi de natură să pună în discuție eludarea, prin apelarea la dispozițiilor legii generale, a procedurilor și termenelor instituite prin legea specială, cu consecințe negative asupra stabilității circuitului civil al unor astfel de imobile, indiferent de deținătorul lor actual, fapt care nu este permis.

Prin decizia dată în interesul legii instanța supremă a statuat, de asemenea, că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice" Invocarea în procesele de revendicare a imobilelor preluate de statul comunist de către părțile interesate a priorității dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, impune efectuarea de către instanțele judecătorești a unor verificări în vederea statuării cu privire la calitatea părților, îndeosebi a părții reclamante, de titular a unui bun, valoare protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu alte cuvinte, părțile interesate nu pot pretinde în procesul de revendicare o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care instanțele ar statua greșit cu privire la calitatea lor de titulari ai unui bun în sensul acestei prevederi ("bunuri actuale" ori valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora se poate pretinde existența unei "speranțe legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate). Cât privește accepțiunea noțiunii de „bun actual", se impun a fi observate statuările Curții Europene în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, invocată de reclamanți, paragraful 140: „existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

In acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menționată mai sus, && 65 și 75)." In acest context al analizei, este de observat că în paragraful 73 din hotărâre, invocat de reclamanți prin recurs, Curtea Europeană se rezumă să prezinte soluțiile adoptate prin deciziile nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 și 33 din 9 iunie 2008 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În speța supusă analizei, se constată că deși au invocat că sunt titularii unui bun actual aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții nu au dovedit acest fapt, respectiv nu au prezentat o hotărâre judecătorească prin care, anterior legiferării procedurii de restituire ori de despăgubire prin Legea nr. 10/2001, să se fi statuat cu privire la nevalabilitatea titlului statului, respectiv, prin care să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu și să se fi dispus în mod expres restituirea în favoarea lor.

Dimpotrivă, potrivit constatărilor instanțelor de fond, rezultă că primul demers în justiție pentru recuperarea imobilului în litigiu, preluat de statul comunist din patrimoniul autorilor reclamanților, a fost declanșat abia la 21 mai 2008. Or, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevedea un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri, caz în care reclamanții nu se pot prevala de protecția conferită de prevederile art. 1 din Protocolul 1. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății de reclamanți, ca ne fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DE C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții L.A.G., L.A., N.N.F., N.W.R., ș.a. împotriva deciziei nr. 142 A din 5 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.