ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3216/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată de reclamanții M.M., M.F. și M.V. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 337 mp situat în sector 3 și, în subsidiar, acordarea de despăgubiri la valoarea actualizată a imobilului. In motivarea cererii s-a arătat că autorii reclamanților, M.M. și M. au dobândit imobilul, teren și construcție, în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 9190 din 9 octombrie 1967, iar ulterior, în anul 1980 construcția a fost înstrăinată numitei M.F., terenul aferent fiind preluat de stat conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.

Reclamanții nu au primit despăgubiri la preluarea terenului și nu au depus notificare potrivit Legii 10/2001. In drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 al Protocolului 1 adițional la CEDO și art. 136 alin. (5) din Constituție. Prin sentința civilă 10374 din 29 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București s-a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâți și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare cu motivarea că pentru terenul în litigiu sunt aplicabile dispozițiile legilor speciale de reparație.

Prin decizia nr. 527 R din 21 martie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis recursul reclamanților și a trimis cauza la aceeași instanță de fond pentru rejudecare reținând că acțiunea în revendicare este admisibilă întrucât nu este exclusă de legile speciale de reparație, iar respingerea ca inadmisibilă a acțiunii încalcă accesul liber la o instanță și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din CEDO. In rejudecare după casare, Judecătoria Sectorului 3 București prin sentința civilă nr. 9296 din 17 octombrie 2008, în raport de valoarea de peste 5 miliarde a obiectului cererii, a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București. Prin sentința nr. 347 din 11 martie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, acțiunea precizată s-a respins ca neîntemeiată.

In considerente instanța de fond a luat act că reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul menținerii doar a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor întrucât imobilul nu se poate restitui în natură. Instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 480-481 C. civ. nu se pot acorda despăgubiri. Mai mult, din adresa depusă la fila 28 a primului dosar de fond a rezultat că la preluarea imobilului au fost acordate despăgubiri conform HCM 1676/1959 pe numele M.M., iar acordarea despăgubirilor la valoarea actualizată a imobilului teren nu se poate obține decât potrivit dispozițiilor Legii 10/2001. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții precizând că în speță au solicitat doar suprafața de 337 mp teren care a fost preluată de stat, iar prin respingerea cererii nu mai pot obține nici o reparație pentru preluarea imobilului.

Întrucât la data de 14 mai 2009 reclamanta M.M. a decedat, în cauză au fost menținuți ceilalți doi reclamanți, în calitate de descendenți conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 73 din 1 septembrie 2009 emis de BNP S.F. Prin decizia nr. 333 A din 25 mai 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins excepția calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis apelul reclamanților, a admis acțiunea și a obligat pârâții în solidar la plata despăgubirilor în cuantum de 118.162,31 Euro, în echivalent în lei, la cursul de la data plății pentru terenul de 337 mp. In considerentele deciziei s-a reținut că în urma exproprierii imobilului M.F.

a primit despăgubiri în sumă de 80.000 lei fără a se cunoaște dacă acestea au fost acordate și pentru terenul aferent construcției. De asemenea, M.F. a formulat cerere de acordare de despăgubiri pentru teren. În temeiul Legii 18/1991, care a fost respinsă prin dispoziția nr. 1550/2003 a Primăriei Municipiului București. In cauză a fost efectuat un raport de expertiză de identificare și evaluare a terenului care a concluzionat că în prezent terenul are o suprafață de 209 mp și o valoare de circulație de 73.404,39 Euro. Obiecțiunile formulate de reclamanți au fost respinse. Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în primul dosar de fond instanța a concluzionat că acest pârât are calitate procesual pasivă întrucât terenul a fost preluat de stat de la foștii proprietari.

Întrucât terenul este afectat în integralitate de sistematizarea zonei și nu se poate restitui în natură instanța a reținut că, față de această împrejurare acțiunea în revendicare se transformă într-o acțiune în despăgubiri compensatorii calculate la valoarea de circulație calculată de expertul numit în cauză și a obligat pârâții, în solidar, la plata acestei despăgubiri. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții și pârâții. Reclamanții și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând că în mod greșit instanța de apel a ordonat nouă expertiză cu aceleași obiective ca cea efectuată în fond prin care s-a redus cuantumul despăgubirilor.

Evaluarea despăgubirilor trebuia să se realizeze în raport de data introducerii acțiunii conform expertizei efectuate în cursul judecății de fond. Pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General a formulat recursul în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. învederând lipsa capacității de folosință a acestei părți și lipsa calității procesuale pasive. De asemenea, instanța nu a stabilit dacă terenul este parțial restituibil în natură în condițiile în care expertul în construcții care a efectuat expertiza din apel a concluzionat că pentru analiza posibilității restituirii în natură este necesară o expertiză în specialitatea topo. A mai susținut că în mod greșit s-a dispus obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor din moment ce terenul a trecut în proprietatea statului și, ca atare, doar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice poate să le acorde.

In motivarea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că instanța s-a pronunțat și asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român care nu a fost invocată în apel, că, în mod greșit acțiunea în revendicare a fost transformată într-o acțiune în despăgubiri, în condițiile în care despăgubirile se puteau cere doar în baza Legii 10/2001 și că Statul Român nu poate fi obligat la plata despăgubirilor pentru că acestea au fost acordate autorului reclamanților la preluarea terenului în proprietatea statului. Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale aplicate, Curtea constată următoarele.

Susținerea reclamanților privind greșita omologare a expertizei efectuate în apel vizează modalitatea de apreciere a probelor și nu se poate încadra în nici unul dintre punctele 1-9 ale art. 304 C. proc. civ., ci eventual în punctul 10 al aceluiași articol, care a fost abrogat prin Legea 219/2005. Obligația părții de a arăta pe care din motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. își întemeiază recursul, precum și dezvoltarea acestor motive, este instituită sub sancțiunea nulității prin dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. În consecință, în măsura în care recursul este nemotivat ori atunci când aspectele invocate nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de lege, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., calea de atac este lovită de nulitate. Față de aceste aspecte se va constata nulitatea recursului reclamanților. Recursurile declarate de pârâți sunt fondate pentru considerentele care succed. Primăria Municipiului București nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Astfel, din punct de vedere juridic, potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, sunt persoane juridice de drept public comunele, orașele, municipiile, județele, adică unitățile administrativ teritoriale. Aceste persoane juridice pot sta în justiție prin reprezentanții lor legali, primarii și prefecții, conform art. 67 alin. (1) din Legea 215/2001 și art. 87 pct. 2 C. proc. civ. De asemenea, art. 77 din Legea nr. 215/2001 prevede că primăria este o structură funcțională cu activitate permanentă, fără personalitate juridică, neavând capacitate de folosință și de exercițiu, motiv pentru care nu poate sta în justiție în nume propriu.

Ca atare, neputând sta în proces, Primăria Municipiului București nu poate fi obligată alături de celălalt pârât la plata despăgubirilor către reclamanți. Datorită lipsei calității procesuale această pârâtă nu mai poate formula critici pe fondul cauzei, motiv pentru care nu se vor mai analiza celelalte aspecte din motivarea recursului său. In ce privește prima critică inserată în motivarea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este de menționat că în cadrul soluționării căii devolutive de atac a apelului instanța de control judiciar poate să abordeze fondul litigiului sub toate aspectele. Totuși, caracterul devolutiv al apelului este mărginit de două reguli: atât cât s-a judecat în fond se judecă și în apel și atât devoluează instanța de apel cât s-a cerut de partea apelantă.

Pe temeiul principiului disponibilității partea apelantă poate să atace doar anumite chestiuni care o interesează. In speță însă, reclamanții apelanți nu au invocat lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici intimații pârâți, astfel încât pronunțându-se asupra acestei excepții instanța a depășit limitele cu care a fost investită. Se vor reține și celelalte critici din motivarea acestui recurs. Prin cererea precizatoare a acțiunii formulată în al doilea ciclu procesual reclamanții și-au menținut doar capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor la valoarea terenului întrucât din probele administrate a rezultat că imobilul nu se poate restitui în natură.

Acest capăt de cerere a fost întemeiat tot pe dispozițiile art. 480 C. civ. Acțiunea în revendicare astfel cum este reglementată de codul civil are ca scop întoarcerea unui bun în patrimoniul proprietarului de drept. Intr-o astfel de acțiune se tinde a se stabili, deci, dacă dreptul la restituirea în natură a bunului invocat de reclamant există sau nu, iar posibilitatea transformării în dezdăunări există doar dacă bunul a pierit sau în condițiile legii speciale. Acordarea despăgubirilor în condițiile Legii speciale nr. 10/2001, presupunea ca reclamanții să fi urmat procedura instituită de acest act normativ pentru a beneficia de o astfel de reparație. Pe de altă parte, reclamanții nu au dovedit dacă în patrimoniul lor se mai regăsește un drept de proprietate actual asupra terenului și nici existența vreunui drept de creanță în despăgubiri față de Statul Român pe care să-l valorifice pe calea dreptului comun, fără să fie nevoie de urmarea procedurii speciale.

In speță, reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană care să-i îndreptățească la obținerea de despăgubiri pe calea acțiunii promovate. Ei nu au obținut o confirmare a dreptului lor de proprietate și nu au nici un interes patrimonial corespunzător unui drept de creanță, câtă vreme nu au urmat procedura legii speciale care dădea dreptul la valorificarea pretențiilor pentru imobilul preluat abuziv. Or, înlăturarea prevederilor legii speciale, conform deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, este posibilă în măsura în care partea deține deja un bun, nemaifiind nevoită să urmeze o procedură specială pentru valorificarea acestuia.

Contrar considerentelor deciziei din apel, prin hotărârea intermediară pronunțată în cauză, respectiv decizia nr. 527/2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, nu s-a tranșat chestiunea inaplicabilității în speță a Legii 10/2001, ci s-a reținut că, în ipoteza aprecierii preluării abuzive a imobilului, netransmiterea notificării și incidența art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001 ar însemna îngrădirea accesului la justiție. Argumentarea instanței a vizat îngrădirea dreptului la un proces echitabil, fără să tranșeze, însă, dacă reclamanții dețin sau nu un bun, făcându-se o simplă referire, conform căreia sancționarea netransmiterii notificării ar fi însemnat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO, apreciere valabilă însă, dacă pe acest din urmă aspect se analiza de unde rezultă existența dreptului de creanță în patrimoniul părților, pentru ca aceștia să-l valorifice pe calea dreptului comun.

Astfel cum s-a arătat anterior, simpla speranță de a redobândi un bun sau valoarea de înlocuire a acestuia nu echivalează cu deținerea unui titlu, așa încât nici acțiunea în revendicare promovată nu se poate transforma în dezdăunări (în absența unui bun în sensul Convenției și al jurisprudenței europene, anterior sesizării instanței). Pentru aceste considerente se impune admiterea recursurilor declarate de pârâți și modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții M.F. și M.V. împotriva deciziei nr. 333 A din 25 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursurile declarate de pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași decizii pe care o modifică în tot în sensul că respinge apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 347 din 11 martie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2011.