ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3216/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3216/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

cererea formulată de reclamanții M.M., M.F. și M.V. în contradictoriu cu

Primăria Municipiului București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice s-a solicitat restituirea în natură a terenului

în suprafață de 337 mp situat în sector 3 și, în subsidiar, acordarea de

despăgubiri la valoarea actualizată a imobilului.

In

motivarea cererii s-a arătat că autorii reclamanților, M.M. și M. au dobândit

imobilul, teren și construcție, în baza contractului de vânzare cumpărare nr.

9190 din 9 octombrie 1967, iar ulterior, în anul 1980 construcția a fost

înstrăinată numitei M.F., terenul aferent fiind preluat de stat conform art. 30

din Legea nr. 58/1974. Reclamanții nu au primit despăgubiri la preluarea

terenului și nu au depus notificare potrivit Legii 10/2001.

In drept,

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 al

Protocolului 1 adițional la CEDO și art. 136 alin. (5) din Constituție.

Prin

sentința civilă 10374 din 29 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 3 București s-a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâți

și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare cu motivarea că pentru

terenul în litigiu sunt aplicabile dispozițiile legilor speciale de reparație.

Prin

decizia nr. 527 R din 21 martie 2008 Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis recursul reclamanților și a trimis cauza la aceeași instanță de

fond pentru rejudecare reținând că acțiunea în revendicare este admisibilă

întrucât nu este exclusă de legile speciale de reparație, iar respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii încalcă accesul liber la o instanță și dreptul la un

proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din CEDO.

In

rejudecare după casare, Judecătoria Sectorului 3 București prin sentința civilă

nr. 9296 din 17 octombrie 2008, în raport de valoarea de peste 5 miliarde a

obiectului cererii, a declinat competența de soluționare în favoarea

Tribunalului București.

Prin

sentința nr. 347 din 11 martie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, acțiunea precizată s-a respins ca neîntemeiată.

In

considerente instanța de fond a luat act că reclamanții și-au precizat acțiunea

în sensul menținerii doar a capătului de cerere privind acordarea

despăgubirilor întrucât imobilul nu se poate restitui în natură.

Instanța

a reținut că potrivit dispozițiilor art. 480-481 C. civ. nu se pot acorda

despăgubiri.

Mai mult,

din adresa depusă la fila 28 a primului dosar de fond a rezultat că la

preluarea imobilului au fost acordate despăgubiri conform HCM 1676/1959 pe

numele M.M., iar acordarea despăgubirilor la valoarea actualizată a imobilului

teren nu se poate obține decât potrivit dispozițiilor Legii 10/2001.

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamanții precizând că în speță au solicitat doar

suprafața de 337 mp teren care a fost preluată de stat, iar prin respingerea

cererii nu mai pot obține nici o reparație pentru preluarea imobilului.

Întrucât

la data de 14 mai 2009 reclamanta M.M. a decedat, în cauză au fost menținuți

ceilalți doi reclamanți, în calitate de descendenți conform certificatului de

calitate de moștenitor nr. 73 din 1 septembrie 2009 emis de BNP S.F.

Prin

decizia nr. 333 A din 25 mai 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a respins excepția calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, a admis apelul reclamanților, a admis acțiunea

și a obligat pârâții în solidar la plata despăgubirilor în cuantum de

118.162,31 Euro, în echivalent în lei, la cursul de la data plății pentru

terenul de 337 mp.

In

considerentele deciziei s-a reținut că în urma exproprierii imobilului M.F. a

primit despăgubiri în sumă de 80.000 lei fără a se cunoaște dacă acestea au

fost acordate și pentru terenul aferent construcției. De asemenea, M.F. a

formulat cerere de acordare de despăgubiri pentru teren. În temeiul Legii 18/1991,

care a fost respinsă prin dispoziția nr. 1550/2003 a Primăriei Municipiului

București.

In cauză

a fost efectuat un raport de expertiză de identificare și evaluare a terenului

care a concluzionat că în prezent terenul are o suprafață de 209 mp și o

valoare de circulație de 73.404,39 Euro. Obiecțiunile formulate de reclamanți

au fost respinse.

Analizând

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice în primul dosar de fond instanța a concluzionat

că acest pârât are calitate procesual pasivă întrucât terenul a fost preluat de

stat de la foștii proprietari.

Întrucât

terenul este afectat în integralitate de sistematizarea zonei și nu se poate

restitui în natură instanța a reținut că, față de această împrejurare acțiunea

în revendicare se transformă într-o acțiune în despăgubiri compensatorii calculate

la valoarea de circulație calculată de expertul numit în cauză și a obligat

pârâții, în solidar, la plata acestei despăgubiri.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții și pârâții.

Reclamanții

și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

susținând că în mod greșit instanța de apel a ordonat nouă expertiză cu

aceleași obiective ca cea efectuată în fond prin care s-a redus cuantumul

despăgubirilor. Evaluarea despăgubirilor trebuia să se realizeze în raport de

data introducerii acțiunii conform expertizei efectuate în cursul judecății de

fond.

Pârâta

Primăria Municipiului București prin Primarul General a formulat recursul în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. învederând lipsa capacității de folosință

a acestei părți și lipsa calității procesuale pasive. De asemenea, instanța nu

a stabilit dacă terenul este parțial restituibil în natură în condițiile în

care expertul în construcții care a efectuat expertiza din apel a concluzionat

că pentru analiza posibilității restituirii în natură este necesară o expertiză

în specialitatea topo. A mai susținut că în mod greșit s-a dispus obligarea

pârâților în solidar la plata despăgubirilor din moment ce terenul a trecut în

proprietatea statului și, ca atare, doar Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice poate să le acorde.

In

motivarea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

s-a arătat că instanța s-a pronunțat și asupra excepției lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român care nu a fost invocată în apel, că, în mod

greșit acțiunea în revendicare a fost transformată într-o acțiune în

despăgubiri, în condițiile în care despăgubirile se puteau cere doar în baza Legii

10/2001 și că Statul Român nu poate fi obligat la plata despăgubirilor pentru

că acestea au fost acordate autorului reclamanților la preluarea terenului în

proprietatea statului.

Verificând

legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate și de

dispozițiile legale aplicate, Curtea constată următoarele.

Susținerea

reclamanților privind greșita omologare a expertizei efectuate în apel vizează

modalitatea de apreciere a probelor și nu se poate încadra în nici unul dintre

punctele 1-9 ale art. 304 C. proc. civ., ci eventual în punctul 10 al aceluiași

articol, care a fost abrogat prin Legea 219/2005.

Obligația

părții de a arăta pe care din motivele de nelegalitate prevăzute de

dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. își întemeiază recursul, precum și

dezvoltarea acestor motive, este instituită sub sancțiunea nulității prin

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În

consecință, în măsura în care recursul este nemotivat ori atunci când aspectele

invocate nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de

lege, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este lovită de

nulitate.

Față de

aceste aspecte se va constata nulitatea recursului reclamanților.

Recursurile

declarate de pârâți sunt fondate pentru considerentele care succed.

Primăria

Municipiului București nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Astfel,

din punct de vedere juridic, potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, sunt

persoane juridice de drept public comunele, orașele, municipiile, județele,

adică unitățile administrativ teritoriale.

Aceste

persoane juridice pot sta în justiție prin reprezentanții lor legali, primarii

și prefecții, conform art. 67 alin. (1) din Legea 215/2001 și art. 87 pct. 2 C.

proc. civ.

De

asemenea, art. 77 din Legea nr. 215/2001 prevede că primăria este o structură

funcțională cu activitate permanentă, fără personalitate juridică, neavând

capacitate de folosință și de exercițiu, motiv pentru care nu poate sta în

justiție în nume propriu.

Ca atare,

neputând sta în proces, Primăria Municipiului București nu poate fi obligată

alături de celălalt pârât la plata despăgubirilor către reclamanți.

Datorită

lipsei calității procesuale această pârâtă nu mai poate formula critici pe

fondul cauzei, motiv pentru care nu se vor mai analiza celelalte aspecte din

motivarea recursului său.

In ce

privește prima critică inserată în motivarea recursului declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este de menționat că în cadrul

soluționării căii devolutive de atac a apelului instanța de control judiciar

poate să abordeze fondul litigiului sub toate aspectele. Totuși, caracterul

devolutiv al apelului este mărginit de două reguli: atât cât s-a judecat în

fond se judecă și în apel și atât devoluează instanța de apel cât s-a cerut de

partea apelantă.

Pe

temeiul principiului disponibilității partea apelantă poate să atace doar

anumite chestiuni care o interesează. In speță însă, reclamanții apelanți nu au

invocat lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și nici intimații pârâți, astfel încât pronunțându-se asupra

acestei excepții instanța a depășit limitele cu care a fost investită.

Se vor

reține și celelalte critici din motivarea acestui recurs.

Prin

cererea precizatoare a acțiunii formulată în al doilea ciclu procesual

reclamanții și-au menținut doar capătul de cerere privind acordarea

despăgubirilor la valoarea terenului întrucât din probele administrate a

rezultat că imobilul nu se poate restitui în natură.

Acest

capăt de cerere a fost întemeiat tot pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Acțiunea

în revendicare astfel cum este reglementată de codul civil are ca scop

întoarcerea unui bun în patrimoniul proprietarului de drept. Intr-o astfel de

acțiune se tinde a se stabili, deci, dacă dreptul la restituirea în natură a

bunului invocat de reclamant există sau nu, iar posibilitatea transformării în

dezdăunări există doar dacă bunul a pierit sau în condițiile legii speciale.

Acordarea

despăgubirilor în condițiile Legii speciale nr. 10/2001, presupunea ca

reclamanții să fi urmat procedura instituită de acest act normativ pentru a beneficia

de o astfel de reparație.

Pe de

altă parte, reclamanții nu au dovedit dacă în patrimoniul lor se mai regăsește

un drept de proprietate actual asupra terenului și nici existența vreunui drept

de creanță în despăgubiri față de Statul Român pe care să-l valorifice pe calea

dreptului comun, fără să fie nevoie de urmarea procedurii speciale.

In speță,

reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la

Convenția Europeană care să-i îndreptățească la obținerea de despăgubiri pe calea

acțiunii promovate. Ei nu au obținut o confirmare a dreptului lor de

proprietate și nu au nici un interes patrimonial corespunzător unui drept de

creanță, câtă vreme nu au urmat procedura legii speciale care dădea dreptul la

valorificarea pretențiilor pentru imobilul preluat abuziv.

Or,

înlăturarea prevederilor legii speciale, conform deciziei în interesul legii

nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, este

posibilă în măsura în care partea deține deja un bun, nemaifiind nevoită să

urmeze o procedură specială pentru valorificarea acestuia.

Contrar

considerentelor deciziei din apel, prin hotărârea intermediară pronunțată în

cauză, respectiv decizia nr. 527/2008 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, nu s-a tranșat chestiunea inaplicabilității în speță a Legii 10/2001,

ci s-a reținut că, în ipoteza aprecierii preluării abuzive a imobilului,

netransmiterea notificării și incidența art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001 ar

însemna îngrădirea accesului la justiție.

Argumentarea

instanței a vizat îngrădirea dreptului la un proces echitabil, fără să

tranșeze, însă, dacă reclamanții dețin sau nu un bun, făcându-se o simplă

referire, conform căreia sancționarea netransmiterii notificării ar fi însemnat

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO, apreciere valabilă

însă, dacă pe acest din urmă aspect se analiza de unde rezultă existența

dreptului de creanță în patrimoniul părților, pentru ca aceștia să-l valorifice

pe calea dreptului comun.

Astfel

cum s-a arătat anterior, simpla speranță de a redobândi un bun sau valoarea de

înlocuire a acestuia nu echivalează cu deținerea unui titlu, așa încât nici

acțiunea în revendicare promovată nu se poate transforma în dezdăunări (în

absența unui bun în sensul Convenției și al jurisprudenței europene, anterior

sesizării instanței).

Pentru

aceste considerente se impune admiterea recursurilor declarate de pârâți și

modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat

de reclamanți împotriva sentinței.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamanții M.F. și M.V. împotriva deciziei nr. 333 A

din 25 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite

recursurile declarate de pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul

General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași decizii pe care o

modifică în tot în sensul că respinge apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței nr. 347 din 11 martie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2011.