ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3211/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3211/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 5

aprilie 2007, contestatorul D.C.G. a solicitat anularea dispoziției nr.

6588/2006 emise de Primarul General al Municipiului București în baza Legii nr.

10/2001, prin care i s-au acordat despăgubiri în echivalent pentru imobilul

situat în București, sectorul 3, ce nu mai poate fi restituit în natură,

deoarece pe terenul în cauză a fost edificat un bloc pentru locuințe.

Prin sentința civilă

nr. 702 din 11 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis contestația, a anulat dispoziția atacată și a obligat intimatul să emită

o nouă dispoziție privind acordarea de măsuri reparatorii constând în terenul

situat în București, sectorul 3, în suprafață de 357,71 mp, aflat în proprietatea

privată a Municipiului București.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că terenul situat în București, a aparținut părinților

contestatorului (D.C. și H.), că în prezent acesta este imposibil de

restituit în natură fiind afectat de construcția unui bloc.

S-a reținut totodată,

că pentru terenul situat pe str. I., solicitat a fi atribuit în compensare, nu

sunt prevăzute investiții aprobate prin hotărâre a Consiliului General al

Municipiului București, astfel încât acesta poate face obiectul măsurii

reparatorii solicitate de către contestator.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel intimatul Municipiul București, prin Primarul General.

În motivare, a arătat

că dispoziția contestată a fost emisă pe baza actelor depuse la dosarul de

notificare, nota de reconstituire și referatul Comisiei interne. Conform

acestor acte, s-a constatat imposibilitatea de restituire în natură a

imobilului - teren situat în București, ca urmare a afectării în totalitate a

acestuia, respectiv pe terenul în litigiu s-a edificat un bloc de locuințe.

În consecință, în mod

corect apelanta a emis dispoziția de acordare de măsuri reparatorii prin

echivalent, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005.

Potrivit prevederilor

art. 1 pct. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005 pentru modificarea și

completarea unor acte normative din domeniul proprietății: „Primarii (...) au

obligația să afișeze lunar (...) un tabel care să cuprindă bunurile disponibile

și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare”.

Față de aceste

dispoziții și de nota nr. 47 din 05 februarie 208 emisă de Primarul General,

din care rezultă că nu dispune momentan de bunuri și/sau servicii care pot fi

acordate în compensare, s-a arătat că este corectă soluția dată prin dispoziția

atacată, iar nu cea adoptată prin sentința de primă instanță.

Prin decizia civilă

nr. 749 A din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul și a schimbat în tot

sentința, în sensul că a respins contestația împotriva dispoziției ca

neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că acordarea unor bunuri în compensare, ca

măsură reparatorie prin echivalent, este dublu condiționată, de oferta, în

măsura posibilității, din partea unității deținătoare și, pe de altă parte, de

acordul persoanei îndreptățite.

În cauză, unitatea

deținătoare nu și-a dat acordul în acest sens, nepropunând o astfel de măsură

reparatorie, potrivit procedurii speciale prevăzute de art. 1 alin. (2) și (3),

art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8) și art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, care impune „oferirea” de bunuri sau servicii de către unitatea

deținătoare și acceptul persoanei îndreptățite.

Recursul declarat

împotriva acestei decizii de către contestatorul D.C.G. a fost admis prin decizia

nr. 6276 din 03 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza fiind

trimisă spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a constatat că instanța de apel a reținut corect că

măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este prioritară aceleia a

acordării despăgubirilor în condițiile legii speciale; că, alegerea măsurilor

reparatorii trebuie să se facă întotdeauna în ordinea stabilită de legiuitor,

iar posibilitatea efectivă a acordării măsurii în compensare presupune

existența bunurilor în domeniul privat al entității deținătoare și

disponibilitatea acestora.

În cauză, instanța

era datoare, înainte de a proceda la compensarea imobilului proprietatea

reclamantului, să verifice dacă acest din urmă imobil există în materialitatea

sa, să-l poziționeze în spațiu, ținând seama că în prezent figurează fără

adresă poștală, să stabilească dimensiunile acestuia și dacă acest bun se află

în proprietatea privată a Municipiului București, dacă este disponibil, în

sensul că nu este folosit și necesar activității curente a municipalității și

dacă este susceptibil de a fi înscris în tabelul menționat de art. 1 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001.

Cu ocazia rejudecării,

a fost completat probatoriul, fiind administrată proba cu înscrisuri

(îndeosebi, adrese, adeverințe emanând de la Consiliul local sector 3 sau

Consiliul General al Municipiului București, precum și contractul de schimb

încheiat în anul 2009), pentru lămurirea situației juridice a imobilului –

teren a cărui atribuire în compensare, ca măsură reparatorie, s-a solicitat.

Reevaluând toate

probele administrate în cauză, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a pronunțat decizia nr. 316/A din 17 mai 2010, prin care a admis apelul declarat de

Municipiul București și în consecință, a schimbat în tot sentința apelată, în

sensul respingerii contestației ca nefondate.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut – cu respectarea deciziei de casare și a

dispoz. art. 315 C. proc. civ. - că îi revine sarcina de a stabili dacă în fapt

sunt întrunite condițiile acordării măsurii reparatorii prin compensare,

respectiv, dacă terenul în suprafață de 357,71 mp, situat în București, se află

în proprietatea privată a Municipiului București, dacă este disponibil, în

sensul că nu este folosit și necesar activității curente a Municipiului

București și dacă este susceptibil de a fi înscris în tabelul menționat de art.

1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, s-a

constatat că, potrivit adresei nr. 1687 din 31 ianuarie 2006 emisă de Primăria

Municipiului București - până la data respectivă, pentru imobilul în discuție

nu figura cerere de restituire în natură, iar conform adresei nr. 7587 din 9

martie 2006 emise de Municipiul București - Primăria Sector 3, terenul

aparținea domeniului privat al Municipiului București și era în administrarea

Consiliului General al Municipiului București, iar în baza legilor fondului

funciar, nu fusese revendicat. Potrivit adresei nr. 515/309 din 14 martie 2006

emisă de Primăria Municipiului București - Direcția de Investiții, nu erau

prevăzute investiții care să afecteze terenul situat la adresa menționată, iar

conform adresei nr. 1690 din 31 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului

București - Serviciul Instanțe Civile și Contencios Administrativ, până la data

redactării adresei nu figura niciun proces cu privire la acest imobil.

În același timp s-a

reținut însă, că prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București

nr. 110 din 6 martie 2008, s-a aprobat schimbul de proprietăți între terenul în

suprafață de 184 mp situat în sector 3, proprietatea SC M.S. SA și terenul în

suprafață de 352,67 mp situat în sector 3, proprietate privată a Municipiului

București. Ulterior, prin contractul de schimb autentificat sub nr. 409 din 6

august 2009 de notar public C.R., Municipiul București a transmis către SC M.S.

SA, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 352,67 mp situat în

București, sector, având nr. cadastral 11583, înscris în cartea funciară 87622

a localității București, Sector 3.

Ca atare, s-a

constatat că, începând cu data de 6 august 2009, imobilul solicitat în

compensare nu se mai regăsește în proprietatea privată a Municipiului

București, ceea ce constituie un impediment în prezent în calea pronunțării unei

hotărâri judecătorești care ar urma să consfințească transferul dreptului

respectiv în patrimoniul intimatului contestator.

Pe de altă parte, în

ceea ce privește cererea formulată de către intimatul contestator, de

constatare pe cale incidentală a nulității absolute a contractului de schimb,

Curtea a reținut că, în principiu, instanța poate constata, însă exclusiv în

considerente, că un act juridic este lovit de nulitate și fără a fi învestită

cu un capăt de cerere distinct cu un astfel de obiect.

Un asemenea procedeu

nu ar avea nicio eficiență în cauză, deoarece condiția necesară pentru

admiterea acțiunii este reintrarea efectivă a bunului în patrimoniul

copermutantului Municipiul București. Or, prin hotărârea judecătorească

pronunțată în cauză nu s-ar putea produce o repunere a părților din contractul

de schimb în situația anterioară, întrucât efectul substanțial al hotărârii

conduce la o modificare a situației juridice numai între părți.

De asemenea, la

constatarea pe cale incidentală a nulității contractului de schimb, chiar fără

a produce vreun efect față de terțul SC M.S. SA, se opune un principiu de drept

procesual civil cu forță juridică superioară, respectiv principiul

contradictorialității, în temeiul căruia acesta trebuie să aibă posibilitatea

de a se exprima cu privire la aspectele invocate de către intimatul contestator.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către contestatorul D.C.G., care a susținut nelegalitatea

soluției sub următoarele aspecte:

- Hotărârea este dată

cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) respectiv, a

dispoz. art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care obligă entitatea

învestită cu soluționarea notificării, atunci când restituirea în natură nu

este posibilă, să acorde persoanei îndreptățite bunuri sau servicii.

Întrucât în fața

instanței de apel, la momentul rejudecării dispuse pentru a se verifica dacă

terenul solicitat spre restituire îndeplinește condițiile art. 1 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, pârâtul a învederat că a înstrăinat terenul, reclamantul a

invocat, pe cale de excepție, nulitatea actului de înstrăinare, prevalându-se

de dispoz. art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

- Potrivit art. 2 din

Decretul nr. 167/1958, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând,

fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, iar în cauză, nulitatea

contractului de schimb a fost invocată de către reclamant ca apărare de fond,

instanța reținând greșit că a fost invocată pe cale incidentală.

În situația invocării

nulității pe calea unei apărări, aprecierea asupra acesteia se face doar în

considerentele hotărârii, nu și în dispozitiv, ceea ce înseamnă că, instanța

observând că actul juridic este lovit de nulitate, nu îi va da eficiență și în

consecință, va respinge cererea sau apărarea întemeiate pe un asemenea act

juridic.

Această regulă,

înscrisă cu valoare de principiu în art. 5 C. civ., a fost nesocotită de

instanță, care a dat eficiență juridică unui act lovit de nulitate absolută.

- Ca urmare a

constatării nulității absolute, contractul de schimb este considerat

inexistent, fiind posibilă acordarea terenului în compensare, neavând

relevanță, așa cum a reținut instanța de apel, reintrarea bunului în

patrimoniul Municipiului București.

De asemenea, pentru

acordarea terenului în compensare nu are nicio relevanță repunerea în situația

anterioară a părților din contractul de schimb, acest aspect privind exclusiv

raportul juridic dintre Municipiul București și SC M.S. SA.

- Potrivit art. 10

din Legea nr. 10/2001, atât valoarea terenului, cât și valoarea construcțiilor

demolate se stabilește potrivit valorii de piață, determinată conform

standardelor internaționale de evaluare, iar pentru estimarea unei asemenea

valori de piață se folosesc mai multe metode.

Validând expertiza de

evaluare pe baza unor metode străine de standardele internaționale, instanța de

apel a nesocotit art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Analizând criticile

formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora

potrivit următoarelor considerente:

- Susținând greșita

soluționare a cererii de acordare a unui teren în compensare, recurentul

pretinde nesocotirea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și de

asemenea, a prevederilor art. 26 alin. (1) din același act normativ care obligă

unitatea deținătoare, atunci când restituirea în natură a bunului nu este

posibilă, să acorde, în compensare, bunuri ori servicii.

În privința

dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se constată, față de

conținutul articolului, că sancțiunea nulității absolute intervine atunci când,

până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, au

avut loc „înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în

participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau

subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea

sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri și/sau construcții notificate

potrivit prevederilor prezentei legi”.

Rezultă că este vorba

despre o indisponibilizare legală a bunurilor cu scopul îndeplinirii obligației

de restituire în natură către adevăratul proprietar, câtă vreme textul de lege

face referire la imobile notificate în sensul prezentei legi.

Or, în înțelesul art.

22 din Legea nr. 10/2001, care definește conținutul notificării, persoana

îndreptățită la restituirea bunului, ca măsură reparatorie directă, în natură,

trebuie să indice elementele de identificare a bunului imobil solicitat.

În privința măsurilor

reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau

servicii, acordarea lor se face de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării [art. 1 alin. (2) și (3)], în condițiile obligării acestor entități

de a afișa lunar bunurile disponibile [art. 1 alin. (5)] existând bineînțeles,

posibilitatea pentru instanță de a cenzura pe cale judiciară refuzul abuziv de

includere a unui bun pe o asemenea listă.

Rezultă că sunt

reglementări legale diferite pentru acordarea măsurilor reparatorii în natură

și respectiv, prin echivalent și că dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, atunci când sancționează cu nulitatea nerespectarea obligației de

indisponibilizare a bunurilor din patrimoniul unităților deținătoare, au în

vedere bunurile ce au făcut obiectul notificării foștilor proprietari, a căror

restituire în natură aceștia au solicitat-o.

În speță, terenul

pretins de către reclamant nu a aparținut acestuia, ci a fost solicitat ca

măsură reparatorie prin echivalent (atribuire în compensare) astfel încât nu

intră sub incidența art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De acea, este lipsită

de relevanță juridică susținerea recurentului referitoare la modalitatea în

care a dedus judecății aspectul privitor la nulitatea contractului de schimb

(pe cale de apărare de fond, care este de fapt, cum corect a apreciat instanța

de apel, o manieră incidentală de a supune un aspect judecății, atunci când nu

se solicită să se pronunțe nulitatea, ci doar indirect, să fie lipsit actul de

efectele sale), câtă vreme, fiind în afara ipotezei normei legale menționate,

actul nu poate fi apreciat ineficient juridic.

- Având de verificat

dacă bunul este disponibil și dacă poate fi acordat în compensare, chiar în

condițiile în care nu a fost inclus în tabelul care trebuia întocmit de primar

conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat

corect că imobilul a ieșit din patrimoniul unității administrativ-teritoriale

prin efectul unui contract de schimb și drept urmare, nu mai poate face

obiectul unei măsuri compensatorii.

- Este eronată

susținerea recurentului conform căreia n-ar avea nicio relevanță reintrarea

efectivă a bunului în patrimoniul Municipiului București, fiind suficient ca

dreptul de proprietate să se regăsească în patrimoniul acestuia, pentru că

reclamantul ar avea la îndemână alte instrumente juridice pentru a recupera

bunul de la terți.

Pe de o parte, atâta

vreme cât contractul de schimb nu este ineficient din punct de vedere juridic, în

patrimoniul unității administrativ-teritoriale nu poate reintra nici dreptul de

proprietate, nici bunul asupra căruia poartă acesta.

Pe de altă parte, în

sistemul Legii nr. 10/2001 este unitate deținătoare și ca atare, obligată la

restituirea bunului sau la acordarea de măsuri în compensare, entitatea cu

personalitate juridică ce are bunul în patrimoniu, situație în care intimatul

nu se mai află, raportat la bunul solicitat de către contestator.

- Este de asemenea,

greșită, aprecierea recurentului în sensul lipsei de relevanță a revenirii la

situația anterioară contractului de schimb pentru a face posibilă măsura

compensării.

Numai în ipoteza în

care o astfel de situație ar fi putut fi restabilită – ceea ce în absența

nulității contractului de schimb nu se poate însă realiza – intimatul ar fi

redevenit entitate deținătoare a bunului și ar fi putut fi obligat la acordarea

imobilului în compensare.

Altminteri, o

asemenea obligație nu poate fi pusă în sarcina unei societăți comerciale, parte

în contractul de schimb, întrucât aceasta nu îndeplinește cerințele art. 21 din

Legea nr. 10/2001 (societate la care statul să fie acționar sau asociat

majoritar) pentru a putea fi considerată, la rândul ei, unitate deținătoare,

căreia, ca succesor cu titlu particular al deținătorului inițial să-i revină

obligația acordării măsurii compensatorii.

- Aspectele

învederate prin motivele de recurs cu privire la stabilirea valorii de piață a

imobilului conform standardelor internaționale și la pretinsa nesocotire a

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, sunt lipsite de pertinență față de

soluția adoptată de instanță.

Astfel, instanța a

avut de analizat, conform limitelor învestirii acesteia, dacă este posibilă

acordarea unui teren în compensare, iar nu de stabilit care este valoarea

imobilului ce nu poate fi restituit în natură (întrucât este afectat de un bloc

de locuințe).

Ca atare,

nepronunțându-se asupra unei valori care să înlocuiască imobilul imposibil de

restituit, criticile recurentului în sensul că nu au fost respectate metodele

de calcul pe baza cărora să se determine valoarea conformă standardelor

internaționale, sunt străine judecății din apel.

Pentru toate

considerentele expuse anterior, criticile formulate au fost găsite nefondate,

recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul D.C.G. împotriva deciziei nr. 316A din 17 mai 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 aprilie 2011.