ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3211/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 5 aprilie 2007, contestatorul D.C.G. a solicitat anularea dispoziției nr. 6588/2006 emise de Primarul General al Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, prin care i s-au acordat despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în București, sectorul 3, ce nu mai poate fi restituit în natură, deoarece pe terenul în cauză a fost edificat un bloc pentru locuințe. Prin sentința civilă nr. 702 din 11 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația, a anulat dispoziția atacată și a obligat intimatul să emită o nouă dispoziție privind acordarea de măsuri reparatorii constând în terenul situat în București, sectorul 3, în suprafață de 357,71 mp, aflat în proprietatea privată a Municipiului București.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că terenul situat în București, a aparținut părinților contestatorului (D.C. și H.), că în prezent acesta este imposibil de restituit în natură fiind afectat de construcția unui bloc. S-a reținut totodată, că pentru terenul situat pe str. I., solicitat a fi atribuit în compensare, nu sunt prevăzute investiții aprobate prin hotărâre a Consiliului General al Municipiului București, astfel încât acesta poate face obiectul măsurii reparatorii solicitate de către contestator. Împotriva acestei sentințe a declarat apel intimatul Municipiul București, prin Primarul General. În motivare, a arătat că dispoziția contestată a fost emisă pe baza actelor depuse la dosarul de notificare, nota de reconstituire și referatul Comisiei interne.

Conform acestor acte, s-a constatat imposibilitatea de restituire în natură a imobilului - teren situat în București, ca urmare a afectării în totalitate a acestuia, respectiv pe terenul în litigiu s-a edificat un bloc de locuințe. În consecință, în mod corect apelanta a emis dispoziția de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Potrivit prevederilor art. 1 pct. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul proprietății: „Primarii (...) au obligația să afișeze lunar (...) un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare”.

Față de aceste dispoziții și de nota nr. 47 din 05 februarie 208 emisă de Primarul General, din care rezultă că nu dispune momentan de bunuri și/sau servicii care pot fi acordate în compensare, s-a arătat că este corectă soluția dată prin dispoziția atacată, iar nu cea adoptată prin sentința de primă instanță. Prin decizia civilă nr. 749 A din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins contestația împotriva dispoziției ca neîntemeiată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că acordarea unor bunuri în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, este dublu condiționată, de oferta, în măsura posibilității, din partea unității deținătoare și, pe de altă parte, de acordul persoanei îndreptățite.

În cauză, unitatea deținătoare nu și-a dat acordul în acest sens, nepropunând o astfel de măsură reparatorie, potrivit procedurii speciale prevăzute de art. 1 alin. (2) și (3), art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care impune „oferirea” de bunuri sau servicii de către unitatea deținătoare și acceptul persoanei îndreptățite. Recursul declarat împotriva acestei decizii de către contestatorul D.C.G. a fost admis prin decizia nr. 6276 din 03 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza fiind trimisă spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a constatat că instanța de apel a reținut corect că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este prioritară aceleia a acordării despăgubirilor în condițiile legii speciale; că, alegerea măsurilor reparatorii trebuie să se facă întotdeauna în ordinea stabilită de legiuitor, iar posibilitatea efectivă a acordării măsurii în compensare presupune existența bunurilor în domeniul privat al entității deținătoare și disponibilitatea acestora.

În cauză, instanța era datoare, înainte de a proceda la compensarea imobilului proprietatea reclamantului, să verifice dacă acest din urmă imobil există în materialitatea sa, să-l poziționeze în spațiu, ținând seama că în prezent figurează fără adresă poștală, să stabilească dimensiunile acestuia și dacă acest bun se află în proprietatea privată a Municipiului București, dacă este disponibil, în sensul că nu este folosit și necesar activității curente a municipalității și dacă este susceptibil de a fi înscris în tabelul menționat de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Cu ocazia rejudecării, a fost completat probatoriul, fiind administrată proba cu înscrisuri (îndeosebi, adrese, adeverințe emanând de la Consiliul local sector 3 sau Consiliul General al Municipiului București, precum și contractul de schimb încheiat în anul 2009), pentru lămurirea situației juridice a imobilului – teren a cărui atribuire în compensare, ca măsură reparatorie, s-a solicitat.

Reevaluând toate probele administrate în cauză, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a pronunțat decizia nr. 316/A din 17 mai 2010, prin care a admis apelul declarat de Municipiul București și în consecință, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii contestației ca nefondate. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut – cu respectarea deciziei de casare și a dispoz. art. 315 C. proc. civ. - că îi revine sarcina de a stabili dacă în fapt sunt întrunite condițiile acordării măsurii reparatorii prin compensare, respectiv, dacă terenul în suprafață de 357,71 mp, situat în București, se află în proprietatea privată a Municipiului București, dacă este disponibil, în sensul că nu este folosit și necesar activității curente a Municipiului București și dacă este susceptibil de a fi înscris în tabelul menționat de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, s-a constatat că, potrivit adresei nr. 1687 din 31 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului București - până la data respectivă, pentru imobilul în discuție nu figura cerere de restituire în natură, iar conform adresei nr. 7587 din 9 martie 2006 emise de Municipiul București - Primăria Sector 3, terenul aparținea domeniului privat al Municipiului București și era în administrarea Consiliului General al Municipiului București, iar în baza legilor fondului funciar, nu fusese revendicat. Potrivit adresei nr. 515/309 din 14 martie 2006 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția de Investiții, nu erau prevăzute investiții care să afecteze terenul situat la adresa menționată, iar conform adresei nr. 1690 din 31 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Instanțe Civile și Contencios Administrativ, până la data redactării adresei nu figura niciun proces cu privire la acest imobil.

În același timp s-a reținut însă, că prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 110 din 6 martie 2008, s-a aprobat schimbul de proprietăți între terenul în suprafață de 184 mp situat în sector 3, proprietatea SC M.S. SA și terenul în suprafață de 352,67 mp situat în sector 3, proprietate privată a Municipiului București. Ulterior, prin contractul de schimb autentificat sub nr. 409 din 6 august 2009 de notar public C.R., Municipiul București a transmis către SC M.S.

SA, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 352,67 mp situat în București, sector, având nr. cadastral 11583, înscris în cartea funciară 87622 a localității București, Sector 3. Ca atare, s-a constatat că, începând cu data de 6 august 2009, imobilul solicitat în compensare nu se mai regăsește în proprietatea privată a Municipiului București, ceea ce constituie un impediment în prezent în calea pronunțării unei hotărâri judecătorești care ar urma să consfințească transferul dreptului respectiv în patrimoniul intimatului contestator. Pe de altă parte, în ceea ce privește cererea formulată de către intimatul contestator, de constatare pe cale incidentală a nulității absolute a contractului de schimb, Curtea a reținut că, în principiu, instanța poate constata, însă exclusiv în considerente, că un act juridic este lovit de nulitate și fără a fi învestită cu un capăt de cerere distinct cu un astfel de obiect.

Un asemenea procedeu nu ar avea nicio eficiență în cauză, deoarece condiția necesară pentru admiterea acțiunii este reintrarea efectivă a bunului în patrimoniul copermutantului Municipiul București. Or, prin hotărârea judecătorească pronunțată în cauză nu s-ar putea produce o repunere a părților din contractul de schimb în situația anterioară, întrucât efectul substanțial al hotărârii conduce la o modificare a situației juridice numai între părți. De asemenea, la constatarea pe cale incidentală a nulității contractului de schimb, chiar fără a produce vreun efect față de terțul SC M.S. SA, se opune un principiu de drept procesual civil cu forță juridică superioară, respectiv principiul contradictorialității, în temeiul căruia acesta trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la aspectele invocate de către intimatul contestator.

Decizia a fost atacată cu recurs de către contestatorul D.C.G., care a susținut nelegalitatea soluției sub următoarele aspecte: - Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) respectiv, a dispoz. art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care obligă entitatea învestită cu soluționarea notificării, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, să acorde persoanei îndreptățite bunuri sau servicii. Întrucât în fața instanței de apel, la momentul rejudecării dispuse pentru a se verifica dacă terenul solicitat spre restituire îndeplinește condițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pârâtul a învederat că a înstrăinat terenul, reclamantul a invocat, pe cale de excepție, nulitatea actului de înstrăinare, prevalându-se de dispoz.

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. - Potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, iar în cauză, nulitatea contractului de schimb a fost invocată de către reclamant ca apărare de fond, instanța reținând greșit că a fost invocată pe cale incidentală. În situația invocării nulității pe calea unei apărări, aprecierea asupra acesteia se face doar în considerentele hotărârii, nu și în dispozitiv, ceea ce înseamnă că, instanța observând că actul juridic este lovit de nulitate, nu îi va da eficiență și în consecință, va respinge cererea sau apărarea întemeiate pe un asemenea act juridic. Această regulă, înscrisă cu valoare de principiu în art. 5 C. civ., a fost nesocotită de instanță, care a dat eficiență juridică unui act lovit de nulitate absolută.

- Ca urmare a constatării nulității absolute, contractul de schimb este considerat inexistent, fiind posibilă acordarea terenului în compensare, neavând relevanță, așa cum a reținut instanța de apel, reintrarea bunului în patrimoniul Municipiului București. De asemenea, pentru acordarea terenului în compensare nu are nicio relevanță repunerea în situația anterioară a părților din contractul de schimb, acest aspect privind exclusiv raportul juridic dintre Municipiul București și SC M.S. SA. - Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, atât valoarea terenului, cât și valoarea construcțiilor demolate se stabilește potrivit valorii de piață, determinată conform standardelor internaționale de evaluare, iar pentru estimarea unei asemenea valori de piață se folosesc mai multe metode.

Validând expertiza de evaluare pe baza unor metode străine de standardele internaționale, instanța de apel a nesocotit art. 10 din Legea nr. 10/2001. Analizând criticile formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora potrivit următoarelor considerente: - Susținând greșita soluționare a cererii de acordare a unui teren în compensare, recurentul pretinde nesocotirea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și de asemenea, a prevederilor art. 26 alin. (1) din același act normativ care obligă unitatea deținătoare, atunci când restituirea în natură a bunului nu este posibilă, să acorde, în compensare, bunuri ori servicii.

În privința dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se constată, față de conținutul articolului, că sancțiunea nulității absolute intervine atunci când, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, au avut loc „înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi”. Rezultă că este vorba despre o indisponibilizare legală a bunurilor cu scopul îndeplinirii obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar, câtă vreme textul de lege face referire la imobile notificate în sensul prezentei legi.

Or, în înțelesul art. 22 din Legea nr. 10/2001, care definește conținutul notificării, persoana îndreptățită la restituirea bunului, ca măsură reparatorie directă, în natură, trebuie să indice elementele de identificare a bunului imobil solicitat. În privința măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii, acordarea lor se face de către entitatea învestită cu soluționarea notificării [art. 1 alin. (2) și (3)], în condițiile obligării acestor entități de a afișa lunar bunurile disponibile [art. 1 alin. (5)] existând bineînțeles, posibilitatea pentru instanță de a cenzura pe cale judiciară refuzul abuziv de includere a unui bun pe o asemenea listă.

Rezultă că sunt reglementări legale diferite pentru acordarea măsurilor reparatorii în natură și respectiv, prin echivalent și că dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, atunci când sancționează cu nulitatea nerespectarea obligației de indisponibilizare a bunurilor din patrimoniul unităților deținătoare, au în vedere bunurile ce au făcut obiectul notificării foștilor proprietari, a căror restituire în natură aceștia au solicitat-o. În speță, terenul pretins de către reclamant nu a aparținut acestuia, ci a fost solicitat ca măsură reparatorie prin echivalent (atribuire în compensare) astfel încât nu intră sub incidența art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De acea, este lipsită de relevanță juridică susținerea recurentului referitoare la modalitatea în care a dedus judecății aspectul privitor la nulitatea contractului de schimb (pe cale de apărare de fond, care este de fapt, cum corect a apreciat instanța de apel, o manieră incidentală de a supune un aspect judecății, atunci când nu se solicită să se pronunțe nulitatea, ci doar indirect, să fie lipsit actul de efectele sale), câtă vreme, fiind în afara ipotezei normei legale menționate, actul nu poate fi apreciat ineficient juridic. - Având de verificat dacă bunul este disponibil și dacă poate fi acordat în compensare, chiar în condițiile în care nu a fost inclus în tabelul care trebuia întocmit de primar conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat corect că imobilul a ieșit din patrimoniul unității administrativ-teritoriale prin efectul unui contract de schimb și drept urmare, nu mai poate face obiectul unei măsuri compensatorii.

- Este eronată susținerea recurentului conform căreia n-ar avea nicio relevanță reintrarea efectivă a bunului în patrimoniul Municipiului București, fiind suficient ca dreptul de proprietate să se regăsească în patrimoniul acestuia, pentru că reclamantul ar avea la îndemână alte instrumente juridice pentru a recupera bunul de la terți. Pe de o parte, atâta vreme cât contractul de schimb nu este ineficient din punct de vedere juridic, în patrimoniul unității administrativ-teritoriale nu poate reintra nici dreptul de proprietate, nici bunul asupra căruia poartă acesta. Pe de altă parte, în sistemul Legii nr. 10/2001 este unitate deținătoare și ca atare, obligată la restituirea bunului sau la acordarea de măsuri în compensare, entitatea cu personalitate juridică ce are bunul în patrimoniu, situație în care intimatul nu se mai află, raportat la bunul solicitat de către contestator.

- Este de asemenea, greșită, aprecierea recurentului în sensul lipsei de relevanță a revenirii la situația anterioară contractului de schimb pentru a face posibilă măsura compensării. Numai în ipoteza în care o astfel de situație ar fi putut fi restabilită – ceea ce în absența nulității contractului de schimb nu se poate însă realiza – intimatul ar fi redevenit entitate deținătoare a bunului și ar fi putut fi obligat la acordarea imobilului în compensare. Altminteri, o asemenea obligație nu poate fi pusă în sarcina unei societăți comerciale, parte în contractul de schimb, întrucât aceasta nu îndeplinește cerințele art. 21 din Legea nr. 10/2001 (societate la care statul să fie acționar sau asociat majoritar) pentru a putea fi considerată, la rândul ei, unitate deținătoare, căreia, ca succesor cu titlu particular al deținătorului inițial să-i revină obligația acordării măsurii compensatorii.

- Aspectele învederate prin motivele de recurs cu privire la stabilirea valorii de piață a imobilului conform standardelor internaționale și la pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, sunt lipsite de pertinență față de soluția adoptată de instanță. Astfel, instanța a avut de analizat, conform limitelor învestirii acesteia, dacă este posibilă acordarea unui teren în compensare, iar nu de stabilit care este valoarea imobilului ce nu poate fi restituit în natură (întrucât este afectat de un bloc de locuințe). Ca atare, nepronunțându-se asupra unei valori care să înlocuiască imobilul imposibil de restituit, criticile recurentului în sensul că nu au fost respectate metodele de calcul pe baza cărora să se determine valoarea conformă standardelor internaționale, sunt străine judecății din apel.

Pentru toate considerentele expuse anterior, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.C.G. împotriva deciziei nr. 316A din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2011.