ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4250/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, reclamantul Z.S.C. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, SC F. SA, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 2, și obligarea pârâtei H.D.L. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie respectivul imobil. Prin sentința civilă nr. 651 din 26 ianuarie 2009, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, s-a admis excepția de necompetență materială invocată de pârâtă și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe, la 22 februarie 2009, sub nr. 7378/3/2009. În ședința publică din 08 mai 2009, Tribunalul a respins excepția inadmisibilității, pentru considerentele expuse în încheierea interlocutorie de la termenul menționat. Pârâta H.D.L. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, raportat și la prevederile art. 20 din Legea nr. 1/2009, aceasta fiind unită cu fondul, conform încheierii din 05 iunie 2009. Prin sentința civilă nr. 28 din 15 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității, precum și acțiunea formulată de reclamant.

Asupra excepției inadmisibilității, raportat la prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 1/2009, instanța a reținut că persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi și numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație. În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului. Aspectele învederate referitoare la incidența acestor dispoziții legale nu fac însă ca prezenta acțiune să apară ca inadmisibilă, ci reprezintă aspecte ce țin de fondul cauzei.

O soluție de inadmisibilitate ar aduce atingere accesului la justiție, consacrat de prevederile art. 21 din Constituția României, precum și de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., aspect confirmat și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008. Cu privire la fondul pricinii, Tribunalul a reținut, raportat la primul capăt de cerere, că reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii în valoare de 80.000 ROL, la data de 10 octombrie 1984, cu ocazia preluării imobilului de către stat, astfel cum reiese din adresa din 14 ianuarie 2010, emisă de SC F. SA, astfel încât, nefăcându-se nicio dovadă în ceea ce privește valoarea imobilului la acea dată, nu se poate aprecia asupra caracterului derizoriu al despăgubirilor și nici nu se poate constata caracterul abuziv al preluării, respectiv nevalabilitatea titlului statului.

S-a mai reținut că în cadrul acțiunii prin care se solicită instanței compararea titlurilor, reclamantul se prevalează de contractul de vânzare-cumpărare din 25 august 1933, autorizațiunea pentru executarea de lucrări din 16 martie 1934, actul de donație din 23 iunie 1975, iar pârâta H.D.L. își întemeiază calitatea de proprietar pe contractul de vânzare-cumpărare din 04 decembrie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin SC F. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995. Din probele administrate în cauză, instanța a constatat că, la data cumpărării imobilului, reclamantul nu a notificat-o pe pârâtă cu privire la intenția sa de a revendica imobilul, astfel încât aceasta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare menționat, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea, apreciind că Primăria Municipiului București vinde, în calitate de proprietar.

Titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat, în urma împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a cere nulitatea acestuia, față de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față, pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamantul nu a justificat existența unui bun actual, protejat de Convenție, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1984, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., iar Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Dimpotrivă, la acest moment, este justificată speranța legitimă a chiriașului-cumpărător de a se bucura de acest bun, în condițiile în care titlul său de proprietate nu a fost desființat, ci s-a consolidat, prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea - art. 45 din Legea nr. 10/2001, situație asemănătoare cu cea în care acțiunea în anulare a fost promovată cu respectarea termenului legal, dar a fost respinsă.

De asemenea, instanța a reținut că s-a constatat, de către Curte, în favoarea foștilor proprietari, încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al C.E.D.O., în situații diferite de cea a reclamantului din prezenta cauză, când s-a justificat existența unui bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care, în sarcina Statului Român, s-a născut obligația respectării Convenției. Or, în cauza de față, reclamantul nu a făcut dovada recunoașterii calității de proprietar al imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâtă, în aplicarea Legii nr. 112/1995.

Apreciind că voința legiuitorului, determinată și de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, confirmată și prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este aceea de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv, prin echivalent, prejudiciul cauzat, prin preluarea de către stat a imobilelor, Tribunalul a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Apelul declarat de reclamantul Z.S.C. a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 356 A din 08 iunie 2010. În motivarea soluției sale, Curtea de apel a reținut, raportat la apărarea formulată de intimata H.D.L.

în întâmpinarea depusă, prin care a invocat faptul că ar fi trebuit admisă excepția inadmisibilității acțiunii formulată de reclamantul Z.S.C., instanța a constatat că excepția inadmisibilității a fost respinsă prin încheierea interlocutorie de la data de 08 mai 2009, respectiv prin sentința civilă nr. 28 din 15 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, care nu au fost atacate cu apel, astfel încât soluțiile, pe acest aspect, au devenit definitive și problema inadmisibilității acțiunii nu mai poate fi repusă în discuție.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, în perioada de referință a actului normativ, respectiv 06 martie 1945-22 decembrie 1989, deținute la data intrării în vigoare a legii (14 februarie 2001), de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială, la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, se restituie în natură, prin decizie sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale unităților deținătoare.

De asemenea, și în măsura în care, la data intrării în vigoare a legii, deținătorul imobilului era o societate comercială integral privatizată, restituirea în natură a imobilului putea fi dispusă de societatea respectivă, după cum rezultă din interpretarea per a contrario („prin opoziție”) a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din aceeași lege, în forma inițială, care prevedeau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent doar pentru cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuiau să formuleze notificare, în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive până la data de 14 februarie 2002. Sancțiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Este real că, în conținutul actului normativ în discuție, nu se regăsesc dispoziții care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, și anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate pretins de reclamanți, în contradictoriu cu un terț, și obținerii posesiei bunului.

Dar inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia generalibus derogant” („legile speciale derogă de la cele generale”). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. În acest sens, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o lege specială de reparație, care reglementează și ipoteza imobilului pretins de reclamant, preluat de stat prin Decretul nr. 223/1974.

De asemenea, decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. În speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamant se afla în proprietatea intimatei H.D.L., astfel încât partea interesată putea obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, cu condiția să fi adresat o notificare, în condițiile și în termenul prevăzute de lege.

Reclamantul nu a procedat însă în acest sens, solicitând, în mod direct, în instanță, în anul 2007, prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie de către terțul cumpărător, fără să prezinte argumente pertinente, necesare și suficiente, pentru care a fost împiedicat, în termenul de notificare, să declanșeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului. În consecință, în prezent, neurmând regulile legii speciale, pentru a obține măsuri reparatorii prin echivalent, de la data intrării în vigoare a acestei legi, reclamantul nu poate obține recunoașterea dreptului de proprietate și posesia bunului, prin intermediul acțiunii în revendicare, de la proprietarul actual, intimata H.D.L., care l-a dobândit, prin cumpărare, de la stat, conform contractului nr. 3515 din 4 decembrie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Față de susținerea reclamantului în sensul că prin soluția de respingere a acțiunii în revendicare, s-ar fi încălcat, printre altele, Declarația Universală a Drepturilor Omului și alte norme juridice internaționale, care fac partea din dreptul intern și se aplică prioritar față de acesta, Curtea a reținut că principiile stipulate în Declarația Universală a Drepturilor Omului nu se circumscriu unui tratat, în sensul dreptul internațional, având doar valoare de recomandare pentru statele care au ratificat documentul respectiv.

Pe de altă parte, valorificarea dreptului de proprietate, prin raportare la principiile stipulate în Declarație, putea fi realizată, cu condiția declanșării prealabile a procedurii prevăzute de lege, pentru obținerea restituirii în natură a bunului, în temeiul Legii nr. 112/1995 întrucât, la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, imobilul în litigiu nu fusese înstrăinat, sau, ulterior, prin intermediul Legii nr. 10/2010, pentru obținerea măsurilor reparatorii, ocazie cu care organismul învestit cu soluționarea pretențiilor reclamanților ar fi putut cenzura modalitatea de preluare a bunului de stat și din perspectiva documentului internațional.

În consecință, pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoana interesată trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege, pentru obținerea recunoașterii celor susținute. Este, de asemenea, adevărat că, potrivit art. 20 din Constituția României, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul intern au prioritate primele, cu excepția situației în care legea fundamentală națională sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, Convenția Europeană stabilind standarde minime.

Aceasta nu poate avea însă semnificația că persoanele interesate pot să-și valorifice, în orice condiții, pretențiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ național, doar raportat la faptul că documentele internaționale garantează și protejează anumite drepturi ale omului, considerate fundamentale. Astfel, chiar C.E.D.O., a cărei încălcare a fost invocată de reclamant, din perspectiva dreptului de proprietate, reglementat de Primul Protocol adițional la Convenție, prevede, în art. 35, obligația, pentru solicitant, de a epuiza toate căile procedurale interne, ce pot constitui recursuri efective, anterior sesizării Curții Europene, în cazul în care este nemulțumit de soluția obținută într-un anumit demers judiciar.

Față de susținerile reclamantului potrivit cărora Legea nr. 10/2001 ar încălca, în abstract, dreptul său de proprietate, reglementat de Primul Protocol adițional la Convenție, soluția oferită de acest act normativ fiind teoretică și iluzorie, instanța de apel a reținut că recunoașterea calității de proprietar a persoanei care pretinde această calitate trebuie realizată prin declanșarea procedurii prevăzute de legea specială, Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuție are loc, în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziției administrative sau a hotărârii judecătorești pronunțate în acest sens.

Obținerea recunoașterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este o condiție prealabilă firească exercițiului dreptului respectiv, nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept, pentru care calitatea de titular este disputată de mai multe persoane. De asemenea, reglementarea de către legiuitor a condițiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, ce trebuie să fie rezonabile, nu constituie o restrângere a exercițiului acestor drepturi, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea lor abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

Pe de altă parte, criticile reclamantului, în sensul că tratatele internaționale la care România era parte, precum și Constituția din anul 1965, în vigoare la data edictării Decretului nr. 223/1974, trebuie respectate, în condițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, vizează un text de lege, cel menționat, care cuprinde criterii de verificare a valabilității titlului statului, în cadrul unei proceduri declanșate de reclamant. Or, acest aspect de fond - al analizei modalității de preluare a imobilului în litigiu, a fost cercetat de către instanța de fond, care a constatat că reclamantul Z.S.C.

a beneficiat de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de către stat, în valoare de 80.000 ROL, la data de 10 octombrie 1984, cu ocazia dispunerii acestei măsuri, astfel cum reiese din adresa din 14 ianuarie 2010, emisă de SC F. SA, astfel încât, nefăcându-se nicio dovadă în ceea ce privește valoarea imobilului la acea dată, nu se poate aprecia asupra caracterului derizoriu al despăgubirilor, și nici nu se poate constata caracterul abuziv al preluării, respectiv nevalabilitatea titlului statului. Din acest punct de vedere, caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, incontestabil, în raport de natura acțiunii și de caracterul perpetuu al dreptului ocrotit prin intermediul mijlocului procedural respectiv, nu permite, însă, obținerea bunului, în orice condiții, și indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu acest bun.

Astfel, caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare devine operant în cazul în care, în raport de ansamblul legislației unui stat, inclusiv al documentelor internaționale, care fac parte din dreptul intern sau trebuie aplicate prioritar acestuia, mijlocul procedural respectiv este permis pentru recunoașterea și valorificarea dreptului în discuție. Or, pentru argumentele deja prezentate, acțiunea de față nu mai putea fi promovată cu succes de către reclamant, în raport de absența oricărui demers anterior, fie pentru restituirea în natură, fie pentru constatarea nulității titlului translativ de proprietate al terțului cumpărător, în condițiile Legilor nr. 112/1995 și 10/2001.

Discutarea ineficienței Fondului Proprietatea, constată în nenumărate rânduri în jurisprudența europeană și națională, interesează strict modalitățile de reparare prin echivalent, din perspectiva Legii nr. 247/2005, dar nu are relevanță în prezenta cauză, în care apelantul reclamant nu a urmat procedura legilor speciale, acesta fiind motivul pentru care nu mai poate obține bunul pretins. Reclamantul a invocat și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dar fără a preciza în ce constă încălcarea acestuia, din perspectiva soluției pronunțate de instanța de fond, și argumentele pentru care, în absența recunoașterii judiciare a dreptului de proprietate, pentru imobilul în litigiu, acesta se bucură de un bun actual, în sensul Convenției.

Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun, în temeiul dispoziției menționate. În acest sens, art. 1 se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale reclamanților, ei neputându-se plânge de o atingere a dreptului de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existența dreptului (a se vedea în acest sens, decizia de inadmisibilitate în cauza Penția și Penția împotriva României, din data de 23 martie 2006). În speță, imobilul, trecând în proprietatea statului prin intermediul Decretului nr. 223/1974, cu plata despăgubirilor în favoarea apelantului, a ieșit din patrimoniul acestuia.

Pentru ca reclamantul să aibă un bun, în sensul autonom al art. 1 din Protocol, ar fi trebuit ca dreptul său de proprietate să fi fost constatat sau stabilit într-una dintre modalitățile prevăzute de lege, în prezent, prin dispoziția sau decizia motivată de restituire în natură, emisă conform Legii nr. 10/2001, sau printr-o decizie judiciară, trecută în puterea lucrului judecat. Cum reclamantul nu a efectuat niciun demers, în condițiile legilor speciale, pentru recuperarea bunului, acesta nu are nici măcar o speranță legitimă de a-și putea realiza pretențiile în legătură cu acest bun.

„Simpla speranță de restituire”, (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale, pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul autonom al art. 1 din Protocol; aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire. În consecință, reclamantul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală și nici nu poate specula asupra rezultatului procedurilor administrative sau judiciare, pe care nu le-a declanșat, dezinteresându-se de fostul său imobil.

De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor, anterior ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în ceea ce privește politica lor economică și socială în această materie.

Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de Ia data intrării sale în vigoare sau să atace actul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între stat și terțul cumpărător, cu o acțiune în nulitate. Reclamantul nu a fost în măsură să arate de ce nu a declanșat aceste proceduri și de ce termenul de notificare și condițiile legilor speciale nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului.

Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea sa, de a ocoli actele normative menționate pentru recuperarea bunului, acesta a pierdut dreptul de a-l obține, prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, introdusă abia în anul 2007. Ca atare, soluția instanței de fond este în deplină concordanță și cu principiul stabilității raporturilor juridice, aspect fundamental al preeminenței dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, astfel cum este definit în preambulul Convenției.

Aceasta înseamnă, printre altele, că situația juridică a unui bun trebuie cunoscută cu certitudine, în raport de ansamblul normelor legale în vigoare, astfel încât, în situații asemănătoare celei din speță, după epuizarea căilor de obținere a bunului respectiv, de către fostul proprietar sau moștenitorii lui, terțul interesat să dobândească proprietatea bunului să poată încheia, în deplină siguranță, acte juridice cu privire la imobil, fără să fie expus riscului de a pierde dreptul de proprietate astfel câștigat. Instituirea unui termen pentru acordarea măsurilor reparatorii persoanelor îndreptățite, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat, reprezintă tocmai un element de natură să înlăture producerea unui astfel de risc, și, în final, să asigure respectarea principiului stabilității raporturilor juridice, în egală măsură recunoscut de Convenție, ca și principiul garantării protecției proprietății.

În același sens, accesul la justiție și garanțiile procesului echitabil ar fi putut fi pe deplin asigurate, în cazul în care apelantul ar fi respectat procedura impusă de legislația specială în materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost nemulțumit de modalitatea soluționării notificării, ar fi putut formula contestație, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, supunând pretențiile sale controlului judiciar. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Z.S.C., formulând următoarele critici: 1. Instanța a încălcat prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, neanalizând valabilitatea /nevalabilitatea titlului statului in raport de toate criteriile enunțate in acest text de lege.

H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la pct. 1.4 lit. b), referitor la Decretul nr. 223/1974 face distincția între cazul trecerii imobilului, fără plată, în proprietatea statului, cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit - și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat. Pentru cel de-al doilea caz, Normele prevăd că „stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara.

în acest caz, soluția administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită va fi respingerea motivată a cererii”. Acest act normativ a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989 în scopul înlăturării imediate a unor reglementări care, prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale și morale intereselor legitime ale cetățenilor și desfășurării unor relații normale cu celelalte state. Din analizarea dispozițiilor art. 2 și 5 din Decretul nr. 223/1974 rezultă că, în situația în care o persoană fizică părăsea definitiv țara, locuința proprietate personală trebuia înstrăinată numai statului, prețul fiind stabilit conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.

Era exclusă posibilitatea vânzării către o terță persoană, întrucât o astfel de vânzare era apreciată ca fiind făcută în scopul eludării legii și era considerată nulă de drept, consecința fiind tot preluarea de către stat. Plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcției și nu-l îndestula în mod just pe proprietar. Față de aceste prevederi ale Decretului nr. 223/1974, dispozițiile pct. 1.4 lit. b) din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003 sunt nereale, schimbând prin interpretare dispozițiile Decretului nr. 223/1974.

Conduita persoanei era stabilită imperativ de Decretul nr. 223/1974, care încălca principiul constituțional al ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut chiar de către Constituția din anul 1965 în art. 36. Ca urmare, actul de înstrăinare către stat a imobilului în situația prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 223/1974 se circumscrie dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Față de aceste dispoziții legale, pct. 1.4 lit. b) din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003 sunt nelegale. Ele contravin și dispozițiilor art. 41 și 135 din Constituția României, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., la care România a aderat conform Legii nr. 30/1994.

Astfel, persoana care formula cerere de părăsire definitivă a țării înainte de anul 1990, nu avea opțiuni privind înstrăinarea locuinței proprietate personală, fiind obligată să se supună dispozițiilor Decretului nr. 223/1974. Persoana în cauză nu era corespunzător îndestulată prin prețul calculat de stat, care era inferior valorii reale a bunului. Persoana respectivă nu putea să înstrăineze imobilul anterior formalizării intenției de a părăsit definitiv țara, întrucât actul de înstrăinare era nul de drept. Aceleași argumente se regăsesc și în dispozițiile deciziei nr. 5/2000 pronunțată de către instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii care stabilea admisibilitatea acțiunii în revendicare (fondată pe dreptul comun) în ipoteza preluărilor realizate în baza Decretului nr. 223/1974.

În ceea ce privește procedura instituită de prevederile Legii nr. 112/1995 pentru redobândirea dreptului de proprietate, aceasta este limitată numai la două situații, și anume, în cazul locuințelor „trecute” în „proprietatea statului” în perioada de „după 06 martie 1945”, aflate „în posesia statului” la „22 decembrie 1989”, foștii proprietari „beneficiază de restituirea în natură” a apartamentelor numai dacă le „dețin în calitate de chiriași” ori „sunt libere”. În cele două situații „foștii proprietari” se pot adresa comisiilor județene constituite potrivit art. 16 din Legea nr. 112/1995, pentru a li se restitui apartamentele în care locuiesc în calitate de „chiriași” ori care sunt „libere”.

În cazul în care aceste apartamente sunt locuite de chiriași, „foștii proprietari” nu pot cere, prin procedura instituită de Legea nr. 112/1995, restituirea acestora în natură, prin recunoașterea dreptului lor de proprietate. Or, prin acțiunea în revendicare de drept comun foștii proprietari pot să reclame în fața instanțelor judecătorești încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra acestor locuințe deținute de chiriași. Astfel, pot deduce judecății nevalabilitatea pretinsului titlu de proprietate al statului asupra acestor locuințe în raport cu prevederile „Constituției, ale tratatelor internaționale la care România era parte și ale legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998.

De aceea, persoanele care consideră că în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare - inclusiv în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974 - pot cere în justiție, pe calea acțiunii în revendicare, recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri și, ca urmare, restituirea lor. Prin urmare, motivarea instanței de apel este lipsită de fundament legal. 2. Instanța de apel a considerat în mod eronat că reclamantul nu este titularul unui „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției. Prin cererea introductivă, instanța a fost învestită cu un capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Instanța a apreciat buna-credință a subdobânditorului exclusiv în raport de inexistența demersurilor sale, fundamentate pe dispozițiile legilor speciale. Inexistența demersurilor fundamentate pe dispozițiile legilor speciale nu sunt de natură să ducă automat la concluzia bunei credințe a pârâtei. În acest sens, dacă ar fi întreprins minime diligențe, pârâta ar fi știut că imobilul revendicat a aparținut reclamantului și că acesta a fost preluat în mod abuziv de către stat.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Având în vedere că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanțele de fond au avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și la cele preluate de stat fără titlu valabil, precum și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute.

Criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor înfățișate de părți din perspectiva regulilor clasice, ci a celor cuprinse în decizia în interesul legii nr. 33/2008. Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiție contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulității acestuia, în interiorul termenului special de prescripție de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit succesiv. Or, reclamantul nu a acționat în acest sens și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractului și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul.

La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâtă s-a consolidat, așa cum s-a reținut de către curtea de apel, iar aceasta a dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-i anulat contractul de vânzare-cumpărare, este îndreptățită să păstreze imobilul care, conform art. 18, nu mai putea fi restituit în natură fostului proprietar. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că decizia curții de apel a fost pronunțată cu respectarea legii, fiind în concordanță și cu decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pârâta este deținătoarea unui „bun” în sensul Convenției și protejată de principiul securității raporturilor juridice, ținând cont și de cele arătate în cele ce urmează. Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Analiza valabilității titlului statului nu prezintă relevanță în cauză atât timp cât titlul subdobânditorului nu a fost desființat. 2. Este nefondată și critica potrivit căreia recurentul ar deține „un bun” în sensul Convenției. În hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 778/22.11.2010, Curtea a reținut că: „134.

(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la «bunurile» sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea «bunuri» poate cuprinde atât «bunuri actuale», cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (…) existența unui «bun actual» în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o «valoare patrimonială», în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.” Față de aceste considerente, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea nevalabilității titlului statului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire, atâta vreme cât titlul subdobânditorului nu a fost desființat.

Pe de altă parte, nu se poate reține că prin soluția pronunțată s-ar încălca dreptul de acces la justiție al reclamantului, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de acesta, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat. Reclamantul a avut la dispoziție calea de-a și valorifica dreptul de proprietate pretins, de care nu a uzat. Câtă vreme contractul prin care pârâta a dobândit imobilul litigios nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, fiind protejat de principiul securității raporturilor juridice, iar aceasta nu poate fi obligată să lase reclamatului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul litigios, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Acestea sunt considerentele pentru care decizia Curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.S.C. împotriva deciziei nr. 356 A din 08 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2011.