ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4250/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4250/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, reclamantul Z.S.C. a solicitat instanței

ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate, în contradictoriu cu pârâții

Primăria Municipiului București, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului

București, SC F. SA, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat

în București, sector 2, și obligarea pârâtei H.D.L. să îi lase în deplină proprietate

și liniștită posesie respectivul imobil.

Prin sentința civilă

nr. 651 din 26 ianuarie 2009, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București,

s-a admis excepția de necompetență materială invocată de pârâtă și s-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția

civilă.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul acestei instanțe, la 22 februarie 2009, sub nr. 7378/3/2009.

În ședința publică din

08 mai 2009, Tribunalul a respins excepția inadmisibilității, pentru considerentele

expuse în încheierea interlocutorie de la termenul menționat.

Pârâta H.D.L. a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii, raportat și la prevederile art. 20 din Legea

nr. 1/2009, aceasta fiind unită cu fondul, conform încheierii din 05 iunie 2009.

Prin sentința civilă

nr. 28 din 15 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins,

ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității, precum și acțiunea formulată de reclamant.

Asupra excepției inadmisibilității,

raportat

la prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 1/2009, instanța

a reținut că persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995,

pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut

până la data intrării în vigoare a prezentei legi și numai după returnarea sumei

reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație. În cazul

în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana

îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea

de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare. Dacă persoanele îndreptățite au primit

despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației,

și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului.

Aspectele învederate referitoare

la incidența acestor dispoziții legale nu fac însă ca prezenta acțiune să apară

ca inadmisibilă, ci reprezintă aspecte ce țin de fondul cauzei. O soluție de inadmisibilitate

ar aduce atingere accesului la justiție, consacrat de prevederile art. 21 din Constituția

României, precum și de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., aspect confirmat și de

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul legii nr. 33 din

09 iunie 2008.

Cu privire la fondul pricinii,

Tribunalul

a reținut, raportat la primul capăt de cerere, că reclamantul a beneficiat de măsuri

reparatorii în valoare de 80.000 ROL, la data de 10 octombrie 1984, cu ocazia preluării

imobilului de către stat, astfel cum reiese din adresa din 14 ianuarie 2010, emisă

de SC F. SA, astfel încât, nefăcându-se nicio dovadă în ceea ce privește valoarea

imobilului la acea dată, nu se poate aprecia asupra caracterului derizoriu al despăgubirilor

și nici nu se poate constata caracterul abuziv al preluării, respectiv nevalabilitatea

titlului statului.

S-a mai reținut că în

cadrul acțiunii prin care se solicită instanței compararea titlurilor, reclamantul

se prevalează de contractul de vânzare-cumpărare din 25 august 1933, autorizațiunea

pentru executarea de lucrări din 16 martie 1934, actul de donație din 23 iunie 1975,

iar pârâta H.D.L. își întemeiază calitatea de proprietar pe contractul de vânzare-cumpărare

din 04 decembrie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin SC F.

SA, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Din probele administrate

în cauză, instanța a constatat că, la data cumpărării imobilului, reclamantul nu

a notificat-o pe pârâtă cu privire la intenția sa de a revendica imobilul, astfel

încât aceasta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare menționat, cu respectarea

dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea, apreciind că Primăria Municipiului

București vinde, în calitate de proprietar. Titlul de proprietate al pârâtei s-a

consolidat, în urma împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a cere nulitatea

acestuia, față de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat

că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față, pentru a determina temeinicia

acțiunii în revendicare, întrucât reclamantul nu a justificat existența unui bun

actual, protejat de Convenție, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de

a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1984, dată la care Statul

Român nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1 la C.E.D.O., iar Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi

un anumit bun.

Dimpotrivă, la acest moment,

este justificată speranța legitimă a chiriașului-cumpărător de a se bucura de acest

bun, în condițiile în care titlul său de proprietate nu a fost desființat, ci s-a

consolidat, prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea -

art. 45 din Legea nr. 10/2001, situație asemănătoare cu cea în care acțiunea în

anulare a fost promovată cu respectarea termenului legal, dar a fost respinsă.

De asemenea, instanța

a reținut că s-a constatat, de către Curte, în favoarea foștilor proprietari, încălcarea

dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al C.E.D.O., în

situații diferite de cea a reclamantului din prezenta cauză, când s-a justificat

existența unui bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat,

urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior

momentului din care, în sarcina Statului Român, s-a născut obligația respectării

Convenției. Or, în cauza de față, reclamantul nu a făcut dovada recunoașterii calității

de proprietar al imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească

sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâtă,

în aplicarea Legii nr. 112/1995.

Apreciind că voința legiuitorului,

determinată și de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, confirmată

și prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, este aceea de a menține situația juridică creată în mod valabil în

aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv, prin echivalent, prejudiciul

cauzat, prin preluarea de către stat a imobilelor, Tribunalul a respins acțiunea,

ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamantul

Z.S.C. a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 356 A din 08 iunie 2010.

În motivarea soluției

sale, Curtea de apel a reținut, raportat la apărarea formulată de intimata H.D.L.

în întâmpinarea depusă, prin care a invocat faptul că ar fi trebuit admisă excepția

inadmisibilității acțiunii formulată de reclamantul Z.S.C., instanța a constatat

că excepția inadmisibilității a fost respinsă prin încheierea interlocutorie de

la data de 08 mai 2009, respectiv prin sentința civilă nr. 28 din 15 ianuarie 2010,

pronunțată de Tribunalul București, care nu au fost atacate cu apel, astfel încât

soluțiile, pe acest aspect, au devenit definitive și problema inadmisibilității

acțiunii nu mai poate fi repusă în discuție.

În ceea ce privește fondul

cauzei, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele, terenuri și construcții,

preluate în mod abuziv, în perioada de referință a actului normativ, respectiv 06

martie 1945-22 decembrie 1989, deținute la data intrării în vigoare a legii (14

februarie 2001), de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate

comercială, la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau

locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de

orice altă persoană juridică de drept public, se restituie în natură, prin decizie

sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale unităților deținătoare.

De asemenea, și în măsura

în care, la data intrării în vigoare a legii, deținătorul imobilului era o societate

comercială integral privatizată, restituirea în natură a imobilului putea fi dispusă

de societatea respectivă, după cum rezultă din interpretarea per a contrario („prin

opoziție”) a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din aceeași lege, în forma inițială,

care prevedeau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent doar pentru cazul

imobilelor preluate de stat cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei

societăți comerciale privatizate.

În scopul restituirii

în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație

trebuiau să formuleze notificare, în condițiile și în termenul prevăzute de

art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen

care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive până la data de 14 februarie 2002.

Sancțiunea nerespectării

acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Este real că, în conținutul

actului normativ în discuție, nu se regăsesc dispoziții care să prevadă, în mod

expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, și anume

pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate

pretins de reclamanți, în contradictoriu cu un terț, și obținerii posesiei bunului.

Dar inaplicabilitatea

dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia

generalibus derogant” („legile speciale derogă de la cele generale”). Conform acestui

principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică

sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea

specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

În acest sens, dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor

preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii

lor, în cazul în care fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea

nr. 10/2001 este tocmai o lege specială de reparație, care reglementează și ipoteza

imobilului pretins de reclamant, preluat de stat prin Decretul nr. 223/1974.

De asemenea, decizia

nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

soluționarea unui recurs în interesul legii, vizând chiar problema în discuție,

obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii

recursului, că, potrivit principiului enunțat, concursul dintre legea specială și

cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta

în cuprinsul legii speciale.

În speță, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamant se afla în proprietatea

intimatei H.D.L., astfel încât partea interesată putea obține măsuri reparatorii

pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, cu condiția să fi adresat o notificare,

în condițiile și în termenul prevăzute de lege.

Reclamantul nu a procedat

însă în acest sens, solicitând, în mod direct, în instanță, în anul 2007, prin intermediul

acțiunii în revendicare de drept comun, lăsarea imobilului în deplină proprietate

și posesie de către terțul cumpărător, fără să prezinte argumente pertinente, necesare

și suficiente, pentru care a fost împiedicat, în termenul de notificare, să declanșeze

procedura administrativă, în scopul recuperării bunului.

În consecință, în prezent,

neurmând regulile legii speciale, pentru a obține măsuri reparatorii prin echivalent,

de la data intrării în vigoare a acestei legi, reclamantul nu poate obține recunoașterea

dreptului de proprietate și posesia bunului, prin intermediul acțiunii în revendicare,

de la proprietarul actual, intimata H.D.L., care l-a dobândit, prin cumpărare, de

la stat, conform contractului nr. 3515 din 4 decembrie 1997, încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Față de susținerea reclamantului

în sensul că prin soluția de respingere a acțiunii în revendicare, s-ar fi încălcat,

printre altele, Declarația Universală a Drepturilor Omului și alte norme juridice

internaționale, care fac partea din dreptul intern și se aplică prioritar față de

acesta, Curtea a reținut că principiile stipulate în Declarația Universală a Drepturilor

Omului nu se circumscriu unui tratat, în sensul dreptul internațional, având doar

valoare de recomandare pentru statele care au ratificat documentul respectiv.

Pe de altă parte, valorificarea

dreptului de proprietate, prin raportare la principiile stipulate în Declarație,

putea fi realizată, cu condiția declanșării prealabile a procedurii prevăzute de

lege, pentru obținerea restituirii în natură a bunului, în temeiul Legii nr. 112/1995

întrucât, la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, imobilul în litigiu

nu fusese înstrăinat, sau, ulterior, prin intermediul Legii nr. 10/2010, pentru

obținerea măsurilor reparatorii, ocazie cu care organismul învestit cu soluționarea

pretențiilor reclamanților ar fi putut cenzura modalitatea de preluare a bunului

de stat și din perspectiva documentului internațional.

În consecință,

pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoana interesată

trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv,

atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute

de lege, pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Este, de asemenea,

adevărat că, potrivit art. 20

din Constituția României, în domeniul drepturilor fundamentale

ale omului, în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul

intern au prioritate primele, cu excepția situației în care legea fundamentală națională

sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, Convenția Europeană stabilind

standarde minime.

Aceasta nu poate avea

însă semnificația că persoanele interesate pot să-și valorifice, în orice condiții,

pretențiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ național,

doar raportat la faptul că documentele internaționale garantează și protejează anumite

drepturi ale omului, considerate fundamentale.

Astfel, chiar C.E.D.O.,

a cărei încălcare a fost invocată de reclamant, din perspectiva dreptului de proprietate,

reglementat de Primul Protocol adițional la Convenție, prevede, în art. 35, obligația,

pentru solicitant, de a epuiza toate căile procedurale interne, ce pot constitui

recursuri efective, anterior sesizării Curții Europene, în cazul în care este nemulțumit

de soluția obținută într-un anumit demers judiciar.

Față de susținerile reclamantului

potrivit cărora Legea nr. 10/2001 ar încălca, în abstract, dreptul său de proprietate,

reglementat de Primul Protocol adițional la Convenție, soluția oferită de acest

act normativ fiind teoretică și iluzorie, instanța de apel a reținut că recunoașterea

calității de proprietar a persoanei care pretinde această calitate trebuie realizată

prin declanșarea procedurii prevăzute de legea specială, Legea nr. 112/1995 sau

Legea nr. 10/2001, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuție are

loc, în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul

dispoziției administrative sau a hotărârii judecătorești pronunțate în acest sens.

Obținerea recunoașterii

dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este

o condiție prealabilă firească exercițiului dreptului respectiv, nu numai în cazul

dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept, pentru care calitatea de titular

este disputată de mai multe persoane.

De asemenea, reglementarea

de către legiuitor a condițiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual,

inclusiv prin instituirea unor termene, ce trebuie să fie rezonabile, nu constituie

o restrângere a exercițiului acestor drepturi, ci doar o modalitate eficientă de

a preveni exercitarea lor abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în

egală măsură ocrotite.

Pe de altă parte, criticile

reclamantului, în sensul că tratatele internaționale la care România era parte,

precum și Constituția din anul 1965, în vigoare la data edictării Decretului

nr. 223/1974, trebuie respectate, în condițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

vizează un text de lege, cel menționat, care cuprinde criterii de verificare a valabilității

titlului statului, în cadrul unei proceduri declanșate de reclamant.

Or, acest aspect de fond

- al analizei modalității de preluare a imobilului în litigiu, a fost cercetat de

către instanța de fond, care a constatat că reclamantul Z.S.C. a beneficiat de măsuri

reparatorii pentru imobilul preluat de către stat, în valoare de 80.000 ROL, la

data de 10 octombrie 1984, cu ocazia dispunerii acestei măsuri, astfel cum reiese

din adresa din 14 ianuarie 2010, emisă de SC F. SA, astfel încât, nefăcându-se nicio

dovadă în ceea ce privește valoarea imobilului la acea dată, nu se poate aprecia

asupra caracterului derizoriu al despăgubirilor, și nici nu se poate constata caracterul

abuziv al preluării, respectiv nevalabilitatea titlului statului.

Din acest punct de vedere,

caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, incontestabil, în raport

de natura acțiunii și de caracterul perpetuu al dreptului ocrotit prin intermediul

mijlocului procedural respectiv, nu permite, însă, obținerea bunului, în orice condiții,

și indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu acest bun.

Astfel, caracterul imprescriptibil

al acțiunii în revendicare devine operant în cazul în care, în raport de ansamblul

legislației unui stat, inclusiv al documentelor internaționale, care fac parte din

dreptul intern sau trebuie aplicate prioritar acestuia, mijlocul procedural respectiv

este permis pentru recunoașterea și valorificarea dreptului în discuție.

Or, pentru argumentele

deja prezentate, acțiunea de față nu mai putea fi promovată cu succes de către reclamant,

în raport de absența oricărui demers anterior, fie pentru restituirea în natură,

fie pentru constatarea nulității titlului translativ de proprietate al terțului

cumpărător, în condițiile Legilor nr. 112/1995 și 10/2001.

Discutarea ineficienței

Fondului Proprietatea, constată în nenumărate rânduri în jurisprudența europeană

și națională, interesează strict modalitățile de reparare prin echivalent, din perspectiva

Legii nr. 247/2005, dar nu are relevanță în prezenta cauză, în care apelantul reclamant

nu a urmat procedura legilor speciale, acesta fiind motivul pentru care nu mai poate

obține bunul pretins.

Reclamantul a invocat

și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dar fără a preciza

în ce constă încălcarea acestuia, din perspectiva soluției pronunțate de instanța

de fond, și argumentele pentru care, în absența recunoașterii judiciare a dreptului

de proprietate, pentru imobilul în litigiu, acesta se bucură de un bun actual, în

sensul Convenției.

Astfel, art. 1 din Protocolul

nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu recunoaște dreptul

de a deveni proprietarul unui bun, în temeiul dispoziției menționate.

În acest sens, art. 1

se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale reclamanților, ei neputându-se

plânge de o atingere a dreptului de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existența

dreptului (a se vedea în acest sens, decizia de inadmisibilitate în cauza Penția

și Penția împotriva României, din data de 23 martie 2006).

În speță, imobilul, trecând

în proprietatea statului prin intermediul Decretului nr. 223/1974, cu plata despăgubirilor

în favoarea apelantului, a ieșit din patrimoniul acestuia.

Pentru ca reclamantul

să aibă un bun, în sensul autonom al art. 1 din Protocol, ar fi trebuit ca dreptul

său de proprietate să fi fost constatat sau stabilit într-una dintre modalitățile

prevăzute de lege, în prezent, prin dispoziția sau decizia motivată de restituire

în natură, emisă conform Legii nr. 10/2001, sau printr-o decizie judiciară, trecută

în puterea lucrului judecat.

Cum reclamantul nu a efectuat

niciun demers, în condițiile legilor speciale, pentru recuperarea bunului, acesta

nu are nici măcar o speranță legitimă de a-și putea realiza pretențiile în legătură

cu acest bun.

„Simpla speranță de restituire”,

(terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii

condițiilor legale esențiale, pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea

statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse

de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”,

privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul autonom

al art. 1 din Protocol; aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva

fondului dreptului, ar fi speranța de restituire.

În consecință, reclamantul

nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului

european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală și nici nu poate specula

asupra rezultatului procedurilor administrative sau judiciare, pe care nu le-a declanșat,

dezinteresându-se de fostul său imobil.

De asemenea, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile

ce au trecut în proprietatea lor, anterior ratificării Convenției, iar statelor

le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în ceea ce privește politica lor

economică și socială în această materie.

Statul român și-a propus

să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului

comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei

astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească

bunul preluat, să formuleze cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995,

să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de Ia data

intrării sale în vigoare sau să atace actul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, între stat și terțul cumpărător, cu o acțiune în nulitate.

Reclamantul nu a fost

în măsură să arate de ce nu a declanșat aceste proceduri și de ce termenul de notificare

și condițiile legilor speciale nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută

statului.

Neprocedând în sensul

celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare din

punct de vedere juridic, care să explice atitudinea sa, de a ocoli actele normative

menționate pentru recuperarea bunului, acesta a pierdut dreptul de a-l obține, prin

intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, introdusă abia în anul 2007.

Ca atare, soluția instanței

de fond este în deplină concordanță și cu principiul stabilității raporturilor juridice,

aspect fundamental al preeminenței dreptului, ca element de patrimoniu comun al

statelor contractante, astfel cum este definit în preambulul Convenției.

Aceasta înseamnă, printre

altele, că situația juridică a unui bun trebuie cunoscută cu certitudine, în raport

de ansamblul normelor legale în vigoare, astfel încât, în situații asemănătoare

celei din speță, după epuizarea căilor de obținere a bunului respectiv, de către

fostul proprietar sau moștenitorii lui, terțul interesat să dobândească proprietatea

bunului să poată încheia, în deplină siguranță, acte juridice cu privire la imobil,

fără să fie expus riscului de a pierde dreptul de proprietate astfel câștigat.

Instituirea unui termen

pentru acordarea măsurilor reparatorii persoanelor îndreptățite, în cazul imobilelor

preluate abuziv de către stat, reprezintă tocmai un element de natură să înlăture

producerea unui astfel de risc, și, în final, să asigure respectarea principiului

stabilității raporturilor juridice, în egală măsură recunoscut de Convenție, ca

și principiul garantării protecției proprietății.

În același sens, accesul

la justiție și garanțiile procesului echitabil ar fi putut fi pe deplin asigurate,

în cazul în care apelantul ar fi respectat procedura impusă de legislația specială

în materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost nemulțumit de modalitatea

soluționării notificării, ar fi putut formula contestație, în temeiul art. 26 din

Legea nr. 10/2001, republicată, supunând pretențiile sale controlului judiciar.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul Z.S.C., formulând următoarele critici:

prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, neanalizând valabilitatea /nevalabilitatea

titlului statului in raport de toate criteriile enunțate in acest text de lege.

H.G. nr. 498/2003 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la pct. 1.4

lit. b), referitor la Decretul nr. 223/1974 face distincția între cazul trecerii

imobilului, fără plată, în proprietatea statului, cu titlu de sancțiune pentru cei

care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au

înapoiat la expirarea termenului stabilit - și cazul în care persoana a făcut cerere

de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat. Pentru cel de-al

doilea caz, Normele prevăd că „stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv

al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind

îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil

dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv

țara. în acest caz, soluția administrativă a cererii persoanei care se pretinde

îndreptățită va fi respingerea motivată a cererii”.

Acest act normativ a fost

abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989 în scopul înlăturării imediate a unor reglementări

care, prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale

și morale intereselor legitime ale cetățenilor și desfășurării unor relații normale

cu celelalte state.

Din analizarea dispozițiilor

art. 2 și 5 din Decretul nr. 223/1974 rezultă că, în situația în care o persoană

fizică părăsea definitiv țara, locuința proprietate personală trebuia înstrăinată

numai statului, prețul fiind stabilit conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.

Era exclusă posibilitatea vânzării către o terță persoană, întrucât o astfel de

vânzare era apreciată ca fiind făcută în scopul eludării legii și era considerată

nulă de drept, consecința fiind tot preluarea de către stat. Plata stabilită de

stat nu acoperea valoarea reală a construcției și nu-l îndestula în mod just pe

proprietar.

Față de aceste prevederi

ale Decretului nr. 223/1974, dispozițiile pct. 1.4 lit. b) din Normele aprobate

prin H.G. nr. 498/2003 sunt nereale, schimbând prin interpretare dispozițiile Decretului

nr. 223/1974.

Conduita persoanei era

stabilită imperativ de Decretul nr. 223/1974, care încălca principiul constituțional

al ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut chiar de către Constituția din anul

1965 în art. 36.

Ca urmare, actul de înstrăinare

către stat a imobilului în situația prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 223/1974

se circumscrie dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 cu referire

la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Față de aceste dispoziții

legale, pct. 1.4 lit. b) din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003 sunt nelegale.

Ele contravin și dispozițiilor art. 41 și 135 din Constituția României, precum și

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., la care România a aderat conform

Legii nr. 30/1994.

Astfel, persoana care

formula cerere de părăsire definitivă a țării înainte de anul 1990, nu avea opțiuni

privind înstrăinarea locuinței proprietate personală, fiind obligată să se supună

dispozițiilor Decretului nr. 223/1974. Persoana în cauză nu era corespunzător îndestulată

prin prețul calculat de stat, care era inferior valorii reale a bunului. Persoana

respectivă nu putea să înstrăineze imobilul anterior formalizării intenției de a

părăsit definitiv țara, întrucât actul de înstrăinare era nul de drept.

Aceleași argumente se

regăsesc și în dispozițiile deciziei nr. 5/2000 pronunțată de către instanța supremă

în soluționarea unui recurs în interesul legii care stabilea admisibilitatea acțiunii

în revendicare (fondată pe dreptul comun) în ipoteza preluărilor realizate în baza

Decretului nr. 223/1974.

În ceea ce privește procedura

instituită de prevederile Legii nr. 112/1995 pentru redobândirea dreptului de proprietate,

aceasta este limitată numai la două situații, și anume, în cazul locuințelor „trecute”

în „proprietatea statului” în perioada de „după 06 martie 1945”, aflate „în posesia

statului” la „22 decembrie 1989”, foștii proprietari „beneficiază de restituirea

în natură” a apartamentelor numai dacă le „dețin în calitate de chiriași” ori „sunt

libere”.

În cele două situații

„foștii proprietari” se pot adresa comisiilor județene constituite potrivit

art. 16 din Legea nr. 112/1995, pentru a li se restitui apartamentele în care locuiesc

în calitate de „chiriași” ori care sunt „libere”.

În cazul în care aceste

apartamente sunt locuite de chiriași, „foștii proprietari” nu pot cere, prin procedura

instituită de Legea nr. 112/1995, restituirea acestora în natură, prin recunoașterea

dreptului lor de proprietate.

Or, prin acțiunea în revendicare

de drept comun foștii proprietari pot să reclame în fața instanțelor judecătorești

încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra acestor locuințe deținute

de chiriași.

Astfel, pot deduce judecății

nevalabilitatea pretinsului titlu de proprietate al statului asupra acestor locuințe

în raport cu prevederile „Constituției, ale tratatelor internaționale la care România

era parte și ale legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, potrivit

art. 6 din Legea nr. 213/1998.

De aceea, persoanele care

consideră că în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost deposedate nelegitim

de proprietățile lor imobiliare - inclusiv în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974

- pot cere în justiție, pe calea acțiunii în revendicare, recunoașterea dreptului

lor de proprietate asupra acestor bunuri și, ca urmare, restituirea lor.

Prin urmare, motivarea

instanței de apel este lipsită de fundament legal.

considerat în mod eronat că reclamantul nu este titularul unui „bun” în sensul

art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției.

Prin cererea introductivă,

instanța a fost învestită cu un capăt de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului.

Instanța a apreciat buna-credință

a subdobânditorului exclusiv în raport de inexistența demersurilor sale, fundamentate

pe dispozițiile legilor speciale.

Inexistența demersurilor

fundamentate pe dispozițiile legilor speciale nu sunt de natură să ducă automat

la concluzia bunei credințe a pârâtei. În acest sens, dacă ar fi întreprins minime

diligențe, pârâta ar fi știut că imobilul revendicat a aparținut reclamantului

și că acesta a fost preluat în mod abuziv de către stat.

Verificând legalitatea

deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări

speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanțele de fond au avut în vedere la

soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.

Legea specială se referă

atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și la cele preluate de stat

fără titlu valabil, precum și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii

și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres

prevăzute.

Criteriul de analiză al

acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor înfățișate de părți

din perspectiva regulilor clasice, ci a celor cuprinse în decizia în interesul legii

nr. 33/2008.

Astfel, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiție

contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulității acestuia,

în interiorul termenului special de prescripție de 1 an de la intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit succesiv.

Or, reclamantul nu a acționat

în acest sens și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în

pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație,

aceea de a solicita anularea contractului și, în cazul obținerii unei soluții favorabile,

de a primi în natură imobilul.

La data expirării termenului

de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, 14 august

2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâtă s-a consolidat, așa cum s-a reținut

de către curtea de apel, iar aceasta a dobândit, totodată, speranța legitimă conferită

de legea în vigoare că, nefiindu-i anulat contractul de vânzare-cumpărare, este

îndreptățită să păstreze imobilul care, conform art. 18, nu mai putea fi restituit

în natură fostului proprietar.

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că decizia curții de apel a fost pronunțată cu respectarea

legii, fiind în concordanță și cu decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii

de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pârâta este deținătoarea

unui „bun” în sensul Convenției și protejată de principiul securității raporturilor

juridice, ținând cont și de cele arătate în cele ce urmează.

Nu poate fi primită nici

critica potrivit căreia instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998.

Analiza valabilității

titlului statului nu prezintă relevanță în cauză atât timp cât titlul subdobânditorului

nu a fost desființat.

potrivit căreia recurentul ar deține „un bun” în sensul Convenției.

În hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în

M. Of., Partea I, nr. 778/22.11.2010, Curtea a reținut că:

„134. (…) un reclamant

nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

hotărârile pe care le critică se referă la «bunurile» sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea «bunuri» poate cuprinde atât «bunuri actuale», cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o

„speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

«bun actual» în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea

de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea

bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază

a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

că transformarea într-o «valoare patrimonială», în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi.”

Față de aceste considerente,

se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească

anterioară, dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea

nevalabilității titlului statului nu atrage după sine, în mod automat, un drept

de restituire, atâta vreme cât titlul subdobânditorului nu a fost desființat.

Pe de altă parte, nu se

poate reține că prin soluția pronunțată s-ar încălca dreptul de acces la justiție

al reclamantului, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în

demersul judiciar promovat de acesta, ci presupune posibilitatea părților de a deduce

judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura,

în procesul astfel declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea

ce, în speță, s-a și întâmplat.

Reclamantul a avut la

dispoziție calea de-a și valorifica dreptul de proprietate pretins, de care nu a

uzat.

Câtă vreme contractul

prin care pârâta a dobândit imobilul litigios nu a fost constatat nul, beneficiază

de prezumția că a fost încheiat legal, fiind protejat de principiul securității

raporturilor juridice, iar aceasta nu poate fi obligată să lase reclamatului în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul litigios, în aplicarea deciziei

în interesul legii nr. 33/2008.

Acestea sunt considerentele

pentru care decizia Curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul Z.S.C. împotriva deciziei nr. 356 A din 08 iunie

2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 mai 2011.