ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1381/2011

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 06 iulie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții N.A., S.E.E. și N.D. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, să dispună obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1, format din teren și construcție. Prin precizările făcute oral la termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2008, reclamanți au arătat că valoarea imobilului care face obiectul acțiunii în revendicare este de 2 miliarde lei. Prin sentința civilă nr. 423 din 15 ianuarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. 6248/3/2008. La data de 15 aprilie 2008, acțiunea a fost precizată, reclamanții arătând că solicită compararea titlurilor părților din litigiu în contradictoriu și cu pârâții S.S., P.F.T.I. și P.C. care au cumpărat imobilul în litigiu conform contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului București prin mandatara SC H.N. SA. Prin sentința civilă nr. 715 din 19 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția de inadmisibilitate invocată de pârâți și a respins acțiunea reclamanților. Pentru a pronunț această soluție tribunalul a reținut următoarele: Acțiunea în revendicare este formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de moștenitorii fostului proprietar al imobilului naționalizat fără titlu în temeiul Decretului nr. 92/1950, împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 și împotriva Municipiului București.

Cu privire la contractele de vânzare - cumpărare ce au ca obiect apartamentele situate în imobilul din sectorul 1, reclamanții nu au solicitat declararea nulității absolute. Anterior, prin dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 1397 din 17 septembrie 1996 a fost anulată dispoziția nr. 322 din 09 martie 1995 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1, către N.S., autoarea reclamanților, ca urmare a Deciziei civile nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție prin care au fost casate sentința civilă nr. 432/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București și Decizia civilă nr. 2074/1994 a Tribunalului București. S-a reținut că nici reclamanții și nici autorul lor nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil, în acțiune făcând referire la formularea notificării pentru un alt imobil, respectiv cel situat în București.

Tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, inclusiv în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, față de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 din care rezultă neîndoielnic că pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială. Tribunalul a apreciat că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acțiunii în revendicare de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 paragraful 1 din Convenție.

S-a reținut că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât ingerința are caracter legitim, fiind dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor, atât în aporturile între ei cât și în raporturile cu statul însuși, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere. Prin urmare, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de față (reclamanții nu au formulat notificare și nici acțiune în declararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale terților) nu reprezintă o încălcarea a dreptului de acces la o instanță și cu atât mai puțin nu reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

De asemenea, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este în același sens, un alt argument fiind necesitatea protejării securității raporturilor juridice. Împotriva acestei hotărâri reclamanții au formulat apel, iar prin Decizia nr. 639/ A din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a admis apelul declarat și a desființat sentința apelată, trimițând cauza spre rejudecare Tribunalului București. A fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a Municipiului București prin Primarul General. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: Până la data formulării acțiunii în revendicare, apelanții reclamanți au uzitat procedurile legale care le permiteau, în funcție de momentul la care le-au demarat, retrocedarea imobilului din litigiu.

Astfel, la data de 27 aprilie 1994, reclamanții au obținut, în contradictoriu cu Statul prin Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA, restituirea pe cale judecătorească a imobilului din litigiu, acțiunea fiind formulată la data de 25 martie 1994. Această hotărâre a devenit definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Ca urmare a recursului în anulare formulat, aceste hotărâri au fost casate prin Decizia civilă nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, iar Primarul General a dispus anularea deciziei de restituire a imobilului, ceea ce a avut drept consecință o nouă privare de proprietate.

Soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii este contradictorie jurisprudenței instanțelor superioare de control judiciar, Jurisprudenței C.E.D.O. cât și prevederilor dreptului intern. Curtea Europeană a afirmat deja în numeroase cauze că lipsirea de dreptul de proprietate a reclamanților cu privire la bunurile vândute de stat către terții care le ocupau în calitate de locatari, combinată cu absențe prelungite de indemnizare la nivelul valorii bunurilor, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul 1. Mai mult, la data faptelor nu exista în dreptul intern o cale de atac eficace susceptibilă să ofere reclamanților o indemnizare pentru această lipsire de proprietatea lor.

Jurisprudența comunitară a mai arătat că, această constatare a nelegalității, care de altfel nu a fost negată de o instanță superioară, are drept efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului. S-a mai apreciat că, față de obiectul material al acțiunii care privește imobilul situat în București, sector 1 format din teren și construcție, Municipiului București prin Primarul General are calitate procesual pasivă. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs P.C., S.S. și P.F.T.I. a cărui calitate procesuală a fost preluată de P.C., precum și pârâtul Municipiul București prin Primarul General. 1. Prin motivele de recurs, pârâții P.F.T.I., P.C.E.

și S.S. formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 și 7 C. proc.: Contrar celor reținute prin decizia instanței de apel, reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legi nr. 10/2001 și nici nu au promovat acțiuni în justiție pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Instanța de apel nu dezleagă problema admisibilității acțiunii în revendicare promovată după apariția Legii nr. 10/2001, nu argumentează de ce soluția primei instanțe este contrară jurisprudenței C.E.D.O., nu arată care sunt prevederile din dreptul intern încălcate prin hotărârea pronunțată de tribunal sau expune considerente fără legătură cu cauza.

Se arată că, prin decizia recurată, au fost încălcate prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 20 din Legea nr. 10/2001, art. 6 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 2. Pârâtul Municipiul București prin Primarul General critică decizia instanței de apel pentru următoarele considerente întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.: Legea nr. 10/2001 este o lege specială care derogă de la dispozițiile dreptului comun și ale cărei dispoziții nu contravin art. 21 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din primul Protocol Adițional al Convenției.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare în condițiile dreptului comun este inadmisibilă, atât timp cât legea specială reglementează modul de restituire în natură și acordarea de despăgubiri. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele conisiderente: 1. a. Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii pentru a determina admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. În cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel nu a reținut că reclamanții ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în cauză, ci că, anterior promovării prezentei cereri, au declanșat un alt litigiu având ca obiect revendicarea aceluiași bun, litigiu purtat în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC H.N.

SA. Considerentele deciziei recurate cuprind argumentele pentru care instanța a considerat că cererea în revendicare formulată de reclamanți este admisibilă, instanța făcând referiri în acest sens la jurisprudența C.E.D.O.

b. În susținerea motivului de nelegalitate întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc., recurenții formulează mai multe critici ce țin de aplicarea în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, de concursul dintre legea generală și cea specială, de protecția oferită chiriașilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și de împrejurarea că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, toate subsumate ideei că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune ca cea formulată de reclamanți, nu mai putea fi primită, fiind inadmisibilă.

Criticile nu sunt fondate. Soluția pronunțată de curtea de apel reflectă o corectă aplicare în cauză a Deciziei nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decizie care, în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. este obligatorie pentru instanțe.

Sesizată cu soluționarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanțele de judecată au soluționat diferit atât în cazul acțiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât și al celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ., ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului. Prin decizia în interesul legii menționată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată și a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală și a Convenției europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

S-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În cauză, prima instanță a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod nelegal, celelalte aspecte soluționate în judecarea recursului în interesul legii.

Or, câtă vreme în cauză, reclamanții-apelanți au susținut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., că respingerea cererii în temeiul excepției de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și că valorificarea dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudența C.E.D.O., în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii și a stabilit că reclamanților trebuie să li se asigure accesul la justiție, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin urmare, față de susținerile părților și de dispozițiile art. 329 alin. (2) C. proc., soluția pronunțată de Curtea de Apel respectă dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 33/2007.

În ceea ce privește susținerile formulate prin motivele de recurs vizând ignorarea, prin decizie recurată, a protecției oferite chiriașilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, Înalta Curte reține următoarele: În considerentele aceleiași decizii în interesul legii se arată că, în urma examinării jurisprudenței C.E.D.O. se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Raportat la jurisprudența europeană, Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

În ceea ce privește problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. Toate aceste aspecte nu au fost clarificate de prima instanță, neanalizându-se în ce măsură, față de soluțiile pronunțate în litigiul anterior purtat de reclamanți, concretizate în sentința civilă nr. 4322/1994 a Judecătoriei sector 1 București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și în Decizia nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție pronunțată în soluționarea recursului în anulare, reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

Tot astfel, instanța nu a analizat dacă, la rândul lor, pârâții - cumpărători ai apartamentelor în temeiul unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și a căror anulare nu a fost solicitată de reclamanți, nu sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul acelieași norme europene. Această analiză era necesară din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, or, hotărârea recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe obligă instanța de trimitere să analizeze toate aspecte invocate de părți în susținerea valabilității titlului lor, cu respectarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii menționată.

În consecință, prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene stabilite în acele spețe în care se regăsesc premisele existente în cauza de față, precum și decizia în interesul Legii nr. 33/2008, astfel încât, motivele de recurs astfel cum au fost formulate sunt nefondate urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. 2. Considerentele expuse în analiza criticilor de nelegalitate formulate de pârâții P.C., S.S. și P.F.T.I. rămân valabile și în analiza recursului declarat de pârâtul Municipiului București prin Primarul General. Prin recursul declarat de această parte se aduc argumente identice în susținerea soluției de inadmisibilitate a cererii formulate de reclamanți, argumente cărora Înalta Curte le-a răspuns în analizarea recursului anterior, astfel încât considerentele avute în vedere nu vor mai fi reluate în analiza acestui recurs.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General, P.C., S.S. și P.F.T.I. a cărui calitate procesuală a fost preluată de P.C. împotriva Deciziei nr. 639/ A din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2011.