ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1381/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1381/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06 iulie

2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții N.A., S.E.E. și

N.D. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, să

dispună obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1, format din teren și

construcție.

Prin precizările

făcute oral la termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2008, reclamanți au

arătat că valoarea imobilului care face obiectul acțiunii în revendicare este

de 2 miliarde lei.

Prin sentința civilă nr.

423 din 15 ianuarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția

necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a

cererii în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. 6248/3/2008.

La data de 15 aprilie

2008, acțiunea a fost precizată, reclamanții arătând că solicită compararea

titlurilor părților din litigiu în contradictoriu și cu pârâții S.S., P.F.T.I. și

P.C. care au cumpărat imobilul în litigiu conform contractelor de vânzare -

cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului București prin mandatara SC H.N. SA.

Prin sentința civilă nr.

715 din 19 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția de inadmisibilitate invocată de pârâți și a respins acțiunea

reclamanților.

Pentru a pronunț

această soluție tribunalul a reținut următoarele:

Acțiunea în

revendicare este formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de

moștenitorii fostului proprietar al imobilului naționalizat fără titlu în

temeiul Decretului nr. 92/1950, împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995

și împotriva Municipiului București.

Cu privire la

contractele de vânzare - cumpărare ce au ca obiect apartamentele situate în

imobilul din sectorul 1, reclamanții nu au solicitat declararea nulității

absolute.

Anterior, prin

dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 1397 din 17

septembrie 1996 a fost anulată dispoziția nr. 322 din 09 martie 1995 prin care

s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1,

către N.S., autoarea reclamanților, ca urmare a Deciziei civile nr. 115 din 17

ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție prin care au fost casate sentința

civilă nr. 432/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București și Decizia civilă nr.

2074/1994 a Tribunalului București.

S-a reținut că nici

reclamanții și nici autorul lor nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001

pentru acest imobil, în acțiune făcând referire la formularea notificării

pentru un alt imobil, respectiv cel situat în București.

Tribunalul a apreciat

că acțiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001

este inadmisibilă, inclusiv în ipoteza în care aceasta este îndreptată

împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, față de dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 din care rezultă neîndoielnic că pentru

valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără

titlu, singura cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială.

Tribunalul a apreciat

că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea

acțiunii în revendicare de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de

acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 paragraful 1

din Convenție.

S-a reținut că nu

există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

întrucât ingerința are caracter legitim, fiind dreptul exclusiv al statului să

stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor,

atât în aporturile între ei cât și în raporturile cu statul însuși, în acest

sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.

Prin urmare,

respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de

față (reclamanții nu au formulat notificare și nici acțiune în declararea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale terților) nu reprezintă o

încălcarea a dreptului de acces la o instanță și cu atât mai puțin nu

reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

De asemenea, Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este în același sens, un alt

argument fiind necesitatea protejării securității raporturilor juridice.

Împotriva acestei

hotărâri reclamanții au formulat apel, iar prin Decizia nr. 639/ A din 30

noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a admis apelul declarat

și a desființat sentința apelată, trimițând cauza spre rejudecare Tribunalului

București.

A fost respinsă

excepția lipsei calității procesual pasive a Municipiului București prin

Primarul General.

Pentru a pronunța

această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Până la data

formulării acțiunii în revendicare, apelanții reclamanți au uzitat procedurile

legale care le permiteau, în funcție de momentul la care le-au demarat,

retrocedarea imobilului din litigiu.

Astfel, la data de 27

aprilie 1994, reclamanții au obținut, în contradictoriu cu Statul prin

Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA, restituirea pe cale

judecătorească a imobilului din litigiu, acțiunea fiind formulată la data de 25

martie 1994. Această hotărâre a devenit definitivă și irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă.

Ca urmare a

recursului în anulare formulat, aceste hotărâri au fost casate prin Decizia

civilă nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, iar Primarul

General a dispus anularea deciziei de restituire a imobilului, ceea ce a avut

drept consecință o nouă privare de proprietate.

Soluția de admitere a

excepției inadmisibilității acțiunii este contradictorie jurisprudenței

instanțelor superioare de control judiciar, Jurisprudenței C.E.D.O. cât și

prevederilor dreptului intern.

Curtea Europeană a

afirmat deja în numeroase cauze că lipsirea de dreptul de proprietate a reclamanților

cu privire la bunurile vândute de stat către terții care le ocupau în calitate

de locatari, combinată cu absențe prelungite de indemnizare la nivelul valorii

bunurilor, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de

art. 1 din Protocolul 1.

Mai mult, la data

faptelor nu exista în dreptul intern o cale de atac eficace susceptibilă să

ofere reclamanților o indemnizare pentru această lipsire de proprietatea lor.

Jurisprudența

comunitară a mai arătat că, această constatare a nelegalității, care de altfel

nu a fost negată de o instanță superioară, are drept efect recunoașterea,

indirect și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților

asupra bunului.

S-a mai apreciat că,

față de obiectul material al acțiunii care privește imobilul situat în

București, sector 1 format din teren și construcție, Municipiului București

prin Primarul General are calitate procesual pasivă.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs P.C., S.S. și P.F.T.I. a

cărui calitate procesuală a fost preluată de P.C., precum și pârâtul Municipiul

București prin Primarul General.

recurs, pârâții P.F.T.I., P.C.E. și S.S. formulează următoarele critici de

nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 și 7 C. proc.:

Contrar celor

reținute prin decizia instanței de apel, reclamanții nu au formulat notificare

în temeiul Legi nr. 10/2001 și nici nu au promovat acțiuni în justiție pentru

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel nu

dezleagă problema admisibilității acțiunii în revendicare promovată după

apariția Legii nr. 10/2001, nu argumentează de ce soluția primei instanțe este

contrară jurisprudenței C.E.D.O., nu arată care sunt prevederile din dreptul

intern încălcate prin hotărârea pronunțată de tribunal sau expune considerente

fără legătură cu cauza.

Se arată că, prin

decizia recurată, au fost încălcate prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art.

20 din Legea nr. 10/2001, art. 6 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

București prin Primarul General critică decizia instanței de apel pentru

următoarele considerente întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.:

Legea nr. 10/2001

este o lege specială care derogă de la dispozițiile dreptului comun și ale

cărei dispoziții nu contravin art. 21 din Constituția României, art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din primul Protocol

Adițional al Convenției.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare în condițiile dreptului

comun este inadmisibilă, atât timp cât legea specială reglementează modul de

restituire în natură și acordarea de despăgubiri.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru

următoarele conisiderente:

recurată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii

pentru a determina admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc.

În cuprinsul deciziei

recurate, instanța de apel nu a reținut că reclamanții ar fi formulat notificare

în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în cauză, ci că,

anterior promovării prezentei cereri, au declanșat un alt litigiu având ca

obiect revendicarea aceluiași bun, litigiu purtat în contradictoriu cu

Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA.

Considerentele

deciziei recurate cuprind argumentele pentru care instanța a considerat că

cererea în revendicare formulată de reclamanți este admisibilă, instanța făcând

referiri în acest sens la jurisprudența C.E.D.O.

b. În susținerea

motivului de nelegalitate întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.,

recurenții formulează mai multe critici ce țin de aplicarea în cauză a deciziei

în interesul Legii nr. 33/2008, de concursul dintre legea generală și cea

specială, de protecția oferită chiriașilor-cumpărători prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și de

împrejurarea că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu

valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea

pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, toate subsumate

ideei că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune ca cea

formulată de reclamanți, nu mai putea fi primită, fiind inadmisibilă.

Criticile nu sunt

fondate.

Soluția pronunțată de

curtea de apel reflectă o corectă aplicare în cauză a Deciziei nr. 33

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în

interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decizie care, în

temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. este obligatorie pentru instanțe.

Sesizată cu

soluționarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a

constatat că ceea ce instanțele de judecată au soluționat diferit atât în cazul

acțiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât și al celor

îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este

atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ.,

ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și Convenția

europeană a drepturilor omului.

Prin decizia în

interesul legii menționată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a

fost sesizată și a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea

generală și a Convenției europene a drepturilor omului în raport cu legea

specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

S-a reținut în

considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză

în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu

una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

În cauză, prima

instanță a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei

probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod

nelegal, celelalte aspecte soluționate în judecarea recursului în interesul

legii.

Or, câtă vreme în

cauză, reclamanții-apelanți au susținut că au un bun în sensul art. 1 din

Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., că respingerea cererii în temeiul excepției

de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și că

valorificarea dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura

oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudența C.E.D.O.,

în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii și

a stabilit că reclamanților trebuie să li se asigure accesul la justiție,

dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin urmare, față de

susținerile părților și de dispozițiile art. 329 alin. (2) C. proc., soluția

pronunțată de Curtea de Apel respectă dezlegările date de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 33/2007.

În ceea ce privește

susținerile formulate prin motivele de recurs vizând ignorarea, prin decizie

recurată, a protecției oferite chiriașilor-cumpărători prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și

încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care restituirea imobilelor preluate

fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de

constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, Înalta

Curte reține următoarele:

În considerentele aceleiași

decizii în interesul legii se arată că, în urma examinării jurisprudenței C.E.D.O.

se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul

nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât

în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât

pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile generale ale dreptului internațional.

Raportat la

jurisprudența europeană, Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura

aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul

cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție,

ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte

din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea

fundamentală.

În ceea ce privește

problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune

poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală

intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii

speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcție

de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte,

atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să

se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la

rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară

prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în

același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență

constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului

dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la

valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

Toate aceste aspecte

nu au fost clarificate de prima instanță, neanalizându-se în ce măsură, față de

soluțiile pronunțate în litigiul anterior purtat de reclamanți, concretizate în

sentința civilă nr. 4322/1994 a Judecătoriei sector 1 București, rămasă

definitivă prin Decizia civilă nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, și în Decizia nr. 115 din 17

ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție pronunțată în soluționarea

recursului în anulare, reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la C.E.D.O.

Tot astfel, instanța

nu a analizat dacă, la rândul lor, pârâții - cumpărători ai apartamentelor în

temeiul unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995

și a căror anulare nu a fost solicitată de reclamanți, nu sunt, la rândul lor,

titularii unui bun în temeiul acelieași norme europene.

Această analiză era

necesară din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, or, hotărârea

recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe obligă

instanța de trimitere să analizeze toate aspecte invocate de părți în

susținerea valabilității titlului lor, cu respectarea dezlegărilor date prin

decizia în interesul legii menționată.

În consecință, prin

decizia pronunțată, instanța de apel nu a făcut decât să aplice principiile

rezultate din jurisprudența Curții Europene stabilite în acele spețe în care se

regăsesc premisele existente în cauza de față, precum și decizia în interesul Legii

nr. 33/2008, astfel încât, motivele de recurs astfel cum au fost formulate sunt

nefondate urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

expuse în analiza criticilor de nelegalitate formulate de pârâții P.C., S.S. și

P.F.T.I. rămân valabile și în analiza recursului declarat de pârâtul

Municipiului București prin Primarul General.

Prin recursul

declarat de această parte se aduc argumente identice în susținerea soluției de

inadmisibilitate a cererii formulate de reclamanți, argumente cărora Înalta

Curte le-a răspuns în analizarea recursului anterior, astfel încât

considerentele avute în vedere nu vor mai fi reluate în analiza acestui recurs.

Prin urmare, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc., Înalta Curte va respinge recursurile ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General, P.C.,

S.S. și P.F.T.I. a cărui calitate procesuală a fost preluată de P.C. împotriva Deciziei

nr. 639/ A din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2011.