ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7161/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7161/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 16 iulie 2007, reclamanta SC

I.M.S.P. SA a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul

General, solicitând obligarea acestuia la încheierea contractului autentic de

vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat București, compus din teren în

suprafață de 9198,85 m.p. și clădirile existente pe teren.

Prin Sentința civilă

nr. 1697 din 20 decembrie 2007 Tribunalul București a admis excepția de

necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București, reținând incidența prevederilor

art. 2 (1) lit. b) C. proc. civ., cu referire la art. 1 pct. 1 C. proc. civ.,

în raport de obiectul pricinii.

Judecătoria

sectorului 5 București, prin Sentința civilă nr. 1643 din  din 4 martie 2008, a

declinat la rândul său competența în favoarea Tribunalului București,

constatând ivit conflictul negativ de competență, astfel încât cauza a fost

trimisă pentru regulator de competență la Curtea de Apel București.

Prin Sentința civilă

nr. 38 din  din 5 noiembrie 2008, Curtea de Apel București a stabilit

competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București,

reținând ca acțiunea promovată are drept cauză juridică aplicarea dispozițiilor

art. 4 din Legea nr. 33/1994.

Prin Sentința civilă

nr. 464 din 31 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a cvilă, a

respins excepția prematurității cererii, ca neîntemeiată și a respins acțiunea

formulată, ca neîntemeiată.

Asupra excepției

prematurității, invocate de pârât, instanța a apreciat prin prisma obiectului

cauzei și caracterului civil al acesteia, aspect ce determină inaplicabilitatea

art. 720

1

C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat existența Notificării nr. 93 din 9 martie 2007 emisă de Primăria

Municipiului București în legătură cu exproprierea imobilului în litigiu, în

cuprinsul acesteia fiind stabilită și valoarea terenului supus expertizării.

Prin notificarea

întocmită, pârâta a declanșat procedura prevăzută de art. 13 și 14 din Legea

nr. 33/1994, fără a se putea susține că respectiva notificare ar reprezenta o

promisiune de vânzare-cumpărare a imobilului teren sau că, prin intermediul

său, s-a stabilit modul de transfer al dreptului de proprietate, sens în care

s-a apreciat că nu se poate reține incidența art. 4 din Legea nr. 33/1994.

S-a reținut,

totodată, că notificarea cu pricina a fost anulată, dat fiind că suprafața ce

urmează a fi expropriată este mai mică decât cea menționată în cuprinsul

notificării.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 72A din 28 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelanta reclamantă SC I.M.S.P. S.RL.

Examinând legalitatea

și temeinicia sentinței din perspectiva criticilor formulate și a dovezilor

administrate, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, reținând următoarele:

Nu poate fi primită

critica referitoare la lipsa argumentelor juridice care au condus la

pronunțarea soluției, respectiv la întocmirea unei motivări sumare și confuze.

Conform art. 261 C.

proc. civ., hotărârea se pronunță în numele legii și va cuprinde, între altele,

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

cele care au fundamentat înlăturarea cererilor părților.

Hotărârea

judecătorească trebuie să conțină un limbaj tehnic, inteligibil, lipsit de

echivoc, fără a se putea desprinde din textul legal arătat concluzia că o

hotărâre concisă, deci mai puțin elaborată ca întindere, nu poate răspunde

acestor exigențe.

Verificând cuprinsul

considerentelor sentinței atacate, Curtea a apreciat că aceasta conține în mod

explicit argumentele juridice care au stat la baza soluției pronunțate, atât pe

aspectul excepției invocate, cât și din perspectiva elementelor de substanță.

A arătat prima

instanță că, dat fiind caracterul civil al cauzei, dispozițiile art. 7201 C.

proc. civ. nu sunt incidente spre a se pune problema prematurității, că prin

notificarea în discuție intimata a declanșat, în realitate, procedura prevăzută

de art. 13 și 14 din Legea nr. 33/1994 și că, în cuprinsul acesteia

(notificării) nu s-a stabilit modul de transfer al dreptului de proprietate,

sens în care nu s-a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 4 din Legea nr. 33/1994.

În legătură cu

interpretarea și aplicarea dispozițiilor legii speciale, privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică, în mod corect a apreciat prima instanță

asupra lipsei de incidență a prevederilor art. 4 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, reclamanta a

sesizat instanța cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la

încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare a imobilului situat în

București (teren în suprafață de 9189,51 m.p. și clădirile aferente), în

temeiul ofertei emise de Municipiul București și acceptate de petentă.

Oferta la care se

referă reclamanta în petitul acțiunii promovate, cum și în cuprinsul

argumentelor folosite în sprijinul cererii pe parcursul procesului, este

reprezentată de Notificarea nr. 93 din  din 9 martie 2007 emisă de Municipiul

București prin Primarul General, în cuprinsul căreia se arată că zona în care

se află imobilul proprietatea petentei a fost declarată „zonă de utilitate

publică de interes local” prin H.C.G.M.B. nr. 160 din 6 iulie 2006, astfel

încât o parte din imobil (terenul în suprafață de 9.189,51 m.p. și

construcțiile în suprafață de 8.200 m.p.) urmează a fi supusă exproprierii și

trecută în proprietatea Municipiului București.

Potrivit legii,

exproprierea de imobile se poate face prin hotărâre judecătorească după o

procedură specială (art. l din Legea nr. 33/1994).

Între persoanele

interesate poate interveni, însă, o convenție în legătură cu modalitatea de

transfer al dreptului de proprietate și asupra cuantumului și naturii

despăgubirii, ipoteză în care procedura de expropriere nu se mai declanșează

(art. 4 din Legea nr. 33/1994).

În ambele ipoteze,

cauza actului juridic este reprezentată de utilitatea publică a lucrărilor de

interes național sau local pentru care aceasta se declară.

Din această

perspectivă, notificarea înaintată conform dispozițiilor art. 13 din Legea nr.

33/1994 reprezintă o propunere de expropriere, respectiv o măsură premergătoare

exproprierii, sens în care nu poate fi privită ca ofertă de a contracta (ofertă

de vânzare).

De altfel, lato

sensum, procedura de expropriere demarează prin declararea utilității publice,

astfel că, și din acest punct de vedere, eventuala convenție a părților nu

poate să urmeze regimul juridic de drept comun al ofertei.

Ca atare, susținerile

privind aplicarea dispozițiilor art. 4 din lege nu pot fi primite, demersurile

întreprinse de societatea reclamantă, ulterior notificării, nefiind

susceptibile a fi apreciate drept acceptare de ofertă, grație argumentelor

expuse mai sus.

Utilitatea publică a

lucrărilor de interes local fiind declarată, nu se poate vorbi de abuz sau

știrbirea stabilității și securității raporturilor de expropriere.

Practic, într-o atare

ipoteză, raportul juridic creat între părți nu se fundamentează pe negociere,

cum susține apelanta, ci pe dispozițiile speciale ce reglementează măsura de

excepție a exproprierii.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC I.M.S.P. SRL,

criticând-o pentru motive de neegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele:

În opinia sa potrivit

considerațiilor ce succed în cauză sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9

teza a II-a C. proc. civ.: „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii”, cu referire la art. 4, art. 13 și art. 14 din Legea nr.

33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

În esență, ceea ce

recurenta-reclamantă încearcă în acest proces, este să convingă instanțele de

un fapt care i se pare evident, neechivoc: acela că în cauză, existând acord

deplin și complet între părți, este aplicabil art. 4 din Legea nr. 33/1994 și

că, în consecință, rămân fără nicio incidență prevederile art. 13 și 14 din

același act normativ.

Textul art. 4 din

Legea nr. 33/1994 este unul dintre acelea (nu foarte multe, din păcate, în

legislația noastră actuală) extrem de clar, limpede, neechivoc. El nu este

practic susceptibil de vreo altă interpretare, decât cea care rezultă pregnant

- părțile pot conveni, dacă sunt de acord cu toate elementele transferului de

proprietate, „fără a se declanșa procedura de expropriere prevăzuta de prezenta

lege”.

Cu toată deferența,

se întreabă retoric cum ar fi putut legiuitorul să fie mai explicit. Cum ar fi

reușit să spună mai clar că dacă părțile se înțeleg, procedura Legii nr.

33/1994 nu mai intră în discuție iar art. 13 și 14 (ca și toate celelalte, de

altfel) nu mai au nici o aplicabilitate.

Acest lucru i se pare

elementar, pentru că s-a înțeles cu pârâtul, nu mai sunt în procedura Legii nr.

33/1994. Dar atunci de care norme va fi guvernat raportul lor juridic. Este

evident că de normele de drept comun, cele ale dreptului civil din materia

contractelor, inclusiv art. 942 și 1073 - 1077 C. civ.

Aceasta constituie,

în puține cuvinte, esența procesului și încălcarea legii făcută de ambele

instanțe, care au ignorat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 33/1994 și au

considerat aplicabile, în mod greșit, numai prevederile art. 13 și 14 din Legea

nr. 33/1994.

Pentru respectul adevărului,

trebuie să menționeze că, totuși, o instanță a sesizat în mod corect esența

problemei. În regulatorul de competență - Sentința civilă nr. 38 din 05

noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a menționat:

"cauza juridică a acțiunii o constituie art. 4 din Legea nr.

33/1994".

Așa numitul „transfer

amiabil al dreptului de proprietate către stat”, reglementat din art. 4 Legea

nr. 33/1994, a fost în mod constant considerat în doctrină și în jurisprudență

ca fiind convenție civilă încheiată între părți, cu toate consecințele ce

decurg dintr-o astfel de calificare a operațiunii juridice. (C. Birsan - Drept

civil. Drepturi reale principale, Editura Hamangiu 2008, p. 62).

Când aplicarea

acestui principiu într-o cauză în care s-a constatat că trecerea terenului din

proprietatea privată în proprietatea publică, deși s-a făcut în scop de

utilitate publică, nu a s-a realizat în temeiul unui act unilateral, de putere

al autorității publice, ci în temeiul unui contract, în care ambele părți sunt

egale, deoarece reclamantul a consfințit că, în schimbul unui preț, o parte din

proprietatea lui privată să devină proprietate publică, instanța supremă a

statuat că din moment ce trecerea în proprietatea publică s-a realizat pe cale

consensuală, în temeiul unui contract sinalagmatic, ce și-a produs efectele

juridice urmărite de părți la încheierea lui, tot așa și revenirea bunului sau

a unei porțiuni din el în proprietatea privată a vânzătorului, trebuie

realizată pe aceeași cale (Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, Decizia

nr. 973/1999, în Dreptul, nr. 2/2000, p. 183).

Desigur că referirile

doctrinare și jurisprudențiale sunt cu mult mai numeroase, ele făcând obiectul

unui material distinct, ce va fi prezentat Înaltei Curți pe parcursul judecării

recursului.

Sensul neechivoc al

reglementării, în această materie este acela al caracterului subsidiar al

procedurii speciale de expropriere, aplicabilă doar în situația imposibilității

formării unui acord de voință, între părți, cu privire la transferul

proprietății. Regula este - și rămâne - dreptul comun, adică

vânzarea-cumpărarea imobilului respectiv, cu respectarea tuturor condițiilor de

aplicabilitate, de fond și de formă, care în speță sunt cumulativ întrunite.

Realizarea acordului

de voință are aspecte specifice de formă, prin transmiterea notificării, care

conține oferta fermă a instituției publice interesate în dobândirea imobilului

și acceptarea de către proprietarul inițial. (I se pare esențial faptul că

însăși legea specială califică notificarea ca având valoarea unei oferte de a

contracta.)

În speță, oferta a

fost acceptată în totalitate, fără niciun fel de rezerve ori dezacord de către

recurentă. Faptele sunt definitiv stabilite și necontestate, astfel încât

referirile instanțelor la prevederile art. 13 și 14 din Legea nr. 33/1994 nu au

niciun temei.

Motivarea acestora în

sensul că nu s-a stabilit modul de transfer al dreptului de proprietate, așa

cum dispune art. 4 din lege, este pur și simplu în contradicție cu toate

probatoriile administrate. Și-a exprimat voința în mod neechivoc în sensul

acceptării totale a ofertei, în termenii și condițiile propuse, a înmânat

pârâtului, așa cum rezultă din procesul-verbal semnat de părți, toate

înscrisurile probând dreptul de proprietate și situația juridică a imobilului.

Tot prin proces-verbal, aflat la dosarul cauzei, a dovedit că părțile au

negociat cuprinsul explicit al contractului autentic de vânzare-cumpărare,

inclusiv modul și termenele explicite de realizare a transferului dreptului și

a folosinței efective a imobilului. Conținutul contractului a fost convenit și

acceptat de părți, această împrejurare rezultând și din factura fiscală emisă

și acceptată la plată de pârâtul-intimat.

Referirea instanțelor

la prevederile art. 13 și 14 din Legea nr. 33/1994 este nelegală și vădit

greșită.

O simplă lectură a

textelor atestă incontestabil că ele au în vedere ipoteza proprietarului actual

nemulțumit de oferta primită, întâmpinarea fiind punctul de plecare al

litigiului cu expropriatorul.

Or, în speță, așa cum

a arătat deja, textele sunt inaplicabile, consimțământul părților de a

contracta fiind deplin. Procedura exproprierii nici nu s-a mai declanșat în

aceste condiții (o spune clar art. 4 din lege), transferul dreptului de

proprietate realizându-se în temeiul unui contract civil.

Prin înțelegerea

dintre părți cu privire la vânzarea-cumpărarea imobilului, la prețul acceptat

prin factură, s-a încheiat operațiunea juridică în sensul de „negotium” nefiind

necesar actul juridic ca „instrumentul” pentru existența acordului de voință.

În condițiile în care părțile s-au pus de acord asupra tuturor clauzelor

contractuale, faptul că voința lor comună nu s-a materializat și prin

încheierea unui act juridic în sensul de „instrumentul” nu atrage în niciun caz

nevalabilitatea convenției.

Este de principiu că

orice contract, în sensul de operațiune juridică, de acord de voințe, se

încheie în mod valabil prin simplul consimțământ al părților, indiferent de

forma de manifestare a acestuia.

Pe baza

consimțământului valabil exprimat al părților, translativ de proprietate,

oricare dintre acestea poate solicita instanței obligarea celeilalte la

încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare sau pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Instanța va constata, pe

baza dovezilor administrate, existența consimțământului valabil al părților,

astfel cum a solicitat prin prezenta acțiune, în temeiul art. 942 și art. 1073

- 1077 C. civ.

Este de asemenea de

principiu și unanim acceptat că formarea contractului în baza consimțământului

de a transfera proprietatea în schimbul unui preț exclude revocarea (anularea)

unilaterală a ofertei sau a acceptării. Suntem pe tărâmul aplicării regulilor

fundamentale „mituus consensus, mutuus dissensus” și „pacta sunt servada”.

Odată încheiat, - ca în speță - contractul are forță obligatorie între părți,

neputând înceta decât prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de

lege (art. 969 C. civ.). Pe de alta parte, în cauză nu s-a dovedit (și nici

măcar nu s-a susținut) aparența unor cauze de nulitate absolută de natură a

produce consecințe juridice în sensul desființării convenției.

În acest context,

refuzul pârâtului de a-și exprima consimțământul în formă autentică, după ce

părțile se puseseră de acord asupra tuturor clauzelor iar aceasta rămăsese

ultima formalitate de îndeplinit, apare ca abuziv, nejustificat și cauzator de

prejudicii. În acel moment nu mai exista libertatea părților de a mai încheia

convenția în formă autentică, în caz contrar aducându-se atingere principiilor

stabilității raporturilor juridice și securității circuitului civil.

Pârâtul-intimat nu

poate fi exonerat de respectarea obligațiilor asumate, și anume încheierea în

formă autentică a contractului asupra căruia și-a dat acordul, cu atât mai mult

cu cât el practic își invocă propria culpă, susținând că inițial a greșit iar

suprafața necesară este mult mai mică.

Nu este lipsit de

interes nici faptul că prin refuzul intimatului-pârât de a se prezenta la notar

în vederea autentificării contractului deja încheiat, este sunt grav

prejudiciată. Imobilul respectiv reprezintă un fond de comerț important, în

locația respectivă funcționând SC „I.” SA, cu spații de producție și sediu

administrativ, constituind un vad comercial format și consolidat în timp. Ca

urmare a ofertei intimatului-pârât, a reziliat contractul de locațiune cu

respectiva societate, iar fondul de comerț nu mai poate fi valorificat după

dezmembrarea sa.

În aceste condiții,

recursul declarat este întemeiat, instanțele aplicând și interpretând greșit

dispozițiile menționate din Legea nr. 33/1994. Pe cale de consecință, solicită

admiterea recursului în sensul arătat, dispunând pe fond admiterea acțiunii

noastre.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente.

Potrivit disp. art.

481 C. civ. și art. 1 din Legea nr. 33/1994, exproprierea se poate face numai

pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire,

prin hotărâre judecătorească.

Utilitatea publică se

declară potrivit art. 7 din Legea nr. 33/1994 de către Guvern pentru lucrările

de interes național și de către consiliile județene și Consiliul General al

Municipiului București pentru lucrările de interes local, iar pentru lucrările

de interes local care se desfășoară pe teritoriul mai multor județe, utilitatea

publică este declarată de o comisie compusă din președinții consiliilor

județene respective.

Rezultă așadar că

exproprierea pentru cauză de utilitate publică este un mod de transfer a unui

imobil din proprietatea privată în proprietate publică a statului sau unității

administrativ-teritoriale, drept a cărui protecție se realizează prin

garantarea și ocrotirea sa de către lege, după o procedură reglementată expres

de Legea nr. 33/1994 care să asigure un cadru legal adecvat pentru stabilirea

despăgubirilor și apărarea dreptului de proprietate privată.

Este adevărat că

potrivit art. 4 din lege cei interesați pot conveni atât asupra modalității de

transfer al dreptului de proprietate, cât și cuantumul sau natura despăgubirii,

însă acest acord se face cu respectarea dispozițiilor legale privind condițiile

de fond, de formă și de publicitate, fără a declanșa procedura exproprierii

prevăzută în lege.

Aceasta nu înseamnă

că, din momentul în care părțile au convenit în acest sens, transferul

imobilului proprietate privată în proprietatea publică, operează în alte

condiții decât cele reglementate de Legea nr. 33/1994.

Astfel coroborând

disp. art. 1, 3 și 21 din lege rezultă că instanța de judecată competentă va

hotărî întotdeauna asupra exproprierii numai după ce utilitatea publică s-a

declarat potrivit legii.

Chiar dacă părțile au

convenit în sensul celor menționate la alin. (1) al art. 4, instanța de

judecată este chemată să ia act de înțelegerea părților, numai dacă această

înțelegere s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale privind condițiile de

fond, de formă și de publicitate ale exproprierii.

Această interpretare

rezultă din disp. art. 4 alin. (2) din lege care au în vederea acordul de

voință al părților numai cu privire la modalitatea de transfer a dreptului de

proprietate, și potrivit cărora instanța de judecată va lua act de această

înțelegere, din disp. art. 23 alin. (2) potrivit cărora instanța verifică dacă

sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru expropriere și art. 24 din

lege.

Ca urmare acest

transfer al dreptului de proprietate nu poate opera în condițiile art. 1073 -

1077 C. civ. așa cum solicită recurenta.

Aceste dispoziții

reglementează un raport juridic obligațional între părțile contractante,

conferind creditorului dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației,

cu posibilitatea dezdăunării în cazul în care debitorul nu-și execută obligația

asumată.

În cauză nu se poate

reține că între părți a luat naștere un astfel de raport juridic, întrucât

între recurentă și intimat nu a intervenit o înțelegere cu privire la

vânzarea-cumpărarea imobilului deci nu s-a încheiat o promisiune bilaterală de

vânzare-cumpărare a terenului proprietatea recurentei.

Notificarea emisă în

temeiul disp. art. 13 din Legea nr. 33/1994, era o măsură premergătoare

exproprierii și nu reprezintă decât o modalitate de se comunica persoanelor

fizice sau juridice titulare de drepturi reale, propunerile de expropriere,

după declararea utilității publice conform procedurii menționate în cap. II al

Legii nr. 33/1994.

Această notificare nu

a fost făcută de autoritatea locală în calitatea de promitent cumpărător pentru

a o considera o ofertă de a cumpăra iar acordul recurentei cu privire la

expropriere nu a fost făcut în calitate de promitent vânzător, pentru a-l putea

considera ca fiind o acceptare a acestei oferte, condiții necesare pentru a

putea concluziona că înțelegerea părților s-a materializat într-o promisiune

bilaterală de vânzare-cumpărare, prin care se obligă ca în viitor să încheie

actul autentic de vânzare-cumpărare, în vederea transferului dreptului de

proprietate.

Sunt considerentele

pentru care Înalta Curte, constată că în cauză nu este incident motivul de

recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul

disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC I.M.S.P. SRL împotriva Deciziei nr. 72 A.

din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2011.