ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7161/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 16 iulie 2007, reclamanta SC I.M.S.P. SA a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat București, compus din teren în suprafață de 9198,85 m.p. și clădirile existente pe teren. Prin Sentința civilă nr. 1697 din 20 decembrie 2007 Tribunalul București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București, reținând incidența prevederilor art. 2 (1) lit. b) C. proc. civ., cu referire la art. 1 pct. 1 C. proc. civ., în raport de obiectul pricinii.

Judecătoria sectorului 5 București, prin Sentința civilă nr. 1643 din din 4 martie 2008, a declinat la rândul său competența în favoarea Tribunalului București, constatând ivit conflictul negativ de competență, astfel încât cauza a fost trimisă pentru regulator de competență la Curtea de Apel București. Prin Sentința civilă nr. 38 din din 5 noiembrie 2008, Curtea de Apel București a stabilit competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București, reținând ca acțiunea promovată are drept cauză juridică aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 33/1994. Prin Sentința civilă nr. 464 din 31 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a cvilă, a respins excepția prematurității cererii, ca neîntemeiată și a respins acțiunea formulată, ca neîntemeiată.

Asupra excepției prematurității, invocate de pârât, instanța a apreciat prin prisma obiectului cauzei și caracterului civil al acesteia, aspect ce determină inaplicabilitatea art. 720 1 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, s-a constatat existența Notificării nr. 93 din 9 martie 2007 emisă de Primăria Municipiului București în legătură cu exproprierea imobilului în litigiu, în cuprinsul acesteia fiind stabilită și valoarea terenului supus expertizării. Prin notificarea întocmită, pârâta a declanșat procedura prevăzută de art. 13 și 14 din Legea nr. 33/1994, fără a se putea susține că respectiva notificare ar reprezenta o promisiune de vânzare-cumpărare a imobilului teren sau că, prin intermediul său, s-a stabilit modul de transfer al dreptului de proprietate, sens în care s-a apreciat că nu se poate reține incidența art. 4 din Legea nr. 33/1994.

S-a reținut, totodată, că notificarea cu pricina a fost anulată, dat fiind că suprafața ce urmează a fi expropriată este mai mică decât cea menționată în cuprinsul notificării. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 72A din 28 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă SC I.M.S.P. S.RL. Examinând legalitatea și temeinicia sentinței din perspectiva criticilor formulate și a dovezilor administrate, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, reținând următoarele: Nu poate fi primită critica referitoare la lipsa argumentelor juridice care au condus la pronunțarea soluției, respectiv la întocmirea unei motivări sumare și confuze.

Conform art. 261 C. proc. civ., hotărârea se pronunță în numele legii și va cuprinde, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele care au fundamentat înlăturarea cererilor părților. Hotărârea judecătorească trebuie să conțină un limbaj tehnic, inteligibil, lipsit de echivoc, fără a se putea desprinde din textul legal arătat concluzia că o hotărâre concisă, deci mai puțin elaborată ca întindere, nu poate răspunde acestor exigențe. Verificând cuprinsul considerentelor sentinței atacate, Curtea a apreciat că aceasta conține în mod explicit argumentele juridice care au stat la baza soluției pronunțate, atât pe aspectul excepției invocate, cât și din perspectiva elementelor de substanță.

A arătat prima instanță că, dat fiind caracterul civil al cauzei, dispozițiile art. 7201 C. proc. civ. nu sunt incidente spre a se pune problema prematurității, că prin notificarea în discuție intimata a declanșat, în realitate, procedura prevăzută de art. 13 și 14 din Legea nr. 33/1994 și că, în cuprinsul acesteia (notificării) nu s-a stabilit modul de transfer al dreptului de proprietate, sens în care nu s-a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 4 din Legea nr. 33/1994. În legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor legii speciale, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în mod corect a apreciat prima instanță asupra lipsei de incidență a prevederilor art. 4 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, reclamanta a sesizat instanța cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare a imobilului situat în București (teren în suprafață de 9189,51 m.p. și clădirile aferente), în temeiul ofertei emise de Municipiul București și acceptate de petentă. Oferta la care se referă reclamanta în petitul acțiunii promovate, cum și în cuprinsul argumentelor folosite în sprijinul cererii pe parcursul procesului, este reprezentată de Notificarea nr. 93 din din 9 martie 2007 emisă de Municipiul București prin Primarul General, în cuprinsul căreia se arată că zona în care se află imobilul proprietatea petentei a fost declarată „zonă de utilitate publică de interes local” prin H.C.G.M.B.

nr. 160 din 6 iulie 2006, astfel încât o parte din imobil (terenul în suprafață de 9.189,51 m.p. și construcțiile în suprafață de 8.200 m.p.) urmează a fi supusă exproprierii și trecută în proprietatea Municipiului București. Potrivit legii, exproprierea de imobile se poate face prin hotărâre judecătorească după o procedură specială (art. l din Legea nr. 33/1994). Între persoanele interesate poate interveni, însă, o convenție în legătură cu modalitatea de transfer al dreptului de proprietate și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, ipoteză în care procedura de expropriere nu se mai declanșează (art. 4 din Legea nr. 33/1994). În ambele ipoteze, cauza actului juridic este reprezentată de utilitatea publică a lucrărilor de interes național sau local pentru care aceasta se declară.

Din această perspectivă, notificarea înaintată conform dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 33/1994 reprezintă o propunere de expropriere, respectiv o măsură premergătoare exproprierii, sens în care nu poate fi privită ca ofertă de a contracta (ofertă de vânzare). De altfel, lato sensum, procedura de expropriere demarează prin declararea utilității publice, astfel că, și din acest punct de vedere, eventuala convenție a părților nu poate să urmeze regimul juridic de drept comun al ofertei. Ca atare, susținerile privind aplicarea dispozițiilor art. 4 din lege nu pot fi primite, demersurile întreprinse de societatea reclamantă, ulterior notificării, nefiind susceptibile a fi apreciate drept acceptare de ofertă, grație argumentelor expuse mai sus.

Utilitatea publică a lucrărilor de interes local fiind declarată, nu se poate vorbi de abuz sau știrbirea stabilității și securității raporturilor de expropriere. Practic, într-o atare ipoteză, raportul juridic creat între părți nu se fundamentează pe negociere, cum susține apelanta, ci pe dispozițiile speciale ce reglementează măsura de excepție a exproprierii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC I.M.S.P. SRL, criticând-o pentru motive de neegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele: În opinia sa potrivit considerațiilor ce succed în cauză sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc.

civ.: „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, cu referire la art. 4, art. 13 și art. 14 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. În esență, ceea ce recurenta-reclamantă încearcă în acest proces, este să convingă instanțele de un fapt care i se pare evident, neechivoc: acela că în cauză, existând acord deplin și complet între părți, este aplicabil art. 4 din Legea nr. 33/1994 și că, în consecință, rămân fără nicio incidență prevederile art. 13 și 14 din același act normativ. Textul art. 4 din Legea nr. 33/1994 este unul dintre acelea (nu foarte multe, din păcate, în legislația noastră actuală) extrem de clar, limpede, neechivoc.

El nu este practic susceptibil de vreo altă interpretare, decât cea care rezultă pregnant - părțile pot conveni, dacă sunt de acord cu toate elementele transferului de proprietate, „fără a se declanșa procedura de expropriere prevăzuta de prezenta lege”. Cu toată deferența, se întreabă retoric cum ar fi putut legiuitorul să fie mai explicit. Cum ar fi reușit să spună mai clar că dacă părțile se înțeleg, procedura Legii nr. 33/1994 nu mai intră în discuție iar art. 13 și 14 (ca și toate celelalte, de altfel) nu mai au nici o aplicabilitate. Acest lucru i se pare elementar, pentru că s-a înțeles cu pârâtul, nu mai sunt în procedura Legii nr. 33/1994. Dar atunci de care norme va fi guvernat raportul lor juridic.

Este evident că de normele de drept comun, cele ale dreptului civil din materia contractelor, inclusiv art. 942 și 1073 - 1077 C. civ. Aceasta constituie, în puține cuvinte, esența procesului și încălcarea legii făcută de ambele instanțe, care au ignorat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 33/1994 și au considerat aplicabile, în mod greșit, numai prevederile art. 13 și 14 din Legea nr. 33/1994. Pentru respectul adevărului, trebuie să menționeze că, totuși, o instanță a sesizat în mod corect esența problemei.

În regulatorul de competență - Sentința civilă nr. 38 din 05 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a menționat: "cauza juridică a acțiunii o constituie art. 4 din Legea nr. 33/1994". Așa numitul „transfer amiabil al dreptului de proprietate către stat”, reglementat din art. 4 Legea nr. 33/1994, a fost în mod constant considerat în doctrină și în jurisprudență ca fiind convenție civilă încheiată între părți, cu toate consecințele ce decurg dintr-o astfel de calificare a operațiunii juridice. (C. Birsan - Drept civil.

Drepturi reale principale, Editura Hamangiu 2008, p. 62). Când aplicarea acestui principiu într-o cauză în care s-a constatat că trecerea terenului din proprietatea privată în proprietatea publică, deși s-a făcut în scop de utilitate publică, nu a s-a realizat în temeiul unui act unilateral, de putere al autorității publice, ci în temeiul unui contract, în care ambele părți sunt egale, deoarece reclamantul a consfințit că, în schimbul unui preț, o parte din proprietatea lui privată să devină proprietate publică, instanța supremă a statuat că din moment ce trecerea în proprietatea publică s-a realizat pe cale consensuală, în temeiul unui contract sinalagmatic, ce și-a produs efectele juridice urmărite de părți la încheierea lui, tot așa și revenirea bunului sau a unei porțiuni din el în proprietatea privată a vânzătorului, trebuie realizată pe aceeași cale (Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, Decizia nr. 973/1999, în Dreptul, nr. 2/2000, p. 183). Desigur că referirile doctrinare și jurisprudențiale sunt cu mult mai numeroase, ele făcând obiectul unui material distinct, ce va fi prezentat Înaltei Curți pe parcursul judecării recursului.

Sensul neechivoc al reglementării, în această materie este acela al caracterului subsidiar al procedurii speciale de expropriere, aplicabilă doar în situația imposibilității formării unui acord de voință, între părți, cu privire la transferul proprietății. Regula este - și rămâne - dreptul comun, adică vânzarea-cumpărarea imobilului respectiv, cu respectarea tuturor condițiilor de aplicabilitate, de fond și de formă, care în speță sunt cumulativ întrunite. Realizarea acordului de voință are aspecte specifice de formă, prin transmiterea notificării, care conține oferta fermă a instituției publice interesate în dobândirea imobilului și acceptarea de către proprietarul inițial. (I se pare esențial faptul că însăși legea specială califică notificarea ca având valoarea unei oferte de a contracta.) În speță, oferta a fost acceptată în totalitate, fără niciun fel de rezerve ori dezacord de către recurentă.

Faptele sunt definitiv stabilite și necontestate, astfel încât referirile instanțelor la prevederile art. 13 și 14 din Legea nr. 33/1994 nu au niciun temei. Motivarea acestora în sensul că nu s-a stabilit modul de transfer al dreptului de proprietate, așa cum dispune art. 4 din lege, este pur și simplu în contradicție cu toate probatoriile administrate. Și-a exprimat voința în mod neechivoc în sensul acceptării totale a ofertei, în termenii și condițiile propuse, a înmânat pârâtului, așa cum rezultă din procesul-verbal semnat de părți, toate înscrisurile probând dreptul de proprietate și situația juridică a imobilului. Tot prin proces-verbal, aflat la dosarul cauzei, a dovedit că părțile au negociat cuprinsul explicit al contractului autentic de vânzare-cumpărare, inclusiv modul și termenele explicite de realizare a transferului dreptului și a folosinței efective a imobilului.

Conținutul contractului a fost convenit și acceptat de părți, această împrejurare rezultând și din factura fiscală emisă și acceptată la plată de pârâtul-intimat. Referirea instanțelor la prevederile art. 13 și 14 din Legea nr. 33/1994 este nelegală și vădit greșită. O simplă lectură a textelor atestă incontestabil că ele au în vedere ipoteza proprietarului actual nemulțumit de oferta primită, întâmpinarea fiind punctul de plecare al litigiului cu expropriatorul. Or, în speță, așa cum a arătat deja, textele sunt inaplicabile, consimțământul părților de a contracta fiind deplin. Procedura exproprierii nici nu s-a mai declanșat în aceste condiții (o spune clar art. 4 din lege), transferul dreptului de proprietate realizându-se în temeiul unui contract civil.

Prin înțelegerea dintre părți cu privire la vânzarea-cumpărarea imobilului, la prețul acceptat prin factură, s-a încheiat operațiunea juridică în sensul de „negotium” nefiind necesar actul juridic ca „instrumentul” pentru existența acordului de voință. În condițiile în care părțile s-au pus de acord asupra tuturor clauzelor contractuale, faptul că voința lor comună nu s-a materializat și prin încheierea unui act juridic în sensul de „instrumentul” nu atrage în niciun caz nevalabilitatea convenției. Este de principiu că orice contract, în sensul de operațiune juridică, de acord de voințe, se încheie în mod valabil prin simplul consimțământ al părților, indiferent de forma de manifestare a acestuia.

Pe baza consimțământului valabil exprimat al părților, translativ de proprietate, oricare dintre acestea poate solicita instanței obligarea celeilalte la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare sau pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Instanța va constata, pe baza dovezilor administrate, existența consimțământului valabil al părților, astfel cum a solicitat prin prezenta acțiune, în temeiul art. 942 și art. 1073 - 1077 C. civ. Este de asemenea de principiu și unanim acceptat că formarea contractului în baza consimțământului de a transfera proprietatea în schimbul unui preț exclude revocarea (anularea) unilaterală a ofertei sau a acceptării.

Suntem pe tărâmul aplicării regulilor fundamentale „mituus consensus, mutuus dissensus” și „pacta sunt servada”. Odată încheiat, - ca în speță - contractul are forță obligatorie între părți, neputând înceta decât prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege (art. 969 C. civ.). Pe de alta parte, în cauză nu s-a dovedit (și nici măcar nu s-a susținut) aparența unor cauze de nulitate absolută de natură a produce consecințe juridice în sensul desființării convenției. În acest context, refuzul pârâtului de a-și exprima consimțământul în formă autentică, după ce părțile se puseseră de acord asupra tuturor clauzelor iar aceasta rămăsese ultima formalitate de îndeplinit, apare ca abuziv, nejustificat și cauzator de prejudicii.

În acel moment nu mai exista libertatea părților de a mai încheia convenția în formă autentică, în caz contrar aducându-se atingere principiilor stabilității raporturilor juridice și securității circuitului civil. Pârâtul-intimat nu poate fi exonerat de respectarea obligațiilor asumate, și anume încheierea în formă autentică a contractului asupra căruia și-a dat acordul, cu atât mai mult cu cât el practic își invocă propria culpă, susținând că inițial a greșit iar suprafața necesară este mult mai mică. Nu este lipsit de interes nici faptul că prin refuzul intimatului-pârât de a se prezenta la notar în vederea autentificării contractului deja încheiat, este sunt grav prejudiciată. Imobilul respectiv reprezintă un fond de comerț important, în locația respectivă funcționând SC „I.” SA, cu spații de producție și sediu administrativ, constituind un vad comercial format și consolidat în timp.

Ca urmare a ofertei intimatului-pârât, a reziliat contractul de locațiune cu respectiva societate, iar fondul de comerț nu mai poate fi valorificat după dezmembrarea sa. În aceste condiții, recursul declarat este întemeiat, instanțele aplicând și interpretând greșit dispozițiile menționate din Legea nr. 33/1994. Pe cale de consecință, solicită admiterea recursului în sensul arătat, dispunând pe fond admiterea acțiunii noastre. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente. Potrivit disp. art. 481 C. civ. și art. 1 din Legea nr. 33/1994, exproprierea se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.

Utilitatea publică se declară potrivit art. 7 din Legea nr. 33/1994 de către Guvern pentru lucrările de interes național și de către consiliile județene și Consiliul General al Municipiului București pentru lucrările de interes local, iar pentru lucrările de interes local care se desfășoară pe teritoriul mai multor județe, utilitatea publică este declarată de o comisie compusă din președinții consiliilor județene respective. Rezultă așadar că exproprierea pentru cauză de utilitate publică este un mod de transfer a unui imobil din proprietatea privată în proprietate publică a statului sau unității administrativ-teritoriale, drept a cărui protecție se realizează prin garantarea și ocrotirea sa de către lege, după o procedură reglementată expres de Legea nr. 33/1994 care să asigure un cadru legal adecvat pentru stabilirea despăgubirilor și apărarea dreptului de proprietate privată.

Este adevărat că potrivit art. 4 din lege cei interesați pot conveni atât asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate, cât și cuantumul sau natura despăgubirii, însă acest acord se face cu respectarea dispozițiilor legale privind condițiile de fond, de formă și de publicitate, fără a declanșa procedura exproprierii prevăzută în lege. Aceasta nu înseamnă că, din momentul în care părțile au convenit în acest sens, transferul imobilului proprietate privată în proprietatea publică, operează în alte condiții decât cele reglementate de Legea nr. 33/1994. Astfel coroborând disp. art. 1, 3 și 21 din lege rezultă că instanța de judecată competentă va hotărî întotdeauna asupra exproprierii numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit legii.

Chiar dacă părțile au convenit în sensul celor menționate la alin. (1) al art. 4, instanța de judecată este chemată să ia act de înțelegerea părților, numai dacă această înțelegere s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale privind condițiile de fond, de formă și de publicitate ale exproprierii. Această interpretare rezultă din disp. art. 4 alin. (2) din lege care au în vederea acordul de voință al părților numai cu privire la modalitatea de transfer a dreptului de proprietate, și potrivit cărora instanța de judecată va lua act de această înțelegere, din disp. art. 23 alin. (2) potrivit cărora instanța verifică dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru expropriere și art. 24 din lege.

Ca urmare acest transfer al dreptului de proprietate nu poate opera în condițiile art. 1073 - 1077 C. civ. așa cum solicită recurenta. Aceste dispoziții reglementează un raport juridic obligațional între părțile contractante, conferind creditorului dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, cu posibilitatea dezdăunării în cazul în care debitorul nu-și execută obligația asumată. În cauză nu se poate reține că între părți a luat naștere un astfel de raport juridic, întrucât între recurentă și intimat nu a intervenit o înțelegere cu privire la vânzarea-cumpărarea imobilului deci nu s-a încheiat o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a terenului proprietatea recurentei. Notificarea emisă în temeiul disp.

art. 13 din Legea nr. 33/1994, era o măsură premergătoare exproprierii și nu reprezintă decât o modalitate de se comunica persoanelor fizice sau juridice titulare de drepturi reale, propunerile de expropriere, după declararea utilității publice conform procedurii menționate în cap. II al Legii nr. 33/1994. Această notificare nu a fost făcută de autoritatea locală în calitatea de promitent cumpărător pentru a o considera o ofertă de a cumpăra iar acordul recurentei cu privire la expropriere nu a fost făcut în calitate de promitent vânzător, pentru a-l putea considera ca fiind o acceptare a acestei oferte, condiții necesare pentru a putea concluziona că înțelegerea părților s-a materializat într-o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, prin care se obligă ca în viitor să încheie actul autentic de vânzare-cumpărare, în vederea transferului dreptului de proprietate.

Sunt considerentele pentru care Înalta Curte, constată că în cauză nu este incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC I.M.S.P. SRL împotriva Deciziei nr. 72 A. din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2011.