ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6985/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6985/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie

2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 9415/299/2008,

reclamanții O.O. și O.F.M. au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București prin Primar General, prin hotărârea ce se va pronunța să

dispună obligarea pârâtului la lăsarea în deplină proprietate și liniștită

posesie a terenului în suprafață de 267 mp, situat în București, str. B. nr. 4,

sector 1 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 8973 din 27 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 s-a admis excepția de

necompetență materială a judecătoriei și s-a declinat competența de

soluționare, în funcție de valoarea imobilului, în favoarea Tribunalului

București.

Cauza a fost

înregistrată la data de 20 august 2008 pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă sub nr. 31255/3/2008.

Prin Sentința civilă

nr. 1584 din 14 octombrie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă a

admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea

formulată de reclamanții O.O. și O.F.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București prin Primar General.

Prin Decizia civilă

nr. 404 A din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelanții-reclamanți O.O. și O.F.M.

Examinând apelul prin

prisma criticilor formulate, Curtea a constatat că este nefondat pentru

următoarele considerente:

A fost apreciată ca

întemeiată critica referitoare la nemotivarea sentinței, întrucât prima

instanță a arătat succint care sunt motivele de fapt și de drept ce au condus

la pronunțarea soluției în cauză.

De asemenea, s-au

considerat ca neîntemeiate criticile formulate cu privire la încălcarea

dreptului la apărare, dispozițiile art. 156 C. proc. civ reprezentând o

facultate a instanței de a acorda termen pentru pregătirea apărării, în

situația în care instanța a apreciat că nu se impune acordarea unui termen în

acest sens, a amânat pronunțarea pentru a da posibilitatea părții să depună

note scrise conform art. 156 alin. (2) C. proc. civ. Aspectul referitor la

faptul că notele scrise nu existau la dosar a fost clarificat prin Adresa nr.

2253/2009, acesta fiind avut în vedere la pronunțarea sentinței.

Nu se poate considera

că excepția inadmisibilității poate fi invocată doar de pârât, întrucât o

asemenea reglementare interesează ordinea publică, putând fi invocată și de

instanță din oficiu.

Examinând însă

admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil care se află în

proprietatea statului, Curtea a constatat că aceasta a fost corect soluționată

de prima instanță.

Potrivit art. 15

alin. (2) din Constituție, legea civilă dispune numai pentru viitor, o

prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căruia legea

civilă nu are putere retroactivă.

Aceste texte consacră

un fapt unanim acceptat, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii

vechi, așa încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul; invers, legea veche

trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște

fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea acesteia

se instituie atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare

ale raporturilor juridice trecute.

Referitor la

imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este

de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr.

10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile

în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor

de preluare.

Anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacității

actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat

pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

Deși avantajos prin accesul

direct la justiție, dar rigid și conservator prin câmpul de aplicare, dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept

substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării

instanței.

Legea nouă suprimă

practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la

care se referă, cum se solicită a se constata în speță, și, fără a diminua

accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de

procedură speciale, le subordonează controlului judecătoresc.

Cum asemenea

reglementare interesează ordinea publică, rezultă că aceasta este de imediată

aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998, cum corect a reținut și instanța de fond, care prevede că bunurile

preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari,

dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Cu toate acestea, în

condițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită se poate

prevala de acțiunea legii vechi (Codul civil), dar numai în cazul acțiunilor în

curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. În acest caz numai

caracterul normei și voința legiuitorului fac posibilă supraviețuirea, prin

excepție, a legii vechi.

Ca atare, odată cu

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile

dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.

În acest sens s-a

reținut că, așa cum corect a apreciat și instanța de fond, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite la restituire trebuie să

urmeze procedura administrativă prevăzută de această lege specială de

reparație, notificând persoana juridică deținătoare a imobilului în vederea

restituirii lui în natură - art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Procedura

administrativă reglementată de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este însă

condiționată de deținerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice enumerate la art. 20 alin.

(1) și (2) din acest act normativ.

Potrivit acestor

dispoziții, imobilele - terenuri și construcții preluate în mod abuziv,

indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare Legii

nr. 10/2001 de una din persoanele juridice enumerate expres de legiuitor vor fi

restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz,

dispoziția motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Ca atare, cum în

speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14

februarie 2001, imobilul revendicat de apelanții-reclamanți mai era deținut de

una din persoanele juridice la care se referă art. 20 alin. (1) și, întrucât nu

fusese anterior înstrăinat, era necesar ca reclamanții să parcurgă procedura

prealabilă instituită de lege. Numai în absența îndeplinirii condițiilor

prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită nu mai putea

uza, conform art. 21 din aceeași lege, de procedura prealabilă a notificării

unității deținătoare, numai dacă o astfel de unitate nu mai avea în posesie

imobilul, datorită înstrăinării lui către chiriaș; de aceea, într-o asemenea

ipoteză fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia nu li se poate nega

dreptul acțiune în justiție pentru revendicarea imobilului preluat abuziv de

stat.

În cazul înstrăinării

imobilului de către stat până la data intrării în vigoare Legii nr. 10/2001,

persoana interesată de restituirea bunului ce intră în domeniul de reglementare

al acestei legi are deschisă, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească, la a cărei

soluționare se vor avea, desigur, în vedere dispozițiile de drept material din

legea specială de reparație (Legea nr. 10/2001); numai în cazul enunțat, care

nu este cel în speță, acțiunea în revendicare, promovată direct la instanță

împotriva chiriașului cumpărător, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

este admisibilă.

Sub acest aspect nu

poate fi reținută critica apelanților referitoare la stabilirea unui regim

discriminator în ceea ce privește acțiunea în revendicare promovată împotriva

statului sau împotriva terțului subdobânditor al imobilului, în ambele cazuri

fiind asigurat accesul în justiție, chiar dacă într-o procedură diferită în cele

două situații, dar în ambele cazuri soluționarea acțiunii se face având în

vedere și prevederile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001.

În același sens a

statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în

interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008 în sensul că "persoanele cărora

le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea revendicării în

materia dreptului comun, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.".

Că este așa rezultă

cu certitudine și din trimiterile făcute la decizia LIII din 4 iunie 2007

atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994 nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, stabilind că "prin dispozițiile sale,

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul

comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului

reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de

procedură cu caracter special".

Nu poate fi primită

nici critica apelantului referitoare la existența unui bun în sensul Convenției

și a încălcării principiilor statuate de Convenție.

Existența unui

"bun" în sensul celui dintâi paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, constă în recunoașterea de către instanțele naționale a

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul

petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca

"speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

Premisa evaluării de

legalitate este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul

reclamanților, la momentul înstrăinării locuinței către chiriași, chiar dacă

această înstrăinare a avut loc anterior confirmării în justiție, în mod

definitiv a dreptului de proprietate. Prin urmare, nu este necesar doar ca

fostul proprietar să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra

imobilului revendicat, ci și ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect

retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească prin care să se fi

recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și, implicit,

existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamantelor, ceea

ce nu este cazul în speță.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce statuează că

"persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil

păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită

după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor prezentei legi".

Nu se poate susține

că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare ar echivala cu

privarea reclamanților de accesul la justiție, întrucât nu se poate absolutiza

un asemenea punct de vedere.

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul la o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitor la drepturile și

obligațiile sale civile. Curtea Europeană a admis că acest drept nu este

absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun această

materie de o anumită marjă de apreciere. Totodată, a arătat că această problemă

trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau

impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură altereze dreptul la un

tribunal chiar în substanța sa.

La noi, legiuitorul a

adoptat un act normativ special, Legea nr. 10/2001, ce prevede o procedură

administrativă prealabilă, care nu conduce la privarea persoanelor de dreptul

la un tribunal, întrucât decizia sau dispoziția emisă în procedura prealabilă

poate fi atacată în instanță, iar refuzul soluționării notificării deschide

calea accesului la justiție.

Nu se poate susține,

de plano, că Legea nr. 10/2001 limitează accesul la justiție sau posibilitatea

obținerii imobilului în natură, în condițiile în care apelanții nu au uzat de calea

acestei legi, invocând în acest sens imposibilitatea restituirii în natură.

Ori, dacă Legea nr. 10/2001 oferă sau nu o cale liberă de acces la justiție sau

posibilitatea obținerii imobilului, trebuie examinată în concret, în raport de

fiecare caz în parte, situație ce presupune formularea notificării prevăzute de

lege.

Apelanții au înțeles

în mod greșit că există posibilitatea unei opțiuni, principiile CEDO, care ar

fi mai favorabile, și Legea nr. 10/2001, întrucât în toate cazurile,

principiile CEDO au prioritate, dar aceasta presupune îndeplinirea anumitor

cerințe, care în speță nu există, cum am arătat anterior.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții O.O. și O.F.M.

invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1310

din 26 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul

formulat, iar prin Decizia civilă nr. 4238 din 20 mai 2011 a aceleași curți a

fost admisă contestația în anulare a deciziei pronunțate în recurs,

constatându-se că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra a două dintre

motivele de recurs, respectiv art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Prin urmare,

menținându-și în totalitate argumentele aduse în susținerea soluției de respingere

a recursului sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., cuprinse în considerentele Deciziei civile nr. 1310 din 26

februarie 2010, Înalta Curte va analiza exclusiv criticile din recurs cu

privire la încălcarea art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Astfel, în motivarea

celor două motive de modificare, recurenții-reclamanți au arătat următoarele:

Instanța de apel și-a

fondat soluția pe o motivare străină de natura pricinii - motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 teza a III-a C. proc. civ.

În susținerea acestui

motiv de recurs, se subliniază faptul că o parte din considerentele pe care se

sprijină decizia recurată, nu numai că nu se aplică prezentei cauze, dar nici

nu au legătură cu obiectul acțiunii, cu situația de fapt și de drept a

imobilului revendicat.

În acest sens, deși

cererea de revendicare privește un imobil deținut în prezent de Municipiul

București în absența oricărui titlu, Curtea de Apel București și-a motivat

soluția ca și cum ar fi fost ipoteza unei locuințe înstrăinate de stat către

chiriași. A se vedea în acest sens ultimul paragraf al pag. 7 din hotărâre,

conform căruia "Premisa evaluării de legalitate este aceea a existenței

dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, la momentul înstrăinării

locuinței către chiriași, chiar dacă această înstrăinare a avut loc anterior

confirmării în justiție în mod definitiv a titlului de proprietate".

Curtea de apel și-a

fundamentat decizia și pe argumente de drept și de fapt privitoare la imobile

expropriate, care nu se aplică prezentei cauze, întrucât nu rezultă din nicio

probă că ar fi vorba de un teren expropriat. A se vedea în acest sens

criteriile "la decizia LIII din 4 iunie 2007, atunci când a decis, în

interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea 33/1994 nu se aplică

acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989".

Citarea trunchiată a

deciziei LIII/2007 a I.C.C.J. a condus instanța de apel la neluarea în

considerare chiar a unui argument favorabil admisibilității acțiunii în

revendicare în ipoteza cauzei, conținut chiar de această decizie. Astfel se

prevede că persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și

cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale,

să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare și

retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință

și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Printr-o astfel de

motivare străină de natura pricinii, devine evident că instanța apel nu a

analizat în niciun mod regimul juridic aplicabil imobilului revendicat, care

este liber, neafectat de construcții sau lucrări, deținut fără niciun fel de

titlu de intimatul-pârât. Dimpotrivă, trimiterea la această decizie a I.C.C.J.

ar fi trebuit să ducă instanța la o soluție contrară celei date, având în

vedere că reclamanții se încadrau în categoria persoanelor care nu au putut uza

de procedura Legii nr. 10/2001, fiindcă locuiesc pe un alt continent, fără

posibilitatea concretă de a afla de îndată că există un termen-limită pentru

depunerea unor cereri de restituire în baza unei legi speciale.

Recurenții consideră

că o astfel de motivare a deciziei din apel se datorează fie unei examinări

superficiale a cauzei, fie unei grave confuzii în care s-au aflat magistrații

apelului cu privire la natura imobilului revendicat și asupra

"titlului" preluării.

Menținerea deciziei

atacate - având o astfel de motivare - ar afecta în mod grav și iremediabil

dreptul la examinarea cauzei, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Au fost încălcate

dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. deoarece instanța de apel a respins

nemotivat cererile noastre de a se administra probele necesare - cu

interogatoriu, relații de la pârât sau chiar expertiză - care să lămurească

situația de fapt și de drept a terenului revendicat, situație care să clarifice

posibilitatea revendicării lui pe calea dreptului comun.

Obligația instanțelor

judecătorești de a examina cauza este un imperativ al dreptului de acces la un

tribunal, în lipsa căruia dreptul la un proces echitabil ar fi lipsit de

eficiență; tocmai de aceea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, s-a afirmat în repetate rânduri, obligația magistraților naționali de a

analiza în mod atent și judicios cererile formulate de pârâți și probele a

căror administrare se cere, raportându-le la circumstanțele concrete faptice și

juridice ale cauzei, numai astfel accesul la justiție fiind pe deplin realizat

(cauza van den Hurk c. Olandei).

Instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății pornind de la o premisă

eronată a regimului juridic al bunului revendicat - motiv de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Soluția pronunțată în

prezenta cauză a fost generată și de o greșită interpretare a actului juridic

dedus judecății, manifestată sub două aspecte:

Pe baza unei greșite

aprecieri a regimului juridic aplicabil imobilului indicat, Curtea de apel a

făcut o aplicare secvențială și trunchiată a Deciziei în interesul legii nr.

33/2008 pronunțată de I.C.C.J. În decizia recurată s-au reținut următoarele :

"persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea revendicării în materia dreptului comun, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.".

Or, dacă instanța de

apel ar fi interpretat corect actul juridic dedus judecății și l-ar fi raportat

corect la dispozițiile Deciziei nr. 33 a I.C.C.J., ar fi observat că el nu

privește o locuință înstrăinată chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995, ci

constă în revendicarea unui teren a cărui restituire nu afectează nici dreptul

de proprietate al unor terți - întrucât Municipiul București nu deține un titlu

asupra imobilului, fiind doar un posesor; nu încalcă nici principiul

securității circuitului civil, având în vedere că acel teren nu este afectat de

construcții sau lucrări, deci nu reprezintă un bun de interes public; revenirea

imobilului în posesia noastră nu este doar necesară, ci și posibilă."

Actele noi depuse în

apel (Adresa nr. 775617/16069 din 21 octombrie 2008 a PMB și Adresa nr. 260212

din 26 mai 2008 a DITL privind istoricul de rol fiscal) ignorate de aceeași

instanță, confirmă regimul juridic al bunului aflat în litigiu. Aceeași

situație rezultă și din Adresa nr. 831360/7284 din 17 mai 2009 eliberată de

intimatul-pârât la cererea expresă a recurenților, în cursul judecării cauzei

în apel - din care nu rezultă că ar exista un titlu al preluării de către stat.

Având în vedere

aceste două elemente, Curtea de Apel ar fi trebuit să aplice întocmai Decizia

I.C.C.J. nr. 33/2008, care recunoaște admisibilitatea revendicării de drept

comun în astfel de situații, respectiv "în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Curtea a statuat și că această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice".

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile încadrate în art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 304

pct. 7 C. proc. civ., modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru

motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Recurenții invocă o

motivare străină de natura pricinii în raport de referirile pe care instanța de

apel le-a făcut la existența unei construcții vândute în temeiul Legii nr.

112/1995 sau a unei construcții expropriate, aspecte pe care le apreciază ca

fiind străine de natura pricinii, în condițiile în care imobilul care face

obiectul prezentei cauze este un teren liber de construcții.

Înalta Curte observă

că pasajele din motivarea instanței de apel sunt reproduse trunchiat și

interpretate într-o manieră proprie, ruptă din contextul în care au fost

menționate.

Astfel, pasajele

respective nu se referă la situația juridică a imobilului în litigiu, ci

constituie argumente aduse de instanță în susținerea aplicării în cauză a

principiului specialia generalibus derogant, principiu în raport de care

instanța de apel a considerat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

ca lege specială în materia retrocedării imobilelor preluate de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și care nu au fost înstrăinate în

temeiul Legii nr. 112/1995, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun

este inadmisibilă, în temeiul art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

Argumentarea

instanței are în vedere exclusiv imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, aflate în prezent în posesia unităților

administrativ-teritoriale, astfel cum este cazul în speță, unde posesorul

parcelei, pe care s-a aflat vechiul amplasament al imobilului, este Consiliului

Popular Sector 1 București.

În justificarea

acestui aspect, instanța de apel a făcut referire la situația diferită a

imobilelor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, după cum au fost sau nu

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Pentru imobile care au fost

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a considerat că, deși această

ipoteză "nu este cea în speță, acțiunea în revendicare, promovată direct

la instanță împotriva chiriașului cumpărător, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, este admisibilă", după distincțiile menționate în Decizia nr.

33/2008, pronunțată în interesul legii.

Prin urmare, chiar

instanța de apel a menționat că situația imobilelor care au fost înstrăinate

chiriașilor-cumpărători, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu este cea din

prezenta cauză, însă argumentul a fost găsit necesar pentru a motiva

suplimentar de ce soluția de admisibilitate a acțiunii în revendicare a

imobilului în litigiu nu este fondată.

Înalta Curte

apreciază că această motivare este pertinentă și concludentă, deoarece este

menită a epuiza toate ipotezele în raport de care admisibilitatea acțiunii

trebuie analizată, astfel că nu poate fi interpretată ca un argument străin de

natura cauzei.

Aceeași este situația

și în ceea ce privește critica referitoare la motivarea străină de natura

pricinii, atunci când instanța de apel se referă la imobile expropriate, deși

imobilul în litigiu nu a trecut în proprietatea Statului Român prin

expropriere.

Verificând motivarea

instanței de apel, Înalta Curte constată că referirile la Decizia nr. LIII din

4 iunie 2007, având ca obiect imobile expropriate, s-au făcut ca urmare a

trimiterilor pe care chiar Decizia în interesul legii nr. 33/2008 le face la

această decizie, pentru a prelua considerentele anterioare ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție asupra interpretării principiului specialia generalibus

derogant, în sensul că "prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,

subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special".

În consecință, aceste

argumente nu sunt străine de natura pricinii, ci dovedesc atât cunoașterea de

către instanță a situației de fapt din dosar, dar și preocuparea de a da o

motivare cât mai convingătoare, prin abordarea exhaustivă a raționamentului pe

care Înalta Curte de Casație și Justiție l-a avut în vedere asupra

problematicii admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun după

adoptarea Legii nr. 10/2001, ca lege specială, în raport de situația juridică a

imobilului care a fost pe deplin stabilită, în limita condițiilor cerute pentru

a putea fi aplicat art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, nu este

fondată critica privind nemotivarea măsurii de respingere a cererii de probe.

Instanța de apel a

încuviințat proba cu înscrisuri, pentru verificarea situației juridice a

imobilului, fiind depusă la dosar Adresa nr. 831360/7284 din 27 mai 2009 a

Primăriei municipiului București, din care rezultă că imobilul în litigiu se

află în prezent în posesia Primăriei Sectorului 1 București, nefiind înstrăinat

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Celelalte probe

solicitate au fost respinse prin încheierile din 13.05.2009 și 24.06.2009 cu

motivarea că nu sunt utile, deoarece instanța de fond s-a pronunțat exclusiv

asupra inadmisibilității acțiunii în raport de Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții,

nu se poate aprecia că respingerea probelor s-a realizat nemotivat, instanța de

apel respingând numai acele probe care priveau aspectele de fond ale cauzei, în

considerarea faptului că fondul cauzei nu fusese antamat de către prima

instanță de fond, astfel încât în apel nu puteau să se analizeze pentru prima

dată aspecte de fond, deci nici să se administreze probe pe acest aspect.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că recurenții au beneficiat pe deplin de acces la justiție,

instanța de apel analizând în mod atent și judicios cererile formulate de

pârâți și încuviințând numai probele care ar fi putut duce la o soluționare

corectă a cauzei, cunoscut fiind că este atributul instanței de a cenzura

probele solicitate sau a dispune din oficiu probele pe care le consideră

concludente și pertinente, în temeiul art. 167 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând critica

referitoare la incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs se referă la interpretarea

greșită de către instanță a actului juridic dedus judecății, la schimbarea

naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În speța de față,

instanța este învestită cu o acțiune în revedicare de esența căreia este

compararea de titluri, a căror valabilitate nu va fi analizată, urmând ca

instanța să acorde preferință unuia dintre titlurile exhibate de părți. Prin

urmare, instanța nu poate realiza o interpretare a conținutului actelor

juridice deduse judecății, ci trebuie să aplice criteriile de preferabilitate

ale titlurilor de proprietate, astfel încât art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu

este incident în cauză.

Nici critica privind

interpretarea greșită a actului juridic dedusă dintr-o eronată stabilire a

regimului juridic al bunului revendicat nu se circumscrie acestui motiv de

recurs, căci situația juridică a imobilului nu echivalează unui act juridic, în

accepțiunea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv aceea de convenție legal

făcută care are putere de lege între părțile contractante, conform art. 969 C.

civ., și care urmează a fi interpretată în raport de prevederile art. 981 și

970 alin. (2) C. civ.

De altfel, din

dezvoltarea acestui motiv de recurs se deduce că recurenții sunt nemulțumiți de

modul în care instanța de apel a interpretat Decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, față de

probele administrate în cauză și de celelalte aspecte reținute de instanța

supremă în cuprinsul acesteia. Această nemulțumire a recurenților privește

problemele de drept dezlegate de instanța de apel în raport de acea decizie,

constituind aspecte de nelegalitate, iar nu o interpretare a actului juridic

dedus judecății.

Recurenții fac

confuzie, și de această dată, între actul juridic dedus judecății și decizia

pronunțată în recurs în interesul legii, care nu poate face obiectul judecății,

căci reprezintă o hotărâre judecătorească prin care se dezleagă, în mod

obligatoriu pentru instanțe, anumite probleme de drept, fiind menită să susțină

argumentarea soluției pronunțate de instanță.

Deoarece instanța de

apel nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, limitându-și verificarea asupra

stării de fapt și de drept invocate de reclamanți numai cu privire la

admisibilitatea acțiunii, criticile pe care le invocă recurenții, în temeiul

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., constituie veritabile aspecte de nelegalitate,

vizând dezlegarea dată problemei de drept a admisibilității acțiunii în

revendicare de drept comun după apariția Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost

abordată în Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Prin urmare, aceste

critici se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pe care instanța de recurs l-a analizat pe larg, anterior admiterii

contestației în anulare.

Față de cele

precizate anterior, Înalta Curte consideră că nu sunt incidente în cauză

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., astfel cum

nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu și-a găsit aplicarea.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții O.O. și O.F.M. împotriva Deciziei nr. 404 A

din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 7 octombrie 2011.