ÎCCJ, decizie (scj.ro #120636)

Acțiune în revendicare promovată înainte de apariția Legii nr. 10/2001. Principiul neretroactivității legii noi.  Nelegalitatea analizării valabilității titlului cumpărătorilor prin prisma dispozițiilor art. 45 alin. (2) din legea specială de reparație. Calitatea de avânzi-cauză a dobânditorilor imobilului. Opozabilitatea efectelor hotărârii prin care se constatase nulitatea titlului statului.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Acțiune în revendicare.

Index alfabetic :

acțiune în revendicare

contract de vânzare-cumpărare

nulitate

principiul disponibilității

avânzi-cauză

C.civ. din 1864, art. 480,  art. 966 - 968, art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2)

C.proc.civ. din 1865, art. 304, pct. 7, pct. 9

Legea nr. 10/2001, art. 45

O asemenea aplicare a legii noi, pentru a paraliza un demers judiciar inițiat anterior intrării sale în vigoare înseamnă și o încălcare a principiului neretroactivității legii noi și a principiului tempus regit actum, câtă vreme analiza raportului juridic ce legase deja părțile pe plan procesual s-a făcut din perspectiva unor elemente noi, aduse în dezbaterea judiciară prin dispozițiile art. 45 alin.(2) din Legea nr.10/2001 (inexistente la data

introducerii acțiunii).

Astfel, anterior reglementării date prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce putea salva actul juridic de la nulitate era principiul error communis facit ius sau al validității aparenței în drept, iar nu simpla buna-credință, aspect ce presupunea efectuarea altor verificări decât simpla atitudine subiectivă a părților la momentul încheierii actului - respectiv, existența unei erori comune și invincibile în legătură cu calitatea de proprietar a înstrăinătorului iar nu simpla convingere eronată că transmițătorul este proprietar al imobilului.

Prin urmare, cum pârâții sunt succesori cu titlu particular ai statului (de la care, prin contracte de vânzare-cumpărare au dobândit apartamentele revendicate) și cum autorul lor a fost parte într-un litigiu anterior în care s-a dezbătut valabilitatea titlului său asupra imobilului, în mod eronat, instanța a reținut că opozabilitatea hotărârii anterioare față de pârâți este cea specifică terților, fapt ce le-ar permite să facă dovada contrară celor stabilite cu autoritate de lucru judecat în legătură cu deținerea imobilului fără titlu de către stat, făcând astfel o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1200 pct.4 și art. 1202 alin.(2) C.civ.

Secția I civilă, decizia nr. 875 din 25 martie 2015

Prin cererea înregistrată la data de 13 ianuarie 2000 pe rolul Tribunalul București, reclamanta V.I.R. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, R.I., A.C., B.O., A.O., D.A., C.E., C.A., M.G., F.V.V., D.C.A. și D.Ș. și a solicitat să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 547,54 mp și construcție ridicată pe acesta, formată din subsol, parter, patru etaje și anexe.

A mai solicitat reclamanta  să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice cu vânzătoarea Primăria Municipiului București.

În motivarea cererii, s-a arătat că în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx67 din 24 iunie 1937 și transcris la Tribunalul Ilfov, numita J.L.Z. a cumpărat două parcele de teren situate în str. B.M. nr. x6-x8, având o suprafață totală de 547,54 mp, pe acest teren soții Z. edificând o construcție formată din subsol, parter, patru etaje și anexe, construcție ce a fost terminată în anul 1939. Numita J.L.Z. era casnică, iar soțul acesteia, Z.A., era arhitect, astfel încât trecerea imobilului în proprietatea statului în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, această măsură contravenind prevederilor înscrise în Constituția din anul 1948.

Prin sentința civilă nr. 768 din 05 iunie 2006, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului B.O., acesta fiind decedat la data introducerii acțiunii; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.D.A. și a respins acțiunea față de acesta, formulată de reclamantă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă

;

a luat act că reclamanta a renunțat la judecată în ceea ce-i privește pe pârâții B.C. și A.T.P.; a respins acțiunea formulată de reclamanta V.I.R., în prezent decedată, acțiunea fiind continuată de moștenitoarea sa F.S.J., împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București, R.I., C.E., C.A., C.M.O., F.V.V., D.Ș., A.C., S.M.C. și D.A., ca neîntemeiată.

În ce privește fondul cauzei, instanța a  înlăturat susținerile reclamantei potrivit cărora imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului fără titlu întrucât, față de înscrisurile depuse, s-a constatat că preluarea imobilului prin naționalizare s-a realizat cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950. A apreciat tribunalul că art. II din Decretul nr. 92/1950, enumerând strict și limitativ categoriile de persoane exceptate de la naționalizare, nu s-a referit și la persoanele casnice cum era proprietara imobilului – J.L.Z.

Pe de altă parte, era lipsită de relevanță profesia de arhitect a numitului Z.A., deoarece  în acea perioadă nu se aplica principiul comunității de bunuri instituit prin intermediul Codului familiei, intrat în vigoare în anul 1954, ci regimul separației de patrimonii, în actul de vânzare-cumpărare a celor două parcele figurând drept cumpărătoare Z.J.L., iar construcția a fost edificată pe teren pe baza veniturilor de care dispunea aceasta conform dovezilor existente la dosar.

Ca atare, tribunalul a constatat ca măsura a naționalizării s-a efectuat în concordanță cu prevederile Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de stat cu titlu și putând fi deci înstrăinat către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

Referitor la contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a solicitat a se constata, s-a observat că acestea au fost încheiate în intervalul 1996 - 1998, deci anterior promovării acțiunii în revendicare de către reclamantă și fără a se face dovada existenței unei notificări prealabile adresate chiriașilor din partea pretinsei proprietare, în sensul de a nu se proceda la achiziționarea apartamentelor respective.

Prin decizia civilă nr. 611/A din 14 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis acțiunea și au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul (mai puțin apartamentul nr. 9, etaj 2).

S

-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între intimații persoane fizice, în calitate de cumpărători și intimata-pârâtă Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 10969/2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului și recursului, s-a admis prima cerere formulată de reclamanta F.S.J. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, T.G. și T.I.R.; s-a admis în parte a doua cerere formulată de aceeași reclamantă în contradictoriu cu aceiași pârâți și s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 2399/2000 încheiat între Primăria Municipiului București în calitate de vânzător prin Direcția Generală a Administrației Fondului Imobiliar și pârâții T.G. și T.I.R.; s-a dispus obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în București, et. 2, ap. 9, împreună cu cota indiviză de 58,46 mp. teren și cota indiviză de 15,59% din părțile de folosință comună ale imobilului; s-a respins capătul al treilea al celei de-a doua cereri privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare ca prescris; s-au respins capetele al doilea și al treilea ale celei de-a doua cereri cu privire la repunerea părților în situația anterioară ca rămase fără interes.

Chiar dacă nu a putut reține autoritatea de lucru judecat, neexistând identitate de părți între acțiunea pentru care s-a pronunțat sentința civilă menționată mai sus și acțiunea de față, tribunalul a constatat că dispozitivul acesteia se referă la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, în totalitatea sa și totodată, recunoaște calitatea de proprietar prin moștenire asupra unuia dintre apartamentele și cota indiviză de teren aflat în imobilul în litigiu.

Față de această situație raportată la speța de față, s-a concluzionat că reclamanta are calitate procesuală activă.

Totodată, Curtea a admis acțiunea și a obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu și, pe cale de consecință, a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale acestora încheiate cu Primăria Municipiului București reprezentată în cauză de Consiliul General al Municipiului București.

Potrivit deciziei nr. 6793 din 7 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, față de nemotivarea hotărârii care a făcut imposibilă exercitarea controlului judiciar.

La reluarea judecății a fost pronunțată decizia nr. 396 din 24 iunie 2010 a Curții de apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost admis apelul declarat de reclamantă  împotriva sentinței civile nr. 768/2006 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, a fost schimbată în parte sentința, în sensul  admiterii în parte a acțiunii precizate. Au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei apartamentele pe care le ocupă, obiect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia.

A fost respinsă cererea de revendicare a construcției neînstrăinate de pârâtul Municipiul București, ca rămasă fără obiect.

A fost obligat pârâtul Municipiul București să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 274,78 mp., certificată conform Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 8871 din 17 octombrie 2007. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă nr. 5748 din 26 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamantă și de pârâții D.A., C.E., C.A., C.M.O., F.V.V., D.Ș., A.C., S.M.C., C.G.M.B. și Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 396/A/2010, precum și recursul declarat de pârâta A.C., împotriva încheierii de ședință din 16 iunie 2011 ale Curții de Apel București, a casat decizia recurată și încheierea menționată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

S-a constatat că motivul de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. (

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii

)  invocat de toate părțile din litigiu, este întemeiat, în condițiile în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele de respingere a cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, raportat la cauzele de nulitate invocate în cauză. De asemenea,  nu s-a analizat  respectarea sau nerespectarea, de către părțile contractante, a dispozițiilor art. 1 și 9 ale Legii nr. 112/1995.

Totodată, s-a reținut că pârâții înșiși au solicitat o dezlegare distinctă a capătului de cerere având ca obiect acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, invocând, de asemenea, și tezele ce țin de existența unor considerente contradictorii, ambigue în soluționarea acțiunii în revendicare, precum și inexistența unor motive de respingere a excepțiilor lipsei de interes și inadmisibilității cererii deduse judecății.

A reținut instanța de recurs că este evidentă, în cauză, existența unor considerente contradictorii în conținutul hotărârii de apel, câtă vreme, deși se menționează că acțiunea este admisă numai cu privire la construcțiile și suprafețele de teren neînstrăinate legal de către stat, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți sunt menținute în cauză, totuși, se dispune obligarea cumpărătorilor de a lăsa reclamantei, în deplină proprietate și pașnică posesie, apartamentele ce formează obiectul  actelor de înstrăinare.

Soluționând apelul după casare și trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea de Apel București,  Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a pronunțat decizia nr. 540/A din 05 decembrie 2014, prin care a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, lipsei de interes, autorității de lucru judecat și inadmisibilității acțiunii. A respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că potrivit îndrumărilor date în condițiile art.315 C.proc.civ., a fost stabilită obligația pentru instanța de trimitere să verifice dacă au fost respectate prevederile art.1 și 9 din Legea nr.112/1995, dacă acțiunea în revendicare este admisibilă după apariția unei legi speciale de reparație, să soluționeze excepția lipsei calității  procesuale active a reclamantei și  să aibă în vedere criticile de nelegalitate și netemeinicie invocate de părți prin motivele de recurs.

Cu privire la  calitatea procesuală activă a reclamantei, s-a constatat că această chestiune a fost soluționată la 27 martie 2006, de către Tribunalul București, Secția a III-a civilă, iar împotriva respectivei încheieri nu a fost exercitată calea de atac a apelului, astfel că aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, în condițiile art.1201 C.civ. coroborat cu  art. 166 C.proc.civ.

Prin încheierea menționată, instanța a reținut că potrivit înscrisurilor depuse la dosar reclamanta a făcut dovada calității de proprietar a autoarei sale, Z.J.L., asupra imobilului în litigiu, compus din construcție și teren, fiind dovedită și calitatea de moștenitoare a reclamantei F.S.J., pe calea transmiterilor și retransmiterilor succesorale, realizate prin certificate de moștenitor ce nu au fost desființate prin intermediul unor hotărâri judecătorești.

Prin aceeași încheiere, tribunalul a apreciat nefondate susținerile pârâtei S.M.C. privind lipsa calității de moștenitor a mamei reclamantei, R.V.I., deduse din eliberarea certificatului de moștenitor din 17 octombrie 1997 la 15 ani de la decesul autoarei sale, apreciindu-se că a intervenit acceptarea tacită a succesiunii ca urmare a preluării unor bunuri mobile ale defunctei conform art. 689 C.civ.

Totodată, tribunalul a reținut că acceptarea succesiunii produce efecte retroactive în ceea ce privește dobândirea calității de moștenitor, astfel că se poate elibera oricând certificatul de moștenitor de către biroul notarial.

Nefiind exercitată calea de atac a apelului față de modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi reiterată și cenzurată.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul General și a C.G.M.B. a fost respinsă ca nefondată, în cauză fiind aplicabile prevederile art.12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, conform cărora în litigiile privitoare la dreptul de proprietate titularul dreptului de administrare are obligația de a arăta titularul dreptului de proprietate și ale art.12 alin. (50 potrivit cărora în litigiile privitoare la dreptul de proprietate unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de C.G.M.B. sau de consiliile locale care pot da mandat scris președintelui consiliului sau primarului.

De asemenea, potrivit art. 21 din Legea nr.215/2001 unitățile administrativ teritoriale sunt persoane juridice ce au capacitate juridică și patrimoniu propriu, fiind reprezentate în justiție de primar sau de președintele consiliului județean, care, la rândul lor, pot împuternici o persoană cu studii juridice sau un avocat.

În aplicarea prevederilor art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 și ale art.21 din Legea nr. 215/2001, calitate procesuală pasivă în cauză au Municipiul București prin Primarul General și C.G.M.B., astfel că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă ca nefondată.

Tot astfel

,

excepția lipsei de interes a fost respinsă ca nefondată, fiind evident că reclamanta are un interes direct, personal și material în promovarea cererii, urmărind intrarea în posesia imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare și constatarea nulității contractelor încheiate de pârâți.

În ce privește excepția autorității de lucru judecat, aceasta a fost respinsă ca nefondată, deoarece sentința civilă nr. 10969/2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, invocată de apelantă, nu a privit aceleași părți, în cauză fiind pârâți T.G. și T.I.R., obiectul dosarului privind revendicarea apartamentului nr. 9 din imobil.

Ca atare, s-a constatat că nu sunt întrunite cerințele art.1201 - 1202 C.civ., care presupun identitate de obiect, de cauză și de persoane, niciunul dintre pârâții prezentei cauze nefiind părți în litigiul invocat de apelantă.

În schimb, sentința de care se prevalează apelanta are valoarea probatorie a unei prezumții relative supuse dovezii contrare, pârâții din prezenta cauză administrând dovezi contrare.

Astfel, s-a reținut că nu poate fi confundat efectul pozitiv al puterii lucrului judecat ce derivă din relativitatea efectelor hotărârii judecătorești între părțile în litigiu cu opozabilitatea față de terți – pârâții din prezenta cauză – a hotărârii judecătorești invocate.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, aceasta a fost respinsă ca nefondată, față de împrejurarea că acțiunea în revendicare a fost formulată la 13 ianuarie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 C.civ.

În acest context, s-a reținut că în speță sunt aplicabile prevederile art.46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prevederile legii speciale sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecata cauzei sau solicitând suspendarea cauzei. Nici apelanta și nici autoarea sa nu au optat, conform normei arătate, pentru aplicabilitatea legii noi, au continuat acțiunea având ca obiect revendicarea și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu au solicitat suspendarea cauzei pentru a solicita aplicarea legii speciale.

S-a reținut totodată, că nu-și găsesc aplicare nici dezlegările deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, față de momentul promovării acțiunii.

Asupra fondului pricinii, Curtea a constatat că prima instanță a analizat corect modalitatea de preluare a imobilului, concluzionând că naționalizarea a fost efectuată în concordanță cu prevederile Decretului nr.92/1950, astfel că imobilul a fost preluat cu titlu de Statul Român și înstrăinat către chiriași în condițiile Legii nr.112/1995.

Cu privire la revendicarea imobilelor în litigiu – apartamente, instanța de apel a constatat că cererea introductivă presupune compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, dându-se eficiență celui mai caracterizat. S-a avut în vedere principiul securității raporturilor juridice, așa cum este reflectat în jurisprudența CEDO pentru a determina care dintre cele două părți beneficiază de un „bun” în sensul Convenției.

Pe acest aspect, s-a reținut că instanța europeană  a  statuat că un reclamant nu poate invoca încălcarea prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care invocă un „bun” în sensul acestor prevederi. Reclamanta avea obligația să facă dovada că are un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului sau că pretinde o „speranță legitimă” de a-l vedea concretizat. În sens contrar, nu vor fi considerate „bunuri” speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (

Malhous c. Republicii Cehe

, 13 decembrie 2000,

Kopechy c. Slovaciei

, paragraful 35, 2004).

În plus, s-a avut în vedere raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza

Raicu c. României

în care s-a stabilit că persoanele ce și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor civile.

În ce privește incidența legii speciale în cauză, s-a reținut că pârâții au invocat aplicabilitatea Legii nr.10/2001, respectiv a art. 45 alin. (2) coroborat cu art.18 lit. c) din lege.

Pe acest aspect, s-a constatat că acțiunea în revendicare a fost promovată la 13 ianuarie 2000, dar instanța este obligată să facă aplicarea Legii nr.10/2001, așa cum a fost invocată de pârâți prin apărările invocate în cauză.

Astfel, din probele administrate a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea numitei J.L.Z., fiind dobândit de aceasta prin actul de vânzare-cumpărare și trecut ulterior în proprietatea statului, prin naționalizare, în baza Decretului nr.92/1950.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect pârâții, prin apărările lor, au apreciat că sunt incidente, în speță, dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480 - 481 C.civ., invocate de reclamantă în acțiune.

În acest sens, Curtea europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Intimații-pârâți au invocat aplicabilitatea prevederilor art.45 alin.(2) din Legea nr.10/2001 („actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, nu sunt lovite de nulitate absolută, dacă actul a fost încheiat cu bună-credință”), iar instanța de apel a constatat că toate contractele de vânzare-cumpărare, a căror nulitate s-a invocat, au fost încheiate în intervalul 1996 –1998, deci anterior promovării acțiunii în revendicare și fără a se face dovada depunerii unei notificări în temeiul legilor speciale de reparație.

Astfel fiind, contractele au fost analizate din perspectiva respectării prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actelor juridice de înstrăinare, raportat la data intrării în vigoare a H.G. nr. 20/1996, respectiv H.G. nr. 11/1997, constatându-se că la data încheierii lor au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora „chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului”.

S-a reținut că apartamentele în litigiu au fost vândute pârâților care le dețineau în calitate de chiriași, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din lege și în condițiile în care, la momentul înstrăinării bunului, statul deținea imobilul ca proprietar, nefiind formulată o cerere în revendicare sau nefiind solicitate despăgubiri în condițiile legilor de reparație. De asemenea, au fost respectate dispozițiile H.G. nr 20/1996 și ale H.G. nr. 11/1997, care menționau preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950, ca fiind o preluare cu titlu.

S-a constatat totodată, că pârâții au invocat buna-credință la încheierea contractelor, făcând dovada că au efectuat demersuri anterior încheierii acestora, în sensul de a afla dacă există cereri pentru restituirea imobilului sau litigii privitoare la imobil, cererile lor purtând rezoluția departamentelor de specialitate, astfel că au opus reclamantei titluri de proprietate valabil încheiate.

Titlurile pârâților s-au consolidat conform art. 45 alin. (2) coroborat cu art. 18 lit. c) din Legea nr.10/2001 și, în plus, în cadrul acțiunii în revendicare, acțiune reală petitorie, pârâții opun reclamantei posesia de bună-credință.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta F.S.J., care a formulat critici sub următoarele aspecte:

Decizia este nemotivată și se bazează în același timp, pe considerente contradictorii, străine de natura pricinii (art.304 pct.7 C.pr.civ.).

Astfel, deși pricina a fost trimisă spre rejudecare, ceea ce presupune analizarea criticilor deduse judecății prin  intermediul motivelor de apel, instanța nu este preocupată de acest aspect, neredând criticile formulate și neprocedând la cercetarea acestora, limitându-se la a prelua și prezenta întocmai motivarea tribunalului.

S-a arătat că, potrivit motivelor de apel, a fost criticată sentința primei instanțe sub aspectul încălcării art. 6 alin. (1) din Legea nr.213/1998, ceea ce implica analiza cumulativă a concordanței Decretului nr.92/1950 cu Constituția din 1948, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la momentul preluării, respectiv art.480 - 481 C.civ.

Or, instanța de apel nu a cercetat critica formulată, limitându-se la a constata că „instanța de fond a analizat corect modalitatea de preluare, concluzionând că naționalizarea a fost în concordanță cu Decretul nr. 92/1950, imobilul fiind preluat cu titlu de Statul Român”.

De asemenea, decizia conține considerente contradictorii întrucât, pe de  o parte, respinge corect excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată în condițiile dreptului comun la data de 13 ianuarie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, reținând inaplicabilitatea acestui act normativ și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți, iar pe de altă parte, răspunzând apărărilor  pe fondul cauzei formulate de părți, le găsește întemeiate cu trimitere la dispozițiile Legii nr.10/2001, cărora le recunoaște o aplicare prioritară raportat la dreptul comun invocat de reclamantă, respectiv la dispozițiile art.480 C.civ.

Totodată, deși reține greșit că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, în mod contradictoriu instanța a aplicat art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001, care vizează actele de înstrăinare ale imobilelor preluate fără titlu valabil, aparența de drept,  buna-credință.

Lipsa unei analize efective a criticilor formulate în apel, dublată de contradicțiile și lipsa de coerență a motivării constituie o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art.6 din Convenția europeană.

Decizia este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct. 9 C.pr.civ).

Aceasta, întrucât instanța de apel a reținut în mod eronat aplicabilitatea Legii nr.10/2001 și a principiului specialia generalibus derogant în acțiunea în revendicare și în constatarea nulității contractelor de vânzare, formulată în condițiile dreptului comun, anterior intrării în vigoare a legii speciale.

Aplicarea Legii nr.10/2001, reținută pe baza unei motivări contradictorii, constituie totodată o încălcare a principiului disponibilității, a principiului neretroactivității și a principiului „

tempus regit actum

”.

În speță, aplicarea imediată a legii noi se putea face doar în condițiile art.47 (actualmente art.46) din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă opțiunea persoanei îndreptățite fie de a continua procedura judiciară, fie ca, renunțând la judecată, să solicite rezolvarea pretențiilor sale în cadrul normativ nou creat. Or, reclamanta nu a optat pentru această din urmă soluție, iar notificarea pe care a transmis-o conform Legii nr.10/2001 privind întreg imobilul – și în baza căreia s-a emis dispoziția primarului general referitoare la restituirea părții de imobil neînstrăinate de către stat – a constituit doar un act de conservare a dreptului subiectiv la acordarea de măsuri reparatorii, atât timp cât litigiul promovat potrivit dreptului comun era în faza de judecată și având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr.10/2001, potrivit cărora nedepunerea notificării în termen atrăgea pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În aceste condiții, acțiunea în revendicare reprezintă singurul mijloc juridic de realizare a dreptului de proprietate încălcat, iar reclamanta nu avea niciun interes să renunțe la procedura dreptului comun.

De asemenea, dispozițiile art.6 alin. (2) teza a II-a din Legea nr.213/1998 (potrivit cărora bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație) nu sunt incidente în speță deoarece la data introducerii acțiunii nu exista o lege specială de reparație, care ar fi trebuit aplicată cu prioritate față de dreptul comun.

În cauză, nu erau aplicabile nici dezlegările date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece acestea privesc situația acțiunilor în revendicare  introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu a acțiunilor formulate anterior, sub regimul dreptului comun.

Este lipsită de orice fundament juridic afirmația instanței de apel în sensul că „este obligată să aplice Legea nr.10/2001, astfel cum a fost  invocată de către pârâți”, câtă vreme opțiunea cadrului procesual, așa cum rezultă din dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001 este recunoscută în favoarea reclamantului, iar nu a pârâților.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art.6 alin.(1) din Legea nr.213/1998, refuzând să judece problema prealabilă a verificării valabilității titlului statului în raport de acest text de lege, rezumându-se, la fel ca prima instanță a fondului, să  constate existența titlului de preluare, respectiv Decretul nr. 92/1950 și făcând în continuare, aplicarea greșită a H.G. nr. 20/1996 și a H.G. nr. 11/1997 prin confundarea sintagmei „cu titlu” cu cea „cu titlu valabil” și încălcarea principiului disponibilității.

Astfel, spre deosebire de reglementările din cele două hotărâri de Guvern care presupuneau verificarea existenței unui temei  legal de preluare, respectiv existența identității dintre persoana menționată ca proprietar și adevăratul proprietar, aplicarea dispozițiilor art.6 din Legea nr. 213/1998 însemna verificări asupra valabilității titlului statului date de neconformitatea legii de preluare cu Constituția și tratatele internaționale.

În speță, instanța de apel nu a făcut o asemenea analiză, ci doar a preluat motivarea primei instanțe și apărările nefondate ale intimaților-pârâți în legătură cu aplicarea H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C.civ., prin aprecierea inexistenței prezumției irevocabile de adevăr a sentinței civile nr. 10969/2005 a Judecătoriei sector 1, care în temeiul efectului pozitiv dispensa de o nouă judecată, impunându-se cu caracter prejudicial în problema constatării nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Instanța greșește întrucât, pe de o parte, reține că s-a invocat excepția autorității lucrului judecat iar pe de altă parte, ignoră împrejurarea că raportul juridic privind constatarea nevalabilității titlului statului s-a judecat în contradictoriu cu Municipiul București, titularul pretinsului drept de proprietate înstrăinat chiriașilor și reclamanta F., privind totodată, întreg imobilul iar nu un singur apartament.

Prin efectul autorității de lucru judecat soluția chestiunii litigioase dintr-un alt proces se impune în al doilea proces, cu valoarea prejudicială dezlegată anterior, iar pârâții din prezenta cauză nu au administrat probe contrare, așa încât instanța trebuia să constate preluarea fără titlu valabil a imobilului, stabilită deja anterior.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 480 - 481 C.civ., atunci când a reținut inexistența dreptului de proprietate încălcat, deși statuarea existentă deja în legătură cu nevalabilitatea titlului statului are drept consecință constatarea că autoarea Z.J.L. și-a păstrat calitatea de proprietar avută la data preluării abuzive, transmisă succesoral către reclamantă.

În cauză, nu este incidentă hotărârea din cauza pilot

Maria Atanasiu

deoarece analiza noțiunii de bun efectuată de aceasta are ca premisă revendicarea formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, în contextul aplicabilității legii speciale, în timp ce acțiunea în revendicare de față, fiind promovată în condițiile dreptului comun, instanța trebuia să o soluționeze prin compararea titlurilor exhibate de părți și a regulilor tradiționale consacrate în literatura și practica judiciară.

În acest context, nu pot avea prioritate invocarea bunei-credințe, ca regulă de comparare sau

de dobândire a proprietății și principiul securității raporturilor juridice, singura posibilitate de apărare

a pârâților constând în invocarea uzucapiunii, inaplicabile în speță.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C.pr.civ. referitoare la caracterul obligatoriu al problemei de drept dezlegate vizând necesitatea analizării concrete a cauzelor de nulitate invocate pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995.

Astfel, anterior analizei cauzelor de nulitate, instanța aplică eronat art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001, deși legea specială nu era incidentă, iar ceea ce trebuia verificat era fraudarea legii (

fraus omnia corrumpit

) din perspectiva nesocotirii dispozițiilor imperative ale art. 1, 9 din Legea nr. 112/1995.

De aceea, a fost primită în mod  eronat apărarea pârâților fundamentată pe art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reținându-se buna-credință a subdobânditorilor ca excepție de la principiul

resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis

.

În speță, nu sunt îndeplinite  nici condițiile de aplicare a principiului

error communis facit ius

, care presupune dovedirea erorii publice la nivelul comunității privind calitatea statului de proprietar, în contextul în care erau notorii controversele și dezbaterile la nivelul întregii societăți în legătură cu preluarea abuzivă a proprietății, prin naționalizare, de către stat.

În realitate, intimații-pârâți au acceptat o vânzare speculativă a bunului altuia, ceea ce face ca actele juridice încheiate să aibă o cauză ilicită, imorală, motiv de nulitate absolută.

Intimații-pârâți au depus întâmpinări, susținând caracterul nefondat al criticilor și arătând, în esență, că decizia din apel nu se bazează pe o contrarietate a considerentelor întrucât respingerea incidenței Legii nr. 10/2001 a avut în vedere un aspect de ordin procedural legat de admisibilitatea acțiunii, în timp ce recunoașterea aplicabilității acesteia a vizat aspecte de fond și de drept material în soluționarea pricinii.

De asemenea, s-a susținut că nu au rămas neanalizate motive de apel că, de altfel, recurenta nu indică ce critici din cele deduse judecății nu ar fi primit dezlegare din partea instanței de apel. În privința rezolvării date fondului acțiunii în revendicare, aceasta este legală, întrucât instanța a făcut o corectă aplicare a principiului securității  raporturilor juridice, așa cum este reflectat în jurisprudența CEDO, pentru a determina care dintre părți beneficiază de un bun în sensul Convenției europene. Tot astfel, s-a realizat o corectă analiză a valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea H.G. nr. 20/1996 și respectiv, H.G. nr. 11/1997.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate caracterul fondat al recursului în limita și potrivit următoarelor considerente:

Astfel cum în mod corect arată recurenta-reclamantă, decizia din apel se fundamentează pe considerente contradictorii atunci când

pe de o parte

, stabilește că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă, fiind promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., iar

pe de

altă parte

, dând dezlegare raportului juridic dedus judecății, statuează că acțiunea în revendicare este paralizată prin invocarea de către pârâți a dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, a căror incidență o recunoaște în cauză, reținând în mod expres că „instanța este obligată să facă aplicarea Legii nr. 10/2001, așa cum a fost invocată de către pârâți prin apărările formulate în cauză”.

Această statuare a instanței în legătură cu obligativitatea aplicării Legii nr. 10/2001, sub motiv că ea a fost invocată de către intimații-pârâți în apărare vine să nege considerentele anterioare conform cărora incidența Legii nr. 10/2001 în speță însemna, din perspectiva art. 46 alin. (1), ca „persoana îndreptățită să aleagă calea acestei legi, renunțând la judecata acțiunii în revendicare sau solicitând suspendarea acesteia”.

Or, s-a reținut că nici reclamanta și nici autoarea acesteia nu au optat pentru aplicarea legii noi, ci pentru continuarea judecății acțiunii în revendicare și constatarea nulității contractelor de vânzare.

Astfel fiind, stabilind ca o aplicație a principiului disponibilității, că reclamanta este cea îndreptățită să indice temeiul juridic și să opteze sau nu pentru aplicarea legii speciale, în mod contradictoriu și fără să argumenteze pentru care anume considerente, instanța de apel face aplicarea unei norme din conținutul aceleiași legi speciale atunci când analizează apărarea pârâților, constatând totodată „că este obligată” să facă aplicarea respectivului text și că acesta, prin reglementarea conținută, este apt să paralizeze acțiunea în revendicare.

Împrejurarea că instanța de judecată nu trebuie să ignore apărările pe care și le fac părțile în cadrul procesului și că trebuie să dea răspuns motivat acestora, nu înseamnă implicit și recunoașterea caracterului lor fondat.

Altfel spus, faptul că pârâții au invocat în apărare prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și buna-credință de care ar fi dat dovadă la încheierea contractelor de vânzare, nu reprezenta un argument suficient pentru a se trece la analiza fondului acestei apărări, după ce aceeași instanță stabilise că legea în conținutul căreia se regăsește textul de care se prevalau intimații-pârâți nu are incidență în cauză, având în vedere data promovării acțiunii și opțiunea reclamantei, de a continua judecata în condițiile dreptului comun.

De aceea, ceea ce trebuia să analizeze instanța, prealabil verificării fondului apărării intimaților și în ce măsură buna-credință invocată salvează actele juridice de la nulitate, era dacă textul de lege, de care se prevalau aceștia, putea într-adevăr, să fundamenteze poziția pârâților, câtă vreme judecata de desfășura în alte coordonate, ale dreptului comun, potrivit opțiunii reclamantei.

Or, asemenea considerente contradictorii nu pot susține o motivare coerentă care să justifice soluția adoptată.

Contrar aprecierii intimaților-pârâți, caracterul contradictoriu al acestor considerente, care pe de o parte, neagă incidența Legii nr. 10/2001 iar pe de altă parte, fac aplicabilitatea acesteia, nu poate fi înlăturat prin aceea că ar da rezolvare unor aspecte diferite ale judecății – adică o chestiune de ordin procedural, atunci când dezleagă problema admisibilității acțiunii în revendicare și respectiv una de drept substanțial, când, analizând apărarea pârâților, dă rezolvare raportului de drept material.

Astfel, ceea ce reclamanta a dedus judecății prin promovarea acțiunii în revendicare, a fost chestiunea dreptului de proprietate asupra imobilului, iar raportul juridic vizând dreptul subiectiv afirmat de părțile în litigiu nu poate fi scindat și tranșat jurisdicțional prin aplicarea unor norme de drept diferite.

Fiind stabilit că acțiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că reclamanta nu a optat pentru rezolvarea pretențiilor sale în cadrul acestui act normativ ci, dimpotrivă, a solicitat continuarea judecății potrivit dreptului comun, numai prin ignorarea principiului disponibilității și a temeiului juridic invocat de parte, instanța putea să dea rezolvare fondului pretențiilor din perspectiva legii speciale.

O asemenea aplicare a legii noi, pentru a paraliza un demers judiciar inițiat anterior intrării sale în vigoare înseamnă, așa cum corect arată recurenta în criticile formulate, și o încălcare a principiului neretroactivității legii noi și a principiului

tempus regit actum

, câtă vreme analiza raportului juridic ce legase deja părțile pe plan procesual s-a făcut din perspectiva unor elemente noi, aduse în dezbaterea judiciară prin dispozițiile art. 45 alin.2 din Legea nr.10/2001 (inexistente la data introducerii acțiunii).

Aceste aspecte, ce relevă caracterul contradictoriu al considerentelor, atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 C.pr.civ.

Este fondată și critica recurentei referitoare la nemotivarea deciziei și ignorarea criticii din apel vizând nevalabilitatea titlului statului din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Astfel, curtea de apel a fost sesizată punctual – conform motivelor de apel și contrar susținerii intimaților-pârâți, cum că un asemenea aspect n-ar fi fost dedus judecății – cu critica potrivit căreia prima instanță a fost învestită cu judecarea problemei prealabile a verificării valabilității titlului de proprietate al statului din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 10/2001, fără ca aceasta să se pronunțe asupra acestei chestiuni.

Se constată că, într-adevăr, judecata apelului se limitează la a prelua concluzia primei instanțe conform căreia „naționalizarea a fost efectuată în concordanță cu prevederile Decretului nr. 92/1950,  astfel că imobilul a fost preluat cu titlu de către stat”.

Acest considerent al instanței nesocotește însă conținutul criticii care contestă valabilitatea titlului statului din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr.213/1998, ceea ce presupunea efectuarea altor verificări decât concordanța măsurii naționalizării cu decretul în temeiul căruia fusese dispusă măsura.

Astfel, prima instanță și în continuare instanța de apel, în analiza criticii formulate, trebuia să verifice dacă Decretul nr. 92/1950 era în conformitate cu Constituția din 1948, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la momentul preluării bunului.

Contrar susținerii intimaților, în sensul că reclamanta n-ar fi solicitat, conform cererii de chemare în judecată, efectuarea unei asemenea verificări, se constată că, în realitate, potrivit actului de sesizare a instanței, aceasta a susținut că „prevederile Decretului nr. 92/1950 reprezentau, în raport cu Constituția adoptată în 1948, un act profund neconstituțional”, pentru ca ulterior, printr-o precizare de acțiune depusă la 13 februarie 2006, să indice expres dispozițiile art.6 din Legea nr. 213/1998.

Această fixare a cadrului procesual a îndreptățit-o pe reclamantă să critice sentința tribunalului care nu a analizat problema nevalabilității titlului de preluare în conformitate cu norma art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aspect care a rămas nesoluționat în apel, instanța nerăspunzând criticii formulate, ci însușindu-și mecanic raționamentul tribunalului (în sensul preluării bunului pe temeiul unui act normativ, ceea ce ar însemna existența unui titlu al statului).

Ca atare, se constată că incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 C.pr.civ. este atrasă și de ipoteza nemotivării hotărârii, în contextul în care o asemenea critică, cum este cea referitoare la nevalabilitatea preluării constituia un aspect prealabil important dezlegării fondului raportului litigios și lăsat nesoluționat prin decizia din apel.

Apărarea intimaților-pârâți, în sensul că recurenta-reclamantă s-ar contrazice ea însăși prin criticile formulate, deoarece pe de o parte, afirmă incidența art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru ca, pe de altă parte, să conteste aplicabilitatea acestui text în cauză, este nefondată.

În realitate, recurenta arată că nu este incident cauzei art. 6 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 – conform căruia bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație – tocmai în susținerea poziției sale procesuale și a criticii vizând încălcarea principiului disponibilității. Inexistența unei asemenea legi speciale la data promovării acțiunii în revendicare a permis reclamantei să pretindă ca judecata să aibă loc după normele dreptului comun.

În același timp și fără a-și contrazice demersul, așa cum susțin intimații, recurenta s-a prevalat de incidența altei norme din conținutul art. 6, respectiv alin. (1), solicitând aplicarea criteriilor prevăzute de acest text pentru a se aprecia dacă imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil.

Este fondată, de asemenea, critica reclamantei referitoare la modalitatea în care instanța de apel a valorificat efectele unei hotărâri irevocabile anterioare (sentința nr.10969/2005 a Judecătoriei sector 1) care a constatat nevalabilitatea preluării întregului imobil.

Cu referire la efectele acestei hotărâri, Curtea de apel reține că ele se produc sub forma prezumției relative de adevăr (efectul pozitiv al lucrului  judecat) susceptibile de dovada contrară și că pârâții ar fi administrat asemenea dovezi contrare în cauză. Se reține totodată, că nu poate fi confundat efectul pozitiv al lucrului judecat ce derivă din relativitatea efectelor hotărârii judecătorești cu opozabilitatea acestor efecte față de terți (cum sunt intimații-pârâți).

Această dezlegare dată efectelor hotărârii anterioare care a statuat asupra nevalabilității titlului statului în privința întregului imobil este eronată.

Astfel, efectul pozitiv (ca și cel negativ) al lucrului judecat se manifestă într-adevăr, pe planul relativității efectelor hotărârii judecătorești, întrucât autoritatea de lucru judecat presupune (indiferent de forma în care se manifestă – ca excepție procesuală sau ca prezumție de adevăr) existența acelorași părți între care să fi purtat dezbaterea judiciară anterioară, de o manieră care să nu mai poată fi contrazisă ulterior.

Diferența constă în aceea că, în cazul excepției autorității lucrului judecat se regăsește tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză) prevăzută de art.1201 C.civ., care împiedică o nouă judecată, în timp ce în situația prezumției lucrului judecat subzistă doar identitatea de părți și chestiune litigioasă (ceea ce înseamnă că poate să nu existe suprapunere de obiect sau cauză, dar acestea să aibă strânsă legătură cu cele dezlegate jurisdicțional anterior).

În speță, obiectul judecății anterioare a purtat asupra întregului imobil, în privința căruia s-a stabilit nevalabilitatea preluării și deci, nevalabilitatea titlului statului.

Astfel fiind, referitor la părțile componente ale acestui imobil (apartamentele ocupate de pârâți) nu se poate pretinde o altă analiză și stabilirea altei situații juridice întrucât partea este considerată ca inclusă în întreg (

pars est

in toto

), iar un alt demers judiciar asupra acestui aspect ar însemna negarea autorității lucrului judecat.

În același timp, poziția procesuală a pârâților nu este, așa cum greșit reține instanța de apel, aceea de terți cărora doar le-ar fi opozabil

stricto sensu

rezultatul judecății la care n-au participat, putând face dovada contrară acestuia.

În realitate, pârâții sunt succesori cu titlu particular ai statului (de la care, prin contracte de vânzare-cumpărare au dobândit apartamentele în litigiu).

Cum în litigiul anterior, în care s-a dezbătut valabilitatea titlului asupra întregului imobil a

fost parte autorul pârâților – singurul, de altfel, care putea face apărări în legătură cu modalitatea de preluare a bunului, fiind cel care a dispus-o – intimații nu pot susține că rezultatul acelei judecăți nu le est