ÎCCJ, decizie (scj.ro #213649)

Acțiune în revendicare. Titluri provenind de la un autor comun. Criterii de comparare. Aplicarea principiului priorității înscrierii în cartea funciară în corelare cu principiul publicității materiale. Necesitatea verificării obiectului concret al înscrierii în cartea funciară

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea privată

Index alfabetic: revendicare imobiliară

principiul qui prior tempore, potior iure

publicitate imobiliară

C.civ., art. 555

Legea nr. 7/1996, art. 30

În analiza comparativă a titlurilor de proprietate provenind de la un autor comun, în acțiunea în revendicare, principiul qui prior tempore potior iure trebuie corelat cu regimul publicității imobiliare, ceea ce înseamnă că, pentru a acorda prioritate unuia dintre titlurile opuse de părțile litigante, nu este suficientă anterioritatea datei perfectării actului, ci și opozabilitatea dreptului prin realizarea formelor de publicitate care să poarte chiar asupra obiectului actului translativ.

Astfel, deși, preferabilitatea va funcționa în favoarea aceluia care a solicitat primul înscrierea, principiul publicității materiale a cărții funciare (adică, al forței probante absolute a înscrierii) presupune ca înscrierea să fie exactă, adică să privească dreptul și bunul asupra căruia poartă acesta, conform actului translativ cu titlu oneros. Aceasta, întrucât, prezumția de existență a dreptului real, conform art. 30 din Legea nr. 7/1996, poartă asupra imobilului înscris în cartea funciară.

Prin urmare, în condițiile în care reclamantul a realizat publicitatea asupra altui teren decât cel care a făcut obiectul contractului său de vânzare-cumpărare, actualizarea conținutului cărții funciare având loc ulterior dobândirii terenului de către pârât și îndeplinirii publicității imobiliare de către acesta, instanța de apel, reținând preferabilitatea titlului părții reclamante prin raportare strict la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare și a realizării publicității imobiliare, fără să verifice, însă, ce anume a constituit obiectul înscrierii în cartea funciară, a făcut o aplicare formală a principiului qui prior tempore potior iure.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1552 din 11 octombrie 2023

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța - Secția I civilă la data de 13.05.2020, reclamanții A. si B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D.,  Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliară Constanța,  obligarea pârâților C. și D. la a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea reclamanților, compus din teren în suprafață de 376 mp și construcția aferentă (platformă betonată), din municipiul Constanța, situat la nord de aleea betonată, înscris în CF nr. x39 (nr. vechi x02) nr. cadastral 122; constatarea nulității absolute a documentației cadastrale nr. 17181/2004, aferente numărului cadastral 16008, și a încheierii nr. 14318/18.11.2004, prin care s-a dispus deschiderea CF nr. x13, pentru intabularea terenului intravilan în suprafață de 376 mp, situat în municipiul Constanța, emisă de OCPI Constanța, în favoarea pârâților C. și D.; plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480-481, art. 966 Cod civil 1864, Legea nr. 7/1996; Ordinul Directorului General al ANCPI nr. 700/2014; art. 194 si urm. Cod civil.

Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul OCPI Constanța a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin precizările depuse la data de 08.09.2020, reclamanții A. si B. au arătat că imobilul-chioșc X, achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 27/05.10.1992, încheiat cu SC E. SA, nr. cadastral 122, înscris în CF cu nr. x39 (nr. vechi x02), conform extrasului CF din 23.03.2020, emis de OCPI Constanța, a existat fizic până în anul 2016, când a fost distrus.

Prin prezenta acțiune au solicitat să se compare cele două titluri având ca obiect imobilul, așa cum a fost identificat și localizat în componența sa, conform înscrisurilor existente la dosarul cauzei, până în anul 2016, respectiv: teren, platformă betonată și Chioșcul X.

Referitor la faptul că, din anul 2016, Chioșcul X nu mai există, au susținut că acțiunea trebuie să aibă în vedere și această construcție, întrucât pârâții nu sunt străini de dispariția ei și odată cu intrarea în posesie și statuarea că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat/preferabil față de cel al pârâților, vor putea să-l reconstruiască potrivit autorizațiilor și documentelor existente.

Cu privire la temeiul de drept, au arătat că dispozițiile art. 480 Cod civil 1864 au în prezent corespondent în art. 555 C.civ., dispoziții de drept material, iar temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.

Ulterior, verbal în ședință publică, au precizat că revendicarea vizează doar terenul în suprafață de 376 mp și platforma betonată aferentă.

La data de 13.07.2021, reclamanții au formulat noi precizări la acțiune, prin care au reluat petitele din cererea inițială solicitând ca, în condițiile admiterii primului capăt de cerere având ca obiect revendicare imobiliara, să se dispună și rectificarea înscrierii din cartea funciară și radierea mențiunii efectuate pe numele pârâților în ceea ce privește imobilul proprietatea reclamanților, conform art. 35 din Legea nr. 7/1996 (forma în vigoare la momentul emiterii încheierii nr. 14318 din 18.11.2004, prin care s-a dispus deschiderea CF nr. x13).

Au apreciat că, în condițiile admiterii acțiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată, este necesară punerea în acord a stării tabulare cu situația juridică reală a imobilului.

La 28.09.2021, reclamanții A. și B. au formulat din nou precizări scrise la acțiune, prin care au arătat că au formulat cerere de revendicare a imobilului în contradictoriu cu pârâții C. și D., prin comparare de titluri, și în subsidiar, în măsura admiterii cererii de revendicare, care ar conduce la stingerea dreptului real dobândit de pârâți, au solicitat să se dispună radierea dreptului acestora înscris în CF nr. x36 (CF nr. vechi x13) și implicit, anularea numărului cadastral 16008, în baza art. 885 alin. 2 și 4 C.civ.

La termenul de judecată din 13.10.2021, reclamanții au precizat că insistă doar asupra capetelor de cerere privind revendicarea și rectificarea cărții funciare, în sensul radierii din cartea funciară a dreptului pârâților, ca efect al admiterii revendicării prin hotărâre judecătorească, fără a mai insista asupra cererilor subsidiare, privind constatarea nulității absolute a încheierii de carte funciară și anularea numărului cadastral.

Prin sentința nr. 3724 din 27.10.2021, Tribunalul Constanța - Secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța, și a respins acțiunea în contradictoriu cu acesta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea precizată; a obligat pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul-teren intravilan în suprafață de 376 mp în acte (375,99 mp din măsurători), situat în municipiul Constanța, înscris în CF nr. x39 (nr. vechi 34902), cu număr cadastral 122; a dispus radierea dreptului de proprietate intabulat în favoarea pârâților C. și D. cu privire la terenul individualizat mai sus, în CF nr. x36 (nr. vechi 42513), cu nr. cadastral 16008.

Prin decizia nr. 209/C din 04.10.2022, Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a respins apelul pârâților împotriva sentinței, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., pârâții C. și D.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenții au învederat următoarele aspecte:

I. Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prin reținerea autorității de lucru judecat a considerentelor cuprinse în decizia civilă nr. 70 din 07.02.2020, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/3/2012*.

Instanța de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârii menționate sub aspectul identității de obiect între contractul de vânzare din anul 2003, care reprezintă titlul înfățișat de reclamanți, și contractul de vânzare din anul 2004, care reprezintă titlul înfățișat de pârâți.

Întreaga argumentație a aplicării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat se raportează la noul Cod de procedură civilă, în timp ce legea incidentă în privința părții din hotărâre asupra căreia se întinde autoritatea de lucru judecat și condițiile în care aceasta operează sunt impuse de legea sub imperiul căreia a fost pronunțată respectiva hotărâre, respectiv Codul de procedură civilă de la 1865 și Codul civil de la 1864.

Sub imperiul acestor prevederi legale, autoritatea de lucru judecat asupra considerentelor nu era reglementată în mod expres, fiind o creație a doctrinei și a jurisprudenței, limitele acesteia fiind trasate de acestea.

Este drept că anterior noului Cod de procedură civilă se recunoștea efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (sub termenul de „putere de lucru judecat”), însă aplicabilitatea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat era limitată la efectele considerate de doctrină drept „decisive” sau „decizorii”.

Considerentele „decisive” erau cele care indispensabile dispozitivului, cele fără de care dispozitivul hotărârii nu ar fi putut fi justificat și înțeles.

Aceasta pentru că, în regimul anterior noului Cod de procedură civilă, autoritatea considerentelor se deducea din autoritatea dispozitivului și prin urmare, numai cele în absența cărora dispozitivul era de neînțeles intrau în sfera autorității (acestea făcând corp comun cu dispozitivul).

Or, considerentele referitoare la identitatea de obiect dintre cele două contracte de vânzare nu au reprezentat un considerent „decisiv” în stabilirea dispozitivului hotărârii judecătorești.

„Decisive” au fost considerentele referitoare la buna-credință a pârâților și aplicabilitatea în cauză a principiului „aparenței în drept”, care este de natură a împiedica nulitatea, deoarece în considerarea acestora instanța a ajuns la soluția de păstrare a hotărârii de respingere a cererii în nulitate.

În privința identității de obiect între cele două contracte de vânzare, decizia civilă nr. 70/2020 a stabilit numai că nu este de resortul instanței de recurs a analiza împrejurările de fapt și că această chestiune este circumscrisă situației de fapt.

Din analiza instanței de apel asupra acestei chestiuni de fapt, deși se afirmă identitatea de obiect, se deduce că, în realitate, pentru instanță a fost determinant mai curând faptul că obiectul contractului de vânzare din 2003 (titlul reclamanților) îl reprezintă cel pe care era amplasată construcția - chioșc, decât identitatea de obiect dintre cele două contracte.

Oricum, identitatea factuală nu reprezintă o „chestiune dezlegată”, căreia să i se poată atașa efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

O „chestiune dezlegată” trebuie să aibă în componența sa o aplicare sau o interpretare a unui raport juridic sau a unei probleme de drept, iar nu o stare de fapt, care este mai degrabă supusă principiului nemijlocirii probelor.

De altfel, din conținutul hotărârii opuse cu autoritate de lucru judecat rezultă că, în realitate, terenurile nu au fost identificate cu exactitate, posibila identitate fiind dedusă pe cale de prezumții judecătorești și, oricum, nu prin raportare la o anumită tehnică de măsurare și identificare, care ar putea fi depășită tehnologic în prezent.

II. Instanța de apel a interpretat greșit legea, întrucât nu a luat în considerare efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 70/2020 sub aspectul impactului „aparenței în drept” asupra acțiunii în revendicare.

Instanța de apel trebuia să aplice în mod direct efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în privința considerentelor cu adevărat decisive ale deciziei nr. 70/2020, prin care s-a reținut în favoarea pârâților C. și D. „principiul validității aparenței în drept”.

În acest sens, prin decizia amintită, s-a reținut nu numai „buna-credință” a pârâților, ci și faptul că aceștia s-au aflat „într-o eroare comună și invincibilă”.

Or, în mod diferit de simpla bună-credință (care este prezumată și implică simpla necunoaștere a faptului titlului părții adverse), „eroarea comună și invincibilă” reprezintă o figură juridică distinctă, cu efecte mult mai energice, care conduc nu numai la evitarea sancțiunii nulității, ci și la paralizarea acțiunii în revendicare.

Este drept că decizia nr. 70/2020 a valorificat acest concept juridic numai în contextul nulității contractului din 2004, deoarece numai cu aceasta a fost învestită, dar instanța de apel trebuia să observe că instituția a cărei incidență a fost validată irevocabil este în egală măsură producătoare de efecte și în privința revendicării.

Cu toate acestea, instanța de apel s-a limitat la a constata că buna-credință reținută în cauza anterioară nu i-ar putea salva pe pârâți în fața unei acțiuni în revendicare, fără a observa că aceștia aveau deja în favoarea lor reținută nu numai „buna-credință”, ci și „eroarea comună și invincibilă”, creatoare de drept și care produce efecte extinctive și în materie de revendicare.

III. Instanța de apel a interpretat greșit legea în privința criteriilor utilizate pentru compararea titlurilor opuse de părți.

Pentru a stabili preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți (contractul de vânzare din 2003), instanța de apel a utilizat principiul

qui prior tempore, potior iure

, iar, în acest mod, a ajuns la concluzia că titlul anterior (cel din 2003) este preferabil celui ulterior (din 2004).

Principiul aplicat trebuia însă adaptat și corelat cu regimul publicității, aplicabil deja în temeiul Legii nr. 7/1996.

Qui prior tempore

trebuie raportat nu la data încheierii contractului de vânzare, ci la data efectuării operațiunilor de carte funciară care asigură publicitatea și opozabilitatea dobândirii dreptului real.

Aceasta pentru că, sub regimul publicității materiale, esențial este ca titlul anterior să poată fi opus celui ulterior, iar, pentru aceasta, nu este suficientă anterioritatea datei actului, ci a realizării formelor de publicitate.

Or, din decizia nr. 70/2020, precum și din hotărârile instanțelor de fond pronunțate în cauza soluționată anterior în mod irevocabil, rezultă că reclamanții A. și B. au realizat o publicitate asupra altui teren decât cel care a făcut obiectul contractului de vânzare pentru ca, abia în anul 2005, în temeiul unei operațiuni de „actualizare a cărții funciare”, să realizeze publicitatea, în sensul ca în cartea funciară să fie înscris terenul pe care îl pretind prin prezenta acțiune în revendicare.

Se reține că în „evidențele cadastrale imobilul reclamanților era identificat la sud de aleea betonată”.

Prin urmare, la data titlului pârâților, titlul opus de reclamanți nu era înscris în cartea funciară sub aspectul obiectului pe care îl revendică astăzi, iar, din acest punct de vedere, nu putem vorbi de un veritabil și efectiv

qui prior tempore

în favoarea primilor dobânditori.

Dimpotrivă, principiul

qui prior tempore

este în favoarea pârâților, care sunt primii care au înscris în cartea funciară terenul ce face obiectul contractului de vânzare din anul 2004, dată la care reclamanții aveau înscris un teren diferit.

Este esențial că, prin decizia nr. 70/2020 și prin hotărârile instanțelor de fond pronunțate în cauza soluționată anterior în mod irevocabil, s-a reținut faptul că eroarea comună și invincibilă în care s-au aflat pârâții decurge tocmai din faptul că, la momentul dobândirii prin licitație publică a terenului (în anul 2004), publicitatea contractului din 2003 era defectuos realizată pe un alt teren și că abia în anul 2005 reclamanții au pus în acord documentația cadastrală cu obiectul contractului de vânzare.

La aceasta s-a adăugat și realizarea unei licitații publice, fără a exista opoziții la această procedură.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenții au învederat următoarele:

Instanța de apel a respins „excepția autorității de lucru judecat”, invocată de pârâți, pentru neîntrunirea triplei identități de părți, obiect și cauză.

Instanța de apel, în pofida formulării utilizate de pârâți, care s-au referit la „excepția autorității de lucru judecat”, a observat că, din dezvoltarea acesteia, rezultă că se referă în realitate la efectul pozitiv al lucrului judecat, adică nu la o „excepție”, ci la o „apărare de fond”.

Cu toate acestea, nu a analizat în mod complet chestiunea efectului pozitiv al autorității din perspectiva tuturor considerentelor decisive incidente, ci a făcut numai o analiză (altfel, corectă sub aspect teoretic) asupra lipsei identității de obiect și cauză între cele două procese.

În cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat (pentru care sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă și a vechiului Cod civil s-a utilizat și denumirea de „puterea lucrului judecat”) nu se impune existența triplei identități de părți, obiect și cauză, fiind suficient să se constate identitatea de părți și de chestiune juridică dezlegată printr-un considerent „decisiv” al hotărârii inițiale.

Or, în cauză, condițiile de operabilitate ale efectului pozitiv al autorității de lucru judecat erau pe deplin întrunite, deoarece: în legătură cu identitatea de părți nu există vreo discuție, fiind evidentă și necontestabilă; nu este necesară identitatea de obiect și cauză; sunt cu adevărat „decisive” pentru soluția din litigiul anterior considerentele referitoare la aplicabilitatea, în favoarea pârâților, a principiului „aparenței în drept”, a faptului că aceștia s-au aflat într-o „eroare comună și invincibilă”, precum și considerentul că atitudinea subiectivă a pârâților împiedica aplicarea regulii

nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.

Considerentele decisive se impun a fi translatate în sfera acțiunii în revendicare, deoarece dezleagă chestiunea efectului „aparenței în drept” asupra lui

nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet

, iar acest principiu este cel în virtutea căruia s-a dat preferabilitate titlului anterior ca dată.

Or, prin decizia nr. 70/2020 s-a reținut că „principiul validității aparenței în drept se constituie ca o excepție de la efectul sancțiunii civile a nulității, în sensul că actul juridic civil nul absolut produce efectul păstrării bunului și a dreptului de proprietate de către dobânditorul oneros de  bună-credință, dacă acesta s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă".

Prin urmare, considerente decisive indicate dezleagă o problemă de drept care este în egală măsură aplicabilă nu numai nulității actului juridic civil, ci și în materia revendicării.

Efectul „aparenței în drept” este mai energic decât cel al bunei-credințe și se produce nu numai asupra salvgardării actului juridic de la sancțiunea nulității, ci este și extinctiv în privința unei revendicări ce și-ar avea cauza în principiul

nemo plus iuris

.

Pe de altă parte, recurenții-pârâți au invocat autoritatea de lucru judecat prin raportare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, având în vedere că, prin decizia civilă nr. 4029/A din 26.10.2018, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2012*, rămasă definitivă prin decizia nr. 70 din 07.02.2020 a Curții de Apel București, instanța a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1077 din 14.06.2004, ceea ce nu justifică anularea înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului în CF nr. x13, instanța de apel considerând-o ca fiind o excepție de fond.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au invocat excepția de tardivitate, respectiv de nulitate pentru neîncadrare, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la excepția de tardivitate, intimații au arătat că recursul a fost promovat de pârâți la datele de 05.12.2022 și respectiv, 07.12.2022, prin avocat Y., după împlinirea termenului de 30 de zile de la comunicarea deciziei recurate, câtă vreme hotărârea judecătorească a fost comunicată, la București, în data de 02.11.2022, fiind evident că pârâților, în Constanța, le-a fost comunicată anterior acestei date.

În plus, așa cum se menționează pe portalul Curții de Apel Constanța, recursul a fost promovat pentru pârâți de avocat Y., iar motivele de recurs, care au fost comunicate intimaților, sunt dezvoltate de alți avocați, Z. și W., fiind evident că acestea au fost depuse la dosar ulterior promovării recursului, după împlinirea termenului de recurs.

Referitor la excepția de nulitate, intimații au învederat următoarele:

Prin primul motiv de recurs, pârâții au invocat greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material - art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., fără ca această critică să se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., câtă vreme, din considerentele deciziei civile nr. 209/C/2022, nu rezultă că instanța de apel ar fi avut în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a considerentelor hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/3/2012*, prin raportare la noul Cod de procedură civilă.

Puterea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/3/2012* a fost invocată în cauză în temeiul noului Cod de procedură civilă, însă efectele acestor hotărâri judecătorești au fost apreciate de instanța de apel potrivit Codului civil și Codului de procedură civilă de la 1865.

Instanța de apel a stabilit că respectiva chestiune litigioasă tranșată de instanțe în acest dosar, a identității de obiect a celor două contracte de vânzare-cumpărare, a stat la baza pronunțării deciziilor civile nr. 4029/A/2018 și nr. 70/2020, fiind decisivă la pronunțarea acestora, astfel încât această chestiune are putere de lucru judecat în prezentul dosar, în care a fost ridicată de pârâți din nou.

De asemenea, este neîncadrabilă critica pârâților în sensul că instanța de apel nu ar fi luat în considerare o apărare, adică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat sub aspectul impactului aparenței în drept asupra acțiunii în revendicare, care însă nu a fost invocată de părți.

La fel, în cauză nu poate fi vorba despre o greșită interpretare a legii, câtă vreme modalitatea de comparare a titlurilor de proprietate provenind de la același autor, într-o acțiune în revendicare, nu a fost reglementată de Codul civil/Codul de procedură civilă de la 1865.

Totodată, greșita interpretare a principiului

qui prior tempore, potior iure

de către instanța de apel nu se susține decât la modul declarativ, întrucât instanța a aplicat justul criteriu care conduce la o mai bună caracterizare a titlului de proprietate, respectiv data cea mai veche a încheierii actului translativ de proprietate și intabularea prioritară a dreptului de proprietate în CF.

Acest motiv de recurs vizează o critică de netemeinicie a deciziei recurate, pârâții dezvoltând, prin acesta, nemulțumirile asupra modului și probelor pe care instanța de apel le-a avut în vedere când a stabilit care dintre părți și-a înscris prima dreptul de proprietate în CF.

Prin urmare, motivul de recurs este nul și nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

Intimații au arătat că în mod corect instanțele anterioare au apreciat că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat decât al pârâților, având în vedere că actul acestora a fost încheiat anterior celui al pârâților (contractul intimaților a fost autentificat sub nr. 292 din 15.05.2003, iar al pârâților sub nr. 1077 din 14.06.2004) și că intimații au înscris primii dreptul de proprietate în CF.

Pârâții, prin înscrierea terenului în CF nr. x13, nu au făcut niciodată opozabil dreptul lor de proprietate (teren fără construcții) față de terți, având în vedere că, pe terenul achiziționat de aceștia prin contractul nr. 1077/2004, era edificată o construcție anterior acestui act, în speță platforma betonată și Chioșcul X, ce se afla, încă din anul 1992, în proprietatea intimaților.

Intimații au actualizat în anul 2005 documentația cadastrală cu nr. 18844/2001,  prin documentația nr. 30694/2005, în sistem sprijin coordonate Stereo 1970, fiind, astfel, notat în CF noul nr. cadastral 122, conform schițelor actualizate înregistrate la OCPI sub nr. 30694, așa cum se menționează în mod expres în cartea funciară a terenului, însă, la momentul actualizării cărților funciare, documentația cadastrală nr. 17181/2004, nr. cad. 16008, aferentă înscrierii terenului pe numele pârâților în CF nr. x13, a fost respinsă de OCPI Constanța pe motiv că „nu conține inventar de coordonate”.

În ce privește „greșita respingere a autorității de lucru judecat invocată de apelantii-pârâți, deși pârâții susțin că instanța a respins excepția autorității de lucru judecat invocată, pentru neîntrunirea triplei identități de părți, obiect și cauză, se observă din hotărârea pronunțată că, la data de 04.10.2022, când instanța a rămas în pronunțare, pârâții nu au mai susținut autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4029/A/2018 ca excepție, ci ca apărare de fond, aspect reținut și de instanța de apel.

Pe de altă parte, potrivit art. 431 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, doar părțile pot opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, nu și instanța din oficiu, iar, în măsura în care există o astfel de apărare în cauză, instanța o va avea în vedere în limitele în care este formulată și motivată.

Din motivele de apel depuse de pârâți la dosar rezultă cu evidență că autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 70/2020 a fost invocată exclusiv cu privire la obiectul celor două titluri de proprietate, pârâții susținând că instanța ar fi stabilit că obiectul celor două titluri de proprietate îl reprezintă două terenuri distincte, iar nu același teren.

Prin acest motiv de recurs, pârâții critică hotărârea instanței de apel pentru că nu a aplicat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 4029/A/2018, constând în „aplicarea, în favoarea pârâților, a principiului aparenței în drept, a faptului că aceștia s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă, precum și considerentul că atitudinea subiectivă a pârâților împiedică aplicarea regulii

nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet

”, deși pârâții nu au invocat/susținut în cauză aceste apărări nici la fond și nici în apel, ceea ce atrage nulitatea motivului de recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, susceptibile de încadrare în motive de nelegalitate – contrar susținerii intimaților și deci, fără incidența nulității pretinse de către aceștia – , dar potrivit nuanțărilor și în sensul considerentelor ce vor fi arătate, Înalta Curte constată următoarele:

Critica referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material și incidența, astfel, a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ., vizează o greșită „reținere a autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 70/2020 a Curți de Apel București –Secția a III-a civilă sub aspectul identității de obiect între contractul de vânzare-cumpărare din 2003, care reprezintă titlul de care se prevalează reclamanții și contractul de vânzare-cumpărare din 2004, opus de către pârâți”.

În primul rând, se va reține, sub aspectul încadrării criticii în reglementarea dată de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. – care vizează viciul de nelegalitate al hotărârii determinat de încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material – că ea este eronată, câtă vreme se pretinde o greșită aplicare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat atașat unor considerente fără caracter decisiv din conținutul deciziei nr. 70/2020 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă, care a tranșat litigiul anterior al părților vizând nulitatea  contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 2004.

Or, chiar dacă decizia menționată a finalizat un litigiu început anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă și rămas, ca atare, sub vechea reglementare procedurală (conform art. 24 NCPC), aceasta nu înseamnă că aspectul nesocotirii autorității de lucru judecat, în manifestarea efectului pozitiv al acesteia, are semnificația încălcării unei norme de drept material.

Un asemenea efect, atașat considerentelor decisive, care sprijineau în mod necesar dispozitivul hotărârii își găsea – contrar susținerii recurenților – o reglementare legală în dispozițiilor art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. 2 din vechiul Cod civil, chiar dacă aceasta era defectuoasă, în sensul că puterea de lucru judecat a unei hotărâri era considerată o prezumție legală (prezumție de lucru judecat) care, în relația dintre părți, avea valoare irefragabilă, neputându-se primi nicio dovadă împotriva ei.

Împrejurarea că sediul materiei se afla, cum s-a menționat, în Codul civil, în capitolul referitor la probațiune (secțiunea despre prezumții) nu înseamnă că normele care reglementau acest aspect erau de drept material, ci doar că era vorba, urmare a unei opțiuni greșite a legiuitorului anterior, de o situare greșită a puterii lucrului judecat în materia probelor și de așezarea unor norme de procedură, în mod inadecvat, în Codul civil. Astfel, exista în vechea reglementare o partajare, improprie, a materiei probelor, între Codul civil, care cuprindea, prin dispozițiile art. 1169-1206, reglementări cu privire la admisibilitatea și forța probantă a înscrisurilor, mărturiei, mărturisirii și prezumțiilor, în timp ce în Codul de procedură civilă erau reglementate alte trei mijloace de probă, referitoare la expertiză, probele materiale și cercetarea la fața locului.

De aceea, invocarea aplicării sau reținerii eronate a efectului pozitiv al lucrului judecat, chiar sub vechea reglementare, nu poate fi considerată ca o nesocotire a unor norme de drept material, ci una de natură procedurală, astfel încât din punct de vedere formal, critica recurenților este încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.

În ce privește fondul acestei critici, se constată că aspectele deduse judecății au caracter neîntemeiat.

Astfel, recurenții pretind eronat că instanța de apel a valorificat greșit efectul  pozitiv al lucrului judecat în ce privește statuarea instanței anterioare – din litigiul vizând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare – potrivit căreia există identitate de obiect între cele două contracte, din 2003 și respectiv, din anul 2004, deținute de părți.

Contrar susținerii recurenților, analiza pe care a realizat-o instanța anterioară pe acest aspect, a fost una esențială și determinantă în adoptarea soluției, având în vedere că ceea ce se dedusese judecății, invocându-se ca motiv de nulitate, a fost vânzarea bunului altuia.

Or, așa cum corect a reținut instanța de apel, era necesar să se stabilească, în mod prioritar, ca premisă de analiză, dacă cele două contracte aveau același obiect  și deci, dacă se punea problema înstrăinării bunului altuia, pentru că în situația contrară, demersul reclamanților ar fi fost lipsit de interes juridic.

De aceea, analiza realizată se circumscrie unor considerente având caracter necesar. În absența acestor statuări, instanța n-ar fi putut trece la verificarea bunei-credințe a părților, atitudine subiectivă căreia, dându-i-se eficiență, a dus la păstrarea valabilității actului.

Stabilirea identității obiectului celor două contracte nu reprezintă, astfel cum greșit arată recurenții, doar determinarea unei „identități factuale” care nu s-ar constitui într-o „chestiune dezlegată”, pentru a i se atașa astfel, efectul pozitiv al lucrului judecat.

În realitate, aspectul menționat se constituia chiar în chestiunea litigioasă dedusă judecății, câtă vreme se pretindea, de către reclamanți, că pârâților  le-a fost vândut un bun care nu aparținea înstrăinătorului (cu încălcarea principiului

nemo plus iuris ad alium transferre potest)

ci, dimpotrivă, reclamanților, iar pârâții se apărau susținând că au dobândit un alt bun decât cel aflat în patrimoniul reclamanților.

Ca atare, considerentele sub acest aspect, circumscrise analizei referitoare la cauza de nulitate invocată și la fundamentul juridic al acțiunii, au avut caracter necesar sau decisiv, fiind deci înzestrate cu autoritate de lucru judecat și fără posibilitatea de a fi readuse în dezbaterea judiciară din cadrul acțiunii în revendicare, ci doar supuse valorificării, în modalitatea în care, corect, a realizat-o instanța de apel.

Faptul că după statuarea asupra identității de obiect, instanța a trecut la analiza apărării pârâților B. și C., vizând  buna lor credință în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare și că a reținut această atitudine subiectivă, ceea ce a avut drept consecință păstrarea actului juridic (și respingerea acțiunii în nulitate), nu înseamnă că doar aceste considerente, referitoare la buna-credință, ar avea caracter decisiv, fiind de natură a împiedica nulitatea.

În realitate, aceste considerente se înscriu în ordinea și în silogismul juridic necesar al hotărârii, întrucât buna-credință, care să salveze actul de la nulitate, putea fi invocată în apărare doar dacă exista situația premisă, a vânzării bunului altuia, pentru că altminteri, în ipoteza contrară, în care înstrăinătorul era proprietarul bunului, nu s-ar fi pus problema vicierii contractului pentru încălcarea regulii

nemo dat quod non habet

.

În consecință, instanța de apel a procedat corect atunci când a constatat că respectivelor considerente le este atașat efectul pozitiv al lucrului judecat. Chiar dacă nu a făcut referire la vechea reglementare, la dispozițiile art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. 2 C.civ. și la prezumția de lucru judecat, conținutul instituției juridice este același, după cum același este rezultatul: imposibilitatea readucerii acestei chestiuni în dezbaterea judiciară ulterioară, din acțiunea în revendicare.

Este, de asemenea, lipsită de fundament, critica referitoare la nevalorificarea (încălcarea) efectului pozitiv al lucrului judecat atașat deciziei civile nr. 70/2020, sub aspectul impactului „aparenței în drept” asupra acțiunii în revendicare, critică despre care recurenții arată că poate fi încadrată formal în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 sau 7 C.proc.civ., în funcție de interpretarea instanței de recurs asupra dispozițiilor art. 497 alin. 1 C.proc.civ., care „par a avea în vedere efectul negativ al autorității de lucru judecat” și consecințele peremptorii ale acestuia asupra judecăți.

În primul rând, din punct de vedere al încadrării formale a criticii menționate, se constată că dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 7 C.proc.civ. sancționează nelegalitatea hotărârilor prin care „s-a încălcat autoritatea de lucru judecat”, fără a distinge între efectul negativ și cel pozitiv al acesteia.

Dimpotrivă, pentru înțelegerea conținutului acestui motiv de casare, trebuie făcută corelația necesară cu dispozițiile art. 430 C.proc.civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat, atașată deopotrivă, dispozitivului, precum și considerentelor pe care se sprijină și celor prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. La fel, corelația trebuie făcută cu dispozițiile art. 431 și 432 C.proc.civ. întrucât acestea dau dimensiunea instituției autorității de lucru judecat, ca efect principal al actului jurisdicțional, care trebuie să se bucure de imutabilitate și stabilitate juridică, indiferent de faptul că este vorba despre reiterarea chiar a aceluiași litigiu (art. 431 alin. 1 și art. 432 C.proc.civ.) sau doar de o chestiune litigioasă tranșată în relația dintre părți și readusă în dezbaterea judiciară ulterioară (art. 431 alin. 2 C.proc.civ.).

Împrejurarea că în dispozițiile art. 497 alin. 1 teza finală C.proc.civ. se arată care este soluția – respectiv, aceea a respingerii cererii ca inadmisibilă – în cazul încălcării autorității de lucru judecat, iar aceasta nu poate viza decât situația nesocotirii efectului negativ, extinctiv al lucrului judecat, nu poate avea consecința potrivit căreia ar fi vizată doar această latură a autorității lucrului judecat, câtă vreme soluția pentru cealaltă formă de manifestare (respectiv, de încălcare prin hotărârea supusă recursului, a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat) se regăsește în prima teză a textului (casarea cu trimitere spre rejudecare).

Indicarea, în mod particular, în conținutul textului art. 497 C.proc.civ., a soluției de adoptat pentru ipoteza nesocotirii efectului negativ al lucrului judecat își are explicația (la fel ca în ipoteza depășirii puterii judecătorești) în aceea că, în asemenea situații, în care demersul la instanță nu putea fi primit – pentru că părțile se judecaseră deja sau pentru că exceda atribuțiilor jurisdicționale ale instanței – pronunțarea unei soluții de casare, pentru ca instanța de trimitere să adopte doar formal o hotărâre, era nejustificată.

În cealaltă ipoteză însă, în care a fost nesocotit efectul pozitiv al lucrului judecat, soluția de casare (din art. 497 alin. 1 C.proc.civ.) este justificată prin aceea că instanța de trimitere trebuie să reia judecata cu luarea în considerare a aspectelor litigioase tranșate anterior.

De aceea, se constată că aspectul referitor la încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat constând în „impactul aparenței în drept asupra acțiunii în revendicare” este încadrabil formal în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 7 C.proc.civ., dar critica are caracter nefondat.

Astfel, contrar susținerii recurenților, instanța anterioară, soluționând acțiunea în nulitate, a considerat că nu poate opera  această sancțiune întrucât pârâții C. și D. au fost de bună-credință la momentul încheierii actului. Aceasta nu doar pentru că nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință, ci pentru că toate elementele factuale ale cauzei au condus la această concluzie (respectiv, faptul că la momentul încheierii contractului din 2004, pârâții cunoșteau angajamentul reclamanților de a modifica amplasamentul terenului lor cu 7 metri la sud de aleea betonată; în documentația aferentă organizării licitației publice pentru dobândirea bunului de către pârâți se regăsea adresa  nr. 60939/27.05.2003, conform căreia amplasamentul chioșcului reclamanților a fost mutat, iar restituirea sumei primite în vederea schimbării amplasamentului a avut loc la doi ani de la încheierea contractului; pârâții au dobândit bunul în urma unei proceduri publice, transparente,  de natură a înlătura orice suspiciune cu privire la situația juridică a imobilului; pârâților  nu li s-a putut imputa nicio eventuală omisiune de consultare a cărții funciare, cât timp, până în 2005, dreptul de proprietate dobândit de reclamanți era intabulat în CF nr. x02, nr. cadastral 280, schița aflată în evidențele OCPI Constanța individualizând terenul apelanților la sud de aleea betonată și liber de construcții”).

În acest sens, al existenței bunei-credințe, care salvează actul de la nulitate, au fost statuările ambelor instanțe, de fond și de control judiciar devolutiv, din litigiul anterior, vizând acțiunea în nulitate (conform sentinței nr. 1960/2009 a Judecătoriei Constanța respectiv, deciziei civile nr. 4029/A din 26.10.2018 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă).

Împrejurarea că în decizia civilă nr. 70/2020 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă, prin care, respingându-se recursul reclamanților A. și B., se face referire și la principiul validității aparenței în drept, nu înseamnă, așa cum susțin recurenții-pârâți din prezenta cauză, că ar fi fost vorba despre un considerent determinant în adoptarea soluției anterioare, înzestrat ca atare cu autoritate de lucru judecat, care să-și repercuteze efectele în prezenta cauză.

Pe de o parte, pentru că în recurs elementele factuale au rămas neschimbate, nu puteau fi oricum reevaluate, iar pe baza lor instanțele de fond stabiliseră atitudinea subiectivă a bunei-credințe a pârâților, iar nu eroarea comună și invincibilă. În acest sens, chiar instanța de recurs arată în conținutul considerentelor deciziei nr. 70/2020 că „nu poate analiza criticile reclamanților referitoare la greșita apreciere a probatoriului în susținerea concluziei bunei-credințe a pârâților C. și D.”, reluând și redând doar elementele probatorii care conduseseră instanțele fondului la reținerea acelei poziții subiective a pârâților.

Pe de altă parte, pentru că judecata a avut loc în recursul declarat de către reclamanți, cei care contestaseră reținerea bunei-credințe, astfel încât nu se putea  ca în calea de atac a acestora, instanța să stabilească existența unei situații cu consecințe negative mai energice împotriva lor (nu doar buna-credință, ci eroarea comună și invincibilă a pârâților).

De aceea, referirea pe care instanța de recurs o face, în conținutul deciziei nr. 70/2020, la principiul validității aparenței în drept, trebuie înțeleasă, pe lângă caracterul generic al considerentului, și prin raportare la întreg contextul juridic în care este inserată această apreciere a instanței – respectiv, fără a se corobora în vreun fel cu celelalte considerente care nu fac decât să valideze raționamentul  instanțelor anterioare, de constatare a bunei-credințe, ca excepție de la aplicarea sancțiunii nulității actului, arătându-se totodată, că nu se poate proceda la o reevaluare a probatoriului pentru a se stabili altă poziție subiectivă a intimaților.

Astfel fiind, contrar susținerii recurenților, considerentul vizând eroarea comună și invincibilă sau principiul validității aparenței în drept nu s-a constituit într-unul decisiv în adoptarea soluției pentru a fi înzestrat cu autoritate de lucru judecat așa încât să se opună ulterior și să producă efecte în acțiunea în revendicare.

Este, de asemenea, nefondată critica  referitoare la greșita „respingere a excepției autorității de lucru judecat” invocată de pârâți (art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.).

Subsumat acestei critici, s-a arătat că instanța de apel a respins „excepția” autorității de lucru judecat invocată de pârâți pentru neîntrunirea triplei identități de elemente, observând însă că dezvoltarea argumentelor părții nu se referă la excepția procesuală, ci la o apărare de fond. Cu toate acestea, instanța nu ar fi dat eficiență considerentelor decisive din litigiul anterior referitoare la aplicabilitatea principiului aparenței în drept, care trebuia să producă efecte nu doar pe planul nulității, ci și în cadrul acțiunii în revendicare.

În primul rând, se constată că susținerea părții nu are corespondent în conținutul deciziei recurate, care nu se pronunță asupra vreunei excepții a autorității lucrului judecat ci, dimpotrivă, așa cum recurenții înșiși arată, constată că aceștia au indicat impropriu, în motivele lor de apel, că ar fi incidentă respectiva excepție și că, în realitate, argumentele au vizat valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat anterior.

Pe de altă parte, în ce privește modalitatea de valorificare a acestui efect pozitiv, recurenții pârâți reiau criticile expuse în cadrul motivului anterior, în care au arătat că nu s-a dat eficiență principiului validității aparenței în drept, care ar fi trebuit să aibă consecințe favorabile pârâților nu doar pe planul nulității actului, ci și în cadrul acțiunii în revendicare, prin paralizarea demersului reclamanților.

Conform considerentelor expuse anterior și care nu vor mai fi reluate, această critică nu poate fi primită.

Are însă caracter întemeiat critica recurenților pârâți în legătură cu modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea principiului

qui prior tempore potior in iure

pentru a da dezlegare disputei judiciare referitoare la revendicarea bunului imobil.

Astfel, pe acest aspect, instanța de apel reține că, prin aplicarea criteriilor corespunzătoare comparației titlurilor deținute de părți, pentru a se determina care este mai caracterizat, trebuie avut în vedere cine deține actul translativ de proprietate cu data mai veche și cine a realizat intabularea prioritară în cartea funciară.

Constatând că reclamanții au contractul de vânzare-cumpărare încheiat anterior și, totodată, că aceștia s-au intabulat în cartea funciară în anul 2003 (conform încheierii nr. 10155 din 20.06.2003), pe când pârâții au realizat o astfel de intabulare în anul 2004 (încheierea de CF nr. 14318 din 14.09.2004), instanța de apel a concluzionat că titlul reclamanților este „în mod absolut evident‚ preferabil”.

Or, analiza pe care o face instanța are la bază o determinare formală a criteriilor de comparare a titlurilor de proprietate aflate în conflict, limitându-se la a observa data intabulărilor în cartea funciară, fără să procedeze însă la valorificarea conținutului respectivelor înscrieri – mai exact, ce a făcut obiectul acestora și care dintre drepturile de proprietate, nu doar că a fost făcut opozabil terților ca urmare a înscrierii, ci a fost definitivat în patrimoniul dobânditorului prin efectul publicității imobiliare.

În acest sens, recurenții arată corect că principiul

qui prior tempore

trebuie corelat cu regimul publicității imobiliare, operabil în speță potrivit dispozițiilor Legii nr. 7/1996, ceea ce înseamnă că, pentru a acorda prioritate titlului de dobândire a bunului nu este suficientă anterioritatea datei perfectării actului, ci și opozabilitatea dreptului prin realizarea formelor de publicitate care să poarte chiar asupra  obiectului actului translativ.

Aceasta întrucât, în sistem de carte funciară, tocmai în ideea asigurării securității dinamice a circuitului civil, principiul priorității – care stă la baza rezolvării conflictului dintre terții care au dobândit drepturi concurente asupra aceluiași bun de la un autor comun – presupune luarea în considerare  nu a datei dobândirii bunului, ci a celei privind asigurarea publicității asupra acestei dobândiri.

Ca atare, preferabilitatea va funcționa în favoarea aceluia care a solicitat primul înscrierea (mai exact, a înregistrat cererea în registrul de intrare, conform art. 25 din Legea nr. 7/1996).

În același timp însă, principiul publicității materiale a cărții funciare (adică, al forței probante absolute a înscrierii) presupune ca înscrierea să fie exactă, adică să privească dreptul și bunul asupra căruia poartă acesta, conform actului translativ cu titlu oneros.

Potrivit art. 30 (devenit art. 33, la republicare) din Legea nr. 7/1996, „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul”.

Prezumția de existență a dreptului real, conform dispozițiilor legale menționate, poartă asupra

imobilului înscris

în cartea funciară.

Or, sub acest aspect, recurenții-pârâți au arătat corect că instanța de apel nu a ținut seama de statuările definitive ale instanței anterioare (din litigiul definitivat prin decizia nr. 70/2020 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă) conform cărora reclamanții A. și B. au realizat publicitatea asupra altui teren decât cel care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 2003, întrucât în evidențele cadastrale acesta a figurat la sud de aleea betonată, iar nu la nord, cum se află situat imobilul revendicat. Abia în anul 2005, ulterior dobândirii terenului de către pârâți și îndeplinirii publicității imobiliare de către aceștia, s-a realizat o „actualizare” a cărții funciare, punându-se de acord documentația cadastrală cu obiectul contractului.

Asemenea dezlegări jurisdicționale nu puteau fi ignorate, câtă vreme ele se constituiseră în considerente determinante adoptării soluției salvgardării actului juridic de la nulitate pe principiul bunei-credințe (alături de cele privitoare la vânzarea bunului la licitație și respectiv, cunoașterea de către pârâți a convenției de mutare a amplasamentului chioșcului de pe teren asumată de către reclamanți).

În consecință, se va constata că în aplicarea regulilor comparării titlurilor opuse de părți în acțiunea în revendicare, instanța de apel a dat eficiență principiului

potior iure,

raportându-se strict la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare și a realizării publicității imobiliare, fără să verifice însă, cu respectarea dispozițiilor legale specifice materiei, ce anume a constituit obiectul înscrierii în cartea funciară, pentru a face dreptul reclamanților opozabil și mai eficient față de al pârâților întrucât ar fi protejat de principiul publicității materiale (al forței probante absolute a  înscrierii de carte funciară).

Această aplicare formală, eronată a unor principii de drept material  pe temeiul cărora ar fi trebuit să se dea dezlegare raporturilor substanțiale dintre părți atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. și, conform art. 497 alin. 1 teza I C.proc.civ., soluția de casare cu trimitere spre rejudecare.

La reluarea judecății, instanța de apel va stabili aplicabilitatea principiului

prior tempore potior in iure

ținând seama nu doar de prioritatea înscrierii în cartea funciară, ci și de exigențele principiului publicității materiale, din perspectiva dispozițiilor incidente ale Legii nr. 7/1996, conform considerentelor din conținutul prezentei decizii, urmând să fie făcute verificări în legătură cu obiectul concret al înscrierilor în cartea funciară, inclusiv prin valorificarea statuărilor irevocabile ale deciziei nr 70/2020 a Curții