ÎCCJ, decizie (scj.ro #226652)

Acțiune în revendicare imobiliară. Înscrierea dreptului real în cărți funciare diferite. Sisteme de publicitate imobiliară distincte. Lipsa de incidență a principiului publicității materiale de carte funciară și a efectului achizitiv al acestuia

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea privată

Index alfabetic: imobil

înscriere în carte funciară

principiul publicității materiale de carte funciară

efectul achizitiv

acțiune în rectificare

Legea nr. 7/1996, art. 30, art. 31, art. 36

C.civ. 1864, art. 480

Potrivit dispozițiilor art. 31 și ale art. 36 din Legea nr. 7/1996, principiul publicității materiale de carte funciară acționează numai când sunt întrunite, cumulativ, toate cerințele prevăzute expres sau implicit de lege, respectiv: imobilul să fie înscris în cartea funciară, dreptul antecesorului tabular să fie vătămat de înscrierea efectuată în folosul celui de-al doilea înscris și cel de-al treilea înscris în cartea funciară să fi dobândit un drept de la al doilea, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare.

Așadar, beneficiul pe care îl oferă acțiunea conjugată a dispozițiilor anterior menționate, care dau conținut principiului publicității materiale, vizează toate cazurile în care este vorba despre lipsa sau nevalabilitatea titlului celui de-al doilea înscris în cartea funciară, care poate fi suplinită, prin efectul publicității materiale, în favoarea celui de-al treilea și în contra primului - antecesorul tabular și adevăratul titular al dreptului real, definitiv pierdut în favoarea celui de-al treilea (iar nicidecum nu poate suplini lipsa ori nevalabilitatea titlului celui dintâi, în baza căruia s-a deschis cartea funciară).

În mod evident, numărul de înscrieri și ierarhia acestora asupra aceluiași drept vizează înscrieri în aceeași carte funciară, normele de drept menționate nefiind destinate a tranșa conflicte de drepturi atunci când înscrierile asupra aceluiași drept au fost realizate, într-o anomalie de situație juridică, în cărți funciare diferite și având în origini sisteme de publicitate imobiliară diferite.

Prin urmare, efectul achizitiv al publicității de carte funciară, ce decurge din acțiunea combinată a dispozițiilor art. 31 și ale art. 36 din Legea nr. 7/1996, nu sancționează un proprietar rămas străin de cartea funciară în care a fost înscris – în lipsa unui titlu ori în baza unui titlu nevalabil – un altul, titular al unei înscrieri privitoare la același drept și nici pe cel căruia, tot din necunoștință de cauză, nu i s-ar putea în mod obiectiv opune termenul de 3 ani prevăzut pentru formularea acțiunii în rectificare.

Astfel, cum efectul achizitiv nu se produce și nu poate fi invocat decât în raport cu persoane înscrise în aceeași carte funciară, dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996 nu pot paraliza acțiunea în revendicare formulată de cel neînscris în aceeași carte funciară și care se consideră adevăratul titular al dreptului de proprietate asupra imobilului.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 134 din 21 ianuarie 2025

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 19.04.2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E. a solicitat:

(i)

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. și C., autentificat sub nr. 1244/08.04.2005 de către Biroul Notarului Public X. și, pe cale de consecință, a tuturor actelor juridice subsecvente, respectiv contractul de donație încheiat între C. și B. autentificat sub nr. 2809/14.09.2006 de către BNP Y. și contractul de vânzare-cumpărare între B. și D. căsătorită cu E. autentificat sub nr. 2848/20.09.2006 de către BNP Y.;

(ii)

lăsarea reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie cu privire la terenul în suprafață de 4850 m.p., situat în intravilanul orașului Buftea, județul Ilfov, cu număr cadastral (...), CF nr. (...) a orașului Buftea;

(iii)

rectificarea Cărții funciare nr. (...) Buftea (nr. CF vechi x.) în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate a soților D. și E. asupra terenului situat în intravilanul orașului Buftea, județul Ilfov, întrucât acesta a fost dobândit prin intermediul unei convenții nule absolut, precum și rectificarea Cărții funciare nr. (...) Buftea ( nr. CF vechi y.) în sensul eliminării mențiunii privind suprapunerea imobilului cu nr. cadastral (...) în suprafață de 4850 m.p. în totalitate cu imobilul cu nr. cadastral (...);

(iv)

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, au fost invocate prevederile art. 948, 968, 1337, 1339, 480 C.civ. și art.33 din Legea nr. 7/1996.

La data de 20.06.1019, pârâții D. și E. au formulat cerere de chemare în garanție a numiților C. și Z., ambii în calitate de moștenitori ai defunctei B., precum și a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov – Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Buftea, a Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară și a Orașului Buftea, prin primar – Biroul de Taxe și Impozite Locale, solicitând admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție și, în cazul admiterii  acțiunii introductive, obligarea chemaților în garanție la plata în solidar a sumei de 341.280 lei (echivalentul a 65.475 Euro) reprezentând despăgubiri aferente terenului în suprafață de 4850 m.p., situat în extravilanul Orașului Buftea, județul Ilfov, intabulat în CF nr. (...) Buftea și prețul contractului de arendare încheiat cu privire la acesta.

Prin cererea înregistrată la data de 20.12.2019, reclamantul a precizat că înțelege să se judece în contradictoriu cu toți cei trei moștenitori ai lui B., în persoana numiților C., Z. și a celui de-al treilea încă necunoscut la acel moment.

La data de 06.01.2020, Tribunalul a dispus introducerea în cauză a numiților W., Z. și C.

La termenul de judecată din data de 02.03.2020, pârâții D. și E., prin avocat, au formulat o cerere precizatoare a cererii de chemare în garanție, indicând că îl cheamă în garanție și pe numitul W., în calitate de moștenitor al defunctei pârâte B.

La data de 19.04.2021, Tribunalul a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâții D. și E. împotriva numiților C., Z. și  W. și a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții D. și E. în contradictoriu cu numiții O.C.P.I. Ilfov, B.C.P.I. Buftea, A.N.C.P.I. și Orașul Buftea prin Primar – Biroul de Taxe și Impozite Locale.

Prin sentința civilă nr. 1743 din 22.06.2022, Tribunalul Ilfov – Secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții D. și E., în contradictoriu cu chemații în garanție C., Z. și W., toți în calitate de moștenitori ai pârâtei B., ca rămasă fără obiect și a obligat reclamantul să plătească pârâților D. și E. cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial în cuantum de 20.000 de lei, redus potrivit art. 451 alin. (2) C.proc.civ.

Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1713A din 15.12.2023, Curtea de Apel București – Secția a IV a civilă a admis apelul principal formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1743 din 22.06.2022 în contradictoriu cu apelanții-pârâți D. și E. și intimații-pârâți W., Z. și C.

A admis apelul provocat formulat de apelanții-pârâți D. și E. împotriva sentinței civile nr. 1743 din 22.06.2022 în contradictoriu cu intimații-chemați în garanție C. și Z.

A respins apelul incident și apelul provocat formulat de apelanții-pârâți D. și E. împotriva sentinței civile nr. 1743 din 22.06.2022 și a încheierilor de ședință din 23.09.2020 și 19.04.2021 pronunțate de Tribunalul Ilfov – Secția civilă în contradictoriu intimații-chemați în garanție Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov – Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Buftea, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, și Orașul Buftea prin Primar – Biroul de Taxe și Impozite Locale, ca nefondate.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pe pârâții D. și E. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 4850 m.p. situat în Buftea, județul Ilfov, cu număr cadastral (...), C.F. nr. (...) a orașului Buftea.

A dispus radierea din C.F. nr. (...) Buftea (nr.CF vechi x a dreptului de proprietate al pârâților D. și E. asupra terenului în suprafață de 4850 m.p. situat în Buftea , județul Ilfov.

A dispus radierea din C.F. nr. (...) Buftea (nr. CF vechi y) a mențiunii privind suprapunerea imobilului cu nr. cadastral (...) în suprafață de 4850 m.p. în totalitate cu imobilul cu nr. cadastral (...).

A admis în parte cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chemații în garanție C. și Z.

A obligat pe chemații în garanție C. și Z. să plătească pârâților D. și E. suma de 309.991 lei despăgubiri.

A respins în rest această cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată.

A obligat pe reclamant să plătească pârâților D. și E. suma de 7500 lei cheltuieli de judecată în prima instanță reprezentând onorariu de avocat cu aplicarea art. 451 alin. 2 și art. 453 alin .2 C.proc.civ.

A menținut în rest sentința apelată.

A obligat pe apelanții pârâți D. și E. să plătească apelantului reclamant suma de 5202,5 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat cu aplicarea art. 453 alin. 2 C.proc.civ.

A obligat pe intimații chemați în garanție C. și Z. să plătească apelanților pârâți D. și E. suma de 6352,45 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat în apel.

Căile de atac formulate în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1713A/2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a civilă au declarat recurs principal recurentul-chemat în garanție Z. și recurenta-chemată în garanție C., iar recurenții-pârâți D. și E. au declarat recurs incident.

Recursul principal declarat de recurenta-chemată în garanție C.

Prin recursul formulat de recurenta-chemată în garanție C. a cerut casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.

Subsumat pct. 5, recurenta arată că cererea de chemare în judecata formulata de intimatul-reclamant A. a avut un capăt de cerere principal prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între B. și C. și a tuturor actelor juridice subsecvente și trei capete de cerere accesorii prin care s-a solicitat:

(i)

lăsarea intimatului-reclamant în deplina proprietate și liniștită posesie cu privire ia terenul în suprafața de 4850 mp situat în intravilanul orașului Buftea, jud. Ilfov, cu număr cadastral (...), CF nr. (...) a orașului Buftea;

(ii)

rectificarea Cărții funciare nr. (...) Buftea (nr. CF vechi x) și a Cărtii funciare nr. (...) Buftea (nr. CF vechi y), conform mențiunilor din cererea de chemare în judecata și

(iii)

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata.

Cu toate acestea, instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că petitul cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului ar fi un capăt de cerere principal, formulat în subsidiar față de primul capăt de cerere referitor la anularea contractelor de vânzare.

Or, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecata, capătul de cerere prin care s-a solicitat lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului a fost accesorie primului capăt de cerere, fiind expresia principiului repunerii în situația anterioară din materia efectelor nulității actului juridic, concluzie care rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecata și din modul în care au fost formulate capetele de cerere.

Tocmai pentru că exista o incontestabilă neclaritate a capătului doi de cerere, neclaritate sesizată și de instanța de control judiciar, care a apreciat necesară calificarea naturii acestui capăt de cerere, instanța de apel era obligată, în baza rolului activ al judecătorului și pentru respectarea principiului disponibilității, ca, anterior calificării/recalificării acestui capăt de cerere, să pună în discuția părților aceste aspecte.

Nepunând în discuția părților calificarea celui de-al doilea capăt de cerere ca fiind principal sau accesoriu, instanța a încălcat principiul disponibilității, principiul contradictorialității și principiul rolului activ al judecătorului și dreptul ia un proces echitabil reglementat de art. 6 C.proc.civ. și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta-chemată în garanție arată că hotărârea atacată este nemotivată, aceasta nerespectând standardul reglementat de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., întrucât nu rezultă care sunt motivele de fapt și de drept pe care instanța și-a întemeiat soluția în ceea ce privește motivele principale și esențiale invocate de părți și nici temeiurile de drept și/sau raționamentul juridic în baza cărora a înlăturat aplicarea unor prevederi legale invocate de către părți.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-chemată în garanție arată că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a art. 480 vechiul Cod civil și cu încălcarea art. 563 noul Cod civil, având în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2019.

De asemenea, decizia este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 36 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, în raport de care instanța de apel nu ar mai fi trebuit sa treacă la compararea titlurilor. În plus, la soluționarea cauzei ar fi trebuit avută în vedere forma art. 36 din Legea nr. 7/1996 în vigoare la data dobândirii de către intimații-pârâți D. și E. a dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv 20.09.2006, iar nu forma art. 36 în vigoare la data înscrierii dreptului de proprietate al intimatului-reclamant.

Deși instanța de apel a recunoscut faptul ca, în temeiul art. 36 din Legea nr. 7/1996, acțiunea în revendicare ar fi paralizată și s-ar consolida dreptul proprietarului aparent, în mod nelegal, a concluzionat că aceste efecte nu s-ar produce și nu ar fi aplicabile în prezenta cauză.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 7/1996, în mod nelegal, a invocat criterii de diferențiere și interpretare care adaugă, în mod nepermis, la prevederile clare și neechivoce ale acestui articol.

Aprecierile instanței de apel cu privire la imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare, la caracterul subsidiar al acțiunii în rectificare și la poziția extrem de favorabilă a persoanei neînscrise în cartea funciară, căreia nu i se pot opune, în opinia instanței de apel, prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996, nu au temei în drept, instanța neindicând și neargumentând pe ce se bazează aceasta apreciere.

Prevederile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 invocate de instanța de apel nu au aplicabilitate în prezenta cauză.

În schimb, în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 36 și 30 alin. (1) lit. i), potrivit cărora dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul. În acest context, instanța de apel nu ar fi trebuit sa mai treacă la compararea titlurilor, în ipoteza în care s-ar considera că a fost legal învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare.

În continuare se arată că din considerentele deciziei recurate nu rezultă cu claritate ce titluri au fost comparate și regulile în baza cărora s-a făcut compararea de titluri. Instanța de apel a pornit de la contractul de vânzare nr. 1244/2005 încheiat între B. și C. și a reținut, fără a indica un temei de fapt sau de drept, că recurenta C. și intimații-pârâți D. și E. nu pot invoca principiul forței probante al înscrierilor în cartea funciară atât timp cât nu s-a verificat cuprinsul registrele de transcripțiuni (fiind vorba chiar despre deschiderea cârtii funciare pentru acel imobil).

Menționează în continuare recurenta că la încheierea contractelor de vânzare între C. și B. și între B. și soții D. și E. s-a solicitat extras de carte funciara pentru autentificare și din cuprinsul acestuia nu rezulta niciun viciu al titlului vânzătorului, aceste verificări fiind necesare și suficiente pentru încheierea valabilă a contractelor de vânzare - cumpărare, conform prevederilor legale aplicabile, respectiv art. 31 din Legea nr. 7/1996.

Chiar daca contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1998 între B. și cumpărătorii U. și V. fusese transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, evidența în acest sistem se făcea pe persoane, nu pe imobile, în vreme ce în sistemul de carte funciara, evidența se ține pe imobile.

În cererea de chemare în judecata, intimatul - reclamant a susținut ca, în prezenta cauza, ar fi incidentă situația în care titlurile exhibate provin de la același autor, motiv pentru care instanța de apel, în baza principiului disponibilității, trebuia să aplice regulile din materia comparării titlurilor care provin de la același autor.

În această situație, conform regulilor aplicabile în cazul în care titlurile provin de la același autor, trebuia să se dea câștig de cauză părții care a îndeplinit prima formalitățile de publicitate imobiliară, în cazul de față intimații-pârâți D. și E. care au încheiat contractul de vânzare anterior intimatului-reclamant A. și si-au intabulat dreptul de proprietate anterior intabulării dreptului lui A..

Faptul ca, în cazul de față, au existat două cărți funciare nu schimbă modul de aplicare a regulilor în materia comparării de titluri și nici al prevederilor exprese din Legea nr. 7/1996, mai sus citate.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la rectificarea cărților funciare, în mod nelegal, instanța de apel a admis acest capăt de cerere și a dispus rectificarea deși, în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996 acest capăt de cerere ar fi trebuit respins ca prescris sau să se constate că reclamantul este decăzut din dreptul de a solicita rectificarea cărților funciare, având în vedere faptul că, în practică, termenul de 3 ani prevăzut de art. 36 din Legea nr. 7/1996 a fost considerat termen de prescripție sau de decădere.

Referitor la soluția de admitere a cererii de chemare în garanție, se arată că decizia recurată este nelegală și în ceea ce privește soluția de respingere a apelului incident și a apelului provocat formulat de intimații - pârâți D. și E. în contradictoriu cu intimații chemați în garanție Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Buftea, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și Orașul Buftea prin Primar- Biroul de Taxe și Impozite Locale, fiind dată cu încălcarea art. 998 și art. 1000 alin. (1) și (3) din vechiul Cod civil și a prevederilor Legii nr. 7/1996 care reglementează rolul și atribuțiile acestora în efectuarea și păstrarea evidentelor de carte funciara și de publicitate imobiliară și în eliberarea informațiilor referitoare la acestea, respectiv art. 4 lit. m), n), o), art. 21, art. 22 alin. (3), art. 38 alin. (2), fiind aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Din prevederile legale incidente rezultă că înscrierile (

lato sensu

) făcute în registrele de transcripțiuni și inscripțiuni și/sau în cărțile funciare, evidența acestora și comunicarea informațiilor referitoare la acestea sunt în competența și intră în atribuțiile chemaților în garanție Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara Ilfov, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara Ilfov - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Buftea, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

Prin urmare, faptul că nu s-a cunoscut existența în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni a mențiunilor referitoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1637/1998 între B. și cumpărătorii V. este imputabil exclusiv chemaților în garanție Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliara Buftea, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

De asemenea, intimatul-chemat în garanție Orașul Buftea, prin Primar- Biroul de Taxe și Impozite Locale este responsabil pentru că nu a comunicat, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin care a cumpărat terenul reclamantul A. faptul că exista deja rol fiscal deschis pentru acest teren pe numele intimaților-pârâți D. și E.

Recursul principal declarat de recurentul-chemat în garanție Z.

Prin recursul formulat de recurentul-chemat în garanție solicită casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, susținând, în esență, că deși a fost chemat în judecată în calitate de moștenitor al defunctei B., în considerarea unui înscris comunicat de către Primăria Buftea, din care rezultă calitatea sa de succesibil, în realitate, acesta nu are calitatea de moștenitor al numitei B., întrucât a renunțat la succesiunea acesteia, după cum rezultă din declarația autentificată sub nr. 449 din data de 01.04.2024 la SPN U. din Buftea, înscris pe care l-a atașat memoriului de recurs.

Renunțarea la moștenire este expresă și are efect retroactiv, care conduce la concluzia lipsei calității sale procesuale pasive în acțiunea în angajarea răspunderii sale civile contractuale pentru garanția împotriva evicțiunii asumată de B., excepție absolută, care poate fi invocată în orice stare a procesului.

Recurentul subsumează acest motiv de recurs art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., invocând totodată dispozițiile art. 22 alin. (2) C.proc.civ., care impunea efectuarea de probatorii chiar din inițiativa judecătorului, în exercitarea rolului său activ pentru aflarea adevărului.

Sub un al doilea aspect subsumat pct. 6 al art. 488 alin. (1) C.proc.civ., se arată că există o contradicție în considerentele deciziei recurate și dispozitivul acesteia în ce privește suma dispusă pentru a fi plătită pârâților D. și E. în cuantum de 309.991 lei cu titlu de despăgubiri, în dispozitiv se menționează o obligație de plată în solidar, în vreme ce în considerente se face vorbire de art. 1114 C.civ., text potrivit căruia moștenitorii legali răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia – fiind o obligație divizibilă.

De asemenea, se poate observa ca decizia recurată este contradictorie și în ceea ce privește problema relevanței înregistrării contractului din anul 1998 în Registrul de transcripțiuni, precum și a bunei credințe.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul-chemat în garanție arată că au fost încălcate dispozițiile art. 34 din Legea 7/1996 în varianta în vigoare la data la care pârâții D. și  E. au cumpărat imobilul, respectiv 20.09.2006, iar nu cea din 08.04.2005 - adică data la care C. cumpărase terenul de la B.

Chiar dacă fiecare din contractele supuse comparării de titluri au în ascendență alte contracte, până la autorul comun B., aceasta nu înseamnă că în caz de comparare de titluri valabile se pun în discuție contractele vechi. De altfel, chiar dacă s-ar analiza și contractele din ascendența celor două titluri supuse comparării, și acest criteriu operează în favoarea pârâților D. și E., din moment ce autorul lor, B., a fost prima care a deschis carte funciara a imobilului.

Fiind vorba de doi proprietari cu titluri valabile, deopotrivă intabulate, urmează a se considera preferabil, fiind mai caracterizat, cel care îndeplinește cerința art. 34 din Legea nr. 7/1996. Or, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a textului anterior citat, adăugând la norma legala și cerința potrivit căreia pârâții D. și E. ar fi trebuit să verifice și înregistrările din Registrul de transcripțiuni. Însă, din simpla interpretare gramaticală a textului citat rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere și această cerință.

Pentru aceste motive solicită casarea deciziei și trimiterea în rejudecare, iar în probațiune depune declarația de renunțare la succesiunea lui B.

Recursul incident declarat de recurenții-pârâți D. și E.

Odată cu întâmpinarea depusă față de recursurile principale, recurenții-pârâți D. și E. au declarat apel incident, invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.

Subsumat primului motiv de recurs, grefat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., se arată că în mod nelegal a dispus instanța de apel cu privire la incidentul lipsei capacității procesuale de folosință a numitei B., decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 56 alin. (1) și alin. (3), art. 78 și art. 204 alin. (1) C.proc.civ., întrucât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.04.2019, numita B., era decedată.

Contrar statuărilor instanței de apel, intimatul A. nu a formulat, la vreun moment, o cerere modificatoare în sensul art. 204 C.proc.civ. sau o cerere care ar putea fi asimilată acestei instituții juridice, ci strict o cerere de introducere în cauză a moștenitorilor, în temeiul dispozițiilor art. 412 alin. (1) C.proc.civ. Or, dispozițiile invocate de către reclamant reglementează exclusiv situația în care partea decedează în timpul procesului, iar nu anterior declanșării acestuia.

În aceste condiții, instanța de apel era ținută să constate că precizarea verbală a intimatului, de la al doilea termen de judecată, cu privire la introducerea în cauză a moștenitorilor numitei B., formulată în temeiul art. 412 C.proc.civ. nu a reprezentat o cerere modificatoare, deoarece nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege în acest sens.

În mod nelegal a statuat instanța de apel asupra chestiunii inadmisibilității cererii de chemare în garanție a OCPI Ilfov, BCPI Buftea, ANCPI și Orașul Buftea prin Primar - Biroul de Taxe și Impozite Locale, decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 72 și art. 235 C.proc.civ.

Potrivit legii, partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri.

Contrar statuărilor instanței de apel, erau îndeplinite condițiile legale esențiale, pentru admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție a entităților enumerate - cererea de chemare în garanție fiind formulată în cadrul unui litigiu

pendinte

, aflat în faza judecății în primă instanță și în termen legal. De asemenea, cererea de chemare în garanție a prezentat o legătură de dependență și subordonare față de cererea introductivă de instanță, astfel încât soluția pronunțată cu privire la cererea principală ar fi putut influența soluția asupra cererii de chemare în garanție, cererea de chemare în garanție a vizat despăgubirea pârâților în ipoteza în care aceștia cădeau în pretenții, prejudiciul ocazionat fiind cauzat de faptele ilicite ale funcționarilor, care au deschis două cărți funciare pentru același imobil, respectiv două roluri fiscale diferite, pe numele unor persoane distincte, fără a depune minima diligență în stabilirea situației reale a terenului.

Din această perspectivă, analiza eronată a instanței de apel se limitează la modalitatea concretă în care aceste instituții ar fi chemate să răspundă, respectiv dacă căderea în pretenții a recurenților-pârâți ar determina răspunderea solidară a instituțiilor, împreună cu persoanele care răspund pentru evicțiune, în temeiul contractului. Or, toate aceste aspect țin de fondul cererii de chemare în garanție și excedează analizei specifice, sumare a admisibilității în principiu.

Chemarea în garanție, ca mijloc procesual de atragere a unui terț la judecată este admisibilă ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții ar avea posibilitatea să solicite de la o anumită persoană despăgubiri pentru dreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru obligația ce a fost stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească.

Pe de altă parte, caracterul subsidiar al răspunderii instituțiilor reprezintă o chestiune de fond și nu poate conduce la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție, cât timp recurenții-pârâți beneficiază de o cale procesuală pentru a atrage răspunderea instituțiilor implicate. Deși instanța de apel a constatat faptul că, de principiu, pârâții au deschisă calea procesuală prevăzută de art. 998 -1000 alin. (1) și (3) C.civ. 1864, întrucât conduita autorităților competente justifică atragerea răspunderii civile delictuale și obligarea la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat subsemnaților, prin neglijența cu care au fost îndeplinite atribuțiile de serviciu, aceasta a apreciat, de o manieră nelegală, că modalitatea solicitată de reparare a prejudiciului ar conduce la inadmisibilitate.

Mai mult decât atât, soluția instanței de apel reprezintă, sub acest aspect, o revenire nepermisă asupra chestiunilor tranșate anterior de către aceasta din urmă, prin încheierea de ședință din data de 20.10.2023, care are regimul unei încheieri interlocutorii.

Or, din moment ce instanța de apel a procedat la recalificarea apelului incident formulat de recurenții-pârâți sub acest aspect, în apel provocat, cu consecința considerării instituțiilor ca fiind părți în litigiu, care pot fi, similar persoanelor fizice, obligate la despăgubiri, ca urmare a admiterii apelului provocat, rezultă că, în realitate, chestiunea admisibilității în principiu a cererii de chemare în garanție a instituțiilor fusese deja tranșată și depășită, în viziunea instanței de apel. Consecința firească a acestui aspect l-ar fi reprezentat admiterea acestui motiv de apel.

În orice caz, cele două cereri de chemare în garanție s-au grefat pe temeiuri juridice distincte și împrejurări distincte, proprii fiecărui chemat în garanție în parte, sens în care eventuala admitere a unei cereri pe fondul său nu determină inadmisibilitatea celeilalte.

Cu alte cuvinte, indiferent de modul în care vânzătorii au acționat pentru a înstrăina același bun către mai mulți proprietari, obținând astfel un dublu câștig, scopul acestora nu ar fi putut fi atins dacă nu aveau concursul autorităților publice competente, concurs care se reflectă în pasivitatea acestora și lipsa de diligență de care au dat dovadă în acest caz.

În concret, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii imputată OCPI Ilfov, ANCPI și BCPI Buftea constă în deschiderea a două cărți funciare distincte, pentru același imobil, la cererea a două persoane diferite, ceea ce a dat naștere la o situație prejudiciabilă, respectiv la existența a două cărți funciare în cuprinsul cărora sunt înscrise două drepturi de proprietate asupra aceluiași teren, având titulari diferiți.

În egală măsură, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii imputată Biroului de Taxe și impozite din cadrul Primăriei Buftea constă în deschiderea a două roluri fiscale pentru același imobil, dar pe numele unor persoane diferite.

Printr-un motiv distinct de recurs se arată că în mod nelegal a apreciat instanța de apel asupra cadrului procesual obiectiv, precum și asupra limitelor învestirii de care era ținută în apel, în condițiile în care intimatul A. nu a formulat un veritabil capăt de cerere în revendicare, sub acest aspect decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 14, art. 22 și art. 478 alin. (1) și (3) C.proc.civ.

Cererea în revendicare și, implicit, de comparare a titlurilor a reprezentat o cerere nouă, formulată direct în apel, cu depășirea limitelor efectului devolutiv, asupra căreia instanța de apel nu se putea pronunța de o asemenea manieră, potrivit legii.

Contrar statuărilor instanței de apel, în realitate, prin cererea de chemare în judecată, numitul A. a solicitat constatarea nulității absolute a unor acte translative de proprietate și, ca o consecință a acestei sancțiuni, lăsarea în deplină proprietate și posesie a sa a imobilului ce a făcut obiectul actelor a căror nulitate se solicită a constata. Așadar, intimatul A. nu a învestit instanța de judecată cu o cerere în revendicare, în sensul prevăzut de lege, ci a solicitat repunerea părților în situația anterioară încheierii actelor contestate, care ar presupune atât restituirea bunului, cât și rectificarea cărții funciare.

Această împrejurare rezultă atât din modalitatea de formulare a capetelor de cerere, din probele propuse, dar și din concluziile formulate de intimat pe tot parcursul soluționării cauzei în primă instanță, nefiind solicitată, respectiv pusă în discuție, în niciun moment, compararea titlurilor și nefiind formulate cereri modificatoare ori adiționale sub acest aspect.

Prin urmare, din moment ce o atare cerere nu a fost formulată în fața primei instanțe, nici cadrul procesual inițial, dar nici limitele devoluției din apel nu permiteau analizarea și, cu atât mai puțin, admiterea unei asemenea solicitări.

Grefat pe motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., se arată că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în ceea ce privește pretinsa neaplicabilitate a dispozițiilor art. 30 și art. 36 din Legea nr. 7/1996 cu privire la intimatul A.

Întrucât considerentul decisiv al primei instanțe, care a determinat și formularea căii de atac a apelului de către reclamantul A. l-a reprezentat modalitatea de interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale în raport de care pârâții au formulat apărări extensive, neanalizate de către instanța de apel. Or, de vreme ce soluționarea cauzei depindea, în mod necesar, de modalitatea de interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale, instanța de apel era ținută să efectueze o analiză concretă, care ar fi trebuit să se reflecte în cuprinsul considerentelor deciziei recurate.

Sub un al doilea aspect, soluția recurată se întemeiază pe motive contradictorii, în ceea ce privește presupusa neîndeplinire a condiției bunei - credințe în persoana recurenților-pârâți.

Pe de-o parte, în viziunea instanței de apel, nu ar exista o cerință legală, în ceea ce privește restituirea imobilului și rectificarea cărții funciare, privind buna - credință a dobânditorului înscris în evidențele cărții funciare, iar pe de altă parte, contrarietatea considerentelor se identifică sub aspectul modalității în care instanța de apel a apreciat că subsemnații ar fi fost de rea - credință, în contextul în care, împrejurările relative la conduita înstrăinătorului, care nu ar fi înțeles să efectueze verificări în registrele de publicitate, se răsfrâng asupra acestora.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenții arată că în mod nelegal a statuat instanța de apel asupra incidentelor constând în lipsa calității procesuale active a intimatului A. și a prescripției dreptului material la acțiune.

În concret, instanța de apel era ținută să observe ca singurul motiv de nulitate formulat în contradictoriu cu pârâții a vizat anularea actelor subsecvente, care capătă, potrivit legii, configurația vânzării bunului altuia, fiind un motiv de nulitate relativă.

În egală măsură, raționamentul instanței de apel trebuia să surprindă faptul că motivele de pretinsă nulitate absolută formulate, vizând frauda la lege și cauza ilicită, nu s-au referit în niciun moment la vreun act juridic încheiat de recurenții-pârâți. Or, simpla împrejurare că se invocă, formal, motive de nulitate absolută, nu poate conduce la concluzia că această sancțiune ar fi incidentă cu privire la toate actele juridice deduse judecății.

În consecință, nulitatea relativă va putea fi valorificată doar de către cumpărător, pe cale de acțiune, în termenul de prescripție de 3 ani, care va curge de la data când a aflat sau trebuia să afle că bunul nu aparținea vânzătorului la data vânzării, sau, după caz, tot de cumpărător, pe cale de excepție, atunci când vânzătorul solicită executarea contractului.

Or, întrucât intimatul A. nu are calitate de cumpărător în contractul de vânzare-cumpărare nr. 2848/20.09.2006, instanța de apel era ținută să constate lipsa calității procesuale active a acestuia.

Aceleași argumente își găsesc aplicarea și în ceea ce privește eronata soluționare a incidentului privind prescripția dreptului material la acțiune față de capătul de cerere vizând anularea actelor subsecvente pentru ipoteza vânzării bunului altuia - specifice nulității relative, iar nu absolute, în consecință, dreptul material la acțiunea în anulare corespunzătoare este supusă termenului general de prescripție.

În concret, dreptul de a solicita anularea contractului nr. 2848/20.09.2006 a început să curgă la data încheierii acestuia, respectiv 20.09.2006, sau, cel mai târziu, la data la care OCPI Ilfov a notat în cartea funciară suprapunerea celor două terenuri, respectiv data de 10.11.2008.

În egală măsură, prezentul demers procesual nu reprezintă, cum în mod eronat a apreciat instanța de apel, o acțiune în revendicare, ci o acțiune în anularea unor acte juridice translative de proprietate, sens în care nu se poate pune problema imprescriptibilității, din această perspectivă, a dreptului material la acțiune.

Așadar, instanța de apel era ținută să constate că termenul de prescripție se împlinise cu mult înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv data de 17.04.2019, întrucât în tot acest timp, intimatul s-a aflat în pasivitate și nu a întreprins niciun demers de natură să suspende sau să întrerupă cursul termenului de prescripție.

Se mai arată prin recursul incident că în mod nelegal a statuat instanța de apel asupra întinderii obligației de garanție a chemaților în garanție persoane fizice, decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1337, art. 1341 și art. 1345 C.civ. 1864, din perspectiva întinderii obligației de garanție împotriva evicțiunii ce incumbă moștenitorilor vânzătorului.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2848/20.09.2006, B. s-a obligat să despăgubească fam. D. și E. împotriva oricărei evicțiuni, conform art. 1337 Cciv. 1864. De asemenea, prin contractul de donație încheiat între B. și C., acesta din urmă s-a obligat să o despăgubească pe B. împotriva oricărei evicțiuni conform art. 1337 C.civ. 1864.

Astfel, dacă evicțiunea s-a produs, cum este cazul în speță, instanța de apel era ținută să constate că garanția pentru evicțiune va îmbrăca forma obligației de a da, respectiv de a-l despăgubi pe cumpărător, pentru toate prejudiciile suportate de acesta, cu atât mai mult cu cât în discuție este ipoteza evicțiunii totale.

Or, potrivit dispozițiilor legale citate anterior, cumpărătorul evins are dreptul de a recupera de la vânzător, suplimentar față de restituirea prețului achitat, inclusiv daune interese, precum  și toate cheltuielile necesare ori utile efectuate de acesta cu întreținerea bunului. Din această categorie de prejudicii fac parte și sumele suportate în temeiul contractului de arendare, motiv pentru care și aceste sume se impuneau a fi recuperate de la chemații în garanție, independent de modalitatea în care aceste sume erau achitate de către subsemnații, dar și de capetele de cerere cu care a fost învestită instanța de judecată.

Printr-un motiv distinct se arată că în mod nelegal a apreciat instanța de apel asupra pretinsului capăt de cerere în revendicare, procedând, de o manieră contrară legii, la compararea de titluri, decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 și art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Instanța de apel a pășit, în mod nelegal, la compararea titlurilor de proprietate, în ciuda faptului că era incidentă o cauză de paralizare a solicitării de restituire a bunului, prin efectul mecanismelor de carte funciară, care consacră efectul achizitiv al înscrierii recurenților-pârâți, dar, chiar și îmbrățișând raționamentul instanței de apel sub acest aspect, aceasta era ținută să observe, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor, că titlul recurenților-pârâți este mai caracterizat, sens în care se impunea respingerea apelului.

Nelegalitatea deciziei recurate rezultă din modalitatea în care instanța de apel a înțeles să facă aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 7/1996, care consacră efectul achizitiv al înscrierilor în cartea funciară a drepturilor dobândite cu titlu oneros de către cel care s-a întemeiat cu bună-credință pe cuprinsul cărții funciare, cum este cazul recurenților-pârâți. În consecință, efectul achizitiv se produce în beneficiul recurenților-pârâți, în virtutea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 7/1996, inclusiv în ceea ce îl privește pe intimatul A., întrucât în cauză este incidentă teoria proprietarului aparent, autoarea acestora fiind cea care a îndeplinit prima formalitățile de publicitate imobiliară prevăzute de lege, sens în care titlul recurenților-pârâți este cel preferat; în cauză, nu a fost formulată o veritabilă cerere în revendicare, ci exclusiv o cerere în constatarea nulității, respectiv în anularea actelor translative de proprietate și restituirea prestațiilor, precum și o cerere în rectificare.

Un raționament conform legii al instanței de apel ar fi presupus analizarea întrunirii condiției bunei - credințe în persoana reclamanților, cu luarea în considerare a următoarelor elemente: aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului printr-un act juridic cu titlu oneros, obiectul contractului de vânzare-cumpărare este un bun imobil privit

ut singuli

, recurenții-pârâți s-au aflat într-o eroare comună și de neînlăturat cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului, în speță, B., având în vedere că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aceștia au cunoscut situația juridică a terenului din cuprinsul extrasului de carte funciară emis de OCPI Ilfov, potrivit căruia terenul era liber de orice sarcini sau urmăriri, proprietară unică a acestuia fiind vânzătoarea B.. De asemenea, vânzătoarea  a declarat în fața notarului public că terenul este liber de sarcini sau urmăriri de orice natură, nu a fost scos din circuitul civil în temeiul vreunui act de trecere în proprietatea statului, nu a fost înstrăinat sau ipotecat de aceasta și se află liber și continuu în proprietatea și posesia sa, garantând cumpărătorii împotriva oricărei evicțiuni conform art. 1337 C.civ. 1864. Mai arată recurenții că aceștia nu ar fi putut cunoaște situația reală a terenului cu un minim de diligențe, ci dimpotrivă, au efectuat diligențele cerute de lege, care au condus la concluzia că vânzătorul este adevăratul proprietar.

De vreme ce chiar OCPI Ilfov a aflat despre suprapunerea totală a celor două imobile abia în anul 2008, reiese că la data la care recurenții au dobândit imobilul, din sistemele de publicitate imobiliară nu reieșea că terenul s-ar suprapune cu un alt imobil și nici că ar fi avut loc o altă vânzare. În plus, Primăria Buftea - Biroul de taxe și impozite a emis pe numele vânzătoarei B., certificatul fiscal aferent terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare, având număr de rol fiscal 7941, aspecte care susțin concluzia potrivit căreia recurenții-pârâți au fost de bună-credință, având reprezentarea că tratează cu adevăratul proprietar.

Pe de altă parte, contrar deciziei recurate, prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996, aplicabile în speță, tind la protejarea dobânditorului cu titlu oneros a unui drept de proprietate asupra unui imobil, care s-a întemeiat pe cuprinsul cărții funciare la momentul dobândirii dreptului său, indiferent de calitatea celui care formulează acțiunea în rectificare.

Din acest motiv, dacă cel ce dorește rectificarea și pretinde a fi adevăratul proprietar al imobilului nu a contestat înscrierea vătămătoare în termen de 3 ani de la data înscrierii, terțul de bună-credință va dobândi un drept de proprietate consolidat.

Prin urmare, în cazul în care acțiunea în rectificare este formulată ulterior termenului de 3 ani, terțul dobânditor de bună-credință devine adevăratul titular al dreptului înscris în cartea funciară, indiferent dacă a dobândit dreptul de proprietate după expirarea termenului de 3 ani sau înaintea împlinirii lui.

Așadar, contrar deciziei recurate, mecanismul publicității materiale este de natură să paralizeze acțiunea în revendicare, dat fiind că dispozițiile art. 36, care reglementează termenul de prescripție de trei ani, nu disting după cum acțiunea în rectificare este formulată de un antecesor din șirul celor înscriși în cartea funciară sau de o terță persoană, care se pretinde adevăratul proprietar, dar care nu a fost niciodată înscris în cartea funciară. Prin urmare, considerentele deciziei recurate nu fac decât să adauge în mod nepermis la lege, prin restrângerea sferei opozabilității efectului achizitiv în raporturile cu terții.

În consecință, acțiunea în revendicare poate fi paralizată prin invocarea art. 36, care coroborat cu art. 30 din Legea nr. 7/1996, fiind generate efectele pozitiv și, respectiv, negativ ale principiului publicității materiale, determină pierderea dreptului de către intimatul A., urmând ca recurenții-pârâți să fie considerați, potrivit legii, titulari ai dreptului.

Prin urmare, analizând toate aceste aspecte, instanța de apel era ținută să constate că acțiunea în revendicare este paralizată prin efectele principiului publicității materiale a cărții funciare, recurenții-pârâți dobândind un drept de proprietate consolidat, de la data împlinirii termenului de 3 ani prevăzut de art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Sub un al doilea aspect, instanța de apel era ținută să constate anterioritatea cărții funciare deschise de către autoarea recurenților-pârâți, B., față de cartea funciară deschisă de către autoarea intimatului A., V.

Recurenții-pârâți arată că au procedat la intabularea dreptului de proprietate asupra terenului înainte ca intimatul-reclamant A. să intabuleze dreptul său de proprietate, motiv pentru care aceștia sunt preferați, potrivit legii, în succesiunea de vânzări ale terenului în discuție.

Or, potrivit art. 25 din Legea nr. 7/1996, versiunea în vigoare la data înscrierii dreptului acestora în cartea funciară, înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina rangul înscrierilor.

În  egală măsură, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.

Prin urmare, cât timp dreptul de proprietate al recurenților-pârâți a fost dobândit de aceștia cu bună-credință, fiind înscris în evidențele cărții funciare cu prioritate față de dreptul intimatului A., rezultă că acesta va fi opozabil și preferabil, inclusiv din perspectiva rangului, față de orice alte drepturi ulterioare ar reclama acesta din urmă.

Or, din această perspectivă, raționamentul instanței de apel este atât eronat, cât și contradictoriu, din moment ce, pe de-o parte, este reținută pretinsa rea-credință a înstrăinătorilor, care s-ar extinde și asupra titlului subsecvent, făcându-l pe acesta din urmă mai puțin caracterizat, iar, pe de altă parte, se statuează că buna-credință la momentul încheierii contractului de vânzare nu reprezintă un element de referință în cazul revendicării.

În consecință, contrar deciziei recurate, pentru ca intabularea efectuată la cererea intimatului-reclamant A. să aibă prioritate față de intabularea recurenților-pârâți, se impunea constatarea relei-credințe a acestora la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2848/20.09.2006, fiind irelevantă buna sau reaua-credință a numitei B., întrucât nu dreptul de proprietate al acesteia din urmă este în litigiu în prezenta cauză.

Or, din moment ce instanța de apel nu a analizat, în persoana recurenților-pârâți, de o manieră efectivă și conformă legii, îndeplinirea acestei condiții esențiale, rezultă că nu a fost constatată, în vreun moment, pretinsa rea-credință a acestora la data dobândirii dreptului.

Sub un al doilea aspect, nelegalitatea deciziei recurate rezultă din modalitatea în care instanța de apel a procedat la compararea titlurilor.

Sub acest aspect, instanța de apel era ținută să constate că presupusa îndeplinire a formalităților de publicitate imobiliară prin notarea dreptului de proprietate în registrul de transcripțiuni nu echivalează cu intabularea în cartea funciară și nu conduce la concluzia că titlul intimatului A. ar fi mai caracterizat.

Pe de altă parte, ambele transferuri supuse comparației au fost încheiate în virtutea dispozițiilor Legii nr. 7/1996, la momente la care existau înființate cărți funciare, sens în care acesta din urmă sistem de publicitate se impunea a fi preferat de către instanța de apel. Esențial este și faptul că OCPI Ilfov a descoperit existența suprapunerii dintre cele două imobile abia în anul 2008, deci, la mai bine de 2 ani de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2848/20.09.2006, motiv pentru care recurenții-pârâți nu ar fi putut cunoaște existența suprapunerii înainte ca aceasta să fie d