ÎCCJ, decizie (scj.ro #81828)

Acțiune în revendicare formulată după apariția Legii nr. 10/2001. Necontestarea în termenul legal a actului de înstrăinare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului. Dreptul la acordarea de măsuri reparatorii potrivit legii speciale. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : imobil naționalizat - drept de proprietate - revendicare - contract de vânzare-cumpărare - măsuri reparatorii Legea nr. 10/2001 În jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru V. România, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu , pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”, arătând că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, deci nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei.

Nefinalizarea procedurii administrative prevăzută de legea specială, prin plata despăgubirilor, imputabilă exclusiv autorităților, nu dă însă naștere unui drept la restituirea bunului în patrimoniul fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia, nefiind posibil ca persoanele care au cumpărat un imobil în baza Legii nr. 112/1995 să fie răspunzătoare pentru incoerența manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul aplicării normelor actului special de reparație, inclusiv pe componenta despăgubirilor cuvenite a fi acordate persoanelor îndreptățite . Necontestarea titlului cumpărătorilor în termenul legal are ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor, în favoarea cărora se recunoaște existența „bunului” în timp ce fostul proprietar sau moștenitorii acestuia care nu au înțeles să atace titlul opus de cumpărători, urmează, dat fiind procedura instituită de actul normativ special, să-și valorifice dreptul de creanță recunoscut de dispozițiile acestei legi, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 4156 din 18 mai 2011. Prin sentința civilă nr.1834/2008, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții S.V., S.E., A.V. și A.M., ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, ca fiind inadmisibilă. Referitor la legitimarea procesuală a reclamanților, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Grefa Tribunalului Ilfov Secția Notariat sub nr.10579/1944, N.R.A. a dobândit proprietatea imobilului în litigiu, situat în București, sectorul 1, iar ulterior, prin Decretul nr.92/1950 imobilul a fost naționalizat fără despăgubiri, fiind înscris în anexa Decretului la poziția 5416. Conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 32/2007 eliberat de B.N.P.

B.M., N.R.A., decedat la 24 noiembrie 1997, a lăsat ca moștenitori pe N.N. (soție supraviețuitoare postdecedată la 24 decembrie 1994), N.G.M. (fiu), N.I.(fiu) și N.S. ( postdecedat la 27 iunie 2007), Conform certificatului de moștenitor nr. 1274/1995 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 6 București, N.N., care a decedat la 24 decembrie 1994 a lăsat ca moștenitori pe N.G.M. (fiu), N.I. (fiu) și N.S. ( postdecedat la 27 iunie 2007), iar N.S., decedat la 27 iunie 2007, a lăsat ca moștenitori pe N.M. (soție supraviețuitoare), M.I. (fiica) și N.C. (fiu), conform certificatului de moștenitor nr. 87/2007 eliberat de B.N.P. "L.". Pe fondul acțiunii, tribunalul a reținut că pârâții dețin imobilul revendicat, în urma cumpărării lui, de la P.M .B., prin S.C.

ROM VIAL S.A., conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 . Imobilul vândut a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, fără plată, în condițiile în care dispozițiile art. 8 din Constituția României adoptată în anul 1948, în vigoare la momentul emiterii decretului de naționalizare, arătau că „proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege”, prevăzându-se totodată în art. 10 că „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție”. O normă cu caracter de excepție, ce deroga de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară, era cuprinsă în art. 11 ce prevedea că mijloacele de producție, băncile, societățile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat.

Întrucât niciuna dintre aceste situații nu se regăsește în speță, rezultă că dreptul de proprietate nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, preluarea imobilului neavând la bază un titlu valabil, în sensul avut în vedere de Legea nr. 213/1998. Imobilul revendicat în cauză fiind preluat de stat fără titlu valabil, tribunalul a mai reținut că, în privința acestor imobile, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”, or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparație. Textul de lege menționat și faptul că acțiunea reclamanților a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 duc la concluzia că aceasta lege este aplicabilă în speță.

Susținerile contrare ale reclamanților ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevedea în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Tribunalul a reținut că reclamanții au notificat în anul 2001, conform Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului București, solicitând restituirea în natură sau, dacă acest lucru nu mai este posibil, despăgubiri.

S-a arătat că această lege specială, referindu-se la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și terții subdobânditori, le permite acestora din urmă să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), situație în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparație, reclamanții în speță nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent. În această ordine de idei s-a reținut că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 au avut în speță ca efect consolidarea titlului cumpărătorilor de bună credință în conformitate cu Legea nr. 112/1995, respectiv salvgardare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu statul/unitatea administrativ-teritorială, întrucât reclamanții nu au formulat o acțiune în anularea acestui act.

Faptul că, deși s-a formulat în termen notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, în situația imobilelor înstrăinate nu se pot propune decât masuri reparatorii prin echivalent potrivit dispozițiilor art.18 lit. c, iar prin formularea acțiunii în revendicare s-ar urmări de către fostul proprietar ca în urma comparării titlurilor de proprietate să obțină redobândirea posesiei în natură a imobilului trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, nu are nicio relevanță asupra raporturilor dintre părțile litigante privind imobilul revendicat. Stabilirea cadrului juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate și instituirea unor limite rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securității circuitului juridic, prin legea specială de reparație, s-a realizat în deplină conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. I teza a doua din Constituție - în acest sens fiind și decizia nr. 373/2006 a Curții Constituționale.

Într-o asemenea situație - în care validitatea titlului subdobânditorului a fost recunoscută - în speță, indirect, prin nepromovarea de către reclamanți a acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege - tribunalul a reținut că s-a considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că „în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri” (cauza Străin c. României).

Pentru a reține că reclamanții au un „bun” în sensul Convenției, tribunalul a avut în vedere cauza Păduraru c. României, în care Curtea, analizând dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, a stabilit că „nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept.” În contextul arătat, în care se pune în discuție și compatibilitatea dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut admisibilitatea acțiunii în revendicare pentru a nu îngrădi reclamanților - care se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție - accesul la justiție, consacrat și de art. 21 din Constituție.

Văzând dispozițiile art. 18 lit.c și art. 45 din Legea nr.10/2001 și ținând seama de caracterul special al acestei legi, conform celor reținute mai sus, trebuie remarcat că criteriul de analiză al acțiunii în revendicare promovate de reclamanți nu îl mai poate reprezenta o comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C.civ ., cum eronat se apreciază de către reclamanți, ci trebuie stabilită atitudinea subiectivă a subdobânditorilor cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin voința legiuitorului, în considerarea căruia, titlurile pârâților sunt valabile și produc efecte depline. Este inutilă deci analiza întrunirii condițiilor cerute de Codul civil pentru a opera prescripția achizitivă invocată în apărare de pârâții A.V.

și A.M., aceștia având un titlu valabil indiferent de durata posesiei exercitată asupra imobilului. În cadrul acestei acțiuni tribunalul a constatat totodată, că prevederile art.1 din Protocolul nr.1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar (moștenitorilor acestuia), cât și în cazul pârâților, cumpărători de bună credință ai apartamentelor din imobilului revendicat ce au dobândit de la stat niște bunuri în baza unei legi în vigoare și în prezent, respectiv, Legea nr.112/1995 și, prin urmare, nici aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

În mod neîntemeiat, față de cele reținute mai sus, inclusiv în privința măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, reclamanții au susținut prin concluziile formulate în cauză că, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate și au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele trebuie recunoscută preferabilitate titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar si mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial.

Chiar dacă prin hotărârea Păduraru c. României, precum și prin alte hotărâri pronunțate în cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Statul Român si-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor normative de naționalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâților în speță la restituirea în natură a imobilului în litigiu pe calea acestei cereri întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ . Astfel, pe de o parte, nu pârâții, ci Statul ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamanți prin nerestituirea imobilului, iar, pe de altă parte, tribunalul nici nu este îndreptățit să verifice, la acest moment și în acest cadru procesual, dacă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent este eficientă și asigură realizarea concretă a drepturilor persoanelor îndreptățite, în condițiile în care reclamanții nu a pus în discuție și nu au probat demersurile lor (inclusiv în justiție) în scopul finalizării procedurii administrative începută în baza Legii nr. 10/2001 și, implicit, inițierea procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În consecință, tribunalul a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 342 A Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sus menționatei hotărâri. Curtea a reținut următoarele: Teza juridică susținută de către reclamanți constă în faptul că sunt moștenitorii în drepturi ai vechiului proprietar care a deținut imobilul în litigiu în baza unui titlu de proprietate autentic, autorul lor fiind deposedat abuziv de statul comunist, în baza Decretului nr. 92/1950 emis în perioada comunistă și nu au pierdut dreptul de proprietate privată, deoarece titlul lor de proprietate nu a fost desființat niciodată în justiție.

Totodată, au susținut aceștia că au un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și că singura soluție ce se poate da cererii lor este aceea de obligarea pârâților la lăsarea în proprietate și liniștită posesie a imobilului, singura măsură de reparație acceptabilă. Prima critică susținută de către apelanți în sensul că instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat în niciun fel pe primul capăt de cerere prin care s-a solicitat să se constate valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra imobilului-compus din teren și construcții , este nefondată având în vedere că prima instanță a arătat în considerentele sale că dreptul de proprietate al reclamanților nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, preluarea imobilului neavând la bază un titlu valabil, în sensul avut în vedere de Legea nr. 213/1998.

În continuarea considerentelor, prima instanță a menționat că imobilul revendicat în cauză a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce echivalează cu constatarea valabilității neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în proprietatea autorului reclamanților. Într-adevăr, această constatare nu este cuprinsă în dispozitivul sentinței de fond, însă nu poate fi echivalată cu o nepronunțare pentru cele arătate mai sus. Mai mult, într-o altă cauză, această constatare poate fi reținută cu putere de lucru judecat.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Gingis împotriva României, a reținut că dacă în considerentele unei sentințe, prin care instanța a respins acțiunea în revendicare, s-a statuat că naționalizarea apartamentului a fost ilegală , constatare care nu a fost infirmată de o instanță superioară, are ca efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului în cauză. Având în vedere cele de mai sus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că argumentul Guvernului conform căruia ilegalitatea naționalizării nu a fost reținută în dispozitivul sentinței, ci în motivele sale, nu poate determina o abordare diferită în speță.

De altfel, această solicitare a reclamanților cuprinsă în primul petit al cererii de învestire a instanței de fond reprezintă o chestiune prejudicială, instanța neputând trece la soluționarea cauzei fără o analiză prioritară în sensul de a hotărî asupra trecerii imobilului în mod valabil sau nu în proprietatea statului, ceea ce nu implică pronunțarea în mod obligatoriu în dispozitivul hotărârii asupra acestei chestiuni prejudiciale. În ce privește critica apelanților - în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind plata bunului la valoarea de piață în măsura nerestituirii bunului în natură ce a fost solicitat prin cererea precizatoare cu caracter subsidiar - Curtea a constatat că în urma efectuării expertizei construcții, reclamanții și-au precizat cererea solicitând introducerea în cauză a Municipiului București, pentru a fi obligat la restituirea a 44 mp.

teren nevândut. În subsidiar, în măsura în care acest pârât nu va fi obligat să le lase în deplină proprietate și posesie partea de imobil pe care o deține, reclamanții au solicitat obligarea acestuia la contravaloarea acestei părți de imobil la valoarea de piață. Or, instanța de fond s-a pronunțat, în ce privește această cerere, în sensul respingerii acțiunii formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București ca fiind inadmisibilă. Analizând criticile formulate de către reclamanți, Curtea a constatat că acestea nu cuprind referiri la respingerea cererii lor precizatoare în contradictoriu cu acest pârât prin raportare la soluția de inadmisibilitate. Așa fiind, Curtea a constatat că cererea formulată de reclamanți în subsidiar a fost soluționată în sensul respingerii ca inadmisibilă însă, întrucât apelanții nu au formulat critici prin raportare la această soluție, și nu se poate da o rezolvare a solicitării lor din perspectiva fondului pretențiilor acestora.

Cea de-a treia critică a apelanților reclamanți vizează fondul pretențiilor lor în contradictoriu cu pârâții persoane fizice. Prioritar, Curtea a constatat că acțiunea cu care reclamanții au învestit instanța de fond în contradictoriu cu pârâții persoane fizice este admisibilă din perspectiva Deciziei nr.33 din 9 iunie 2008 pronunțată Înalta Curți de Casație și Justiție, potrivit cu care adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatată printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție , ceea ce impune, conform art.20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr.30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală. Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Pentru a răspunde unor astfel de exigente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a preocupat să verifice, „în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei”, dacă gradul de acces oferit de legislația națională, este suficient pentru a asigura persoanei în cauză „dreptul la un tribunal, având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică”.

A constatat că accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibilă procedura judiciară inițiată de reclamant, prin jocul dispozițiilor legale care au reglementat o anumită instituție de drept-autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea etc. ori au schimbat competența instanțelor de judecată în timpul derulării procesului, ori au generat incertitudine jurisprudențială etc., nu este de natură să respecte imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenție (Cauza Lungoci, Cauza Caracaș , Cauza Ionescu și Mihăilă, Cauza Zamfirescu, Cauza Crisan , Cauza Beian ). În cazul acestor reclamanți s-a reținut că au fost lipsiți de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației lor referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.

În Cauza Canciovici împotriva României s-a reținut explicit că refuzul curții de apel respective de a se pronunța asupra temeiniciei cererii reclamantului - în această cauză, procedura în fața ultimei instanțe nu a implicat o apreciere directă și integrală asupra drepturilor cu caracter civil - este contrar dreptului de acces la instanță, astfel cum acesta este garantat de art. 21 din Constituție, art. 3 din Codul Civil, art. 6 alin. (1) din Convenție.

Totodată, în cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că limitările implicit acceptate ale dreptului de acces la o instanță, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, nu îi pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa și că astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție decât dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

În plus, simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art.6 paragraful 1: se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților interesate "dreptul la o instanță", având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică. Curtea a constatat că hotărârea judecătorească, prin care acțiunea introdusă de reclamanți a fost respinsă, de către instanțele judecătorești, care au apreciat că reclamanții trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reprezintă o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească, apreciind că ingerința suferită de reclamanți nu era proporțională, având în vedere diferitele interese ce trebuie puse în balanță.

Pentru a statua astfel, Curtea a apreciat că se impune verificarea eficienței procedurii instituite de Legea nr. 10/2000 în speță. Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială de reparație pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv – cu titlu sau fără titlu – în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Potrivit principiului specialia generalibus derogant , legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar. Numai că Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate anterior intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deținute de stat la data intrării sale în vigoare, ceea ce înseamnă că Legea nr. 10/2001 nu înlătură acțiunea în revendicare de drept comun îndreptată împotriva subdobânditorilor imobilului revendicat.

Procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 are ca finalitate restituirea în natură numai dacă imobilul este deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și alin. (2) din art. 21. În speță, însă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și anume la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamanți de la pârâții persoane fizice nu mai era deținut de una dintre persoanele juridice prevăzute de lege, fiind vândut prin contractele de vânzare cumpărare nr. 438/112/1996 și respectiv 447/112/1999 în temeiul Legii nr. 112/1995 pârâților persoane fizice . Reclamanții, deși au uzat de procedura Legii nr. 10/2001 prin formularea notificării, chiar și în condițiile în care ar fi contestat decizia emisă de către Primăria Municipiului București, nu puteau obține restituirea în natură, imobilul litigios nefiind deținut de către una dintre persoanele juridice la care s-a făcut referire mai sus, așa încât, într-o asemenea situație, nu se poate nega dreptul fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat.

Așa fiind, persoana îndreptățită are deschisă și după intrarea în vigoare a acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva deținătoarei bunului litigios, în cazul înstrăinării imobilului până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În speța de față, c onsecința constatării nevalabilității titlului statului constă în ceea că dreptul de proprietate al autorului reclamanților nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestuia, astfel că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate pe cale îl opun în acțiunea în revendicare dedusă judecății. Față de această situație, conform jurisprudenței constante a Curții Europene, reclamanții sunt titularii unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din această perspectivă acțiunea de față fiind perfect admisibilă.

Pe de altă parte, intimații pârâți persoane fizice au cumpărat apartamentul în litigiu în baza contractelor mai sus arătate, iar în cauză nu s-a invocat și mai ales nu s-a probat că anterior încheierii acestora reclamanții ar fi făcut demersuri în scopul redobândirii imobilului în sensul că ar fi notificat pârâții persoane fizice cu privire la dreptul pretins în aceasta cauza, anterior cumpărării imobilului de către aceștia, și nici că ar fi promovat o acțiune prin care să invoce eventual nulitatea contractului astfel încheiat, iar acțiunea în revendicare ce face obiectul prezentei cauze a fost introdusă abia la data de 20 decembrie 2007. Văzând dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009) se reține că aceste prevederi au avut ca efect în speță consolidarea titlului cumpărătorilor de bună credință , respectiv salvgardarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimații-pârâți cu statul/unitatea administrativ-teritorială, întrucât apelanții reclamanți nu au formulat o acțiune în anulare a acestui act.

Într-o asemenea situație, validitatea titlului subdobânditorului a fost recunoscută – în speță, indirect, prin nepromovarea acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege. Prin urmare, Curtea a reținut că instanța de fond a fost învestită inițial cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat fără titlu valabil, îndreptată împotriva persoanelor fizice care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentele în litigiu. Prin raportare la cele reținute mai sus, ambele părți au un „bun” în sensul Convenției, astfel încât oricare dintre ele dacă ar pierde bunul în materialitatea lui ar suferi un prejudiciu din perspectiva exercițiului concret al atributelor dreptului de proprietate și al posesiunii bunului.

Conflictul dintre titularii dreptului de proprietate asupra aceluiași bun urmează a fi rezolvat ținându-se seama de circumstanțele particulare ale cauzei raportat la prevederile normelor europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate, care, potrivit art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, constituie izvor de drept intern obligatoriu și prioritar. În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art.1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României). Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâți persoane fizice, Curtea a constatat că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat.

Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat. În același timp, intimații pârâți persoane fizice sunt deținătorii unui titlu asupra imobilului în litigiu, și dispun, la rândul lor, de un „bun”. Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un „bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut dreptul intimaților pârâți de a păstra bunul imobil. În condițiile în care reclamanții au primit în urma soluționării notificării lor în temeiul Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii în echivalent, Curtea a apreciat că restituirea în natură nu se mai impune drept măsură reparatorie pentru privarea de proprietate suferită.

Curtea a constatat că, deși potrivit art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr.10/2001 reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, drept recunoscut retroactiv, ca efect al constatării nevalabilității titlului de preluare al statului, aceștia au primit încă din anul 2008 măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul de care au fost deposedați abuziv. Ca urmare, raportat la circumstanțele particulare ale speței, la prevederile art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție și la jurisprudența în materie a Curții Europene, care înlătură aplicarea dispozițiilor de drept intern, restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acțiunii în revendicare, nu se mai impune drept măsură reparatorie pentru privarea de proprietate suferită de reclamanți.

Apelanta a mai susținut că instanța de fond a realizat o motivare trunchiată și superficială ce a condus la abordarea unui raționament greșit. Referitor la această susținere, Curtea a reținut că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

În aplicarea dispozițiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ ., există o jurisprudența constantă a CEDO în cauzele pronunțate împotriva României, respectiv cauzele Albina și Virgil Ionescu, în care Curtea a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor și, întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr.47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1). Obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 din CEDO instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez , precitată , paragraful 81: Hotărârea Van der Hurk , precitată , p, 20, paragraful 61), însă pentru a se respecta prevederile art. 6 din CEDO este necesar ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârea He lle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997. Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930.

paragraful 60). În cauza de față, Curtea, în raport de prevederile art. 261 C.proc.civ ., a apreciat că nu poate fi reținută nici o neregularitate procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de instanța de fond, care au constituit temei al soluției adoptate de aceasta. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții N.M., N.A., N.Ș.-A., N.I., N.M., M.I. și N.C. întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8, pct. 9 C.proc.civ . pentru următoarele motive: Instanța a analizat superficial și trunchiat probele administrate și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a abordat un raționament greșit în discordanță cu normele legale aplicabile speței.

Instanța a interpretat greșit dispozițiile legale privind cererea de revendicare prin comparare de titluri și față de împrejurarea că până la această dată nu au primit nicio despăgubire. Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea valabilității neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, deși a reținut că dreptul lor de proprietate nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, preluarea imobilului neavând la bază un titlu valabil. Instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind plata bunului la valoarea de piață, solicitat prin cererea precizatoare cu caracter subsidiar.

Reclamanții sunt moștenitorii în drepturi ai vechilor proprietari deposedați abuziv prin Decretul nr. 92/1950 și nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate care nu a fost desființat în justiție, drept care a continuat să subziste și produce efecte juridice și în prezent în timp ce statul a naționalizat bunul cu încălcarea legii în vigoare la epoca preluării, pe care nu l-a deținut legitim și pentru care nu i-a despăgubit, recidivând în conduita sa prin vânzarea bunului, în mod nelegitim. Această consecință nu trebuie suportată de recurenți în condițiile în care modalitatea reparației este incertă, la îndemâna statului. Pârâții sunt de rea – credință deoarece statul nu putea să vândă un bun care nu i-a aparținut, iar nelegitimitatea titlului statului nu poate genera efecte juridice valabile de preferabilitate a contractului de vânzare – cumpărare al foștilor chiriași.

Recursul nu este fondat. Imobilul în litigiu a constituit proprietatea antecesorului reclamanților, A.B.N., din al cărui patrimoniu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 5416 din listele anexă. Ulterior, prin contractele de vânzare – cumpărare nr. 438/112/1996 (pârâții A.) și, respectiv, nr. 447/112/1999 (pârâții S.), încheiate în baza Legii nr. 112/1995, bunul a fost transmis pârâților în cauză, acte de transmisiune ce nu au fost anulate. De menționat, totodată, că reclamanții au înțeles să uzeze și de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia li s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul și apartamentele imposibil de restituit în natură și care fac obiectul prezentului litigiu.

Acestea fiind datele factuale ale cauzei în privința drepturilor părților asupra apartamentului în litigiu, nu se poate face abstracție de regimul juridic reglementat al categoriei imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 care, fără a exclude legea generală, reglementează condițiile în care se pot restitui, atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu valabil (art. 1 din Legea nr. 10/2001), precum și relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora legea specială le permite să păstreze imobilele în anumite condiții prevăzute de lege (art. 18 lit. c, art. 29 din Legea nr. 10/2001), limitând în acest fel incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Nu se poate face abstracție în această analiză de regimul juridic special al categoriei de imobile, asemenea celui litigios, supus unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun și nici de necesitatea respectării, alături de principiul ocrotirii dreptului de proprietate, a celui al securității raporturilor juridice. În cauza Pincova și Pinc v. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „ … acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…) cu toate acestea consideră necesară a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate”.

În acest scop, „legislația trebuie să facă posibilă, luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună – credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri” (paragraful 58 citat și în cauza Raicu contra României). Tot astfel nu poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă în cauză a da preferabilitate titlului pârâților, atâta timp cât nefiind desființat, actul de proprietate exhibat de pârâți a avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor de bună – credință, apariția legii speciale consacrând în patrimoniul acestora din urmă „bunul” pretins în prezenta procedură, prin recunoașterea existenței sale, atâta vreme cât actul este în ființă și a fost încheiat în condiții de deplină legalitate, el nefiind anulat.

Hotărârea curții de apel este legală și prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii, care tranșând raportul dintre legea specială și dreptul comun, a statuat, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, decât cu riscul încălcării principiului specialia generalibus derogant . Fără a aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiune în revendicare trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, în această analiză, acordând preferabilitate titlului pârâților în condițiile în care actul lor de proprietate, nu a fost desființat, pârâta deținând astfel un bun în sensul Convenției, instanța de apel a dat eficiență atât principiului de drept evocat, al priorității normei speciale față de aceea de drept comun, dar și celui al securității raporturilor juridice consacrat de normele și jurisprudența convențională în materie. Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții, se constată o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru V. România, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu , pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”.

Dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial”de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Pădureanu, par. 83 – 87; cauza Porțeanu par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M.Of . nr. 778/22 noiembrie 2010), Curtea și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.

S-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (par. 140 și 143). Urmare acestei hotărâri, dar și în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, astfel cum au fost descrise, ca și în baza normelor și jurisprudenței relevante, se constată că în mod legal în cauză s-a reținut recunoașterea bunului în patrimoniul părților, reclamanții având doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de altfel de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ce prezenta, până la momentul adoptării deciziei amintite, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât, în speță, reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, concluzie în raport cu care se constată drept nefondate criticile din recursul reclamanților. Necontestarea titlului în termen legal a avut ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor, în favoarea cărora, așa cum s-a arătat, se recunoaște existența „bunului” în timp ce reclamanții care nu au înțeles să atace titlul opus de pârâți, urmează, dat fiind procedura instituită de actul normativ special ce reglementează categoria de imobile în care se încadrează și cel litigios, să-și valorifice dreptul de creanță recunoscut de dispozițiile acestei legi (Legea nr. 10/2001) de care au și uzat de altfel, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Nefinalizarea procedurii, prin plata despăgubirilor, imputabilă exclusiv autorităților, nu dă însă naștere unui drept la restituirea bunului (indicat expressis verbis - revendicarea bunului) în patrimoniul reclamanților, nefiind posibil ca particularii să fie răspunzători pentru incoerența manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul aplicării normelor actului special de reparație, inclusiv pe componenta despăgubirilor cuvenite a fi acordate persoanelor îndreptățite. Celelalte critici, constând în nesoluționarea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, indicat drept un capăt de cerere distinct, ori a celui cuprins în subsidiarul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, de plată a bunului la valoarea de piață, de asemenea nu pot fi primite.

Aceasta pentru că, pe de o parte, dimpotrivă instanțele fondului, chiar dacă nu s-au pronunțat distinct pe fiecare capăt de cerere, întrucât au respins acțiunea, respectiv apelul în întregul lor, au analizat criticile menționate, astfel cum rezultă din considerentele hotărârilor pronunțate în cauză. Cum legal s-a arătat, chestiunea valabilității titlului statului se constituie în una prejudiciată, obligatoriu a fi examinată de instanță mai înainte de a trece la analiza cererii în revendicare, ceea ce au și făcut instanțele, care verificând modalitatea trecerii bunului pretins în cauză în proprietatea statului, au conchis, în urma verificării criteriilor de admisibilitate a cererii în revendicare deduse judecății, cu particularitățile sale, determinate de categoria specială a bunului litigios, în sensul netemeiniciei sale.

De asemenea pretenția de plată a bunului la valoarea sa de piață, astfel cum aceasta a fost formulată, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru considerentele reținute de instanțe, care nu au fost contestate nici în calea de atac a apelului și nici în recursul dedus judecății, context în care această critică apare a fi făcută și formal. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin.(1) C.pr.civ ., recursul dedus judecății a fost respins ca nefondat.