ÎCCJ, decizie (scj.ro #81828)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81828) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în revendicare formulată

după apariția Legii nr. 10/2001. Necontestarea în termenul legal a

actului de înstrăinare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului. Dreptul la acordarea

de măsuri reparatorii potrivit legii speciale.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index

alfabetic :

imobil naționalizat

-

drept de proprietate

-

revendicare

-

contract de vânzare-cumpărare

-

măsuri reparatorii

Legea nr. 10/2001

În jurisprudența actuală a

Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată o schimbare a

raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru V. România, continuând

cu cauzele Străin și

Porțeanu

, pe care

Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica

ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de

„bun”, arătând că un „bun actual” există în patrimoniul

reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil

s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin

care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și

restituirea bunului.

Așadar, proprietarul care nu deține

un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile

prevăzute de legea specială, deci nu are un drept la restituire care

să-l îndreptățească la redobândirea posesiei.

Nefinalizarea procedurii administrative

prevăzută de legea specială, prin plata despăgubirilor,

imputabilă exclusiv autorităților, nu dă însă

naștere unui drept la restituirea bunului

în patrimoniul fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia,

nefiind posibil ca persoanele care au cumpărat un imobil în baza Legii nr.

112/1995 să fie răspunzătoare pentru incoerența

manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul

aplicării normelor actului special de reparație, inclusiv pe

componenta despăgubirilor cuvenite a fi acordate persoanelor

îndreptățite

.

Necontestarea titlului

cumpărătorilor în termenul legal are ca efect consolidarea dreptului

în patrimoniul dobânditorilor, în favoarea cărora se recunoaște

existența „bunului” în timp ce fostul proprietar sau moștenitorii

acestuia care nu au înțeles să atace titlul opus de

cumpărători, urmează, dat fiind procedura instituită de

actul normativ special, să-și valorifice dreptul de creanță

recunoscut de dispozițiile acestei legi, fiindu-le recunoscut dreptul la

măsuri reparatorii prin echivalent.

Î.C.C.J, Secția civilă

și de proprietate intelectuală, decizia nr.

4156 din 18 mai 2011.

Prin sentința

civilă nr.1834/2008, Tribunalul București, Secția a III-a

civilă a respins excepția lipsei calității procesuale

active și a respins acțiunea formulată de reclamanți în

contradictoriu cu pârâții S.V., S.E., A.V. și A.M., ca neîntemeiată;

a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Municipiul

București prin Primarul General, ca fiind inadmisibilă.

Referitor la

legitimarea procesuală a reclamanților, tribunalul a reținut

că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat

la Grefa Tribunalului

Ilfov Secția Notariat sub nr.10579/1944, N.R.A. a dobândit proprietatea

imobilului în litigiu, situat în București, sectorul 1, iar ulterior, prin

Decretul nr.92/1950 imobilul a fost naționalizat fără

despăgubiri, fiind înscris în anexa Decretului la poziția 5416.

Conform certificatului

de calitate de moștenitor nr. 32/2007 eliberat de B.N.P. B.M., N.R.A.,

decedat la 24 noiembrie

1997,

a

lăsat ca moștenitori pe N.N. (soție

supraviețuitoare

postdecedată

la 24

decembrie 1994), N.G.M. (fiu), N.I.(fiu) și N.S. (

postdecedat

la 27 iunie 2007),

Conform certificatului

de moștenitor nr. 1274/1995 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 6

București, N.N., care a decedat la 24 decembrie

1994 a

lăsat ca

moștenitori pe N.G.M. (fiu), N.I. (fiu) și N.S. (

postdecedat

la 27 iunie 2007), iar N.S., decedat la 27 iunie

2007, a

lăsat ca

moștenitori pe N.M. (soție supraviețuitoare), M.I. (fiica)

și N.C. (fiu), conform certificatului de moștenitor nr. 87/2007

eliberat de B.N.P. "L.".

Pe fondul

acțiunii, tribunalul a reținut că pârâții dețin

imobilul revendicat, în urma cumpărării lui, de

la P.M

.B., prin S.C. ROM VIAL

S.A., conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii

nr. 112/1995 .

Imobilul vândut a fost

preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, fără plată, în

condițiile în care dispozițiile art. 8 din Constituția României

adoptată în anul 1948, în vigoare la momentul emiterii decretului de

naționalizare, arătau că „proprietatea particulară și

dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege”,

prevăzându-se totodată în art. 10 că „pot fi făcute

exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi

și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire

stabilită de justiție”. O normă cu caracter de excepție, ce

deroga de la principiul constituțional al garantării dreptului de

proprietate particulară, era cuprinsă în art. 11 ce prevedea că

mijloacele de producție, băncile, societățile de asigurare,

proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat.

Întrucât niciuna

dintre aceste situații nu se regăsește în speță,

rezultă că dreptul de proprietate nu a trecut niciodată în

patrimoniul statului, preluarea imobilului neavând la bază un titlu

valabil, în sensul avut în vedere de Legea nr. 213/1998.

Imobilul revendicat în

cauză fiind preluat de stat fără titlu valabil, tribunalul a mai

reținut că, în privința acestor imobile, dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că „pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac

obiectul unei legi speciale de reparație”, or, Legea nr. 10/2001

reprezintă tocmai o lege specială de reparație.

Textul de lege

menționat și faptul că acțiunea reclamanților a fost

introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 duc la

concluzia că aceasta lege este aplicabilă în speță.

Susținerile contrare ale reclamanților ignoră principiul de

drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea

generală. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6

martie 1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevedea

în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială,

derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Tribunalul a

reținut că reclamanții au notificat în anul 2001, conform Legii

nr. 10/2001, Primăria Municipiului București, solicitând restituirea

în natură sau, dacă acest lucru nu mai este posibil,

despăgubiri.

S-a arătat

că această lege specială, referindu-se la relația dintre

persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și

terții subdobânditori, le permite acestora din urmă să

păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18

lit. c), situație în care, după epuizarea căilor procedurale

oferite de legea specială de reparație, reclamanții în

speță nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar

măsuri reparatorii în echivalent.

În această ordine

de idei s-a reținut că dispozițiile art. 45 din Legea nr.

10/2001 au avut în speță ca efect consolidarea titlului

cumpărătorilor de bună credință în conformitate cu

Legea nr. 112/1995, respectiv salvgardare a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu statul/unitatea

administrativ-teritorială, întrucât reclamanții nu au formulat o

acțiune în anularea acestui act.

Faptul că,

deși s-a formulat în termen notificarea în temeiul Legii nr.

10/2001,

în situația imobilelor

înstrăinate nu se pot propune decât masuri reparatorii prin echivalent

potrivit dispozițiilor art.18 lit. c, iar prin formularea acțiunii în

revendicare s-ar urmări de către fostul proprietar ca în urma

comparării titlurilor de proprietate să obțină redobândirea

posesiei în natură a imobilului trecut în proprietatea statului

fără titlu valabil, nu are

nicio

relevanță asupra raporturilor dintre părțile litigante

privind imobilul revendicat.

Stabilirea cadrului

juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate și

instituirea unor limite rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea

asigurării securității circuitului juridic, prin legea specială

de reparație, s-a realizat în deplină conformitate cu

dispozițiile art. 44 alin. I teza a doua din Constituție - în acest

sens fiind și decizia nr.

373/2006

a Curții Constituționale.

Într-o asemenea

situație - în care validitatea titlului subdobânditorului a fost

recunoscută - în speță, indirect, prin nepromovarea de

către reclamanți a acțiunii în anulare în termenul de

prescripție impus de lege - tribunalul a reținut că s-a

considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că „în contextul

legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare

imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul

comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de

bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară

confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate

al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se

analizează într-o privare de bunuri” (cauza Străin c. României).

Pentru a reține

că reclamanții au un „bun” în sensul Convenției, tribunalul a

avut în vedere cauza Păduraru c. României, în care Curtea, analizând

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001

care prevăd în mod expres că persoanele

proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit

fără titlu valabil își păstrează calitatea de

proprietar, a stabilit că „nu este vorba de un nou drept, ci de

recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept.”

În contextul

arătat, în care se pune în discuție și compatibilitatea dintre

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut admisibilitatea

acțiunii în revendicare pentru a nu îngrădi reclamanților - care

se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție

-

accesul la justiție, consacrat și de art. 21 din Constituție.

Văzând

dispozițiile art. 18

lit.c

și art. 45 din

Legea nr.10/2001 și ținând seama de caracterul special al acestei

legi, conform celor reținute mai sus, trebuie remarcat că criteriul

de analiză al acțiunii în revendicare promovate de reclamanți nu

îl mai poate reprezenta o comparare a titlurilor din perspectiva regulilor

clasice prevăzute de art. 480

C.civ

., cum eronat

se apreciază de către reclamanți, ci trebuie stabilită

atitudinea subiectivă a subdobânditorilor cu titlu oneros al bunului,

criteriu impus prin voința legiuitorului, în considerarea căruia,

titlurile pârâților sunt valabile și produc efecte depline.

Este inutilă deci

analiza întrunirii condițiilor cerute de Codul civil pentru a opera

prescripția achizitivă invocată

în apărare de pârâții A.V. și A.M., aceștia având un titlu

valabil indiferent de durata posesiei exercitată asupra imobilului.

În cadrul acestei

acțiuni tribunalul a constatat totodată, că prevederile art.1

din Protocolul nr.1 și principiul securității raporturilor

juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar

(moștenitorilor acestuia), cât și în cazul pârâților,

cumpărători de bună credință ai apartamentelor din

imobilului revendicat ce au dobândit de la stat niște bunuri în baza unei

legi în vigoare și în prezent, respectiv, Legea nr.112/1995 și, prin

urmare, nici aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate

decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege.

În mod neîntemeiat,

față de cele reținute mai sus, inclusiv în privința

măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială,

reclamanții au susținut prin concluziile formulate în cauză

că, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate

și au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 Adițional

la Convenția

Europeană

a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele

trebuie recunoscută

preferabilitate

titlului

înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar si mai bine

caracterizat, provenind de la proprietarul inițial.

Chiar dacă prin hotărârea

Păduraru c. României, precum și prin alte hotărâri

pronunțate în cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

stabilit că Statul Român si-a încălcat obligația pozitivă

de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce

privește chestiunea de interes general care o constituie restituirea sau

vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor normative de

naționalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâților în

speță la restituirea în natură a imobilului în litigiu pe calea

acestei cereri întemeiată pe dispozițiile art. 480

C.civ

.

Astfel, pe de o parte,

nu pârâții, ci Statul ar trebui să suporte sarcina reparării

integrale a prejudiciului suferit de reclamanți prin nerestituirea

imobilului, iar, pe de altă parte, tribunalul nici nu este

îndreptățit să verifice, la acest moment și în acest cadru

procesual, dacă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent este

eficientă și asigură realizarea concretă a drepturilor

persoanelor îndreptățite, în condițiile în care reclamanții

nu a pus în discuție și nu au probat demersurile lor (inclusiv în

justiție) în scopul finalizării procedurii administrative

începută în baza Legii nr. 10/2001 și, implicit, inițierea

procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

În

consecință, tribunalul a respins acțiunea formulată în

contradictoriu cu pârâții persoane fizice ca neîntemeiată.

Prin decizia nr.

342 A

Curtea de Apel

București a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți

împotriva sus menționatei hotărâri.

Curtea a reținut

următoarele:

Teza juridică

susținută de către reclamanți constă în faptul că

sunt moștenitorii în drepturi ai vechiului proprietar care a deținut

imobilul în litigiu în baza unui titlu de proprietate autentic, autorul lor fiind

deposedat abuziv de statul comunist, în baza Decretului nr. 92/1950 emis în

perioada comunistă și nu au pierdut dreptul de proprietate

privată, deoarece titlul lor de proprietate nu a fost desființat

niciodată în justiție. Totodată, au susținut aceștia că

au un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și

că singura soluție ce se poate da cererii lor este aceea de obligarea

pârâților la lăsarea în proprietate și liniștită

posesie a imobilului, singura măsură de reparație

acceptabilă.

Prima critică

susținută de către apelanți în sensul că instanța

de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat în niciun fel pe primul

capăt de cerere prin care s-a solicitat

să se constate valabilitatea neîntreruptă a dreptului de

proprietate asupra imobilului-compus din teren și construcții

,

este nefondată având în vedere că prima instanță a

arătat în considerentele sale că dreptul de proprietate al

reclamanților nu a trecut niciodată în patrimoniul statului,

preluarea imobilului neavând la bază un titlu valabil, în sensul avut în

vedere de Legea nr. 213/1998. În continuarea considerentelor, prima

instanță a menționat că imobilul revendicat în cauză a

fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce echivalează cu

constatarea valabilității neîntrerupte a dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu în proprietatea autorului reclamanților.

Într-adevăr, această constatare nu este

cuprinsă în dispozitivul sentinței de fond, însă nu poate fi

echivalată cu o

nepronunțare

pentru cele

arătate mai sus. Mai mult, într-o altă cauză, această

constatare poate fi reținută cu putere de lucru judecat.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în cauza

Gingis

împotriva României, a reținut

că dacă în considerentele unei sentințe, prin care instanța

a respins acțiunea în revendicare, s-a statuat că naționalizarea

apartamentului a fost ilegală

,

constatare

care nu a fost infirmată de o instanță superioară, are ca

efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a

dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului în cauză.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

apreciat că argumentul Guvernului conform căruia ilegalitatea

naționalizării nu a fost reținută în dispozitivul sentinței,

ci în motivele sale, nu poate determina o abordare diferită în

speță.

De altfel, această solicitare a reclamanților

cuprinsă în primul petit al cererii de învestire a instanței de fond

reprezintă o chestiune prejudicială, instanța neputând trece la

soluționarea cauzei fără o analiză prioritară în

sensul de a hotărî asupra trecerii imobilului în mod valabil sau nu în

proprietatea statului, ceea ce nu implică pronunțarea în mod

obligatoriu în dispozitivul hotărârii asupra acestei chestiuni

prejudiciale.

În ce privește

critica apelanților - în sensul că instanța nu s-a

pronunțat asupra capătului de cerere privind plata bunului la

valoarea de piață în măsura nerestituirii bunului în natură

ce a fost solicitat prin cererea precizatoare cu caracter subsidiar - Curtea a

constatat că în urma efectuării expertizei construcții,

reclamanții și-au precizat cererea solicitând introducerea în

cauză a Municipiului București, pentru a fi obligat la restituirea a

44 mp. teren nevândut. În subsidiar, în măsura în care acest pârât nu va

fi obligat să le lase în deplină proprietate și posesie partea

de imobil pe care o

deține,

reclamanții au solicitat obligarea acestuia la contravaloarea acestei

părți de imobil la valoarea de piață.

Or, instanța de

fond s-a pronunțat, în ce privește această cerere, în sensul

respingerii acțiunii formulată în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București ca fiind inadmisibilă.

Analizând criticile

formulate de către reclamanți, Curtea a constatat că acestea nu

cuprind referiri la respingerea cererii lor

precizatoare în contradictoriu cu acest pârât prin raportare la

soluția de inadmisibilitate.

Așa fiind, Curtea

a constatat că cererea formulată de reclamanți

în subsidiar a fost soluționată în

sensul respingerii ca inadmisibilă însă, întrucât apelanții nu

au formulat critici prin raportare la această soluție, și nu se

poate da o rezolvare a solicitării lor din perspectiva fondului

pretențiilor acestora.

Cea de-a treia

critică a apelanților reclamanți vizează fondul

pretențiilor lor în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

Prioritar, Curtea a

constatat că acțiunea cu care reclamanții au

învestit instanța de fond în

contradictoriu cu pârâții persoane fizice este admisibilă

din perspectiva Deciziei nr.33 din 9 iunie

2008 pronunțată Înalta Curți de Casație și

Justiție, potrivit cu care adoptarea unei reglementari speciale,

derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă articolul 6 din

Convenție în situația în care calea oferită de legea

specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul

că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi

constatată printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin

urmare, în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor

prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și

concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu

dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional

la Convenție

,

ceea ce impune, conform art.20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea

nr.30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin

art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala

la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale

cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate,

de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Pentru a răspunde unor astfel de exigente, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului s-a preocupat să verifice, „în lumina ansamblului

circumstanțelor cauzei”, dacă gradul de acces oferit de legislația

națională, este suficient pentru a asigura persoanei în cauză

„dreptul la un tribunal, având în vedere principiul supremației dreptului

într-o societate democratică”.

A constatat că accesul la un tribunal, dar numai pentru a se

declara inadmisibilă procedura judiciară inițiată de

reclamant, prin jocul dispozițiilor legale care au reglementat o

anumită instituție de drept-autoritatea de lucru judecat,

inadmisibilitatea etc. ori au schimbat competența instanțelor de

judecată în timpul derulării procesului, ori au generat incertitudine

jurisprudențială etc., nu este de natură să respecte

imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenție (Cauza Lungoci, Cauza

Caracaș

, Cauza Ionescu și Mihăilă,

Cauza Zamfirescu, Cauza

Crisan

, Cauza

Beian

). În cazul acestor reclamanți s-a reținut

că au fost lipsiți de posibilitatea clară și concretă

de a avea acces la o instanță care să statueze asupra

contestației lor referitoare la drepturi și obligații cu caracter

civil.

În Cauza

Canciovici

împotriva României s-a

reținut explicit că refuzul curții de apel respective de a se

pronunța asupra temeiniciei cererii reclamantului - în această

cauză, procedura în fața ultimei instanțe nu a implicat o

apreciere directă și integrală asupra drepturilor cu caracter

civil - este contrar dreptului de acces la instanță, astfel cum

acesta este garantat de art. 21 din Constituție, art. 3 din Codul Civil,

art. 6 alin. (1) din Convenție.

Totodată, în cauza

Faimblat

împotriva

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că

limitările implicit acceptate ale

dreptului

de acces la o

instanță, în special în ceea ce privește condițiile de

admisibilitate a unei acțiuni, nu îi pot restricționa unui

justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea

măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe

judecătorești să fie afectat în însăși esența sa

și că astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art.

6

paragraful

1 din Convenție decât dacă ele

urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil

de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul

urmărit. În plus, simplul fapt că partea interesată a avut la

dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art.6

paragraful 1: se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat

de legislația națională să fie suficient pentru a le

asigura părților interesate "dreptul la o

instanță", având în vedere principiul supremației dreptului

într-o societate democratică. Curtea a constatat că hotărârea

judecătorească, prin care acțiunea introdusă de

reclamanți a fost respinsă, de către instanțele

judecătorești, care au apreciat că reclamanții trebuiau

să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

reprezintă o ingerință în dreptul de acces al reclamanților

la o instanță judecătorească, apreciind că

ingerința suferită de reclamanți nu era proporțională,

având în vedere diferitele interese ce trebuie puse în balanță.

Pentru a statua astfel, Curtea a apreciat că se impune verificarea

eficienței procedurii

instituite de

Legea nr. 10/2000 în speță.

Legea nr.

10/2001 reprezintă legea specială de reparație pentru imobilele

preluate de stat în mod abuziv – cu titlu sau fără titlu – în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Potrivit principiului

specialia

generalibus

derogant

, legea specială derogă de la legea

generală și se aplică prioritar.

Numai că Legea nr. 10/2001 nu

reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în

natură a bunurilor înstrăinate anterior intrării sale în

vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deținute de stat la data

intrării sale în vigoare, ceea ce înseamnă că Legea nr. 10/2001

nu înlătură acțiunea în revendicare de drept comun

îndreptată împotriva subdobânditorilor imobilului revendicat.

Procedura

administrativă a Legii nr. 10/2001 are ca finalitate restituirea în

natură numai dacă imobilul este deținut, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute

la alin. (1) și alin. (2) din art. 21.

În speță,

însă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și anume la

14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamanți de la pârâții

persoane fizice nu mai era deținut de una dintre persoanele juridice

prevăzute de lege, fiind vândut prin contractele de vânzare cumpărare

nr. 438/112/1996 și respectiv 447/112/1999 în temeiul Legii nr. 112/1995

pârâților persoane fizice .

Reclamanții,

deși au uzat de procedura Legii nr. 10/2001 prin formularea

notificării, chiar și în condițiile în care ar fi contestat

decizia emisă de către Primăria Municipiului București, nu

puteau obține restituirea în natură, imobilul litigios nefiind

deținut de către una dintre persoanele juridice la care s-a

făcut referire mai sus, așa încât, într-o asemenea situație, nu

se poate nega dreptul fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia la

revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de

stat.

Așa

fiind, persoana îndreptățită are deschisă și după

intrarea în vigoare a acestei legi calea acțiunii în revendicare la

instanța judecătorească împotriva deținătoarei bunului

litigios, în cazul înstrăinării imobilului până la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În speța

de față, c

onsecința

constatării nevalabilității titlului statului constă în

ceea că dreptul de proprietate al autorului reclamanților nu a

ieșit niciodată din patrimoniul acestuia, astfel că

reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate pe cale îl opun în

acțiunea în revendicare dedusă judecății.

Față

de această situație, conform jurisprudenței constante a

Curții Europene, reclamanții sunt titularii unui „bun” protejat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția

Europeană

a Drepturilor Omului, din această

perspectivă acțiunea de față fiind perfect admisibilă.

Pe de altă parte,

intimații pârâți persoane fizice au cumpărat apartamentul în

litigiu în baza contractelor mai sus arătate, iar în cauză nu

s-a invocat și mai ales nu s-a probat

că anterior încheierii acestora reclamanții ar fi făcut

demersuri în scopul redobândirii imobilului în sensul că ar fi notificat

pârâții persoane fizice cu privire la dreptul pretins în aceasta cauza,

anterior cumpărării imobilului de către aceștia, și

nici că ar fi promovat o acțiune prin care să invoce eventual

nulitatea contractului astfel încheiat, iar acțiunea în revendicare ce

face obiectul prezentei cauze a fost introdusă abia la data de 20

decembrie 2007.

Văzând

dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001

(republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009)

se reține că aceste prevederi

au avut ca efect în speță consolidarea

titlului cumpărătorilor de bună credință

, respectiv salvgardarea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de intimații-pârâți cu

statul/unitatea administrativ-teritorială,

întrucât apelanții reclamanți nu au formulat o acțiune în

anulare a acestui act.

Într-o asemenea situație,

validitatea titlului subdobânditorului a fost recunoscută – în

speță, indirect, prin nepromovarea acțiunii în anulare în

termenul de prescripție impus de lege.

Prin urmare, Curtea a

reținut că instanța de fond a fost învestită inițial

cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil

preluat fără titlu valabil, îndreptată împotriva persoanelor

fizice care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentele în

litigiu.

Prin raportare

la cele reținute mai sus, ambele părți au un „bun” în sensul

Convenției, astfel încât oricare dintre ele dacă ar pierde bunul în

materialitatea lui ar suferi un prejudiciu din perspectiva exercițiului

concret al atributelor dreptului de proprietate și al posesiunii bunului.

Conflictul

dintre titularii dreptului de proprietate asupra aceluiași bun

urmează a fi rezolvat ținându-se seama de circumstanțele

particulare ale cauzei raportat la prevederile normelor europene și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia

respectării dreptului de proprietate, care, potrivit art. 11 alin. (2)

și art. 20 alin. (2) din Constituția României, constituie izvor de

drept intern obligatoriu și prioritar.

În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al

Protocolului nr. 1 la Convenția

Europeană

a Drepturilor Omului, privarea de proprietate poate fi justificată numai

dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar

măsura răspunde criteriului proporționalității.

Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către

stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință,

chiar și atunci când este anterioară confirmării în

justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu

lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate

contrară art.1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).

Prin

urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâți persoane

fizice, Curtea a constatat că cei dintâi se află în posesia titlului

originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost

reconfirmat, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin

recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de

către stat.

Totodată,

demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința

directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea

abuzivă realizată de stat.

În

același timp, intimații pârâți persoane fizice sunt

deținătorii unui titlu asupra imobilului în litigiu, și dispun,

la rândul lor, de un „bun”.

Astfel,

întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de

proprietate, recunoscut ca valabil, și au un „bun”, în sensul art.1 din

Protocolul nr.1 adițional

la Convenția

Europeană

a Drepturilor Omului, în conflictul dintre

ele, Curtea a recunoscut dreptul intimaților pârâți de a păstra

bunul imobil.

În condițiile în

care reclamanții au primit în urma soluționării notificării

lor în temeiul Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii în echivalent, Curtea

a apreciat că restituirea în natură nu se mai impune drept măsură

reparatorie pentru privarea de proprietate suferită.

Curtea a constatat

că, deși potrivit art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr.10/2001

reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului

litigios, drept recunoscut retroactiv, ca efect al constatării

nevalabilității titlului de preluare al statului, aceștia au

primit încă din anul 2008 măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilul de care au fost deposedați abuziv.

Ca urmare, raportat la

circumstanțele particulare ale speței, la prevederile art.1 din

Primul Protocol adițional

la Convenție

și la jurisprudența în

materie a Curții Europene, care înlătură aplicarea

dispozițiilor de drept intern, restituirea în natură a bunului

litigios, prin admiterea acțiunii în revendicare, nu se mai impune drept

măsură reparatorie pentru privarea de proprietate suferită de

reclamanți.

Apelanta a mai

susținut că instanța de fond a realizat o motivare

trunchiată și superficială ce a condus la abordarea unui

raționament greșit.

Referitor la

această susținere, Curtea a reținut că în

jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația

instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu

presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument,

dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă

judecații a fost examinată în mod efectiv.

În aplicarea

dispozițiile art. 261 pct. 5

C.proc.civ

.,

există o jurisprudența constantă a CEDO în cauzele

pronunțate împotriva României, respectiv cauzele Albina și Virgil

Ionescu, în care Curtea a statuat faptul că dreptul la un proces

echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele

dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le

consideră pertinente pentru cauza lor și, întrucât Convenția nu

are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi

concrete și efective (Hotărârea

Artico

împotriva Italiei,

din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16,

paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă

aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect

examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6

implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a

proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al

elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia

pertinența (Hotărârea

Perez

împotriva

Franței

(GC), Cererea nr.47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1).

Obligația pe care

o impune art. 6 paragraful 1 din CEDO instanțelor naționale de

a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat

la fiecare argument (Hotărârea

Perez

,

precitată

, paragraful 81: Hotărârea

Van

der

Hurk

,

precitată

, p,

20, paragraful 61), însă pentru a se respecta prevederile art. 6 din CEDO

este necesar ca o instanță internă care nu a motivat decât pe

scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele

esențiale care i-au fost supuse (Hotărârea

He

lle

împotriva Finlandei,

din 19 decembrie 1997. Culegere de

hotărâri și decizii

1997 -

VIII, p. 2.930. paragraful 60).

În cauza de

față, Curtea, în raport de prevederile art. 261

C.proc.civ

.,

a apreciat că nu poate fi reținută nici o neregularitate

procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate, întrucât

din expunerea de motive rezultă cu evidență structurarea

argumentelor avute în vedere de instanța de fond, care au constituit temei

al soluției adoptate de aceasta.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții N.M., N.A., N.Ș.-A., N.I.,

N.M., M.I. și N.C. întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8,

pct. 9

C.proc.civ

. pentru următoarele motive:

Instanța a

analizat superficial și trunchiat probele administrate și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a abordat

un raționament greșit în discordanță cu normele legale

aplicabile speței.

Instanța a

interpretat greșit dispozițiile legale privind cererea de revendicare

prin comparare de titluri și față de împrejurarea că

până la această dată nu au primit

nicio

despăgubire.

Instanța de fond

nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea

valabilității neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat, deși a reținut că dreptul lor de

proprietate nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, preluarea

imobilului neavând la bază un titlu valabil.

Instanța nu s-a

pronunțat asupra capătului de cerere privind plata bunului la

valoarea de piață, solicitat prin cererea precizatoare cu caracter

subsidiar.

Reclamanții sunt

moștenitorii în drepturi ai vechilor proprietari deposedați abuziv

prin Decretul nr. 92/1950 și nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate

care nu a fost desființat în justiție, drept care a continuat să

subziste și produce efecte juridice și în prezent în timp ce statul a

naționalizat bunul cu încălcarea legii în vigoare la epoca

preluării, pe care nu l-a deținut legitim și pentru care nu i-a

despăgubit, recidivând în conduita sa prin vânzarea bunului, în mod

nelegitim. Această consecință nu trebuie suportată de

recurenți în condițiile în care modalitatea reparației este

incertă, la îndemâna statului.

Pârâții sunt de

rea – credință deoarece statul nu putea să vândă un bun

care nu i-a aparținut, iar nelegitimitatea titlului statului nu poate

genera efecte juridice valabile de

preferabilitate

a

contractului de vânzare – cumpărare al foștilor chiriași.

Recursul nu este

fondat.

Imobilul în litigiu a

constituit proprietatea antecesorului reclamanților, A.B.N., din al

cărui patrimoniu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950,

poziția 5416 din listele anexă.

Ulterior, prin

contractele de vânzare – cumpărare nr. 438/112/1996 (pârâții A.)

și, respectiv, nr. 447/112/1999 (pârâții S.), încheiate în baza Legii

nr. 112/1995, bunul a fost transmis pârâților în cauză, acte de

transmisiune ce nu au fost anulate.

De menționat,

totodată, că reclamanții au înțeles să uzeze și

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia li s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul și apartamentele

imposibil de restituit în natură și care fac obiectul prezentului

litigiu.

Acestea fiind datele

factuale

ale cauzei în privința drepturilor părților

asupra apartamentului în litigiu, nu se poate face abstracție de regimul

juridic reglementat al categoriei imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945

– 22 decembrie 1989 care, fără a exclude legea generală,

reglementează condițiile în care se pot restitui, atât imobilele

preluate de stat cu titlu valabil, cât și cele preluate fără

titlu valabil (art. 1 din Legea nr. 10/2001), precum și relația

dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori,

cărora legea specială le permite să păstreze imobilele în

anumite condiții prevăzute de lege (art. 18 lit. c, art. 29 din Legea

nr. 10/2001), limitând în acest fel incertitudinea raporturilor juridice

născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Nu se poate face

abstracție în această analiză de regimul juridic special al

categoriei de imobile, asemenea celui litigios, supus unei reglementări

speciale, derogatorii de la dreptul comun și nici de necesitatea

respectării, alături de principiul ocrotirii dreptului de

proprietate, a celui al securității raporturilor juridice.

În cauza

Pincova

și

Pinc

v. Republica

Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „

… acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a

atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de

proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…) cu toate acestea

consideră necesară a se asigura că această atenuare a

vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri

disproporționate”.

În acest scop,

„legislația trebuie să facă posibilă, luarea în considerare

a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât

persoanele care au dobândit bunuri cu bună – credință să nu

fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în

mod concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”

(paragraful 58 citat și în cauza Raicu contra României).

Tot astfel nu poate fi

ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, care

înseamnă în cauză a da

preferabilitate

titlului pârâților,

atâta timp cât

nefiind desființat, actul de proprietate exhibat de pârâți a avut

drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor de

bună – credință, apariția

legii speciale consacrând în patrimoniul acestora din urmă „bunul” pretins

în prezenta procedură, prin recunoașterea existenței sale, atâta

vreme cât actul este în ființă și a fost încheiat în

condiții de deplină legalitate, el nefiind anulat.

Hotărârea

curții de apel este legală și prin raportare la

dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție – Secțiile Unite într-un recurs în

interesul legii, care tranșând raportul dintre legea specială și

dreptul comun, a statuat, în sensul că nu există posibilitatea de a

se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, decât cu riscul încălcării principiului

specialia

generalibus

derogant

.

Fără a

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiune în revendicare

trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu

Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în

revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Or, în această

analiză, acordând

preferabilitate

titlului

pârâților în condițiile în care actul lor de proprietate, nu a fost

desființat, pârâta deținând astfel un bun în sensul Convenției,

instanța de apel a dat eficiență atât principiului de drept

evocat, al priorității normei speciale față de aceea de

drept comun, dar și celui al securității raporturilor juridice

consacrat de normele și jurisprudența convențională în

materie.

Mai mult, în

jurisprudența actuală a Curții, se constată o schimbare a

raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru V. România,

continuând cu cauzele Străin și

Porțeanu

,

pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica

ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de

„bun”.

Dacă în practica

anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării

de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare

nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că

reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor

apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes

patrimonial”de a obține restituirea în natură, cu aceeași

valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile

în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri

judecătorești (cauza Pădureanu, par. 83 – 87; cauza

Porțeanu

par. 339), în cauza Atanasiu și

alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010,

publicată în

M.Of

. nr. 778/22 noiembrie 2010),

Curtea și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.

S-a arătat

că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților

deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o

hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se

calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (par.

140 și 143).

Urmare acestei

hotărâri, dar și în raport de circumstanțele particulare ale

cauzei, astfel cum au fost descrise, ca

și în baza normelor și jurisprudenței relevante, se

constată că în mod legal în cauză s-a reținut

recunoașterea bunului în patrimoniul părților, reclamanții

având doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr.

10/2001, inițiată de altfel de către reclamanți. Acest

drept la despăgubire a fost recunoscut independent de

nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea, ce prezenta, până la momentul adoptării

deciziei amintite, un element esențial în recunoașterea dreptului la

restituire.

Așadar,

proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult

decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât,

în speță, reclamanții nu au un drept la restituire care

să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, concluzie în

raport cu care se constată drept nefondate criticile din recursul

reclamanților.

Necontestarea titlului

în termen legal a avut ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul

dobânditorilor, în favoarea cărora, așa cum s-a arătat, se

recunoaște existența „bunului” în timp ce reclamanții care nu au

înțeles să atace titlul opus de pârâți, urmează, dat fiind

procedura instituită de actul normativ special ce reglementează

categoria de imobile în care se încadrează și cel litigios,

să-și valorifice dreptul de creanță recunoscut de

dispozițiile acestei legi (Legea nr. 10/2001) de care au și uzat de

altfel, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent.

Nefinalizarea

procedurii, prin plata despăgubirilor, imputabilă exclusiv

autorităților, nu dă însă naștere unui drept la

restituirea bunului (indicat

expressis

verbis

-

revendicarea bunului) în patrimoniul reclamanților, nefiind posibil ca

particularii să fie răspunzători pentru incoerența

manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul

aplicării normelor actului special de reparație, inclusiv pe

componenta despăgubirilor cuvenite a fi acordate persoanelor

îndreptățite.

Celelalte critici,

constând în nesoluționarea cererii de constatare a

nevalabilității titlului statului, indicat drept un capăt de

cerere distinct, ori a celui cuprins în subsidiarul cererii de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată, de plată a bunului la

valoarea de piață, de asemenea nu pot fi primite.

Aceasta pentru

că, pe de o parte, dimpotrivă instanțele fondului, chiar

dacă nu s-au pronunțat distinct pe fiecare capăt de cerere,

întrucât au respins acțiunea, respectiv apelul în întregul lor, au

analizat criticile menționate, astfel cum rezultă din considerentele

hotărârilor pronunțate în cauză.

Cum legal s-a

arătat, chestiunea valabilității titlului statului se constituie

în una prejudiciată, obligatoriu a fi examinată de instanță

mai înainte de a trece la analiza cererii în revendicare, ceea ce au și

făcut instanțele, care verificând modalitatea trecerii bunului

pretins în cauză în proprietatea statului, au conchis, în urma

verificării criteriilor de admisibilitate a cererii în revendicare deduse

judecății, cu particularitățile sale, determinate de

categoria specială a bunului litigios, în sensul netemeiniciei sale.

De asemenea

pretenția de plată a bunului la valoarea sa de piață,

astfel cum aceasta a fost formulată, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru

considerentele reținute de instanțe, care nu au fost contestate nici

în calea de atac a apelului și nici în recursul dedus judecății,

context în care această critică apare a fi făcută și

formal.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312

alin.(1)

C.pr.civ

., recursul dedus

judecății a fost respins ca nefondat.