ÎCCJ, decizie (scj.ro #81843)

Acțiune în revendicare a unui imobil pentru care s-a stabilit nelegalitatea titlului statului printr-o hotărâre judecătorească anterioară. Respingerea acțiunii. Aplicarea legii speciale. Dreptul fostului proprietar sau al moștenitorilor acestuia la despăgubiri. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : acțiune în revendicare - imobil naționalizat Legea nr. 10/2001 Legea nr. 112/1995 Proprietarul care nu deține un „bun actual” în accepțiunea dată de hotărârea Curții Europene în cauza Atanasiu c. României , nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât în cazul promovării acțiunii în revendicare a imobilului înstrăinat în baza Legii nr.112/1995,reclamantul nu are un drept la restituire care să îl îndreptățească la restituirea posesiei, fiind lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului constituit prin naționalizarea imobilului.

Simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra unui imobil, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. În absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamantului decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr.10/2001 și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005, recunoaștere care se poate realiza direct în procedura Legii nr.10/2001, în măsura îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 5909 din 8 iulie 2011 Reclamantele P.B. și P.V.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.E., obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren și construcție, preluat în mod abuziv de către stat în anul 1950. Prin sentința civilă nr. 944/2009, Tribunalul București a admis acțiunea reclamantelor și a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din litigiu. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S.E., invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor. Prin decizia civilă nr.471/A din 20 septembrie 2010, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul pârâtului.

Asupra excepției lipsei calității procesuale active invocată, Curtea a reținut că reclamantele sunt singurele moștenitoare ale autorului lor. Autorii reclamantelor, numiții P.L. și P.V.N., au dobândit dreptul de proprietate asupra unei părți din imobilul teren și construcție, ca urmare a constituirii dotei prin contractul de căsătorie autentificat la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, iar în ceea ce privește diferența deținută, cel care a făcut înzestrarea, numitul D.G. - tatăl numitei P.L., a dobândit bunul ca urmare a succesiunii conform certificatului de moștenitor legal nr. 22/1999 și prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moșteniri autentificat sub nr. 2303/1999. La rândul său, numitul D.G.

a cumpărat 7/8 din imobil prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6392/1924 la Tribunalul Ilfov , Secția Notariat. De pe urma defunctului D.G. au rămas cu moștenitori soția supraviețuitoare D.M. și fiica acestuia P.L. P.L., la rândul său a cumpărat de la P.S. – moștenitoarea mătușii sale D.M.– partea din moștenirea pe care a dobândit-o de la defuncta D.M. prin contractul de vânzare – cumpărare din 29.09.1999. Reclamantele din prezenta cauză sunt fiicele numiților P.L. și P.N.A., singurele moștenitoare ale acestora, astfel că, excepția lipsei calității procesual active a reclamantelor pentru nerespectarea principiului unanimității în materia revendicării bunurilor imobile apare ca fiind nefondată.

Prin sentința civilă nr. 1035/1998 Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de autorii reclamantelor din prezenta cauză în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, a constatat că imobilul trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 nu a fost naționalizat cu respectarea dispozițiilor art. 2 din decret și că statul nu are titlul valabil constituit și Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General al Municipiului București a fost obligat la restituirea imobilului. În temeiul acestei sentințe a fost emisă dispoziția de restituire a imobilului, mai puțin parterul care a fost înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995.

Cererea formulată de autoarea reclamantelor în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru acordarea despăgubirilor pentru locuințele vândute nu echivalează unei opțiuni pe care aceasta a avut-o, între legea specială și dreptul comun ci, în ipoteza în care acestea au fost și încasate, urmează a fi restituite, în condițiile aceleiași legi, singura opțiune pe care intimatele au exercitat-o, era cea a promovării acțiunii în revendicare, față de persoanele fizice dobânditoare ale imobilului, în vederea recuperării, în natură, a bunului. Asupra noțiunii de „bun” în sensul Convenției și succesului în acțiunea în revendicare, ca urmare a comparării titlurilor exhibate, Curtea constată că titlul mai bine caracterizat este cel al reclamantelor care provine de la adevăratul proprietar, în timp ce, titlul apelantului pârât provine de la un neproprietar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, formulând următoarele critici: Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv, instanța de apel în mod greșit a constatat că prin sentința civilă nr.1035/1998 a Judecătoriei Sector 1 București a fost restituit reclamantelor întreg imobilul, în condițiile în care apartamentul deținut de pârât a fost exceptat de la această măsură. Instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv, în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor. Hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 44 din Constituție, a Legii nr.10/2001, art. 329 alin.3 C.proc.civ ., art. 1201 Cod civil și art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens arată că ignorarea incidenței în cauză a dispozițiilor Legii nr.10/2001 reprezintă o încălcare a principiului specialia generalibus derogant , respectiv, instanțele nu au analizat cauza din perspectiva incidenței art. 45 din legea specială, funcție de care acțiunea în revendicare ar fi putut fi soluționată favorabil numai în condițiile în care reclamantele ar fi solicitat, în termenul prevăzut de legea specială, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârât în temeiul Legii nr.112/1995. Recursul a fost admis pentru argumentele ce succed : Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.8 C.proc.civ . sancționează hotărârea care nesocotește principiul înscris în art. 969 C.civ ., trecând peste voința părților exprimată în contract.

Prin urmare, judecătorului nu-i este permis să treacă peste termenii conveniți de părți în contract, stabilind alte drepturi ori obligații, interpretând greșit actul de voință al acestora sau atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți, ori denaturând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Dispozițiile art. 304 pct.8 C.proc.civ . determină cu claritate domeniul de aplicare al acestui motiv de casare, respectiv, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății ca manifestare de voință exteriorizată cu intenția de a produce efecte juridice, ori suport material care constată și redă manifestarea de voință exprimată.

Referitor la acest motiv de recurs pârâtul face vorbire de chestiuni privind actele doveditoare ale dreptului de proprietate ale reclamantelor și calitatea de moștenitoare a acestora, ceea ce nu justifică invocarea motivului bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății prevăzut de art. 304 pct.8 C.proc.civ ., care nu este incident în cauză, aspectele de nelegalitate relevate fiind încadrabile în dispozițiile art. 304 pct.9 C.proc.civ ., care sunt, însă, nefondate și au fost înlăturate ca atare. Recurentul-pârât contestă soluția instanței de apel de respingere a excepției calității procesuale a reclamantelor, cu motivarea că reclamantele nu sunt unicele moștenitoare ale bunicului lor D.G.

și că acțiunea în revendicare trebuie exercitată de toți coproprietarii. În acest context, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel pe acest aspect este legală, valorificându-se în mod corect efectele deciziei civile nr. 697/A/2001 pronunțate de Tribunalul București, în soluționarea acțiunii de partaj între moștenitorii defunctei P.L.,soțul supraviețuitor P.N.A., pe de o parte, și fiicele P.B. și P.V.M., pe de altă parte. Totodată, P.L. a avut calitatea de proprietar exclusiv asupra bunurilor ce au reprezentat proprietatea tatălui acesteia, D.G. – așadar, și asupra cotei – părți de 7/8 din imobil, dobândită prin contract de vânzare – cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, din care face parte apartamentul în litigiu.

Astfel, fiica P.L. este succesor al lui D.G., conform certificatului de moștenitor eliberat de BNP C.E., alături de soția supraviețuitoare, D.M., totodată, a cumpărat dreptul asupra părții din moștenire dobândite de D.M., prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moșteniri nr. 2303/1999 întocmit la același notar, încheiat cu numita P.S., unica moștenitoare legală a lui D.M., astfel cum atestă certificatul de moștenitor nr. 78/1999 supliment la certificatul de moștenitor nr. 250/1997. În ceea ce privește calitatea numitei P.S. de unic succesor legal al defunctei D.M., se reține că, în cursul judecării apelului s-au făcut demersuri la solicitarea pârâtului S.E., prin intermediul instanței de judecată, pentru depunerea certificatului de moștenitor nr. 250/1997, din conținutul căruia rezultă că există doi succesori cu titlu particular, pentru alte imobile decât cel în litigiu, indicate expres prin testament de către D.M.

Ca atare, a fost dovedită calitatea de unic succesor legal al numitei P.S. care a înstrăinat către P.L. drepturile dobândite pe cale succesorală prin certificatul de moștenitor nr. 78/1999, dovedindu-se, așadar, calitatea procesuală a reclamantelor în prezenta cauză, în calitate de moștenitoare ale numitei P.L., motiv pentru care, în mod corect, instanța de apel a respins excepția cu acest obiect. În ceea ce privește, însă, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ ., se constată că își găsește aplicarea în speță, în condițiile în care decizia de apel cuprinde motive străine de natura pricinii.

Astfel, analizând fondul cererii în revendicare, instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a pornit de la premisa că apartamentul în litigiu, dobândit de către recurentul pârât prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5021/28489/1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost restituit în natură reclamantelor prin sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, pronunțată în contradictoriu cu Primăria municipiului București. S-a reținut, așadar, autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești și s-a considerat că titlul reclamantelor este preferabil față de cel al pârâtului. Or, premisa pe care s-a întemeiat soluția instanței de apel este greșită, deoarece apartamentul în litigiu nu a făcut obiectul cererii în revendicare soluționate prin sentința civilă nr. 1035/1998, ca atare, acea hotărâre judecătorească nu are putere de lucru judecat în cauză, nefiind un mijloc de probă relevant.

Este de precizat că această constatare nu impune o soluție de casare a deciziei recurate în baza art. 312 alin. 5 sau art. 314 C.proc.civ ., deoarece, pe de o parte, s-a intrat în cercetarea fondului iar, pe de altă parte, s-au administrat toate probele necesare soluționării cauzei, iar situația de fapt, astfel cum este redată în hotărârea primei instanțe și reflectată de probatoriul administrat, nu este contestată de niciuna dintre părți. Ca atare, pe baza situației de fapt certe și în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 7 C.proc.civ ., dată fiind existența motivelor străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei recurate , este posibilă modificarea deciziei și rejudecarea apelului pârâtului.

Se reține, astfel, că, pe temeiul raportului de expertiză întocmit, tribunalul a constatat că imobilul construcție ce a aparținut lui D.G. este compus din mai multe corpuri de clădire, apartamentul vândut pârâtului S.E. aflându-se la parterul ultimului corp din acest ansamblu. Acest corp este format din parter și un etaj. La termenul de judecată din 3.11.2008, în fața tribunalului, reclamantele au arătat că apartamentul revendicat de la pârât nu face parte din imobilul primit ca dotă, restituit prin sentința civilă nr.1035/1998, aspect confirmat și de concluziile raportului de expertiză tehnică extrajudiciară. De altfel, și în fața acestei instanțe de recurs, reclamantele au arătat că imobilul în care se află apartamentul în litigiu este diferit de cel ce le-a fost restituit în baza sentinței civile nr. 1035/1998.

Din cuprinsul acelei hotărâri, rezultă că s-a dispus restituirea, către reclamante, a imobilului compus din teren, subsol, parter și două etaje, or, după cum s-a arătat, apartamentul în litigiu este situat într-un corp de clădire format din parte și un singur etaj, ce a rămas în proprietatea lui D.G. după încheierea actului dotal. Or, lipsa de identitate între imobilul revendicat de la pârât și cel asupra căruia s-a statuat prin sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei Sector 1 București indică faptul că în speță nu se pune problema autorității de lucru judecat a acelei hotărâri judecătorești și atestă că, în privința apartamentului în litigiu, nu s-a dispus restituirea către proprietarul deposedat de către stat.

Acest fapt este relevant în contextul analizei presupuse de soluționarea cererii în revendicare, în contextul Deciziei nr. 33 din 9.06.2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii, precum și al dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocate explicit prin motivele de recurs, în actuala orientare a jurisprudenței Curții Europene. Potrivit deciziei pronunțate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acțiune în revendicare se prevalează de un „bun” în sensul Convenției, dispozițiile acestui instrument internațional au prioritate față de prevederile legii naționale – respectiv Legea nr. 10/2001. Este esențial, așadar, ca reclamantele să facă dovada că dețin un „bun” în sensul Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza Atanasiu ș.a., din 15.10.2010.

După cum rezultă din această jurisprudență, aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime”de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza Porțeanu , cauza Andreescu Murăreț și alții, etc.), în cauza Atanasiu s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. În speță, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamantelor decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr.10/2001 și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005, recunoaștere care s-ar fi realizat direct în procedura Legii nr.10/2001 (inițiată, dealtfel , de către reclamante), dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără să fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție. Proprietarul care nu deține un „bun actual” în accepțiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în speță, reclamantele nu au un drept la restituire care să le îndreptățească la restituirea posesiei, fiind lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului constituit prin naționalizarea imobilului în care se află apartamentul în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950.

Pentru aceste motive, acțiunea reclamantelor nu poate fi primită, fiind inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâtului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat și l-a admis ca atare, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 7 C.proc.civ ., cu consecința modificării în tot a deciziei atacate, a admiterii apelului declarat de pârâtul S.E. împotriva sentinței Tribunalului București și a respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantelor, în aplicarea art. 296 C.proc.civ .