ÎCCJ, decizie (scj.ro #81843)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81843) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune
în revendicare a unui imobil pentru care s-a stabilit nelegalitatea titlului
statului printr-o hotărâre judecătorească anterioară.
Respingerea acțiunii. Aplicarea legii speciale. Dreptul fostului
proprietar sau al moștenitorilor acestuia la despăgubiri.
Cuprins pe materii :
Drept
civil. Drepturi reale.
Drept de proprietate.
Index alfabetic :
acțiune în revendicare
- imobil naționalizat
Legea nr. 10/2001
Legea
nr. 112/1995
Proprietarul care nu deține un „bun
actual” în accepțiunea dată de hotărârea Curții Europene în
cauza Atanasiu c. României
,
nu poate obține mai mult decât
despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât în cazul
promovării acțiunii în revendicare a imobilului înstrăinat în
baza Legii nr.112/1995,reclamantul nu are un drept la restituire care să
îl îndreptățească la restituirea posesiei, fiind lipsită de
relevanță împrejurarea legalității ori
nelegalității titlului statului constituit prin naționalizarea
imobilului.
Simpla
constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului
statului constituit asupra unui imobil, poate valora doar o recunoaștere a
unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile
reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția
inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor
legale pentru obținerea acestor reparații.
În absența unei hotărâri
judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea
bunului, nu poate fi recunoscută reclamantului decât o creanță
constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr.10/2001 și
acordate în condițiile Legii nr. 247/2005, recunoaștere care se poate
realiza direct în procedura Legii nr.10/2001, în măsura îndeplinirii
condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în
echivalent.
ICCJ, Secția civilă și de proprietate
intelectuală, decizia civilă nr. 5909 din 8 iulie 2011
Reclamantele
P.B. și P.V.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.E., obligarea
acestuia să le lase în deplină proprietate și
liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren
și construcție, preluat în mod abuziv de către stat în anul 1950.
Prin
sentința civilă nr. 944/2009, Tribunalul București a admis
acțiunea reclamantelor și a obligat pârâtul să lase în
deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din
litigiu.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S.E., invocând excepția
lipsei calității procesuale active a reclamantelor.
Prin decizia civilă nr.471/A din
20 septembrie 2010, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul
pârâtului.
Asupra excepției
lipsei calității procesuale active invocată, Curtea a
reținut că reclamantele sunt singurele moștenitoare ale
autorului lor.
Autorii
reclamantelor, numiții P.L. și P.V.N., au dobândit dreptul de
proprietate asupra unei părți din imobilul teren și
construcție, ca urmare a constituirii dotei prin contractul de
căsătorie autentificat
la Tribunalul Ilfov
- Secția Notariat, iar în
ceea ce privește diferența deținută, cel care a făcut
înzestrarea, numitul D.G. - tatăl numitei P.L., a dobândit bunul ca urmare
a succesiunii conform certificatului de moștenitor legal nr. 22/1999
și prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moșteniri
autentificat sub nr. 2303/1999.
La
rândul său, numitul D.G. a cumpărat 7/8 din imobil prin contractul de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6392/1924
la Tribunalul Ilfov
,
Secția Notariat. De pe urma defunctului D.G. au rămas cu
moștenitori soția supraviețuitoare D.M. și fiica acestuia
P.L.
P.L., la rândul
său a cumpărat de la P.S. – moștenitoarea mătușii sale
D.M.– partea din moștenirea pe care a dobândit-o de la defuncta D.M. prin
contractul de vânzare – cumpărare din 29.09.1999.
Reclamantele din
prezenta cauză sunt fiicele numiților P.L. și P.N.A., singurele
moștenitoare ale acestora, astfel că, excepția lipsei
calității procesual active a reclamantelor pentru nerespectarea
principiului unanimității în materia revendicării bunurilor
imobile apare ca fiind nefondată.
Prin
sentința civilă nr. 1035/1998 Judecătoria sectorului 1
București a admis acțiunea formulată de autorii reclamantelor
din prezenta cauză
în
contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, a constatat
că imobilul trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr.
92/1950 nu a fost naționalizat cu respectarea dispozițiilor art. 2
din decret și că statul nu are titlul valabil constituit și
Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General al
Municipiului București a fost obligat la restituirea imobilului.
În temeiul acestei
sentințe a fost emisă dispoziția de restituire a imobilului, mai
puțin parterul care a fost înstrăinat în condițiile Legii nr.
112/1995.
Cererea formulată
de autoarea reclamantelor în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru acordarea
despăgubirilor pentru locuințele vândute nu echivalează unei
opțiuni pe care aceasta a avut-o, între legea specială și
dreptul comun ci, în ipoteza în care acestea au fost și încasate, urmează
a fi restituite, în condițiile aceleiași legi, singura opțiune
pe care intimatele au exercitat-o, era cea a promovării acțiunii în
revendicare, față de persoanele fizice dobânditoare ale imobilului,
în vederea recuperării, în natură, a bunului.
Asupra noțiunii
de „bun” în sensul Convenției și succesului în acțiunea în
revendicare, ca urmare a comparării titlurilor exhibate, Curtea
constată că titlul mai bine caracterizat este cel al reclamantelor
care provine de la adevăratul proprietar, în timp ce, titlul apelantului
pârât provine de la un neproprietar.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs pârâtul, formulând următoarele critici:
Decizia
recurată
nu cuprinde motivele pe care se sprijină
și cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv, instanța
de apel în mod greșit a constatat că prin sentința civilă
nr.1035/1998 a Judecătoriei Sector 1 București a fost restituit
reclamantelor întreg imobilul, în condițiile în care apartamentul
deținut de pârât a fost exceptat de la această măsură.
Instanța de apel,
interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat
înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia,
respectiv, în mod greșit a respins excepția lipsei
calității procesuale active a reclamantelor.
Hotărârea
recurată
a fost pronunțată cu aplicarea
și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 44 din
Constituție, a Legii nr.10/2001, art. 329 alin.3
C.proc.civ
.,
art. 1201 Cod civil și art. 1 din Protocolul adițional nr.1
la Convenția
Europeană
a Drepturilor Omului.
În acest sens arată
că ignorarea incidenței în cauză a dispozițiilor Legii
nr.10/2001 reprezintă o încălcare a principiului
specialia
generalibus
derogant
,
respectiv, instanțele nu au analizat cauza din perspectiva incidenței
art. 45 din legea specială, funcție de care acțiunea în
revendicare ar fi putut fi soluționată favorabil numai în
condițiile în care reclamantele ar fi solicitat, în termenul prevăzut
de legea specială, constatarea nulității contractului de
vânzare-cumpărare încheiat de către pârât în temeiul Legii nr.112/1995.
Recursul a fost admis
pentru argumentele ce succed :
Motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct.8
C.proc.civ
.
sancționează hotărârea care nesocotește principiul înscris
în art. 969
C.civ
., trecând peste voința
părților exprimată în
contract.
Prin urmare,
judecătorului nu-i este permis să treacă peste termenii
conveniți de părți în contract, stabilind alte drepturi ori
obligații, interpretând greșit actul de voință al acestora
sau atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți, ori
denaturând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al
acestuia.
Dispozițiile art.
304 pct.8
C.proc.civ
. determină cu claritate
domeniul de aplicare al acestui motiv de casare, respectiv, interpretarea
greșită a actului juridic dedus judecății ca manifestare de
voință exteriorizată cu intenția de a produce efecte
juridice, ori suport material care constată și redă manifestarea
de voință exprimată.
Referitor la acest
motiv de recurs pârâtul face vorbire de chestiuni privind actele doveditoare
ale dreptului de proprietate ale reclamantelor și calitatea de
moștenitoare a acestora, ceea ce nu justifică invocarea motivului
bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății prevăzut de
art. 304 pct.8
C.proc.civ
., care nu este incident în
cauză, aspectele de nelegalitate relevate fiind încadrabile în
dispozițiile art. 304 pct.9
C.proc.civ
., care
sunt, însă, nefondate și au fost înlăturate ca atare.
Recurentul-pârât
contestă soluția instanței de apel de respingere a
excepției calității procesuale a reclamantelor, cu motivarea
că reclamantele nu sunt unicele moștenitoare ale bunicului lor D.G.
și că acțiunea în revendicare trebuie exercitată de
toți coproprietarii.
În acest context,
Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel pe
acest aspect este legală, valorificându-se în mod corect efectele deciziei
civile nr. 697/A/2001 pronunțate de Tribunalul București, în
soluționarea acțiunii de partaj între moștenitorii defunctei
P.L.,soțul supraviețuitor P.N.A., pe de o parte, și fiicele P.B.
și P.V.M., pe de altă parte.
Totodată, P.L. a
avut calitatea de proprietar exclusiv asupra bunurilor ce au reprezentat
proprietatea tatălui acesteia, D.G. – așadar, și asupra cotei –
părți de 7/8 din imobil, dobândită prin contract de vânzare –
cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, din
care face parte apartamentul în litigiu.
Astfel, fiica P.L.
este succesor al lui D.G., conform certificatului de moștenitor eliberat
de BNP C.E., alături de soția supraviețuitoare, D.M.,
totodată, a cumpărat dreptul asupra părții din
moștenire dobândite de D.M., prin contractul de vânzare-cumpărare a
unei moșteniri nr. 2303/1999 întocmit la același notar, încheiat cu
numita P.S., unica moștenitoare legală a lui D.M., astfel cum
atestă certificatul de moștenitor nr. 78/1999 supliment la
certificatul de moștenitor nr. 250/1997.
În ceea ce
privește calitatea numitei P.S. de unic succesor legal al defunctei D.M.,
se reține că, în cursul judecării apelului s-au făcut
demersuri la solicitarea pârâtului S.E., prin intermediul instanței de judecată,
pentru depunerea
certificatului de
moștenitor nr. 250/1997, din conținutul căruia rezultă
că există doi succesori cu titlu particular, pentru alte imobile
decât cel în litigiu, indicate expres prin testament de către D.M.
Ca atare, a fost
dovedită calitatea de unic succesor legal al numitei P.S. care a
înstrăinat către P.L. drepturile dobândite pe cale succesorală
prin certificatul de moștenitor nr. 78/1999, dovedindu-se, așadar,
calitatea procesuală a reclamantelor în prezenta cauză, în calitate de
moștenitoare ale numitei P.L., motiv pentru care, în mod corect,
instanța de apel a respins excepția cu acest obiect.
În ceea ce
privește, însă, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7
C.proc.civ
., se constată
că își găsește
aplicarea în speță, în condițiile în care decizia de apel
cuprinde motive străine de natura pricinii.
Astfel, analizând
fondul cererii în revendicare, instanța de apel, confirmând hotărârea
primei instanțe, a pornit de la premisa că apartamentul în litigiu,
dobândit de către recurentul pârât prin contractul de
vânzare-cumpărare nr. 5021/28489/1997, încheiat în baza Legii nr.
112/1995, a fost restituit în natură reclamantelor prin sentința
civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, pronunțată
în contradictoriu cu Primăria municipiului București. S-a
reținut, așadar, autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri
judecătorești și s-a considerat că titlul reclamantelor
este preferabil față de cel al pârâtului.
Or, premisa pe care
s-a întemeiat soluția instanței de apel este greșită,
deoarece apartamentul în litigiu nu a făcut obiectul cererii în
revendicare soluționate prin sentința civilă nr. 1035/1998, ca
atare, acea hotărâre judecătorească nu are putere de lucru judecat
în cauză, nefiind un mijloc de probă relevant.
Este de precizat
că această constatare nu impune o soluție de casare a deciziei
recurate
în baza art. 312 alin. 5 sau art. 314
C.proc.civ
., deoarece, pe de o parte, s-a intrat în
cercetarea fondului iar, pe de altă parte, s-au administrat toate probele necesare
soluționării cauzei, iar situația de fapt, astfel cum este
redată în hotărârea primei instanțe și reflectată de
probatoriul administrat, nu este contestată de niciuna dintre
părți.
Ca atare, pe baza
situației de fapt certe și în aplicarea art. 312 cu referire la art.
304 pct. 7
C.proc.civ
., dată fiind
existența motivelor străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei
recurate
, este posibilă modificarea deciziei și
rejudecarea apelului pârâtului.
Se reține,
astfel, că, pe temeiul raportului de expertiză întocmit, tribunalul a
constatat că imobilul construcție ce a aparținut lui D.G. este
compus din mai multe corpuri de clădire, apartamentul vândut pârâtului
S.E. aflându-se la parterul ultimului corp din acest ansamblu. Acest corp este
format din parter și un etaj.
La termenul de
judecată din 3.11.2008, în fața tribunalului, reclamantele au
arătat că apartamentul revendicat de la pârât nu face parte din
imobilul primit ca dotă, restituit prin sentința civilă
nr.1035/1998, aspect confirmat și de concluziile raportului de
expertiză tehnică extrajudiciară.
De altfel, și în
fața acestei instanțe de recurs, reclamantele au arătat că
imobilul în care se află apartamentul în litigiu este diferit de cel ce
le-a fost restituit în baza sentinței civile nr. 1035/1998.
Din cuprinsul acelei
hotărâri, rezultă că s-a dispus restituirea, către
reclamante, a imobilului compus din teren, subsol, parter și două
etaje, or, după cum s-a arătat, apartamentul în litigiu este situat
într-un corp de clădire format din parte și un singur etaj, ce a
rămas în proprietatea lui D.G. după încheierea actului dotal.
Or, lipsa de
identitate între imobilul revendicat de la pârât și cel asupra căruia
s-a statuat prin sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei
Sector 1 București indică faptul că în speță nu se
pune problema autorității de lucru judecat a acelei hotărâri
judecătorești și atestă că, în privința
apartamentului în litigiu, nu s-a dispus restituirea către proprietarul
deposedat de către stat.
Acest fapt este
relevant în contextul analizei presupuse de soluționarea cererii în
revendicare, în contextul Deciziei nr. 33 din 9.06.2008
pronunțate de Înalta Curte de
Casație și Justiție – Secțiile Unite într-un recurs în
interesul legii, precum și al dispozițiilor Convenției Europene
a Drepturilor Omului, invocate explicit prin motivele de recurs, în actuala
orientare a jurisprudenței Curții Europene.
Potrivit deciziei
pronunțate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o
acțiune
în revendicare se prevalează de un
„bun” în sensul Convenției, dispozițiile acestui instrument
internațional au prioritate
față de prevederile legii naționale – respectiv Legea nr.
10/2001.
Este esențial,
așadar, ca reclamantele să facă dovada că dețin un
„bun” în sensul Convenției, noțiune explicitată și
dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele
împotriva României și, mai ales, în cauza Atanasiu ș.a., din
15.10.2010.
După cum
rezultă din această jurisprudență, aprecierea
existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică
recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea
dezvoltată, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe
legitime”de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei
acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la
însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei
asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.
Dacă în
jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare
a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea
caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de
către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o
privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza
Porțeanu
, cauza Andreescu
Murăreț
și alții, etc.), în cauza Atanasiu s-a arătat că un „bun
actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de
către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre
judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai
că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în
sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla
constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului
statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o
recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a
încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub
condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii
cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.
În speță, în
absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi
dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamantelor
decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute de
Legea nr.10/2001 și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005,
recunoaștere care s-ar fi realizat direct în procedura Legii nr.10/2001
(inițiată,
dealtfel
, de către
reclamante), dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru
obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără să
fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.
Dată fiind
importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva
procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a
procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi
ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi
aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art.1 din
Protocolul nr.1
la
Convenție.
Proprietarul care nu
deține un „bun actual” în accepțiunea dată de hotărârea
pilot anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile
prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că,
în speță, reclamantele nu au un drept la restituire care să le
îndreptățească la restituirea posesiei, fiind lipsită de
relevanță împrejurarea legalității ori
nelegalității titlului statului constituit prin naționalizarea
imobilului în care se află apartamentul în litigiu, în baza
Decretului nr. 92/1950.
Pentru aceste motive,
acțiunea reclamantelor nu poate fi primită, fiind inutilă
evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul
pârâtului.
Pentru aceste
considerente, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat și l-a
admis ca atare, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 7
C.proc.civ
., cu consecința modificării în tot a
deciziei atacate, a admiterii apelului declarat de pârâtul S.E. împotriva
sentinței Tribunalului
București și a respingerii ca neîntemeiată a
acțiunii reclamantelor, în aplicarea art. 296
C.proc.civ
.