ÎCCJ, decizie (scj.ro #81914)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81914) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cerere în revendicare imobiliară

formulată pe temeiul dreptului comun după data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001. Inadmisiblitatea cererii

.

Cuprins pe materii

..

Drept civil. Drept de proprietate. Cerere în revendicare imobiliară

formulată pe temeiul dreptului comun după data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001. Inadmisiblitatea cererii

Index alfabetic

.

Drept civil

-

cerere in revendicare

-

inadmisibilitate

C. civil art. 480-481

Legea nr. 10/2001

Urmare a

hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele

factuale de natura celor din speță nu permit

recunoașterea unui drept

la restituire, ci

doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura

Legii nr.

10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la

despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea

Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un

element esențial în recunoașterea

dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza

cerinței bunului este justificată

de aplicarea în cauza

Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin

instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta,

într-un

termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze

efectiv

drepturile prevăzute de art. 6

paragraf 1 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr.

1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei

Atanasiu, masuri cu caracter legislativ și

administrativ.

Stabilirea

obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat

pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de

restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și

eficiente (paragraf 232)

echivalează, în același timp, cu validarea

măsurilor reparatorii

prevăzute de

Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri

în

situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Curtea nu a mai

socotit necesar să facă referire, in analiza cerinței

existenței

unui „bun", la mecanismul actual, din moment ce

cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite petentelor din

cauza

soluționată de către instanța europeană

urmează a se efectua în

conformitate cu

noile proceduri, pe care Statul Roman este chemat să

le adopte în

termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate

până la acest moment.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii

- pilot din

perspectiva procedurii

declanșate în vederea schimbării esențiale a

procedurii de acordare a despăgubirilor,

această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele

naționale, impunându-se a fi aplicată și în

cauzele

pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu

deține un „bun actual” nu poate

obține

mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel

încât se constată, în

speță, că reclamanții nu au un drept la restituire

care

să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru

care

este inutilă evaluarea

cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul

pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor

arătate în

Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți.

Î.C.C.J, Secția civilă și

de proprietate intelectuală, decizia nr.  6008 din 11 noiembrie 2010

Prin sentința

civilă nr. 494 din 3 aprilie 2009

, Tribunalul București, Secția a

III - a civilă, învestit

prin

declinarea competenței soluționării cauzei de către

Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr.

1627 din 21 februarie 2008,

a

respins excepțiile

admisibilității cererii și a lipsei

calității procesuale active și a respins,

ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții H.A.

și C.A., în contradictoriu cu pârâții T.N.,

T.C., T.E., T.M., M.T.,

O.N. și T.M.

În motivarea sentinței, s-a

reținut că îngrădirea exercițiului

acțiunii în revendicare formulate de reclamanți, în raport de

dispozițiile

legale interne

incidente și de jurisprudența constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6

paragraful 1 din

Convenție, ar

reprezenta o încălcare a liberului acces la justiție, din moment ce

nu există alt mijloc procedural pentru obținerea restituirii

în natură a bunului, ținând seama că legea specială

se referă și la relația

persoanelor îndreptățite la

măsuri reparatorii și subdobânditorii

acestora, cărora le permite să păstreze imobilele în

anumite condiții expres prevăzute art. 18 lit. c, situație în

care, după epuizarea căilor

procedurale

oferite de legea specială de reparație, reclamanții nu ar mai

putea

obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în

echivalent.

Tribunalul, examinând legitimarea

procesuală a reclamanților,

respectiv calitatea

acestora de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu,

inclusiv prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (1) din

Primul Protocol adițional la Convenție, a reținut că imobilul situat în

București,

compus din

teren în suprafață de 177,4 mp și construcție

edificată pe

acesta, a

reprezentat proprietatea reclamantului F.A. și a

defunctei F.A., decedată la data de 1

ianuarie 1986, de pe urma

căreia

au rămas ca moștenitori reclamanții, respectiv soțul

și fiica

defunctei, astfel cum

rezultă din certificatul de calitate de moștenitor

nr. 21 din

24 februarie 2004.

Imobilul a fost

preluat de stat de la aceștia prin decizia nr. 1255 din 28 august 1975 a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al

Municipiului

București, în baza Decretului nr. 223/1974, cu plata de

despăgubiri și cu aplicarea, în privința terenului, a

dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 4/1973 și art. 13 alin. (5) din

Legea nr. 59/1974.

S-a mai reținut că imobilul

respectiv a fost înstrăinat chiriașilor

T.N.

și T.E. în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2356 din 20 ianuarie 1997, încheiat cu

Primăria Municipiului București prin S.C Apolodor S.A.

Referitor la identitatea dintre imobilul

revendicat și cel ce face

obiectul dreptului pretins de reclamanți, tribunalul a

reținut, din concluziile raportului de expertiză tehnică

întocmit de expert

, că imobilul descris

în actul de proprietate din

anul

1973 exhibat de reclamanți, este aproape identic cu cel existent în

prezent

la aceeași adresă.

Tribunalul a mai reținut că

Decretul nr. 223/1974 era în

contradicție

cu prevederile Constituției din anul 1965, cu dispozițiile

art.

480 și art. 481 din Codul civil și cu tratatele și

convențiile

internaționale la

care România era parte, reținând, implicit, că titlul

statului prin care s-a preluat imobilul nu a fost

valabil constituit. Chiar

dacă autoritatea de stat a emis o decizie

administrativă și a plătit o

sumă

de bani cu titlu de preț, statul a preluat imobilul fără titlu

valabil,

încălcând regimul

constituțional al ocrotirii proprietății, prin obligația

impusă proprietarului de a înstrăina

imobilul către stat.

Tribunalul a considerat că

împrejurarea că prin Legea nr. 1/2009

au

fost abrogate dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu are

nicio relevanță sub aspectul analizat, recunoașterea

vechiului drept al

reclamanților asupra imobilului în

litigiu realizându-se după ratificarea

României

a Primului Protocol valabil, încălcând regimul constituțional

al ocrotirii

proprietății, prin obligația impusă proprietarului de a

înstrăina imobilul către stat.

În cadrul acțiunii de față,

însă, prevederile art. 1 din Protocolul

nr.

1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate atât

în cazul fostului proprietar cât și

în cazul pârâților cumpărători de bună

credință ai imobilului revendicat ce au dobândit de la stat

un bun în

baza unei legi în vigoare și în

prezent, și, prin urmare, nici aceștia din

urmă

nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege, a

conchis prima instanță.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții, iar prin

decizia civilă

nr. 650 din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel București, Secția

a

IV-

a civilă, a admis apelul, a schimbat

sentința apelată, în sensul că a

admis acțiunea, a

obligat pârâții să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București,

sector

2 și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a constatat că

reclamanții

și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile art.

480 din Codul civil, acțiune petitorie, reală și

imprescriptibilă, iar nu o

acțiune în despăgubiri, în natură sau prin

echivalent, care "este o

acțiune

personală imobiliară, acțiune supusă atât

prescripției, cât și

decăderii,

așa cum rezultă din reglementarea Legii nr. 10/2001.

Astfel, în ipoteza respingerii

acțiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 Cod

Civil în Legea nr. 10/2001, s-ar ajunge la a schimba natura juridică a

acțiunii în revendicare, transformând-o în acțiune personală

imobiliară, încălcându-se, astfel, principiul

disponibilității procesului civil și

accesul la un proces echitabil judecat de o instanță

independentă.

Pe de altă parte, nicio

dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu

prevede

că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu.

Acțiunea în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, nu poate deveni inadmisibilă prin apariția unei legi

speciale de reparație. Exercitarea

acțiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin

dispoziții speciale

contrare

dispozițiilor generale în materia apărării dreptului de

proprietate, ea

decurgând din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea

acestuia.

Decizia nr. 33 din 9

iunie  2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării

acțiunii în

revendicare, ci arată că trebuie acordată

prioritate Convenției

Europene a

Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială

înlătură aplicarea dreptului comun,

fără ca pentru aceasta să fie nevoie

ca principiul să fie încorporat în textul

legii speciale și că aplicarea unor

dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

dacă acestea contravin

Convenției europene a drepturilor

omului, atât din perspectiva

accesului la

justiție, cât și al respectării art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește compararea titlurilor, instanța de

apel a

constatat că implică

existența acestora, astfel încât faptul că actul

intimaților

pârâți de vânzare-cumpărare nu a fost anulat nu este pertinentă

în acest cadru procesual. în cazul în care contractul de

vânzare - cumpărare ar fi fost anulat,

compararea titlurilor în cadrul

acțiunii în revendicare ar fi fost

lipsită de obiect.

În ceea ce privește existența în

favoarea reclamanților a unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, instanța a apreciat că

reclamanții

dețin un asemenea bun, dreptul lor de proprietate fiind

dobândit în temeiul contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 493 din 20 ianuarie 1973 și

față de faptul că preluarea imobilului de către

stat

a fost abuzivă, statul român recunoscând acest caracter prin

legislația adoptată, astfel încât

reclamanții nu au pierdut dreptul de

proprietate.

Din jurisprudența Curții Europene

rezultă că, în contextul

legislativ

român de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare

și a restituirii bunurilor naționalizate

de regimul comunist, vânzarea de

către

stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință,

chiar și atunci

când este

anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de

proprietate al altuia reprezintă o privare de

bun, contrară art. 1 din

Protocolul nr. 1 la CEDO.

Faptul că

intimații pârâți au încheiat contractele de vânzare -

cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul de

proprietate al reclamanților asupra acestui bun să facă obiectul

unei confirmări în

justiție, nu poate justifica acordarea

preferabilității contractului

acestora

în condițiile în care Statul, care a transmis acest drept de proprietate

pârâților, nu avea un titlu asupra imobilului. De asemenea,

în

materie imobiliară, chiar dacă pârâții care au cumpărat de

la

proprietarul aparent au fost de bună

credință, fiind în eroare cu privire

la

calitatea înstrăinătorului de proprietate aparent, această

împrejurare

nu conduce la dobândirea valabilă a unui

drept de proprietate, legea

romană neprevăzând un astfel de efect. în acest caz

dreptul de

proprietate poate fi dobândit

doar prin aplicarea instituție uzucapiunii, în temeiul art. 1895 din Codul

civil, numai după exercitarea pentru

termenul prevăzut de

lege, a unei posesii care să îndeplinească condițiile

prevăzute de art. 1847 din Codul civil.

Pe de altă

parte, persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună

credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta

responsabilitate statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, însă

acest argument se

referă la raporturile dintre stat

și persoanele care au cumpărat de la stat

și

nu poate fi invocat contra reclamanților, pentru a justifica lipsirea de

bunul

proprietate lor, preluat abuziv de stat. Această privare a

reclamanților de proprietatea lor este o situație continuă, care

își

produce efectele și în

prezent. Astfel, vânzarea bunului reclamanților,

în baza Legii nr. 112/1995, îi împiedică

să se bucure de dreptul lor de

proprietate

situație în care aceștia suferă o povară

disproporționată și

excesivă,

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de

articolul 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene.

Împotriva deciziei mai sus menționate au declarat recurs,

în termen legal, pârâții

, criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 4 și pct. 9 Cod

procedură civilă și

susținând următoarele:

depășit atribuțiile puterii judecătorești, în

condițiile în care și-a arogat atribuții specifice

puterii legislative și s-a

constituit într-o instanță de

control judiciar a Deciziei nr. 33/2008

pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție într-un recurs în

interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în

revendicare

întemeiata pe

dispozițiile dreptului comun, formulată după intrarea în

vigoare

a Legii nr. 10/2001.

Astfel, Curtea de Apel a făcut

aprecieri subiective cu privire la

nelegalitatea acelei decizii, argumentând

de ce motivarea sa este contrară Constituției României și art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană și practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Procedând astfel, au fost încălcate

dispozițiile art. 126 și urm. din

Constituția

României, art. 17 din Legea nr. 304/2004, potrivit căruia

hotărârile judecătorești pot fi desființate sau

modificate numai in căile

de atac prevăzute de lege și

exercitate conform dispozițiilor legale,

prin

care se soluționează recursurile în interesul legii sunt obligatorii

pentru toate instanțele și nu sunt supuse niciunei căi de atac.

În aceste condiții,

instanței de apel nu îi era permis să analizeze

dacă

argumentele din Decizia nr. 33 contravin sau nu dispozițiilor art.

20 alin. (2) din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1

la

Convenția Europeană

și practicii Curții Europene a Drepturilor

Omului, nici să statueze că sunt neîntemeiate

și, cu atât mai puțin, nu îi

era permis să le

înlăture, arogându-și atribuții de instanță de control

judiciar a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de

Casație si Justiție.

Depășirea atribuțiilor

puterii judecătorești decurge și din faptul

că

instanța de apel a infirmat dispoziții imperative ale unei legi,

statuând în contra Legii nr. 1/2009, în sensul

că nicio dispoziție din

Legea nr. 10/2001 nu prevede că

se interzice orice altă cale de a recupera bunul in litigiu.

pronunțată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a

legii, după cum urmează:

a. În ceea ce privește art. 329 alin.

(3) Cod procedură civilă, s-a

ignorat dezlegarea

dată problemelor de drept ce face obiectul judecății

prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 - ale cărei considerente

și dispozitiv au

fost reproduse trunchiat, inexact și

incomplet -, respectiv incidența și

prevalența

legii speciale de reparație, ca și inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare atunci când se aduce atingere altui drept de

proprietate, atunci când a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu are nicio

legătură cu

cauza și că, oricum, ea nu poate

avea prioritate nici măcar în situația în

care,

prin aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-ar

aduce atingere

unui alt drept de proprietate.

b.

Decizia a fost dată cu încălcarea art.

129 alin. (6) Cod procedură

civilă, atunci când s-a

pronunțat în baza unui temei de drept neinvocat

de către reclamanți,

respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și

asupra unor aspecte care nu au fost

cerute de aceștia și nici puse în

discuție, respectiv asupra

caracterului abuziv al preluării imobilului de

către stat și a

neconstituționalității Decretului nr. 223/1974.

c.

Decizia a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor imperative ale art.

261 pct. 5 Cod procedură

civilă, în condițiile în care instanța a lăsat

nesoluționate mijloacele de

apărare, respectiv excepțiile invocate de

către pârâții persoane

fizice, cu toate că, prin rejudecarea pe fond a

cererii de chemare în judecată, instanța avea obligația

să analizeze

cauza sub toate aspectele. Aceasta cu atât

mai mult cu cât, prin

întâmpinarea depusă în apel,

aceștia au făcut trimitere inclusiv la

apărările formulate în fața instanței de fond, care

cuprindeau excepțiile lipsei calității procesuale active, a

lipsei calității procesuale pasive și a

inadmisibilității acțiunii,

decurgând din lipsa dreptului subiectiv civil,

cât și din lipsa

dreptului material la acțiune.

Recurenții - pârâți au solicitat

casarea deciziei recurate și

trimiterea

cauzei spre rejudecare, în vederea pronunțării instanței de

apel asupra acestor excepții, iar, în

situația casării și reținerii cauzei spre

judecare de către instanța de recurs,

s-a solicitat reanalizarea apărărilor

formulate de recurenți pe fondul cauzei, inclusiv a

excepțiilor invocate.

d. Instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 7 alin. (1) și alin. (5), art. 18 lit. c, art. 45

și art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, greșit înlăturate ca

nefiind

relevante în compararea de titluri.

În conformitate cu Decizia nr. 33/2008

pronunțată în recursul în

interesul legii, în

condițiile în care aplicarea Convenției în sensul reținut

în apel ar aduce atingere atât unui alt drept de proprietate (dreptul

recurenților

dobândit în deplin acord cu dispozițiile legii), cât și

securității raporturilor juridice

(recurenții justificând o bună credință

absolută atunci când au cumpărat de la

stat), instanța de apel trebuia să

aplice Legea nr. 10/2001 în procesul de comparare a celor două

titluri și să dea asemenea preferință titlului

pârâților recurenți.

Însăși legea specială, prin

normele anterior menționate, acordă

preferabilitate

dobânditorilor imobilelor înstrăinate în baza Legii nr.

112/1995, prevăzând atât imposibilitatea restituirilor în

natură către

foștii proprietari, cât și faptul

că toate contractele astfel încheiate sunt

acte

autentice și constituie titluri de proprietate opozabile de la data

încheierii lor.

Buna-credință a recurenților

și neformularea unei acțiuni de

anulare

a titlului acestora constituie criterii esențiale care trebuiau avute

în

vedere de instanță, reprezentând o consolidare a titlului opus

intimaților - reclamanți, atât în fapt -

pentru că, dacă nu au înțeles să

solicite anularea lui, intimații au

recunoscut tacit încheierea sa valabilă - ,

cât și în drept - pentru că, în condițiile în care nu

s-a solicitat anularea

în termenul de

prescripție și, deci, încheierea sa valabilă nu mai poate fi

pusă în discuție, opozabilitatea

ergz

omnes

a actului este recunoscută

expres prin lege -.

Referitor strict la

chestiunea bunei-credințe, în afara relevanței

decurgând

din prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ea

determină

aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 al Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale, inclusiv în

privința recurenților - pârâți,

întrucât imobilul a fost dobândit de la

Statul

Român

, în baza unei legi în vigoare

și astăzi, s-a mai arătat prin

motivele de recurs.

e. Instanța a

aplicat greșit dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al

CEDO, ignorând

faptul că aceste dispoziții nu pot reprezenta un

criteriu util în acordarea preferinței unuia

dintre titluri.

După cum a concluzionat în mod corect

prima instanță în cauză,

ambele titluri au sub

acest aspect valori egale și tot în mod egal sunt

ocrotite

prin întreaga legislație in materie (inclusiv legislația CEDO).

Raportat la legislația CEDO, concluzia

este aceea că art. 1 din

Protocolul nr. 1 trebuie respectat inclusiv în cazul

recurenților, în

sensul că și

proprietatea acestora este garantată și ocrotită în aceeași

măsură ca proprietatea oricăror alți proprietari.

În mod greșit, Curtea de Apel a

reținut că prevederea Convenției

profită

doar intimaților - reclamanți, omițând să analizeze

incidența

acestui text și în raport de titlul recurenților.

De altfel, argumentarea instanței de

apel sub acest aspect este

lipsita de orice sens juridic, neputându-se

înțelege sensul frazei din

hotărâre, conform căreia:

persoanele care și-au dobândit bunurile cu

bună

credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta

responsabilitatea statului, care a confiscat în

trecut aceste bunuri, însă acest argument se referă la raporturile

dintre stat și persoanele care au cumpărat de la stat și nu

poate fi invocat contra reclamanților.

Norma din Convenția Europeană se

aplică și în privința

proprietăților

dobândite ulterior semnării ei de către România, fiind o

garanție a respectării principiului

securității raporturilor juridice.

Textul în cauză nu face nicăieri

distincția valorificată de instanță,

neexistând niciun temei pentru

a se putea reține că, deși el

garantează/apără

dreptul celor care au dobândit proprietatea înainte de

1994, nu are aceleași efecte și pentru

cei care au dobândit acest drept

ulterior anului în discuție.

Ambele drepturi de

proprietate, ale recurenților și ale intimaților,

sunt garantate și ocrotite în egală măsură, acest

text nefiind un criteriu

util pentru compararea titlurilor opuse

reciproc de părți.

Recurenții au

conchis în sensul că o astfel de comparare trebuia

făcută

prin prisma întregii legislații aplicabile în acest domeniu, sens în

care preferabilitatea trebuia acordată titlului recurenților,

deoarece;

raportat la dispozițiile Legii nr.

10/2001, titlul recurenților este act

autentic

și constituie titlu de proprietate opozabil

ergi omnes;

acest titlu

a fost consolidat, potrivit acelorași prevederi ale

Legii nr. 10/2001, de

buna-credință a recurenților

și de faptul că intimații nu au formulat o

acțiune de anulare

în termen legal; nici Convenția, și nici practica

CEDO nu pot reprezenta un criteriu de departajare

a celor două titluri,

pentru

că în ambele cazuri este vorba despre un drept de proprietate

ocrotit și garantat în mod egal, iar în

plus, favorizarea uneia dintre părți

ar însemna în mod automat defavorizarea celeilalte; Legea nr. 10/2001,

prioritară în cazul de față,

instituie principiul securității circuitului civil prin ocrotirea

tuturor contractelor încheiate în mod legal în baza Legii

nr. 112/1995.

Examinând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate și a

actelor dosarului, Înalta

Curte constată următoarele:

depășirea de către instanța de apel în

cauză a atribuțiilor puterii

judecătorești vizează un aspect nerelevant

pentru aprecierea legalității deciziei

necurate, anume admisibilitatea

cererii

în revendicare imobiliară formulate pe temeiul dreptului comun

după data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, în legătură cu care

instanța a redat din considerentele Deciziei nr. 33/2008

pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție -

Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii.

Excepția

inadmisibilității unei asemenea cereri a fost respinsă ca

neîntemeiată prin hotărârea primei instanțe,

fără ca pârâții să declare

apel împotriva acestei

dispoziții, intrate, astfel, în puterea lucrului

judecat și nefăcând obiectul învestirii nici a instanței

de apel, nici a

prezentei instanțe de control judiciar (chiar

dacă excepția inadmisibilității a fost reiterată prin

motivele de recurs, pentru

considerente ce

vor fi expuse la pct. 2.c din această decizie).

Ca atare, nu interesează modul în care

instanța de apel a redat

din decizia

pronunțată în interesul legii cu referire la admisibilitate,

observându-se, de altfel, că s-a apreciat

drept necesară reluarea unor

argumente

pe aspectul admisibilității pentru precizarea cadrului în care

urma să se procedeze la compararea

titlurilor de proprietate invocate

de

ambele părți asupra aceluiași imobil, respectiv din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale (se va

reveni asupra acestui aspect

în prezenta decizie).

Drept urmare, motivul de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 309

pct. 4 Cod procedură civilă va fi respins.

2.a. În ceea ce

privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 329

Cod procedură civilă referitoare la efectul deciziilor pronunțate

în

interesul

legii, acest aspect va fi evaluat în legătură cu modul de

realizare a comparării titlurilor de

proprietate opuse.

b.

De asemenea, motivul de recurs vizând modul de respectare a

principiului

disponibilității de către instanța de apel interesează

criteriile aplicate în compararea

titlurilor, după cum se va arăta în

continuare.

c.

După

cum s-a arătat deja la pct. 1 din prezentele considerente,

dispoziția primei instanțe de respingere în cauză a

excepției

admisibilității, ca, de altfel,

și a celei vizând lipsa calității procesuale

active, neatacată pe calea

apelului de către pârâți - care nu au făcut

vreo referire la aceste excepții

nici prin întâmpinarea depusă în apelul

reclamanților, contrar susținerilor din recurs -, a intrat în

puterea

lucrului judecat, drept pentru care nu a

constituit obiect al învestirii

instanței de apel.

Ca atare, în mod corect, prin decizia

recurată nu s-a procedat la

reanalizarea excepțiilor, în caz

contrar, în absența unui motiv de apel

cu

acest obiect, instanța încălcând limitele învestirii sale, fixate

prin

cererea

de apel, astfel cum prevede explicit art. 295 alin. (1) Cod procedură

civilă.

Nici această instanță nu este legal

învestită cu cercetarea

excepțiilor

procesuale invocate de către recurenții - pârâți.

Reiterarea pe calea recursului a unor

excepții procesuale deja

respinse în cursul procesului nu poate fi

analizată doar prin prisma regimului juridic al excepțiilor, din

moment ce se subsumează unui

motiv de recurs, a cărui formulare trebuie să fie

admisibilă: or,

neatacarea pe calea

apelului a dispoziției de respingere a excepțiilor

echivalează cu formularea în recurs a unor

critici de nelegalitate a

sentinței

înseși pe aspectul respingerii acestor mijloace de apărare, ceea

ce este inadmisibil, criticile fiind concepute

orrisso

medio.

Este lipsit de relevanță

eventualul caracter de ordine publică al

excepției, din

moment ce aceasta este reiterată printr-un motiv de

recurs în legătură cu care

interesează dacă este admisibil.

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale pasive,

Înalta Curte reține că și aceasta a fost invocată

încă din faza judecății în

primă

instanță, în aceiași termeni în care a fost reiterată în

prezent,

respectiv din perspectiva lipsei

identității dintre imobilul revendicat și

cel ocupat de către

pârâți.

Prin încheierea de ședință

de la termenul din 23 mai 2008,

Tribunalul

București a respins această excepție ca lipsită de obiect,

considerând că aspectul învederat în

susținerea excepției vizează, în

fapt, legitimarea procesuală activă, motiv pentru care, prin

sentința nr.

493 din 3 martie 2009,

în analiza excepției lipsei calității procesuale active, a

cercetat și identitatea imobilelor, în raport de probatoriul

administrat,

respingând, după cum s-a arătat,

excepția ca neîntemeiată.

Drept urmare,

susținerile recurenților sunt nefondate, pentru

considerentele expuse,

și vor fi înlăturate ca atare.

d. In ceea ce

privește criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în

revendicare a imobilului din București, sectorul 2, precum și

legea aplicabilă acestei operațiuni, Înalta Curte reține că

prin decizia recurată au fost reluate întocmai considerentele primei

instanțe

pe aceste aspecte, recunoscându-se efectele

Deciziei nr. 33/2008

pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție - Secțiile Unite într-un

recurs în

interesul legii.

Astfel, la fel ca

prima instanță, și Curtea de Apel a pornit de la premisa că

Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945, nu

poate fi ignorată în evaluarea legalității și

temeiniciei unei cereri în

revendicarea unui asemenea imobil,

formulate pe temeiul dreptului

comun după data intrării în vigoare a legii speciale.

Raportul între legea

specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în

interesul legii, anterior menționată, în sensul că nu

există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001

și aplicarea

dreptului comun în materia

revendicării, și anume Codul civil, căci ar

însemna să se încalce principiul

specialia generalibus derogant.

Cu toate acestea, astfel cum

precizează aceeași decizie, nici nu se

poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile,

posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, în măsura în

care

reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul

normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se

analizeze, în funcție de circumstanțele

concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu

Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în

revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor

juridice.

Rezultă, așadar, că, în

măsura în care reclamantul se prevalează

de un „bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă

instanța de judecată la analiza

existenței unui asemenea drept de

proprietate în patrimoniul

reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Aceste dispoziții obligatorii ale

Deciziei nr. 33/2008 au fost

respectate de ambele instanțe de

fond, care au analizat dacă reclamanții

dețin un „bun"

în sensul Convenției, ceea ce i-ar îndreptăți la admiterea

cererii în revendicare, și în ce măsură atare soluție de

admitere nu ar priva, în același timp, pe pârâții persoane fizice de

bunul lor, aceștia prevalându-se, la

rându-le, de prevederile art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, instanțele realizând

compararea

titlurilor din perspectiva normei europene, ținând cont de

principiul

securității raporturilor juridice.

Se observă, în aceste condiții,

că prima instanță a fost cea care

fixat

cadrul soluționării cererii în revendicare, în aplicarea deciziei în

interesul legii, cadru pe care instanța de apel l-a respectat,

având, de

altfel, obligația să-l respecte,

din moment ce nu a fost criticat prin

motivele de apel -

raportarea la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană în soluționarea cererii fiind convenabilă pentru

reclamanți - și nici prin întâmpinare, apărările

pârâților vizând însăși compararea

titlurilor,

în funcție de principiul securității raporturilor juridice,

și nu

raționamentul juridic adoptat de Tribunal pentru a ajunge

la operațiunea de comparare a titlurilor.

Ca atare, sunt nefondate motivele de recurs

vizând nerespectarea deciziei în interesul legii și a dispozițiilor

art. 329 Cod procedură civilă

privind caracterul

obligatoriu al acestei decizii, precum și încălcarea

principiului disponibilității, prin prisma temeiului de drept

invocat prin

cererea de chemare în judecată, cât

timp instanța de apel a respectat cadrul procesual stabilit prin

hotărârea primei instanțe, necontestat în

apel, cadru care

relevă o aplicare corespunzătoare a Deciziei nr.

33/2008 pronunțate de Secțiile Unite ale

Înaltei Curți.

Aprecierea existenței unui „bun"

în patrimoniul reclamanților

implică recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea

dezvoltată în

cauzele împotriva României, atât a unui

„bun actual", cât și a unei

„speranțe

legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să

se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind

finalitatea

unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în

jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în

raționamentul

construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României

din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele

Străin și Porțeanu, pe

care

Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica

ulterioară,

în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de

„bun".

Astfel, în practica

anterior conturată, simpla pronunțare a unei

hotărâri

judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv,

prin

care s-a constatat nelegalitatea preluării de

către stat a unui imobil

înainte de anul 1989, reprezenta o privare

nejustificată de proprietate,

din cauza imposibilității exercitării

dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de

stat unor terți care le

ocupau în

calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei

despăgubiri

la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la

respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul

nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza

Porțeanu, paragraf 35; cauza

Andreescu

Murăreț și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010,

paragraf

20, pentru a da un exemplu recent).

S-a apreciat că reclamanții au

chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către

chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat

ulterior ori doar un

"interes patrimonial" de a obține restituirea în

natură, însă cu aceeași valoare ca

și un bun actual în ceea ce privește

cerința legală a existenței unui "bun", ca

"drept efectiv", în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza

Legii nr.

112/1995 a avut loc

înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești

(în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87,

precum și în cauza Porțeanu,

paragraf 33).

Dacă s-ar fi

menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să

se

aprecieze în speță că recunoașterea,

în cauza de față, a caracterului

necontestat abuziv al

preluării imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 223/1974,

constatat neconstituțional de către prima

instanță) este suficientă pentru existența unui bun

actual în patrimoniul

reclamanților,-

nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești

prin care să se dispună restituirea

bunului.

În cauza Atanasiu și alții contra

României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul

Oficial nr. 778/22 noiembrie

2010), se arată, însă, că un „bun actual"

există în patrimoniul

proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care

nu

numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (paragrafe

140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale

judecătorească a nelegalității titlului statului constituit

asupra imobilului în litigiu,

precum în

speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea

specială, sub condiția inițierii procedurii

adrninistrative și a îndeplinirii

cerințelor legale pentru obținerea acestor

reparații

(paragrafe 141,142 și 143).

Așadar, în speță, nu poate

fi recunoscută reclamanților decât o

creanță,

constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și

acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un

alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada

de

grație de 18 luni stabilită de Curte în acest

scop), recunoaștere care, de

altfel, s-ar fi produs direct în procedura

Legii nr. 10/2001, dată fiind

îndeplinirea

condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în

echivalent, fără a fi fost necesară constatarea

dreptului pe cale

judecătorească.

Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu,

față de

practica anterioară,

a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența

bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe

asupra evaluării cerinței -

premisă a admiterii cererii în revendicare

imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010,

era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în

condițiile în care o instanță de judecată nu se

pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare,

deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de

către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului,

combinată cu lipsa

totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului

de despăgubire conceput prin intermediul Fondului

"Proprietatea", nu putea fi

înlăturată

decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului,

ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate

înfățișat de către pârât,

în condițiile

Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți.

Urmare a

hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele

factuale de natura celor din speță nu permit

recunoașterea unui drept

la restituire, ci doar a unui drept de

creanță valorificabil în procedura

Legii nr. 10/2001,

inițiată de către reclamanți. Acest drept la

despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea

Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un

element esențial în recunoașterea

dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza

cerinței bunului este justificată

de aplicarea în cauza

Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin

instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta,

într-un

termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze

efectiv

drepturile prevăzute de art. 6

paragraf 1 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 1, în

contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei

Atanasiu, masuri cu caracter legislativ și

administrativ.

Stabilirea

obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat

pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de

restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și

eficiente (paragraf 232)

echivalează, în același timp, cu validarea

măsurilor reparatorii

prevăzute de

Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri

în

situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Curtea nu a mai

socotit necesar să facă referire, in analiza cerinței

existenței

unui „bun", la mecanismul actual, din moment ce

cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite petentelor din

cauza

soluționată de către instanța europeană

urmează a se efectua în

conformitate cu

noile proceduri, pe care Statul Roman este chemat să

le adopte în

termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate

până la acest moment.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii

- pilot din

perspectiva procedurii

declanșate în vederea schimbării esențiale a

procedurii de acordare a despăgubirilor,

această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele

naționale, impunându-se a fi aplicată și în

cauzele

pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu

deține un „bun actual" nu poate

obține

mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel

încât se constată, în

speță, că reclamanții nu au un drept la restituire

care

să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru

care

este inutilă evaluarea

cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul

pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor

arătate în

Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul

este fondat și l-a admis ca atare, în temeiul art. 312 cu referire

la art.

304 pct. 9 Cod procedură civilă, cu consecința

modificării în tot a deciziei atacate și respingerii ca nefondat a

apelului declarat de

reclamanții F.A.

și C.A. împotriva sentinței nr. 493

din 3 aprilie 2009 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, conform art. 296 Cod

procedură civilă.