ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2701/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2701/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28 august 2008,

sub nr. 32030/3/2008, reclamatul R.D. a chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București prin Primar General, solicitând obligarea acestuia

să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul-teren în

suprafață de 150 ha, situat în București, cunoscut sub denumirea de

moșia G.Ț.

În drept, acțiunea

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Urmare a decesului reclamantului,

intervenit pe parcursul procesului, calitatea procesuală activă s-a transmis moștenitorilor

G.R.D. și R.G.N., care au fost introduși în cauză în calitate de reclamanți.

Prin sentința civilă

nr. 677 din 23 mai 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea

ca inadmisibilă, reținând, în esență, următoarele:

Imobilul litigios, dobândit

de autorul originar C.A., în baza titlului definitiv de proprietate din 27

februarie 1899 emis de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și

Domeniilor, a fost preluat de stat fără titlu după instaurarea regimului comunist,

intrând astfel sub incidența Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că Legea

nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu, care interesează ordinea

publică, dispozițiile acesteia sunt de imediată aplicare. Rezultă așadar că,

odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră

sub incidența sa, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii

constând în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

numai în condițiile acestei legi.

Prin urmare, după data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea având ca obiect revendicarea imobilelor

vizate de acest act normativ nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele

îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

În consecință, de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea

de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia restituirii în natură, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Numai persoanele exceptate

de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele

legale au deschisă calea acțiunii în revendicare sau în acordarea de despăgubiri

bănești, cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Cu atât mai mult, persoanele

care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni

în revendicare sau în acordarea de despăgubiri bănești, având în vedere regula „electa

una via” și principiul securității juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului.

În speță, reclamanții

nu se regăsesc în niciuna din situațiile care ar justifica posibilitatea de a recurge

la acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, întrucât

autorul lor (decedat în anul 2009) nu era exceptat de la aplicarea dispozițiilor

legii speciale, nici in rem (imobilul fiind trecut în proprietatea statului fără

titlu, în perioada regimului comunist), nici in personam [autorul reclamanților

fiind moștenitorul fostului proprietar deposedat de stat, fiind incidente dispozițiile

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001]. Reclamanții nu au relevat nicio împrejurare

de forță majoră pentru care autorul lor nu a putut urma procedura legii speciale

prin formularea notificării, în termenul legal.

Nu se poate aprecia că

prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun s-ar încălca accesul liber la justiție al reclamanților.

Astfel, prin legea specială,

Legea nr. 10/2001, au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire,

dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri,

persoana care se pretinde îndreptățită având deschisă calea plângerii la instanță

împotriva deciziei/dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii

de restituire în natură [art. 26 alin. (3) din lege]. De asemenea, persoana interesată

poate contesta refuzul unității deținătoare notificate de a răspunde în termenul

de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sens în care este

decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007. În consecință, persoana

îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice

de a emite decizia de soluționare a notificării, în cadrul acestui control putându-se

deduce judecății însuși dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Instituirea de către legiuitor

a unei proceduri prealabile sesizării instanței nu îngrădește accesul liber la justiție

al reclamanților, deoarece dreptul de acces la justiție nu exclude respectarea anumitor

proceduri și condiții prescrise de lege, în conformitate cu art. 126

alin. (2) din Constituție, potrivit cu care competența instanțelor judecătorești

și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. În plus, prevederile

art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție dispun că, conținutul și

limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar art. 136 alin.

(5) consacră caracterul inviolabil al proprietății private, în condițiile legii.

Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul ordinar este, așadar, competent să stabilească

cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea

principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune

cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte

de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia

ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu

a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței

sale constituționale.

Și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului este în sensul că dreptul de acces la justiție implică,

prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări

sau condiționări, atâta timp cât nu este atinsă substanța dreptului. În cauza Golder

contra Regatului Unit, Curtea a statuat că ,,dreptul de acces la tribunale nu este

un drept absolut”, precum și că ,,există posibilitatea limitărilor implicit

admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”.

În consecință, imobilele

care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite

decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, accesul la justiție și dreptul

la un proces echitabil fiind asigurate sub toate aspectele în cadrul prevăzut de

legea specială.

Totodată, prin respingerea

ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare nu are loc nici o încălcare a dispozițiilor

art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Astfel, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 garantează protecția

unui „bun” aflat în patrimoniul persoanei interesate. Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O, inclusiv în cea dezvoltată

în cauzele împotriva României, fie a unui „bun actual”, fie a unei valori patrimoniale,

inclusiv creanță, în virtutea căreia reclamantul poate pretinde că are cel puțin

o „speranță legitimă” de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate.

În speță, dreptul

de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul fostului proprietar al imobilului

în litigiu nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Principiul în acest domeniu

a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea

renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp

imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun”, în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1” (cauza X, Y, Z împotriva Germaniei, decizia din 04

octombrie 1977).

În alte cauze, instanța

europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile

esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul

politic anterior există o diferență evidentă între „simpla speranță de

restituire”, oricât ar fi fost ea de îndreptățită din punct de vedere moral și o

„speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală

sau pe o decizie judiciară (cauza Kopeky contra Slovaciei, decizia din 28

septembrie 2004). În același sens s-a pronunțat Curtea Europeană și

în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 04 martie 1996.

În cauza Maria Atanasiu

și alții contra României (hotărârea pilot din 12 octombrie 2010), instanța

europeană a constatat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației

de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea

bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție, iar de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și

nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism

care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Prin urmare, transformarea

într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute

de aceste legi. În speță, nicio instanță sau autoritate administrativă

nu a recunoscut reclamanților sau autorului lor, în mod definitiv, dreptul

de a i se restitui, în natură sau prin echivalent bănesc, imobilul în litigiu.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă

nr. 546A din 17 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în majoritate, a respins apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica vizând aprecierea,

de către prima instanță, a noțiunii de ,,bun”, în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană, este nefondată.

Astfel, tribunalul a concluzionat,

în mod corect, că reclamanții nu au un bun în sensul jurisprudenței Curții

de la Strasbourg, argumentele primei instanțe reflectând statuările din cauza

Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 778/22.11.2010), prin care se arată că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil

o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Diferența esențială de

abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară a C.E.D.O., a cerinței din

art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului,

produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare

imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie

2010 era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile

în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior

cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de

către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală

a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul

Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de

a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate

înfățișat de către pârât, în condițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii din

cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit

recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil

în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la despăgubire

a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea",

ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului

la restituire.

Schimbarea de abordare

în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii

hotărârii pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta,

într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile

prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul

tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și

administrativ.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea

mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente

echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului

către fostul chiriaș. Această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale,

impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu

poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel

încât, în speță, reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească

la redobândirea posesiei.

Apelanții critică

sentința și prin contradicția creată între aplicarea art. 15

lit. r) din Legea nr. 146/1997 și administrarea probei cu expertiză și

soluționarea cauzei pe cale de excepție, considerând că există o contradicție

între încheierile premergătoare și soluția finală, prin care nu s-a avut

în vedere fondul acțiunii în revendicare.

Curtea a reținut

că timbrajul se aplică în raport de calificarea acțiunii, iar încheierile preparatorii

sunt acelea prin care instanța de judecată ia unele măsuri în vederea cercetării

și soluționării cauzei, pregătind darea hotărârii, dar fără a se anticipa

soluția. Aceste încheieri nu leagă instanța, astfel că nu se poate reține

nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma acestei critici.

În ceea ce privește

criticile vizând posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în

cazul pierderii termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut

că tribunalul a pornit, în mod corect, de la premisa că Legea nr. 10/2001 nu poate

fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea

unui imobil ce intră în domeniul de aplicare a actului normativ menționat,

formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.

Raportul între legea specială

și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008,

obligatorie pentru instanțe, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta

între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus

derogant. Aceeași decizie menționează că nici nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să

se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Tribunalul a analizat

dacă reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei

europene și concluzionând că în patrimoniul acestuia nu există un bun în sensul

jurisprudenței Curții de la Strasbourg, nu a mai procedat la analiza fondului

acțiunii în revendicare. Numai dacă, în cadrul acțiunii în revendicare

de drept comun a imobilului preluat abuziv de stat, formulată ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a dovedit existența bunului, în sensul jurisprudenței

C.E.D.O., este necesară parcurgerea etapei comparării titlurilor. Ceea ce conduce

la succesul acțiunii în revendicare este dovedirea de către reclamant a dreptului

său de proprietate, neputându-se reține, în condițiile nedovedirii existenței

în patrimoniu a unui

"bun actual" în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1

, că prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii

în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, se aduce

atingere drepturilor din Convenția europeană a drepturilor omului, invocate

de apelanți.

Împotriva deciziei curții

de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, invocând motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

cărora au arătat următoarele:

Acțiunea în revendicare

ce face obiectul prezentei cauze este acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut

posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește. Prin această

acțiune, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului

său de proprietate și restituirea lucrului. Temeiul juridic al revendicării îl constituie

dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.

Revendicarea, ca acțiune

petitorie, tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al

reclamantului; redobândirea posesiei ca urmare a revendicării este numai un efect

accesoriu al acestei acțiuni. Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un

izvor complex de raporturi juridice.

Practica judiciară, întemeiată

și pe practica C.E.D.O., a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordante

între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția

are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cazul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicare imobilelor

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, a decis că:

„Concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice.”

Înalta Curte de Casație

și Justiție a subliniat însă, în considerentele aceleiași decizii, că nici

nu se poate aprecia că existența Legii 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil

ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun

în sensul art. 1 din Primul Protocolul Adițional și trebuie să i se asigure accesul

la justiție.

Decizia recurată conține

dispoziții contradictorii raportate la decizia în interesul legii nr. 33/2008,

obligatorie pentru instanțe, fiind lipsită de temei legal și dată cu interpretarea

și aplicarea greșită a legii.

Astfel, instanța

dă o interpretare și o aplicare greșită a dispozițiilor deciziei

în interesul legii nr. 33/2008.

În motivarea deciziei

recurate, inițial, dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008

sunt interpretate în sensul că „nu există posibilitatea de a opta pentru aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, căci ar

însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogat”, pentru ca apoi

să fie reluate contradictoriu, în sensul că ,,nici nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune

să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Prim Protocolul

adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.”

Or, decizia în interesul

legii nr. 33/2008 a analizat nu numai raportul dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul

comun, reprezentat de acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ., ci și raportul dintre Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., statuându-se

în motivare că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude,

în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci

este posibil ca reclamantul într-o asemenea acțiune în revendicare să se poată prevala

la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Prim Protocolul Adițional și trebuie

să i se asigure accesul la justiției”.

Așa cum reiese și din

probatoriul administrat, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul

instanței de judecată în 28 august 2008, anterior abrogării dispozițiilor

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispoziții care prevăd că „Persoanele ale

căror imobile au fost preluate abuziv fără titlu valabil își păstrează calitatea

de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei

sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei

legi.”

Recunoașterea prin lege

a calității de proprietar în favoarea persoanelor ale căror imobile au fost preluate

fără titlu valabil, așa cum este și în cauza de față, determină existența

în patrimoniul acestora a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 1 din Primul Protocolul

adițional la Convenție prevede că orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea

sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și

principiile generale de drept internațional.

Reclamanții au calitatea

de proprietari, calitate pe care nu și-au pierdut-o niciodată, iar în patrimoniul

acestora există „bunul” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

C.E.D.O.

Astfel, prin respingerea

ca inadmisibilă a acțiunii s-au încălcat prevederile art. 1 din Protocolul Adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziții care garantează protecția

unui bun aflat în patrimoniul persoanei interesate.

Mai mult, este evident

că terenul ce face obiectul prezentului litigiu a fost preluat fără titlu valabil

de către stat, astfel că reclamanții își păstrează calitatea de proprietari, calitate

pe care nu au pierdut-o niciodată, așa cum reiese și din probatoriul administrat.

Este nefondată susținerea

curții de apel potrivit căreia „reclamații nu au un bun în sensul jurisprudenței

Curții de la Strasbourg”, precum și premisa că „Legea nr. 10/2001 nu poate

fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea

unui imobil ce intră în domeniul de aplicare a actului normative menționat, formulate

pe temeiul dreptului comun după dată intrării în vigoare a legii speciale”.

Decizia recurată și

prin prisma acestor considerente este nelegală și ar lipsi de eficacitate dispozițiile

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește calea

dreptului comun aleasă de către reclamanți pentru revendicarea imobilului, având

în vedere faptul că prin acțiunea lor nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate

- imobilul revendicat nefiind înstrăinat, fiind în continuare în domeniul privat

al statului sau eventual al unității administrativ teritoriale -, nici nu este

afectată securitatea raporturilor juridice, așa cum statuează de altfel și

Înalta Curte de Casație și Justiție când a reglementat practica judiciară

în materia proprietății, reclamanții considerând că cererea lor înaintată în baza

dreptului comun este admisibilă.

Potrivit art. 22

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea

notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii

sau prin echivalent, dar aceasta nu poate avea altă semnificație decât aceea a pierderii

beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptățită, acest efect neputând

fi extins asupra altor acțiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiție,

cum este și acțiunea în revendicare.

Faptul că potențialul

beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigențelor procedurale ale

acestui act normativ, pierde vocația de a se bucura de măsurile reparatorii speciale

reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedica posibilitatea intentării unei acțiuni

în revendicare de drept comun.

În jurisprudență există

instanțe care au procedat în această modalitate, au considerat că efectele deposedării

unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau

în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecința păstrării

calității de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres și

prin dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Acest text, care reproduce

în cuprinsul legii speciale dispozițiile din dreptul comun, conținute de art. 480

C. civ., dă vocație titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate

mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obține recunoașterea acestui

drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalității urmărite.

În aplicarea și interpretarea

greșită a legii, s-a apreciat fără nicio justificare faptul că „nu există niciun

bun în patrimoniul reclamanților în sensul jurisprudenței Curții de la Strasbourg.”

În raport cu probatoriul

administrat în cauză, reclamanții sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a liberalităților

fundamentale, cu atât mai mult cu cât aceștia nu pot rămâne deposedați

de bunul ce le aparține.

În concluzie, recurenții

au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul

evocării fondului cauzei și admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Examinând decizia atacată

în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, este

de observat că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

a fost invocat numai formal, nefiind formulată nicio critică de natură a se subsuma

ipotezei pe care acest motiv o reglementează, respectiv interpretarea greșită

a actului juridic dedus judecății, în sensul de negotium, de operațiune

juridică, iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii.

Criticile din recurs vizează

interpretarea și aplicarea greșită la speță a deciziei în interesul

legii nr. 33/2008 și a jurisprudenței C.E.D.O. în aplicarea art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului,

ceea ce face posibilă încadrarea recursului în motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia va fi analizat în continuare.

Contrar susținerilor

recurenților, confirmând soluția primei instanțe de respingere a

acțiunii în revendicare de drept comun ca inadmisibilă, curtea de apel a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea corectă a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J.

și a jurisprudenței C.E.D.O. creată în aplicarea art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, în justificarea

soluției pronunțate, curtea de apel a avut în vedere, ca și prima

instanță, aplicarea prioritară a legii speciale față de dreptul comun,

conform principiului specialia generalibus derogant și faptul că reclamanții

nu dețin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului, care să le permită restituirea imobilului pe calea

acțiunii în revendicare de drept comun.

În acest sens, în mod

corect curtea de apel a reținut că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001,

ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, a fost rezolvată prin d

ecizia în interesul legii

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

care, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada

sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a statuat

că, „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială.”

Cum imobilul în litigiu

face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001,

iar acțiunea de față a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei

legi, respectiv la data de 28 august 2008, în mod corect instanțele anterioare

au avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație.

Nu există posibilitatea

pentru reclamanți de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială

și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna

încălcarea principiului sus-amintit, dar și a deciziei în interesul legii

nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit

dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data

pronunțării deciziei.

Contrar afirmațiilor

din recurs, nu există nicio contradicție în motivarea deciziei recurate, prin

preluarea din considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 atât a argumentului

potrivit căruia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, cât și a celui potrivit

căruia nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare.

Urmând raționamentul

din decizia în interesul legii evocată, curtea de apel a valorificat primul argument

în cadrul analizei raportului dintre legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și legea generală, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., ajungând la

concluzia corectă că acest raport de rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant. Totodată, curtea de apel a verificat

existența unui ,,bun” în patrimoniul reclamanților, verificare impusă

de statuarea din aceeași decizie în interesul legii, în sensul că ,,nu se poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul

art. 1 din Prim Protocolul adițional și trebuie să i se asigure accesul

la justiție.”

Concluzia curții

de apel privind inexistența în patrimoniul reclamanților a unui „bun”,

în sensul Convenției, este corectă, raportat la dispozițiile art. 1 din

Primul Protocol la Convenție și la jurisprudența recentă a Curții

Europene, criticile pe acest aspect fiind nefondate.

Recurenții justifică

existența unui „bun” în sensul documentului european prin invocarea nevalabilității

titlului statului de preluare a imobilului litigios și a dispozițiilor

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Este adevărat că dispozițiile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de care se prevalează recurenții în

justificarea dreptului lor de proprietate, erau încă în vigoare la data sesizării

instanței – 28 august 2008.

Aceste dispoziții

legale, care prevedeau că persoanele deposedate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar avută la data preluării, nu pot conferi, însă, reclamanților

calitatea de titulari ai unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, care să îi îndreptățească la restituirea imobilului, cum

neîntemeiat pretind prin motivele de recurs.

Sub acest aspect, se ignoră

de către reclamanți că înseși dispozițiile legale invocate impuneau

îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea specială pentru exercițiul

concret al dreptului de proprietate de către persoanele deposedate de stat fără

titlu valabil, stipulând în partea lor finală că exercițiul acestui drept,

de către fostul proprietar, se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

Pe de altă parte, simpla

constatare a nevalabilității titlului statului nu este suficientă pentru existența

unui bun în patrimoniul reclamanților, aceștia ignorând practica mult

mai nuanțată a Curții Europene, evoluția și accepțiunea

recentă dată de aceasta noțiunii de bun.

Astfel, dreptul de proprietate

care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamanților și

speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, prin

preluarea operată de stat în perioada comunistă, nu sunt asimilabile noțiunii

de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de restituire”, nici

măcar unei „speranțe legitime” care să poată fi corelată cu o bază suficientă

în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudență bine stabilită care să statueze

că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale

de reparație, posibilitatea recuperării lor există în condițiile dreptului

comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în

cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și

a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni

în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea

bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere

a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența

actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul

cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin

și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere,

în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii

de „bun”.

Astfel, dacă în practica

anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă

aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării

de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată

de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”,

în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori

doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași

valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile

în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești

(cauza Păduraru, paragrafele 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu

și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual” există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care

nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres

în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

Prin hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu

mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța

urmărită de reclamanți, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la restituire

(revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar un drept de creanță

având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială. Astfel, simpla

constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului poate valora

doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (parag. 141, 142 și 145).

Dacă până la pronunțarea

hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești de

constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece

practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre

judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere

indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților,

care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției

(a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie

2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/02.07.2009, Czaran și Grofcsik

împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea

din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din

9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o atare concluzie nu mai este posibilă, potrivit

celor anterior arătate.

Ca atare, sunt lipsite

de relevanță, în justificarea existenței unui bun, susținerile recurenților

referitoare la nevalabilitatea titlului statului.

În concluzie, potrivit

jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată

în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva

României, pentru ca o persoană să aibă în patrimoniu un „bun actual” în sensul Convenției,

nu este suficient ca acesteia să i se fi recunoscut calitatea de proprietar asupra

imobilului, ci trebuie ca instanțele sau autoritatea administrativă să fi dispus

expres și restituirea în natură a bunului.

Or, nu este cazul recurenților

din litigiul de față, aceștia neavând o hotărâre judecătorească irevocabilă

prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului litigios sau o decizie

administrativă în același sens.

În condițiile în

care recurenții nu sunt titularii unui “bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, ei nu se pot plânge de o atingere a dreptului

de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează

existența lui actuală, criticile pe acest aspect fiind astfel nefondate.

Recurenții nu au

nici „speranța legitimă” de a obține bunul, care atrage protecția

conferită de art. 1 din Primul Protocol în aceleași condiții ca și

„un bun actual”, întrucât nicio dispoziție din legea națională nu permite

părții, în circumstanțele date ale litigiului de față, să obțină

imobilul în cadrul acțiunii în revendicare și, în aceste condiții,

nu există nicio jurisprudență care să permită o soluție favorabilă reclamanților

în acțiunea în revendicare. În același sens, în hotărârea Curții

Europene sus-menționată se arată că „(…)

de la intrarea în vigoare a

Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul

intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie

la acordarea unei despăgubiri (parag. 141).

Prin urmare,

Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare

a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste

legi” (parag. 142).

Rezultă că, în lipsa notificării,

reclamanții nu mai pot pretinde restituirea în natură a imobilului sau despăgubiri

pe calea legii speciale, deoarece potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. De asemenea,

ei nu mai pot pretinde restituirea nici pe calea dreptului comun, determinat de

aplicarea prioritară a legii speciale față de dreptul comun, conform principiului

specialia generalibus derogant.

Această soluție este

în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul

la justiție.

Așadar, instanța

supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun

pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul

dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care

nu se regăsește în speță, potrivit celor anterior arătate.

Reclamanții aveau

la dispoziție calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condițiilor

și termenelor legale, să obțină fie restituirea în natură a imobilului,

fie măsuri reparatorii în echivalent și care stabilea o procedură specială

de acces la instanță.

Legea nr. 10/2001 nu încălcă

dreptul de acces la justiție, recunoscut de art. 6 C.E.D.O. și art. 21

din Constituție. Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut,

ci este compatibil cu limitări implicite, ceea ce înseamnă că legislația internă

poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când

se urmărește apărarea unui drept subiectiv civil. Condiția esențială

care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă

să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește

condiția de tribunal independent și imparțial și care are competență

deplină de a verifica decizia administrativă (cauza Glod contra României, cauza

Crișan contra României, etc.).

Legea nr. 10/2001, care

prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu

conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției

emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță,

căreia i se acordă o jurisdicție deplină [art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001],

după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc inclusiv refuzul

entității învestite de a emite decizie de soluționare a notificării (sens

în care s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Î.C.C.J.), astfel

încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Reclamanții nu au

dreptul de a opta pentru aplicarea dreptului comun în materia revendicării, în condițiile

în care demersul lor judiciar se situează în timp după intrarea în vigoare a legii

speciale și, deci, se supune dispozițiilor acestei legi, astfel cum s-a

statuat cu efect obligatoriu prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

În concluzie, întrucât

nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri

anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau

cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire, reclamanții

nu au un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă

incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot

obține restituirea în natură pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea

dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele

anterioare.

Este adevărat că decizia

în interesul legii nr. 33/2008 nu a rezolvat numai problema raportului dintre legea

specială și legea generală, ci a statuat și că, „În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate sau securității raporturilor juridice.”

În speță, însă, nu

se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea

nr. 10/2001, și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția europeană a drepturilor Omului și, ca atare, nici încălcarea

deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității

dispozițiilor Convenției, întrucât pentru a putea invoca prevederile

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre

legea națională și dreptul european - art. 1 din Protocolul 1 adițional

la Convenție, reclamanții ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului

convențional menționat, situație care nu se regăsește în speță,

potrivit celor deja arătate.

Față de considerentele

prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților ca nefondat, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții G.R.D. și R.G.N. împotriva deciziei nr. 546A din

17 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 noiembrie 2015.