ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1716/2013

Prin cererea formulată la data de 2 iunie 2010, reclamantul D.C.F.R. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul general pentru ca prin sentința ce se va pronunța, acesta să fie obligat să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Str. A.V., nr. 118, sector 2. Prin Sentința civilă nr. 1759 din 20 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut că reclamantul a urmat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 pentru a obține o restituire în natură a imobilului, finalizată prin Dispoziția nr. 137/2001, care, în urma contestării în instanță a fost anulată așa cum rezultă din Sentința nr. 10234 din 12 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 2 București, hotărâre irevocabilă prin Decizia nr. 1280 din 12 octombrie 2009. În cauza respectivă, cu putere de lucru judecat s-a statuat că restituirea în natură în favoarea unei persoane care potrivit Legii nr. 10/2001 era îndreptățită numai la măsuri reparatorii în echivalent conform art. 18 din lege, este nelegală.

Reclamantului nu i se poate recunoaște în procedura de drept comun de față, o a doua reparație, sub forma restituirii în natură a bunului către acesta, cu atât mai mult cu cât, s-a reținut cu putere de lucru judecat, într-un proces în fața instanțelor de judecată, în procedura legii speciale, doar dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent, ca moștenitor al unui acționar la societatea căreia i-a aparținut în proprietate bunul. Instanța de fond a mai arătat că nu are în vedere o autoritate de lucru judecat ci o situație supusă analizei instanțelor de judecată, definitiv rezolvată privind calitatea de proprietar a bunului în discuție și care nu mai poate face obiect al unei alte analize de către o nouă instanță într-o procedură diferită dar având același scop.

Prin apelul declarat împotriva acestei hotărâri, reclamantul, a reluat situația de fapt expusă în motivarea cererii de chemare în judecată și a susținut că, în mod greșit, prima instanță a reținut că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamantul are dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent, ca moștenitor al unui acționar la societatea anonimă căreia i-a aparținut bunul imobil din litigiu. Motivarea instanței conduce la ideea unei excepții a lipsei calității procesual active, aspect neinvocat însă de instanța de fond în mod direct și concret pentru ca reclamantul să poată face apărări; investită cu o acțiune în revendicare instanța trebuia să analizeze, în raport de probele administrate în dosar, dacă există sau nu un titlu de proprietate, dacă reclamantul are sau nu calitate procesuală activă în prezenta cauză.

În opinia apelantului, statul nu are un titlu valabil pentru imobilul din litigiu pe care l-a dobândit prin ordin de rechiziție întrucât potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv, Legea nr. 139/1940 și Legea nr. 439/1945, imobilele nu se puteau rechiziționa decât în folosință, iar rechiziționarea implică doar o preluare temporară, pentru un interval de timp determinat. În sensul acestor susțineri, apelantul a făcut referire la dispoziția art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, normă care include în categoria imobilelor preluate abuziv și imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile.

A susținut apelantul că este îndreptățit la obținerea de măsuri reparatorii constând în restituirea bunului în natură sau după caz, prin echivalent, în calitate de moștenitor al persoanelor fizice, asociați ai persoanei juridice (astfel cum această sintagmă a fost interpretată conform normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001) care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv. Din interpretarea dispoziției art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 rezultă că, în cazul în care persoanele asociate erau membrii aceleiași familii, măsurile reparatorii vor consta în restituirea în natură. Așa cum rezultă din actele dosarului, autoritățile statului de la vremea respectivă au stabilit că societatea, în întregul său, aparținea în exclusivitate părinților reclamantului, astfel că acesta este îndreptățit la restituirea în natură.

Raportat la toate actele emise în perioada 1945-1952 și la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 rezultă, fără putință de tăgadă, că autorii reclamantului au fost singurii proprietari ai imobilului din litigiu și ai societății D. Prin Decizia nr. 299A din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul D.C.F.R. împotriva sentinței civile nr. 1759/20 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosarul cu nr. 26964.01/3/2010 în contradictoriu cu intimații Municipiul București prin Primar general, M.E.F. și M.C.S. Curtea de Apel a reținut următoarele: Situația de fapt expusă atât în motivarea cererii introductive, cât și în apel, a fost pe deplin stabilită de către instanța de fond care, în acest sens a făcut trimitere la existența unei sentințe care a lămurit cu titlu irevocabil, toate aceste aspecte.

Criticile privitoare la modul de preluare, de către stat, a bunului din litigiu, recunoașterea calității de persoană îndreptățită a reclamantului la despăgubirea ce i se cuvine ca urmare a preluării de către stat a bunului din litigiu, au fost chestiuni de drept care au fost obiect al analizei instanțelor în procedurile judiciare în dosarele cu nr. 2007/1999 al Tribunalului București Secția a III a Civilă și, respectiv, nr. 4887/300/2007 al Judecătoriei Sectorului 2 București.

În cadrul litigiilor amintite, Tribunalul, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu CGMB reținând și asupra calității procesuale active în sensul că nu rezultă din nici unul din actele administrate în cauză că autorii reclamantului au fost proprietari ai imobilului ci că au deținut acțiuni la societatea anonimă care a cumpărat imobilul; că nu se poate pretinde nici că mama reclamantului ar fi preluat imobilul în contul creditului acordat, nefiind dovezi din care să rezulte acest fapt acțiunile D. fiind preluate de către URSS ca societate anonimă; în condițiile în care deținerea unor acțiuni nu dădea naștere la un drept de proprietate asupra unui bun individual reclamantul nu poate pretinde restituirea imobilului.

În cadrul celeilalte proceduri, care a avut ca obiect constatarea nulității absolute a dispoziției Primarului general nr. 137/2001 și prin care s-a dispus restituirea în natură a bunului în discuție către reclamant, instanțele de fond au reținut, în plus de cele arătate în hotărârea precedentă, că, prin raportare la probele administrate în cauză, și la dispoziția art. 18- 24 din Legea nr. 10/2001, acționari ai societății deținătoare la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, de fapt, inițial, în patrimoniul Administrației Bunurilor Sovietice din România în anul 1948, apoi în patrimoniul Statului Român, nu au fost în exclusivitate membrii familiei De.

și că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii. În considerarea acestora argumente s-a constat nulitatea dispoziției de restituire în natură a imobilului din litigiu. Apelantul nu este terț față de toate aceste hotărâri, nu poate invoca inopozabilitatea acestora ori relativitatea efectelor actelor jurisdicționale menționate, și, în mod corect, tribunalul a arătat că, deși nu sunt întrunite cerințele existenței autorității lucrului judecat, (astfel cum acestea sunt exprimate prin dispoziția art. 1201 C. civ.) pentru a putea fi invocată o asemenea excepție și a se supune dezbaterii părților, nu poate fi ignorată totuși prezumția puterii lucrului judecat.

Aceasta înseamnă așadar, că ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat în scopul de a se facilita probațiunea în cadrul judecății, asigurând celeritatea procedurii judiciare. Aceste susțineri, relative la puterea de lucru judecat a actelor jurisdicționale anterioare, au fost invocate și ca apărări de către intimații pârâți și erau cunoscute reclamantului care, pe parcursul procedurii judiciare a beneficiat de toate garanțiile dreptului la apărare și ale contradictorialității procesului, însă, oricum, dezlegarea pricinii de către prima instanță a vizat fondul cererii în revendicare iar nu excepțiile precitate.

Constatând, din cercetarea efectelor hotărârilor judecătorești de mai sus, că reclamantul nu deține un bun la momentul la care pretinde revendicarea acestuia, ci doar un drept eventual la despăgubire prin măsuri reparatorii, în mod corect, Tribunalul a considerat inutilă compararea titlurilor de proprietate. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, astfel că, reclamantul nu poate invoca, în mod eficient, garanțiile art. 1 din Protocolul 1 acesta nefiind posesorul unui „bun” care să impună compararea cu titlul pârâților (Cauza pilot Atanasiu C. României).

În sensul celor expuse, soluția tribunalului este în acord cu principiile specialia generalibus derogant și electa una via non datur recursus ad alteram. Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, are drept consecință imposibilitatea utilizării unei proceduri ulterioare în scopul protejării stabilității circuitului juridic civil.

Faptul că, în acțiunea în revendicare pendinte, reclamantul invocă aceleași apărări de fond și face referire, în egală măsură, la dispozițiile legii speciale dar și la procedura dreptului comun, nu putea să nu determine instanța de fond la a face referire la procedurile judiciare anterioare ce au dezlegat aceste chestiuni juridice, în maniera sus menționată, respingând însă, temeinic, ideea existenței unei autorități de lucru judecat. În aceste condiții, instanța a aplicat corect dispoziția art. 1201 C. civ. cât și ale Legii nr. 10/2001 invocate prin memoriul de apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.C.F.R., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanța de apel și-a însușit argumentele prezentate în motivarea Sentinței civile nr. 800 din 8 iunie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, care a stabilit că autorii reclamantului nu erau proprietarii imobilului, ei deținând doar acțiuni la societatea care a cumpărat imobilul, respectiv SC D. SA. De asemenea s-au evocat argumentele din hotărârea ce a avut ca obiect constatarea nulității deciziei de restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2011. Reținerile instanței de apel că aspectele rezolvate jurisdicțional în aceste litigii pot fi opuse, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, sunt eronate.

În ceea ce privește primul litigiu invocat de Curte, respectiv Sentința civilă nr. 800/1999 prin care s-a respins acțiunea în revendicare promovată împotriva CGMB, acesta nu poate prezenta relevanță asupra prezentului litigiu, câtă vreme, la momentul soluționării, nu exista Legea nr. 10/2001 care a recunoscut posibilitatea restituirii în natură a bunurilor unei societăți către persoanele fizice asociați ai persoanei juridice.

Astfel, în art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 se menționează că "sunt îndreptățite la obținerea de măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv". Conform normelor de aplicare a Legii nr. 10/2011 sintagma asociați ai persoanei juridice se va considera ca având semnificația și de "acționari la persona juridică" deoarece altfel ar însemna o abordare restrictivă care ar viza numai asociații din cadrul unei societăți cu răspundere limitată (regimul unor astfel de societăți nu era reglementat în perioada vizată sau al unei societăți în participațiune).

În raport de aceste explicații rezultă că textul de lege amintit mai sus, respectiv art. 3 alin. (1) lit. b) este aplicabil și deținătorilor de acțiuni la o societate anonimă cum era cazul societății D. ai cărei acționari erau autorii săi, D.C.H. și E.D. În privința modalității de obținere a măsurătorilor reparatorii, respectiv, în natură sau prin echivalent, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 conform cărora măsurătorile reparatorii se stabilesc prin echivalent în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membrii ai aceleiași familii.

Din interpretarea textului rezultă că în cazul în care persoanele asociate erau membrii aceleiași familii măsurile reparatorii vor consta în restituirea în natură. După cum rezultă din actele aflate la dosar acțiunile societății D. erau deținute de părinții săi, D.C.H. și E.D., împrejurarea că și alte persoane figurau ca și deținători de acțiuni este clarificată de autoritățile vremii care au statuat că aceste acțiuni erau de fapt proprietatea autorilor săi.

Așa cum rezultă din probele administrate, autoritățile statului de la acea vreme au stabilit că societatea în întregul său aparținea în exclusivitate părinților săi, tocmai pentru a justifica preluarea patrimoniului acesteia (Adresa nr. 72172 din 14 ianuarie 1947 emisă de Ministerul Industriei și Comerțului privind acțiunile deținute de părinții săi, Adresa nr. 044009 din 15 septembrie 1947 emisă de Ministerul Industriei și Comerțului privind acțiunile părinților săi, camuflate pe numele altor persoane, certificatul nr. 024042 din 3 decembrie 1947 privind radierea societății în baza încheierii nr. 8098 din 23 mai 1947 a judecătorului delegat la Registrul Comerțului.) În acest mod, Administrația Întreprinderii Bunurilor Sovietice a dobândit întreg capitalul social al societății D. compus din 1000 de acțiuni.

Ulterior, bunul imobil în litigiu a fost preluat de la familia D. și trecut abuziv în proprietatea Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor inamice (CASBI) și mai târziu în proprietatea Statului Român. Practic, stabilirea dreptului de proprietate al autorilor săi a stat la baza măsurii de rechiziție în considerarea faptului că aparțineau unor cetățeni germani, fiind bunuri germane. Ori, dacă atunci au fost considerați proprietari exclusivi ai societății D. pentru a se putea prelua toate activele și disponibilitățile bănești ale societății, nu se poate susține astăzi că, de fapt, nu erau singurii proprietari ai societății amintite, pentru a bloca restituirea în natură a bunului imobil ce face obiectul prezentului litigiu.

În aceasta situație, raportat la toate actele emise în perioada 1945-1952 rezultă fără putință de tăgadă că autorii săi au fost singurii proprietari ai imobilului în litigiu și ai societății D. În privința hotărârilor pronunțate în Dosarul nr. 4887/300/2007 ce au avut ca obiect constatarea nulității deciziei de restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, nici acestea nu pot fi reținute ca argumente în respingerea prezentei acțiuni câtă vreme, soluția instanței de anulare a deciziei a avut în vedere că autorii reclamantului nu erau proprietarii imobilului retrocedat, acesta figurând în patrimoniul societății D. Ca atare, premiza prezentei acțiuni în revendicare este diferită de cele care au stat la baza celor doua litigii invocate de instanța de apel.

În acest context, era de datoria instanțelor să analizeze toate aspectele invocate în acțiune, respectiv motivele de apel, fără a se raporta în exclusivitate la argumentele și raționamentele instanțelor care au judecat anterior litigii cu privire la imobilul revendicat. Referirile instanței de apel cu privire la ineficiența invocării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului prin prisma Cauzei Pilot Atanasiu c. României nu pot fi reținute în condițiile în care, deține un bun actual, însăși Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a Municipiului București statuând restituirea în natură, ca efect al constatării preluării abuzive de către Statul Român a imobilului proprietatea familiei D. Pe de alta parte, statul nu are un titlu valabil pentru imobilul situat în str. A.V.

nr. 118, sector 2 pe care l-a dobândit prin ordin de rechiziție întrucât potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 139/1940 și Legea nr. 439/1945 imobilele nu se puteau rechiziționa decât în folosință, iar rechiziționarea implica doar o preluare temporară, pentru un interval de timp determinat. Ca atare, potrivit actelor normative sus menționate, rechiziția nu putea conduce la o preluare definitivă a imobilului de către stat. De altfel, în acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 1371 din 7 februarie 2006) care a reținut că, în raport de actele normative în vigoare la acea dată ce reglementau condițiile rechiziției și cartiruirii de persoane, "imobilele nu se pot rechiziționa decât în folosință"-art.

6 teza finală din Legea nr. 139/1940. Totodată, Legea nr. 439/1945 stabilea că rechiziționarea implică doar o preluare temporară pentru un interval determinat, împrejurare de natură a conduce la concluzia că nu ne aflăm în prezența unei preluări definitive a imobilului de către stat. De altfel și Legea nr. 10/2001 în art. 2 lit. f), include în categoria imobilelor preluate abuziv, imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile. Deși a învederat aceste aspecte atât prin acțiune cât și prin motivele de apel, niciuna din cele două instanțe nu a dat importanță argumentelor referitoare la inexistența titlului statului în raport de aplicarea măsurii de rechiziție.

Recursul nu este fondat. Sub un prim aspect, instanța de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, și în ipoteza în care părțile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestesc instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța de judecată, constatând că pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicare normelor speciale. Astfel, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept.

Tot astfel, nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale și efectele puterii de lucrul judecat ce rezultă din alte judecăți. Or, promovând cererea de chemare în judecată de revendicare a imobilului în litigiu, în temeiul art. 480 C. civ., reclamantul urmărește aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume restituire în natură, iar în cauză procedura legii speciale a fost finalizată statuându-se că reclamantul este îndreptățit doar la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform art. 18 din lege.

Un prim principiu care rezultă din jurisprudența instanței de contencios european este acela că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu apără drepturi teoretice și iluzorii, ci efective și concrete. În acest context, instanța de contencios european a afirmat în mod constant, că în sistemul Convenției nu se garantează dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun, iar protecția Convenției se aplică numai cu privire la „bunurile actuale", adică în privința bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor.

În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că art. 1 din Primul Protocol al Convenției nu impune statelor membre o obligație generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția, iar „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un bun în sensul Convenție” recunoscând statelor membre o amplă marjă de apreciere cu privire la adoptarea sau nu a unei legislații, întrucât sunt singurele în măsură să decidă, atât cu privire la oportunitatea reconstituirii unui fost drept de proprietate, cât și asupra condițiilor în care operează restituirea în natură sau prin echivalent ori a categoriilor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

În sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bun" poate cuprinde atât „bunurile existente", cât și „valori patrimoniale", inclusiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate, deci de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate.

De aceea, Curtea a ajuns la concluzia că, atunci când un interes patrimonial în discuție ar părea că aparține categoriei juridice de „creanță", el nu poate fi considerat ca „valoare patrimonială" și, implicit, ca „speranță legitimă", decât dacă are o „bază suficientă în dreptul intern", astfel cum este interpretat de instanțele naționale, iar existența sa este confirmată de o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale, deoarece un drept care face obiectul unei „contestații în justiție" sau care apare ca o „pretenție ce se poate susține" nu ar putea constitui o „speranță legitimă" apărată de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol.

În schimb, s-a considerat că nu intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție „simplele speranțe de restituire" ori „creanțele condiționale" a căror concretizare ar fi depins de întrunirea condițiilor prevăzute de lege ori care au devenit caduce prin faptul nerealizării condiției, Curtea considerând în unele dintre aceste situații plângerile reclamanților ca fiind incompatibile ratione materiae cu prevederile Convenției.

Recent, în hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu c/a României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unor despăgubiri, a statuat că, în aceste condiții transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Instanța de contencios european a observat că, deși constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire dacă sunt îndeplinite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație și anume prevăzute de legea specială. Partea interesată care a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar în cauză s-a stabilit dreptul la despăgubiri, drept ce poate fi valorificat în actualul context legislativ în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deține un „bun actual” în privința căruia se aplică garanțiile prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, putând fi valorificat în condițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În raport de situația de fapt, în mod legal s-a reținut că reclamantul nu este titularul unui bun actual ci a unei valori patrimoniale constând într-un drept de creanță stabilit în procedura Legii speciale nr. 10/2001, ce urmează a fi valorificat conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În mod legal au reținut instanțele existența în cauză a puterii de lucru judecat și au dat eficiență acestui principiu care împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute printr-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre posterioară, dată în alt proces.

Aspectele privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 nu mai pot face obiect de analiză în cadrul prezentei judecăți, dreptul la restituire în natură a imobilului fiind analizat în cursul judecăților anterioare, când s-a statuat că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a imobilului. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.C.F.R. împotriva Deciziei nr. 299A din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2013. Procesat de GGC - DG