ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1716/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1716/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

formulată la data de 2 iunie 2010, reclamantul D.C.F.R. a chemat în judecată pe

pârâtul Municipiul București prin Primarul general pentru ca prin sentința ce

se va pronunța, acesta să fie obligat să îi lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București, Str. A.V., nr. 118, sector 2.

Prin Sentința civilă

nr. 1759 din 20 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins acțiunea ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut

că reclamantul a urmat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001

pentru a obține o restituire în natură a imobilului, finalizată prin Dispoziția

nr. 137/2001, care, în urma contestării în instanță a fost anulată așa cum

rezultă din Sentința nr. 10234 din 12 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului

2 București, hotărâre irevocabilă prin Decizia nr. 1280 din 12 octombrie 2009.

În cauza respectivă,

cu putere de lucru judecat s-a statuat că restituirea în natură în favoarea

unei persoane care potrivit Legii nr. 10/2001 era îndreptățită numai la măsuri

reparatorii în echivalent conform art. 18 din lege, este nelegală.

Reclamantului nu i se

poate recunoaște în procedura de drept comun de față, o a doua reparație, sub

forma restituirii în natură a bunului către acesta, cu atât mai mult cu cât,

s-a reținut cu putere de lucru judecat, într-un proces în fața instanțelor de

judecată, în procedura legii speciale, doar dreptul reclamantului la măsuri

reparatorii în echivalent, ca moștenitor al unui acționar la societatea căreia

i-a aparținut în proprietate bunul.

Instanța de fond a

mai arătat că nu are în vedere o autoritate de lucru judecat ci o situație

supusă analizei instanțelor de judecată, definitiv rezolvată privind calitatea

de proprietar a bunului în discuție și care nu mai poate face obiect al unei

alte analize de către o nouă instanță într-o procedură diferită dar având

același scop.

Prin apelul declarat

împotriva acestei hotărâri, reclamantul, a reluat situația de fapt expusă în

motivarea cererii de chemare în judecată și a susținut că, în mod greșit, prima

instanță a reținut că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamantul are

dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent, ca moștenitor al unui

acționar la societatea anonimă căreia i-a aparținut bunul imobil din litigiu.

Motivarea instanței

conduce la ideea unei excepții a lipsei calității procesual active, aspect

neinvocat însă de instanța de fond în mod direct și concret pentru ca

reclamantul să poată face apărări; investită cu o acțiune în revendicare

instanța trebuia să analizeze, în raport de probele administrate în dosar, dacă

există sau nu un titlu de proprietate, dacă reclamantul are sau nu calitate

procesuală activă în prezenta cauză.

În opinia

apelantului, statul nu are un titlu valabil pentru imobilul din litigiu pe care

l-a dobândit prin ordin de rechiziție întrucât potrivit dispozițiilor legale în

vigoare la acea dată, respectiv, Legea nr. 139/1940 și Legea nr. 439/1945,

imobilele nu se puteau rechiziționa decât în folosință, iar rechiziționarea

implică doar o preluare temporară, pentru un interval de timp determinat.

În sensul acestor

susțineri, apelantul a făcut referire la dispoziția art. 2 lit. f) din Legea

nr. 10/2001, normă care include în categoria imobilelor preluate abuziv și

imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 și care nu au fost

restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile.

A susținut apelantul

că este îndreptățit la obținerea de măsuri reparatorii constând în restituirea

bunului în natură sau după caz, prin echivalent, în calitate de moștenitor al

persoanelor fizice, asociați ai persoanei juridice (astfel cum această sintagmă

a fost interpretată conform normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001) care

deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în

mod abuziv. Din interpretarea dispoziției art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001

rezultă că, în cazul în care persoanele asociate erau membrii aceleiași

familii, măsurile reparatorii vor consta în restituirea în natură. Așa cum

rezultă din actele dosarului, autoritățile statului de la vremea respectivă au

stabilit că societatea, în întregul său, aparținea în exclusivitate părinților

reclamantului, astfel că acesta este îndreptățit la restituirea în natură.

Raportat la toate

actele emise în perioada 1945-1952 și la dispozițiile art. 24 din Legea nr.

10/2001 rezultă, fără putință de tăgadă, că autorii reclamantului au fost

singurii proprietari ai imobilului din litigiu și ai societății D.

Prin Decizia nr. 299A

din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de

reclamantul D.C.F.R. împotriva sentinței civile nr. 1759/20 octombrie     2011

pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosarul cu nr.

26964.01/3/2010 în contradictoriu cu intimații Municipiul București prin Primar

general, M.E.F. și M.C.S.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Situația de fapt

expusă atât în motivarea cererii introductive, cât și în apel, a fost pe deplin

stabilită de către instanța de fond care, în acest sens a făcut trimitere la

existența unei sentințe care a lămurit cu titlu irevocabil, toate aceste

aspecte. Criticile privitoare la modul de preluare, de către stat, a bunului

din litigiu, recunoașterea calității de persoană îndreptățită a reclamantului

la despăgubirea ce i se cuvine ca urmare a preluării de către stat a bunului

din litigiu, au fost chestiuni de drept care au fost obiect al analizei

instanțelor în procedurile judiciare în dosarele cu nr. 2007/1999 al

Tribunalului București Secția a III a Civilă și, respectiv, nr. 4887/300/2007

al Judecătoriei Sectorului 2 București.

În cadrul litigiilor

amintite, Tribunalul, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare

formulată de reclamant în contradictoriu cu CGMB reținând și asupra calității

procesuale active în sensul că nu rezultă din nici unul din actele administrate

în cauză că autorii reclamantului au fost proprietari ai imobilului ci că au

deținut acțiuni la societatea anonimă care a cumpărat imobilul; că nu se poate

pretinde nici că mama reclamantului ar fi preluat imobilul în contul creditului

acordat, nefiind dovezi din care să rezulte acest fapt acțiunile D. fiind

preluate de către URSS ca societate anonimă; în condițiile în care deținerea

unor acțiuni nu dădea naștere la un drept de proprietate asupra unui bun

individual reclamantul nu poate pretinde restituirea imobilului.

În cadrul celeilalte

proceduri, care a avut ca obiect constatarea nulității absolute a dispoziției

Primarului general nr. 137/2001 și prin care s-a dispus restituirea în natură a

bunului în discuție către reclamant, instanțele de fond au reținut, în plus de

cele arătate în hotărârea precedentă, că, prin raportare la probele

administrate în cauză, și la dispoziția art. 18- 24 din Legea nr. 10/2001,

acționari ai societății deținătoare la momentul trecerii imobilului în

proprietatea statului, de fapt, inițial, în patrimoniul Administrației

Bunurilor Sovietice din România în anul 1948, apoi în patrimoniul Statului

Român, nu au fost în exclusivitate membrii familiei De. și că măsurile

reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana

îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a

activelor la data preluării acestora în mod abuziv cu excepția cazului în care

persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate

erau membri ai aceleiași familii. În considerarea acestora argumente s-a

constat nulitatea dispoziției de restituire în natură a imobilului din litigiu.

Apelantul nu este

terț față de toate aceste hotărâri, nu poate invoca inopozabilitatea acestora

ori relativitatea efectelor actelor jurisdicționale menționate, și, în mod

corect, tribunalul a arătat că, deși nu sunt întrunite cerințele existenței

autorității lucrului judecat, (astfel cum acestea sunt exprimate prin

dispoziția art. 1201 C. civ.) pentru a putea fi invocată o asemenea excepție și

a se supune dezbaterii părților, nu poate fi ignorată totuși prezumția puterii

lucrului judecat. Aceasta înseamnă așadar, că ceea ce s-a rezolvat

jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii

contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau

cu raportul juridic deja soluționat în scopul de a se facilita probațiunea în

cadrul judecății, asigurând celeritatea procedurii judiciare.

Aceste susțineri,

relative la puterea de lucru judecat a actelor jurisdicționale anterioare, au

fost invocate și ca apărări de către intimații pârâți și erau cunoscute

reclamantului care, pe parcursul procedurii judiciare a beneficiat de toate

garanțiile dreptului la apărare și ale contradictorialității procesului, însă,

oricum, dezlegarea pricinii de către prima instanță a vizat fondul cererii în

revendicare iar nu excepțiile precitate.

Constatând, din

cercetarea efectelor hotărârilor judecătorești de mai sus, că reclamantul nu

deține un bun la momentul la care pretinde revendicarea acestuia, ci doar un

drept eventual la despăgubire prin măsuri reparatorii, în mod corect,

Tribunalul a considerat inutilă compararea titlurilor de proprietate.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului garantează

protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei

speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă,

astfel că, reclamantul nu poate invoca, în mod eficient, garanțiile art. 1 din

Protocolul 1 acesta nefiind posesorul unui „bun” care să impună compararea cu

titlul pârâților (Cauza pilot Atanasiu C. României).

În sensul celor

expuse, soluția tribunalului este în acord cu principiile specialia generalibus

derogant și electa una via non datur recursus ad alteram.

Dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat

fără titlu valabil, prevăd că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, are drept

consecință imposibilitatea utilizării unei proceduri ulterioare în scopul

protejării stabilității circuitului juridic civil.

Faptul că, în

acțiunea în revendicare pendinte, reclamantul invocă aceleași apărări de fond

și face referire, în egală măsură, la dispozițiile legii speciale dar și la

procedura dreptului comun, nu putea să nu determine instanța de fond la a face

referire la procedurile judiciare anterioare ce au dezlegat aceste chestiuni

juridice, în maniera sus menționată, respingând însă, temeinic, ideea

existenței unei autorități de lucru judecat. În aceste condiții, instanța a

aplicat corect dispoziția art. 1201 C. civ. cât și ale Legii nr. 10/2001

invocate prin memoriul de apel.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul D.C.F.R., invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a invocat că instanța de apel și-a însușit argumentele

prezentate în motivarea Sentinței civile nr. 800 din 8 iunie 1999 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, care a stabilit că autorii

reclamantului nu erau proprietarii imobilului, ei deținând doar acțiuni la

societatea care a cumpărat imobilul, respectiv SC D. SA.

De asemenea s-au

evocat argumentele din hotărârea ce a avut ca obiect constatarea nulității

deciziei de restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2011.

Reținerile instanței

de apel că aspectele rezolvate jurisdicțional în aceste litigii pot fi opuse,

fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, sunt eronate.

În ceea ce privește

primul litigiu invocat de Curte, respectiv Sentința civilă nr. 800/1999 prin

care s-a respins acțiunea în revendicare promovată împotriva CGMB, acesta nu

poate prezenta relevanță asupra prezentului litigiu, câtă vreme, la momentul

soluționării, nu exista Legea nr. 10/2001 care a recunoscut posibilitatea

restituirii în natură a bunurilor unei societăți către persoanele fizice

asociați ai persoanei juridice.

Astfel, în art. 3

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 se menționează că "sunt

îndreptățite la obținerea de măsuri reparatorii constând în restituire în

natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, asociați ai persoanei

juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării

acestora în mod abuziv".

Conform normelor de

aplicare a Legii nr. 10/2011 sintagma asociați ai persoanei juridice se va

considera ca având semnificația și de "acționari la persona juridică"

deoarece altfel ar însemna o abordare restrictivă care ar viza numai asociații

din cadrul unei societăți cu răspundere limitată (regimul unor astfel de

societăți nu era reglementat în perioada vizată sau al unei societăți în

participațiune).

În raport de aceste

explicații rezultă că textul de lege amintit mai sus, respectiv art. 3 alin.

(1) lit. b) este aplicabil și deținătorilor de acțiuni la o societate anonimă

cum era cazul societății D. ai cărei acționari erau autorii săi, D.C.H. și E.D.

În privința

modalității de obținere a măsurătorilor reparatorii, respectiv, în natură sau

prin echivalent, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea

nr. 10/2001 conform cărora măsurătorile reparatorii se stabilesc prin

echivalent în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana

juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în

mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat

sau persoanele îndreptățite asociate erau membrii ai aceleiași familii.

Din interpretarea

textului rezultă că în cazul în care persoanele asociate erau membrii aceleiași

familii măsurile reparatorii vor consta în restituirea în natură.

După cum rezultă din

actele aflate la dosar acțiunile societății D. erau deținute de părinții săi,

D.C.H. și E.D., împrejurarea că și alte persoane figurau ca și deținători de

acțiuni este clarificată de autoritățile vremii care au statuat că aceste

acțiuni erau de fapt proprietatea autorilor săi.

Așa cum rezultă din

probele administrate, autoritățile statului de la acea vreme au stabilit că

societatea în întregul său aparținea în exclusivitate părinților săi, tocmai

pentru a justifica preluarea patrimoniului acesteia (Adresa nr. 72172 din 14

ianuarie 1947 emisă de Ministerul Industriei și Comerțului privind acțiunile

deținute de părinții săi, Adresa nr. 044009 din 15 septembrie 1947 emisă de

Ministerul Industriei și Comerțului privind acțiunile părinților săi, camuflate

pe numele altor persoane, certificatul nr. 024042 din 3 decembrie 1947 privind

radierea societății în baza încheierii nr. 8098 din 23 mai 1947 a judecătorului

delegat la Registrul Comerțului.)

În acest mod,

Administrația Întreprinderii Bunurilor Sovietice a dobândit întreg capitalul

social al societății D. compus din 1000 de acțiuni. Ulterior, bunul imobil în

litigiu a fost preluat de la familia D. și trecut abuziv în proprietatea Casei

de Administrare și Supraveghere a Bunurilor inamice (CASBI) și mai târziu în

proprietatea Statului Român.

Practic, stabilirea

dreptului de proprietate al autorilor săi a stat la baza măsurii de rechiziție

în considerarea faptului că aparțineau unor cetățeni germani, fiind bunuri

germane.

Ori, dacă atunci au

fost considerați proprietari exclusivi ai societății D. pentru a se putea

prelua toate activele și disponibilitățile bănești ale societății, nu se poate

susține astăzi că, de fapt, nu erau singurii proprietari ai societății

amintite, pentru a bloca restituirea în natură a bunului imobil ce face

obiectul prezentului litigiu.

În aceasta situație,

raportat la toate actele emise în perioada 1945-1952 rezultă fără putință de

tăgadă că autorii săi au fost singurii proprietari ai imobilului în litigiu și

ai societății D.

În privința

hotărârilor pronunțate în Dosarul nr. 4887/300/2007 ce au avut ca obiect

constatarea nulității deciziei de restituire în natură în temeiul Legii nr.

10/2001, nici acestea nu pot fi reținute ca argumente în respingerea prezentei

acțiuni câtă vreme, soluția instanței de anulare a deciziei a avut în vedere că

autorii reclamantului nu erau proprietarii imobilului retrocedat, acesta

figurând în patrimoniul societății D.

Ca atare, premiza

prezentei acțiuni în revendicare este diferită de cele care au stat la baza

celor doua litigii invocate de instanța de apel.

În acest context, era

de datoria instanțelor să analizeze toate aspectele invocate în acțiune,

respectiv motivele de apel, fără a se raporta în exclusivitate la argumentele

și raționamentele instanțelor care au judecat anterior litigii cu privire la

imobilul revendicat.

Referirile instanței

de apel cu privire la ineficiența invocării art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului prin prisma Cauzei Pilot

Atanasiu c. României nu pot fi reținute în condițiile în care, deține un bun

actual, însăși Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a Municipiului București

statuând restituirea în natură, ca efect al constatării preluării abuzive de

către Statul Român a imobilului proprietatea familiei D.

Pe de alta parte,

statul nu are un titlu valabil pentru imobilul situat în str. A.V. nr. 118,

sector 2 pe care l-a dobândit prin ordin de rechiziție întrucât potrivit

dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 139/1940 și

Legea nr. 439/1945 imobilele nu se puteau rechiziționa decât în folosință, iar

rechiziționarea implica doar o preluare temporară, pentru un interval de timp

determinat.

Ca atare, potrivit

actelor normative sus menționate, rechiziția nu putea conduce la o preluare

definitivă a imobilului de către stat.

De altfel, în acest

sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 1371 din 7

februarie 2006) care a reținut că, în raport de actele normative în vigoare la

acea dată ce reglementau condițiile rechiziției și cartiruirii de persoane,

"imobilele nu se pot rechiziționa decât în folosință"-art. 6 teza finală

din Legea nr. 139/1940.

Totodată, Legea nr.

439/1945 stabilea că rechiziționarea implică doar o preluare temporară pentru

un interval determinat, împrejurare de natură a conduce la concluzia că nu ne

aflăm în prezența unei preluări definitive a imobilului de către stat.

De altfel și Legea

nr. 10/2001 în art. 2 lit. f), include în categoria imobilelor preluate abuziv,

imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și

care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit

compensații echitabile.

Deși a învederat

aceste aspecte atât prin acțiune cât și prin motivele de apel, niciuna din cele

două instanțe nu a dat importanță argumentelor referitoare la inexistența

titlului statului în raport de aplicarea măsurii de rechiziție.

Recursul nu este

fondat.

Sub un prim aspect,

instanța de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, și în ipoteza în

care părțile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea

cu care învestesc instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun,

instanța de judecată, constatând că pentru cererea dedusă judecății, există

edictat un act normativ special în aplicarea principiului specialia generalibus

derogant, este ținută a face aplicare normelor speciale.

Astfel, existența

principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului

substanțial cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge

la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui

fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit

ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept.

Tot astfel, nici

instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se

suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații

sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale și efectele

puterii de lucrul judecat ce rezultă din alte judecăți.

Or, promovând cererea

de chemare în judecată de revendicare a imobilului în litigiu, în temeiul art.

480 C. civ., reclamantul urmărește aceeași finalitate ca și cea proprie

procedurii prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume restituire în

natură, iar în cauză procedura legii speciale a fost finalizată statuându-se că

reclamantul este îndreptățit doar la acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent conform art. 18 din lege.

Un prim principiu

care rezultă din jurisprudența instanței de contencios european este acela că

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu apără drepturi teoretice

și iluzorii, ci efective și concrete. În acest context, instanța de contencios

european a afirmat în mod constant, că în sistemul Convenției nu se garantează

dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun, iar protecția

Convenției se aplică numai cu privire la „bunurile actuale", adică în

privința bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost

încălcat dreptul de proprietate asupra lor.

În acest context,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că art. 1 din Primul Protocol

al Convenției nu impune statelor membre o obligație generală de a restitui

bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția, iar

„speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate

care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi

considerată un bun în sensul Convenție” recunoscând statelor membre o amplă

marjă de apreciere cu privire la adoptarea sau nu a unei legislații, întrucât

sunt singurele în măsură să decidă, atât cu privire la oportunitatea

reconstituirii unui fost drept de proprietate, cât și asupra condițiilor în

care operează restituirea în natură sau prin echivalent ori a categoriilor de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

În sensul

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de

„bun" poate cuprinde atât „bunurile existente", cât și „valori

patrimoniale", inclusiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea

concretizate, deci de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate.

De aceea, Curtea a

ajuns la concluzia că, atunci când un interes patrimonial în discuție ar părea

că aparține categoriei juridice de „creanță", el nu poate fi considerat ca

„valoare patrimonială" și, implicit, ca „speranță legitimă", decât

dacă are o „bază suficientă în dreptul intern", astfel cum este

interpretat de instanțele naționale, iar existența sa este confirmată de o

jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale, deoarece un drept

care face obiectul unei „contestații în justiție" sau care apare ca o

„pretenție ce se poate susține" nu ar putea constitui o „speranță

legitimă" apărată de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol.

În schimb, s-a

considerat că nu intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție „simplele speranțe de restituire" ori „creanțele

condiționale" a căror concretizare ar fi depins de întrunirea condițiilor

prevăzute de lege ori care au devenit caduce prin faptul nerealizării

condiției, Curtea considerând în unele dintre aceste situații plângerile

reclamanților ca fiind incompatibile ratione materiae cu prevederile

Convenției.

Recent, în hotărârea

pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu c/a României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, constatând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr.

1/2000, nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede

un mecanism care trebuie să conducă, fie la restituirea bunului, fie la

acordarea unor despăgubiri, a statuat că, în aceste condiții transformarea

într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a

interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Instanța de

contencios european a observat că, deși constatarea judiciară a naționalizării

abuzive a imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de

restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire dacă sunt îndeplinite

condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație și anume

prevăzute de legea specială.

Partea interesată

care a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar în cauză s-a

stabilit dreptul la despăgubiri, drept ce poate fi valorificat în actualul

context legislativ în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

deține un „bun actual” în privința căruia se aplică garanțiile prevăzute de

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, putând fi valorificat în

condițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În raport de situația

de fapt, în mod legal s-a reținut că reclamantul nu este titularul unui bun

actual ci a unei valori patrimoniale constând într-un drept de creanță stabilit

în procedura Legii speciale nr. 10/2001, ce urmează a fi valorificat conform

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În mod legal au

reținut instanțele existența în cauză a puterii de lucru judecat și au dat

eficiență acestui principiu care împiedică nu numai judecarea din nou a unui

proces terminat ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică

infirmarea constatărilor făcute printr-o hotărâre judecătorească definitivă

printr-o altă hotărâre posterioară, dată în alt proces.

Aspectele privind

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) și

art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 nu mai pot face obiect de analiză în

cadrul prezentei judecăți, dreptul la restituire în natură a imobilului fiind

analizat în cursul judecăților anterioare, când s-a statuat că reclamantul nu

este îndreptățit la restituirea în natură a imobilului.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a

se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul D.C.F.R. împotriva Deciziei nr. 299A

din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2013.

Procesat de GGC - DG