ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3192/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 238A din 19

februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

Dosarul nr. 30018/3/2008, a fost admisă în parte cererea formulată de

reclamantul J.P.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin

primarul general, și s-a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii în echivalent valoric al imobilului situat în București,

str. P.R., sector 2, în condițiile Legii nr. 10/2001, fiind respinsă ca

nefondată cererea de restituire în natură.

Ulterior acestei

hotărâri, s-a pronunțat Sentința civilă nr. 818 din 11 iunie 2010 prin care a

fost admisă cererea reclamantului, în sensul că potrivit art. 281

1

C. proc. civ s-a lămurit dispozitivul Sentinței civile nr. 238A din 19

februarie 2010, astfel: dispune acordarea către reclamant a sumelor

reprezentând echivalentul imobilului, în condițiile art. 26 din Legea nr.

10/2001.

Prin Decizia nr. 727

A din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței primei

instanțe.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea de Apel a reținut că prima instanță a fost sesizată cu cererea

prin care reclamantul a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, acesta să fie obligat la restituirea în

natură a părții din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str.

P.R., sector 2, iar pentru partea din dreptul de proprietate pentru care,

potrivit Legii nr. 10/2001, restituirea în natură nu mai este posibilă,

întrucât s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare, să se dispună acordarea

de despăgubiri, în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată.

S-a constatat că

instanța de fond a analizat din perspectiva Legii nr. 10/2001, atât calitatea

de unic moștenitor a reclamantului al fostului proprietar al imobilului, cât și

situația de fapt, că acesta a adresat notificarea din 20 iulie 2001 emisă de

B.E.J. E. & P. Primăriei municipiului București, cerere nesoluționată până

la data promovării acțiunii în justiție, deși reclamantul a făcut dovada

efectuării demersurilor pentru a cunoaște stadiul de soluționare a notificării.

Instanța de apel a

mai reținut că declarația pe proprie răspundere anexată în dosarul

administrativ, atestă că reclamantul nu a primit despăgubiri pentru imobilul

naționalizat, iar pe de altă parte, apelantul pârât nu a declarat apel

împotriva Sentinței civile nr. 818 din 11 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin care a fost lămurit dispozitivul

sentinței, în sensul că s-a dispus acordarea către reclamant a sumelor

reprezentând echivalentul imobilului, în condițiile art. 26 din Legea nr.

10/2001, despăgubiri ce urmează a fi calculate cu respectarea prescripțiilor

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul a susținut că reclamantul ar fi trebuit să

completeze dosarul constituit în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru a face pe

deplin dovada calității de persoană îndreptățită.

Recurentul a mai

susținut că nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamantul a primit despăgubiri

pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de

România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptățite la

restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care

au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara

noastră privind reglementare a problemelor financiare în suspensie.

Examinând recursul

declarat de pârât, Înalta Curte constată următoarele:

Comunicarea Deciziei

recurate nr. 727 A din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, s-a realizat la data de 7 februarie 2011 către pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire

a procedurii de comunicare.

Termenul de declarare

și motivare a recursului este de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate,

termen care se calculează pe zile libere, iar potrivit art. 301 coroborat cu

art. 101 alin. (1) C. proc. civ., acesta s-a împlinit la data de 23 februarie

2011, într-o zi lucrătoare.

Cererea de recurs a

fost depusă la 8 aprilie 2011, conform vizei de primire aplicate de Curtea de

Apel București, cu depășirea termenului de recurs, motiv pentru care intervine

sancțiunea decăderii prevăzută de art. 103 C. proc. civ., cât timp partea

recurentă nu a invocat și dovedit o împrejurare mai presus de voința sa, care

să o fi împiedicat să exercite în termenul legal calea de atac a recursului.

Fată de cele arătate,

tară să se analizeze motivele de recurs formulate de pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, se va privi ca tardiv recursul, și, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general,

împotriva Deciziei nr. 727 A din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GCC - AS