ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1025/2010

Ședința publică din 18 februarie 2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 14 septembrie 2006, sub nr. 30835/3/2006, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, prin primar general, reclamantul I.M. a solicitat să se constate că este persoană îndreptățită la restituirea în echivalent a imobilului situat în București, sector 3, precum și refuzul nejustificat al pârâtei în soluționarea notificării cu care a fost învestită la data de 18 iulie 2001, cu privire la terenul menționat și să se pronunțe o hotărâre care să țină locul dispoziției ce trebuia emisă de pârâtă, care să stabilească, ca urmare a efectuării unei expertize tehnice de specialitate, întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantului, având în vedere că imobilul nu mai poate fi restituit în natură, fiind înstrăinat chiriașilor, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 1378 din 1 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea reclamantului și a obligat pârâta să acorde acestuia despăgubirile ce i se cuvin pentru imobilul în litigiu, în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu face parte din categoria acelora cărora li se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, că reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire conform art. 3 din Legea nr. 10/2001,iar că imobilul nu mai poate face obiectul restituirii în natură, deoarece a fost fost vândut chiriașilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, aspecte stabilite de instanță ca rezultat al competenței ce i-a revenit în cadrul procedurii prealabile, în situația refuzului de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare.

Cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța a constatat că, în temeiul Deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, aceasta se va realiza de C.C.S.D., conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 114/A din 23 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondate apelurile, reținând că tribunalul a aplicat și interpretat în mod corect atât dispozițiile prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cât și cele prevăzute în art. 18-25 din Legea nr. 10/2001, cu o justă raportare și la conținutul Deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.,arătând că instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv, deși a fost învestită cu soluționarea pe fond a notificării nesoluționate în termenul legal, a dispus obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții cu privire la cererea conținută în notificare, încălcând astfel, atât principiul disponibilității, cât și dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, dispoziții conform cărora instanțele învestite cu instrumentarea cererilor privind refuzul nejustificat de soluționare a notificărilor realizate în temeiul Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de lege, trebuie să se considere învestite cu soluționarea pe fond a litigiului și să procedeze în consecință.

Analizând recursul reclamantului din perspectiva aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acesta se circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., dar este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, principiu de drept procesual, care, în speță, a fost respectat pe deplin de instanțele învestite cu soluționarea acțiunii reclamantului, ce a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, și care a urmărit acordarea de despăgubiri pentru bunul ce nu mai putea fi restituit în natură.

Textul legal anterior citat, coroborat cu dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., constituie garanții procesuale cărora legiuitorul le-a prevăzut ca finalitate asigurarea respectării principiului disponibilității, instanța fiind obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părți, iar în privința obiectului litigiului, să se pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse în justiție, lucru care s-a realizat și în prezenta cauză, instanțele de fond și apel făcând aplicarea întocmai, a principiilor de drept enunțate.

Astfel,conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (fost art. 23), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Obligația prevăzută de art. 25 alin. (1) din legea nr. 10/2001 nu este o obligație potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreționară, a entității notificate și, chiar dacă legea nu prevede o sancțiune pentru nerespectarea acestui termen, refuzul unității deținătoare de soluționare a cererii nu constituie un impediment pentru titularul notificării, de a se adresa instanței de judecată, în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparație.

În speță, prima instanță, învestită cu o astfel de solicitare, s-a pronunțat asupra fondului notificării în limitele competenței prevăzute de lege, respectiv,a constatat calitatea de persoană îndreptățită la restituire a petentului, împrejurarea că preluarea de către stat, a imobilului în litigiu, s-a făcut în mod abuziv, cât și faptul că măsurile reparatorii ce se cuvin acestuia urmează a fi stabilite numai prin echivalent, întrucât bunul fusese vândut chiriașilor, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Sub acest aspect, prima instanță s-a pronunțat în spiritul și litera dispozițiilor Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, conform cărora „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.

Faptul că instanța a obligat pârâta să emită decizie cu propunere de acordare a despăgubirilor, în vederea înaintării, pentru soluționare, către C.C.S.D., nu semnifică „acordarea a ceea ce nu s-a cerut”, cum în mod eronat susține recurentul-reclamant, ci reprezintă soluția adecvată potrivit legislației în vigoare, dată cu respectarea dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și ale Deciziei nr. 52/04 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite.

Astfel, conform deciziei dată în recursul în interesul legii anterior menționată, „prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.”

Rezultă că, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea, în cuprinsul unor decizii/dispoziții, a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2) din art. 16, să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, raportat la conținutul Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi, nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut de art. 26 din legea nr. 10/2001(anterior, art. 24).

Printr-o interpretare per a contrario, rezultă că, situația recurentului-reclamant din prezenta cauză, căruia nu i-a fost soluționată în vreun fel cererea de restituire, de către entitatea deținătoare, neexistând decizie/dispoziție care să poată fi atacată, nu face parte din categoria celor excluse de la aplicarea art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel încât soluția pronunțată de instanța de fond și menținută de cea de apel, și anume, aceea de a obliga pârâta la emiterea unei dispoziții cu propuneri de acordare a despăgubirilor, în vederea înaintării la Comisia Centrală, este cea impusă de cadrul legislativ actual, reținându-se o corectă aplicare și interpretare a legii.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. stabilesc, referitor la deciziile date în interesul legii, că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe”, obligativitate ce funcționează din momentul publicării acestora în M. Of. al României, astfel încât în mod corect soluția pronunțată s-a raportat la conținutul acestora, fiind conformă legii.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

D E C I D E

ÎN NUMELE LEGII

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant I.M. împotriva Deciziei nr. 114/A din 23 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2010.