ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2520/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2520/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 785 din 30

mai 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis,

în parte, contestația formulată de reclamanții P.L., P.A.D. și

K.A. în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului București, a

dispus anularea dispozițiilor nr. 6187/2006 și 6188/2006 emise de

intimată; a menținut dispoziția nr. 4765/2005, pe care a

completat-o cu instituirea obligației respectării dispozițiilor art.

16 din Legea nr. 10/2001 în privința spațiului folosit de

Direcția de Impozite și Taxe Locale a Primăriei sector 1.

Prin sentința

civilă nr. 1308 din 18 septembrie 2008 a aceleiași instanțe, s-a

respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de

reclamanții sus menționați în contradictoriu cu intimata

Primăria municipiului București, având ca obiect anularea dispoziției

nr. 6188 din 17 iulie 2006 emisă de aceasta din urmă, precum și

obligarea intimatei la emiterea unei dispoziții de restituire în

natură a apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995 din imobilul

situat în București, sector 1.

Împotriva

sentinței civile nr. 785 din 30 mai 2007 a declarat apel pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, iar împotriva sentinței nr.

1308 din 18 septembrie 2008 au declarat apel contestatorii P.L., P.A.D. și

K.A., care au cesionat drepturile litigioase către SC L.I. SRL, ceea ce a

determinat introducerea acesteia în proces, în calitate de apelantă.

Cele două

apeluri au fost conexate la termenul din 3 mai 2010, constându-se îndeplinite

cerințele art. 164 C. proc. civ.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, prin Decizia civilă nr. 300/ A din 10 mai 2010, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul Municipiul București,

prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 785 din 30 mai 2007

și a admis apelul conex declarat de apelanții contestatori SC L.I.

SRL și K.A. împotriva sentinței civile nr. 1308 din 18 septembrie 2008,

ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a

civilă.

A fost

schimbată, în tot, sentința nr. 1308/2008, în sensul că s-a

admis contestația și s-a anulat dispoziția nr. 6188 din 17 iulie

2006.

Pentru a

pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele

argumente:

Conform

dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod

abuziv de stat, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în

natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este

posibilă.

Prin dispoziția nr.

4765 din 17 octombrie 2005 emisă de Primăria municipiului

București, s-a admis notificarea formulată de contestatorii

inițiali, P.L., P.A.D. și Ș.S., în baza Legii nr. 10/2001,

și s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în

București, sector 1, compus din teren în suprafață de 622,37

m.p. și construcție.

Ulterior,

Primăria municipiului București a emis dispozițiile nr. 6187 din

17 iulie 2006 și nr. 6188 din 17 iulie 2006, prin care a modificat

dispoziția nr. 4765 din 17 octombrie 2005, în sensul restituirii, în

parte, a imobilului solicitat de contestatori, mai puțin apartamentul

situat la etajul X, cu terenul aferent, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995

chiriașilor, pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin

echivalent.

Dispoziția

emisă de Primăria municipiului București, în procedura Legii nr.

10/2001, are natura juridică a unui act administrativ, motiv pentru care

organul emitent, în speță, Primăria municipiului București,

putea reveni asupra acesteia, dispunând revocarea sau modificarea actului.

Atât la data emiterii

dispoziției nr. 4765 din 17 octombrie 2005, cât și la data emiterii

dispozițiilor de modificare nr. 6187 din 17 iulie 2006 și nr. 6188

din 17 iulie 2006, apartamentul situat la etajul X al imobilului, cu cota

indiviză de teren aferentă, era înstrăinat numiților B.R.D.

și B.P.L., în baza Legii nr. 112/1995, astfel cum rezultă din contractul

de vânzare-cumpărare.

Această

înstrăinare operată de stat în condițiile Legii nr. 112/1995,

coroborată cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a

îndreptățit Primăria municipiului București să

rețină, prin dispozițiile de modificare, imposibilitatea

restituirii în natură a apartamentului înstrăinat și dreptul

contestatorilor la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru

acest apartament, îndreptând, astfel, nelegalitatea primei dispoziții,

prin care imobilul solicitat prin notificare fusese restituit în natură

contestatorilor, în totalitate.

Prin cererea

completatoare de acțiune înregistrată la data de 13 martie 2006, în

cadrul contestației formulate de contestatori împotriva dispoziției nr.

4765 din 17 octombrie 2005 emisă de Primăria municipiului

București, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a III-a civilă, sub nr. 5378/2005, disjunsă de această

instanță, prin încheierea pronunțată la termenul de

judecată din 14 februarie 2007, s-a solicitat de aceștia, în

contradictoriu și cu pârâții B.R.D. și B.P.L., constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Cererea

disjunsă din prezenta cauză a fost soluționată irevocabil

prin sentința civilă nr. 7644 din 05 iunie 2008 pronunțată

de Judecătoria sectorului 1 București și Decizia civilă nr.

347/ A din 16 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, în sensul admiterii acțiunii și anulării

actului de vânzare sus-menționat.

Urmare a

pronunțării acestor hotărâri, apartamentul și cota

indiviză de teren aferentă acestuia au reintrat în patrimoniul

statului, iar contestatorii sunt îndreptățiți, conform art. 1

din Legea nr. 10/2001, la restituirea în natură a întregului imobil

solicitat prin notificare, inclusiv a apartamentului în discuție.

În apel s-a depus

contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 2883 din 21

decembrie 2006, de Biroul Notarului Public I.L.M., prin care contestatorii

inițiali, P.L. și P.A.D., împreună cu moștenitoarea

contestatorului Ș.S.D.K.A., au înstrăinat, către SC L.I. SRL,

toate drepturile litigioase privind imobilul situat în București, sector

1, locul acestora în proces fiind luat de cesionară.

Considerând că

se impune menținerea primei dispoziții emisă de Primărie,

prin care întregul imobil a fost restituit în natură contestatorilor,

Curtea a dispus, pentru toate considerentele arătate anterior și în

baza articolului 296 C. proc. civ., respingerea apelului declarat de apelanta

intimată Primăria municipiului București și menținerea,

ca legală și temeinică, a sentinței civile nr. 785 din 30

mai 2007, atacată de aceasta.

În baza

aceluiași text de lege, a admis apelul formulat de apelanții contestatori,

continuat de cesionara SC L.I. SRL, a schimbat, în parte, sentința

civilă nr. 1308 din 18 septembrie 2008, în sensul admiterii

contestației formulată de aceștia împotriva dispoziției nr.

6188 din 17 iulie 2006 și anulării dispoziției respective.

Împotriva deciziei

sus-menționate a declarat recurs pârâta Primăria municipiului

București, prin Primarul General, care a criticat-o pentru

următoarele motive:

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșita a legii”.

Analizând, în mod

greșit, probatoriul administrat în cauză și interpretând, în mod

eronat, dispozițiile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, instanța de fond a obligat pe

pârâtă să restituie reclamanților, în natură, imobilul.

Prin derogare de la

dispozițiile dreptului comun, potrivit cărora proprietarul neposesor

are la indemnă o acțiune în justiție pentru apărarea

dreptului său și reîntregirea atributelor acestuia, Legea nr. 10/2001

instituie o procedură administrativă de recuperare a posesiei bunului

(art. 2 alin. (2)) supusă, însă, controlului judiciar, prin aceea ca

acordă posibilitatea celor interesați de a ataca în justiție

deciziile sau dispozițiile persoanelor juridice deținătoare ale

imobilelor, prin care sunt rezolvate cererile de restituire.

De asemenea, având în

vedere faptul că prezenta acțiune a fost soluționată

după apariția Legii nr. 10/2001 - lege specială, ce derogă

de la dispozițiile dreptului comun, și care se aplică și

cauzelor aflate pe rol, la data intrării ei în vigoare, reclamanții

aveau posibilitatea de a se adresa Comisiei înființate în baza acestei

legi și numai după ce aceasta ar fi dat un răspuns negativ, ar

fi putut solicita, pe calea dreptul comun, pretenții.

Pentru aceste

considerente, în temeiul prevederilor art. 329 C. proc. civ., s-a admis, în

data de 09 iunie 2008, prin Decizia nr. 33, recursul în interesul legii, în

sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

acțiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 și 481 C. civ.).

Legea nr. 10/2001

reglementează, în prezent, revendicarea imobilelor de orice fel, preluate

cu titlu sau fără titlu, indiferent de destinația lor.

Această lege este de imediată aplicare, după cum rezultă

din art. 47 alin. (1), conform căruia prevederile prezentei legi sunt

aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată.

parte, instanța a dispus restituirea în natură a imobilului în

litigiu, fără a clarifica calitatea de persoană

îndreptățită la restituire a reclamanților.

Așa cum

rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001,

notificarea formulată înăuntrul termenului legal, de persoana ce se

consideră îndreptățită la restituire, trebuie

însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum

și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte

doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste

acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii.

În aplicarea textelor

legale sus-menționate, art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, prevede, în

concordanță, de altfel, cu dreptul comun în materia acțiunii în

revendicare imobiliară, că, prin „acte doveditoare ale dreptului de

proprietate” se înțelege „orice acte juridice translative de proprietate,

care atestă deținerea proprietății de către o

persoană fizică sau juridică”.

Același articol

arată ce acte sunt considerate, potrivit Legii nr. 10/2001, că fac

dovada calității de moștenitor, respectiv certificat de

moștenitor, testament, acte de stare civilă, care atestă

filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de

proprietate.

Totodată, în

Capitolul I pct. 1 lit. e) din același act normativ se arată că

sarcina probei proprietății și a deținerii legale a

acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde

a fi îndreptățită.

Față de

dispozițiile legale menționate anterior, se constată că,

deși intimata-reclamantă a susținut că a depus acte ce

dovedesc dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, actele

depuse nu pot constitui o dovadă în acest sens.

Înscrisurile avute în

vedere, de către instanța de judecată, la soluționarea

cauzei nu pot fi considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate

și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce

privește întinderea acestuia și raporturile dintre autorii

reclamanților referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum

și determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui

drept.

dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a

clarifica situația juridică a acestuia, în sensul de a stabili

dacă acest imobil este liber și poate fi restituit în natură.

Motivarea

instanței de judecată, potrivit căreia se impune restituirea în

natură, deoarece, din probele administrate pe parcursul litigiului,

rezultă că imobilul este liber, nu poate fi interpretată decât

ca superficială, în condițiile în care aceste aspecte nu rezultă

cu claritate dintr-o adresă emisă de o posibilă societate

vânzătoare, în calitate de mandatară a Primăriei municipiului

București.

Adresele emise în

acest sens, în cauză, sunt contradictorii deoarece identificarea

numărului apartamentului revendicat nu rezultă, în mod evident,

dintr-un raport de expertiză construcții, care să aibă

acest obiectiv.

Dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în

natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre

valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a

construcției demolate, așa cum a fost calculată în

documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu

coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Potrivit art. 3 din

Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptățite, în

înțelesul prezentei legi, la masuri reparatorii constând în restituirea în

natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari

ai imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia.

Obligația de a

depune actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă aceasta calitate, revine, potrivit art.

22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului.

În ceea ce

privește capătul de cerere prin care s-au dispus masuri reparatorii

prin echivalent, în favoarea reclamantului, acesta avea obligația să

depună dovezi prin care să probeze că nu s-au încasat

despăgubiri, la momentul preluării în proprietatea statului, a

terenului, fie prin declarații autentificate, prin care notificatorii

să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenții lor

nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată,

că se obligă la restituirea imobilului, sau, după caz, la plata

de despăgubiri, în cazul constatării ulterioare a incidenței

prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Cererea de recurs a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta solicitând admiterea căii de atac modificarea deciziei recurate

și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În dosar nu s-au

formulat întâmpinări.

În raport de decizia

recurată și de criticile formulate, Înalta Curte a pus în

discuție excepția nulității recursului declarat de

Primăria municipiului București, pe care o consideră

întemeiată, pentru următoarele considerente:

În cauză au fost

emise trei dispoziții, de către Primăria municipiului

București, în procedura Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr.

4765 din 17 octombrie 2005, a fost restituit în natură reclamanților

P.L., P.A.D. și Ș.S.D., în prezent decedat, având ca

moștenitoare pe K.A., întreg imobilul situat în București, sector 1,

format din teren în suprafață de 622,37 m.p și construcție

P+1.

Ulterior acestei

dispoziții, ca urmare a constatării faptului că apartamentul de

la etajul X din imobil și terenul aferent au fost înstrăinate

potrivit Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare, s-a

emis dispoziția nr. 6187 din 17 iulie 2006, prin care s-a modificat art. 1

din dispoziția anterioară, în sensul că s-a dispus restituirea

în natură a imobilului, mai puțin partea vândută către

chiriași.

Prin cea de-a treia

dispoziție, cu nr. 6188 din 17 iulie 2006, s-a respins notificarea

reclamanților privind restituirea în natură a apartamentului vândut

și au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunul

imposibil de restituit în natură.

Toate cele trei

dispoziții au fost contestate de reclamanți, prima deoarece nu s-a

făcut aplicarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește

spațiul din imobil folosit de Direcția de Impozite și Taxe

Locale, celelalte două deoarece au înlăturat forma de reparație

dispusă inițial pentru partea din imobil înstrăinată în

temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv restituirea în natură, și s-a

dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest bun.

Totodată, în Dosarul

nr. 5378/2005 al Tribunalului București, secția a III-a civilă,

s-a formulat acțiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în favoarea cumpărătorilor

chiriași, care a fost disjunsă, și, ulterior admisă prin

hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă

(sentința civilă nr. 7644 din 5 iunie 2008 a Judecătoriei

sectorului 1 București, rămasă definitivă prin Decizia nr. 347/

A din16 martie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă și irevocabilă prin nerecurare), cu consecința

desființării actului juridic.

După cum s-a

arătat în precedent, prin sentința civilă nr. 785 din 30 mai 2007

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis

contestația reclamanților și s-au anulat dispozițiile nr. 6187/2006

și nr. 6188/2006, pe motiv că intimata nu putea să modifice

dispoziția din 2005, comunicată părților adverse, o astfel

de modificare putând interveni doar în cadrul unei contestații formulate

în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanța a

menținut dispoziția nr. 4765/2005, de restituire în natură a

întregului imobil, pe care a completa-o cu dispozițiile art. 16 din

această lege, pentru spațiul aflat în folosința unei

instituții publice.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Municipiul București, prin Primarul General,

criticând-o pentru un singur motiv, și anume că imobilul nu putea fi

restituit în natură în totalitate, astfel cum a dispus prima

instanță, ca urmare a anulării dispozițiilor din 2006,

deoarece bunul a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu

s-a obținut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința

civilă nr. 1308 din 18 septembrie 2008 a aceleiași instanțe, s-a

respins contestația formulată de reclamanți împotriva

dispoziției nr. 6188 din 17 iulie 2006, prin care s-au acordat măsuri

reparatorii prin echivalent pentru partea din imobil vândută, deoarece nu

s-a obținut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, care au criticat modalitatea

de reparație acordată.

Cele două

apeluri au fost conexate, iar, prin decizia recurată în prezentul dosar, a

fost respins apelul declarat de pârâtă și admis cel declarat de

reclamanți, continuat de SC L.I. SRL, căreia apelanții

reclamanți i-au vândut drepturile litigioase cu privire la imobilul în

litigiu, deoarece, până la soluționarea apelurilor, s-a

pronunțat o hotărâre judecătorească rămasă

irevocabilă, prin care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat.

În concluzie, în

raport de această hotărâre, s-a considerat că reparația

stabilită prin dispoziția inițială, din anul 2005, de

restituire în natură a întregului imobil, este corectă.

Parte dintre

criticile formulate de recurenta pârâtă, astfel cum au fost prezentate mai

sus, nu se încadrează în cazurile de casare sau de modificare

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., altele nu au legătură cu

soluția pronunțată, iar altele au fost invocate omissio medio,

direct în recurs, și pentru toate aceste motive, nu pot fi analizate,

conducând la soluția de constatare a nulității recursului, în

condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, conform art. 3021

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să

cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau,

după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu

separat.

În cadrul primului

motiv de recurs, pârâta a susținut generic încălcarea art. 21-25 din

Legea nr. 10/2001, texte de lege care se referă la persoana care trebuie

notificată, termenul de depunere a notificării și

conținutul acesteia, momentul până la care pot fi depuse actele

doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de

moștenitor al proprietarului inițial, prezumția care

operează în materie de probă a dreptului de proprietate și

obligația persoanei notificate să soluționeze cererea

respectivă.

Recurenta nu a

arătat motivele pentru care consideră că au fost încălcate

dispozițiile legale sus-enunțate, cererea de recurs neconținând

nici o critică în legătură cu aspectele sus-menționate. Or,

în absența unor critici concrete, prezenta instanță nu poate

verifica respectarea sau, dimpotrivă, încălcarea vreuneia dintre

dispozițiile legale indicate.

A mai afirmat că

Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparație

față de acțiunea întemeiată pe art. 480-481 C. civ. și

se aplică prioritar în raport de legea generală; după intrarea

în vigoare a acestui act normativ, acțiunea în revendicare nu mai poate fi

întemeiată pe dreptul comun. În acest sens, a invocat și cele

stabilite prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite.

Aceste susțineri

nu au legătură cu prezenta cauză deoarece aceasta nu are ca

obiect o acțiune în revendicare, ci contestațiile formulate de

reclamanți în procedura Legii nr. 10/2001, urmată de aceștia, în

scopul obținerii imobilului în natură.

Prin urmare, nici

invocarea deciziei pronunțate în interesul legii nu vizează

soluția pronunțată de Curtea de Apel, deoarece această

decizie stabilește legea aplicabilă și criteriile de

soluționare a acțiunilor în revendicare formulate după intrarea

în vigoare a legii speciale, ceea ce nu este cazul față de obiectul

litigiului de față.

Susținerile din

cadrul celui de-al doilea motiv de recurs se referă la neclarificarea

calității reclamanților, de persoane îndreptățite la

restituirea în natură a imobilului, determinat de nedovedirea dreptului de

proprietate al autorilor acestor părți asupra imobilului, a

întinderii acestui drept și a determinării precise a bunului ce a

făcut obiectul dreptului de proprietate.

În primul rând,

criticile referitoare la probele administrate, care, în opinia recurentei, ar

fi insuficiente în dovedirea dreptului de proprietate al autorilor

reclamanților asupra imobilului în litigiu, vizează reevaluarea

situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în

raport de dovezile administrate, care nu mai poate fi analizată, de Înalta

Curte, față de actuala structură a recursului.

Astfel, motivul de

casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de

probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost

abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă

parte, calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la

restituirea imobilului, în temeiul Legii nr. 10/2001, nu poate fi pusă în

discuție în prezentul dosar, chiar din perspectiva unor motive de

nelegalitate.

Din susținerile

recurentei rezultă că aceasta contestă dreptul

reclamanților la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul din

București, determinat de nedovedirea calității de proprietari ai

bunului în persoana autorilor acestor părți.

Întreg imobilul,

inclusiv partea înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost

restituit în natură reclamanților, prin dispoziția nr. 4765/2005

emisă de recurentă, care, ulterior a fost modificată, prin

dispozițiile nr. 6187 și nr. 6188/2006, doar în ceea ce privește

forma de reparație cuvenită pentru apartamentul și terenul

aferent acestuia, vândute către chiriași, stabilindu-se că

reparația este prin echivalent.

Litigiul

declanșat ca urmare a contestațiilor formulate de reclamanți vizează

doar partea din imobil pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin

echivalent, respectiv cea înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995,

iar nu întreg imobilul, nu și partea nevândută, pentru care

însăși recurenta a dispus restituirea în natură prin

dispoziția din 2005 și care nu a fost modificată prin cele

două dispoziții emise ulterior în ceea ce privește forma de

reparație cuvenită pentru partea din imobil aflată la stat.

Prin urmare,

recurenta a recunoscut, prin emiterea dispoziției, calitatea

reclamanților, de persoane îndreptățite de a beneficia de

măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, și, implicit,

dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului în litigiu, partea

din imobil nevândută neformând obiectul procesului de față.

Ca atare, pentru

această parte din bun, toate criticile recurentei prin care se

contestă dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001 sunt nerelevante și nu vor fi analizate de instanța

de recurs.

Bineînțeles,

după cum s-a arătat, contestația reclamanților,

formulată în Dosarul nr. 5378/2005, se referă, în parte, și la

imobilul nevândut, dar numai în ceea ce privește incidența art. 16

asupra spațiului deținut de o instituție publică, chestiune

care nu pune în discuție dreptul lor la măsuri reparatorii pentru

imobil și nici dreptul de proprietate al autorilor lor pentru bunul

respectiv. De altfel, completarea dispoziției nr. 4765/2005 prin

adăugarea mențiunii referitoare la textul de lege sus-menționat

nu a format obiect de critică în căile de atac, inclusiv cererea de

recurs de față nu conține asemenea critici.

Cât privește

partea din imobil vândută în baza Legii nr. 112/1995, aceasta

formează obiectul dosarului de față deoarece reclamanții au

contestat forma de reparație acordată de pârâtă pentru bunul

vândut.

Cu toate acestea,

criticile prin care se contestă dreptul de proprietate al autorilor

reclamanților pentru această parte din bun au fost formulate omissio

medio, direct în recurs.

Cum deja s-a

arătat, singurul motiv de apel al pârâtei a vizat imposibilitatea

restituirii în natură a părții din imobil înstrăinate

conform Legii nr. 112/1995, determinat de inexistența unei hotărâri

judecătorești irevocabile de constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriași, nicidecum

dreptul reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii

reglementate de legea specială, pentru imobilul preluat de la autorii lor.

Or, o critică ce

nu a fost invocată în apel, în cazul hotărârilor susceptibile de

această cale de atac, astfel cum este și hotărârea primei

instanțe, nu poate fi formulată direct în recurs, omissio medio,

adică trecând peste calea de atac a apelului.

De altfel, până

în recurs, pârâta nu a contestat niciodată calitatea reclamanților de

a beneficia de măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, pentru

imobilul în litigiu, prin emiterea dispoziției de restituire recunoscând

dreptul lor la beneficiul Legii nr. 10/2001, dispozițiile modificatoare

referindu-se exclusiv la forma de reparație cuvenită pentru imobilul

înstrăinat.

Prin urmare, aceste

critici nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte.

Referitor la

omisiunea instanței de a verifica situația juridică a imobilului

în litigiu, în sensul dacă este sau nu liber, nici această

critică, ce formează cel de-al treilea motiv de recurs, nu va fi

analizată deoarece nu are legătură cu considerentele

instanței de apel pentru care aceasta a dispus restituirea în natură

a bunului înstrăinat.

Conform

acelorași argumente prezentate în precedent, partea din imobil

nevândută nu formează obiectul litigiului de față și

nu interesează susținerile recurentei privind verificarea

condiției ca imobilul să fie liber în sensul Legii nr. 10/2001.

Pentru apartamentul

de la etajul X și terenul aferent, înstrăinate, argumentul

instanței de apel pentru restituirea în natură s-a referit la

hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă, prin

care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

chiriași, iar nu la faptul că această parte din imobil ar fi

fost „liberă”, respectiv neînstrăinată sau neafectată de un

alt impediment la restituirea în natură, prevăzut de lege.

Apartamentul

respectiv a devenit „liber” în sens juridic, ca urmare a desființării

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995,

iar recurenta nu a arătat în ce măsură decizia din apel ar fi

nelegală ca urmare a reținerii acestui aspect.

Cât privește

obligația de restituire a sumei încasate cu titlu de despăgubiri la

data preluării, de către proprietarii deposedați, recurenta

invocă generic existența unei asemenea obligații prevăzute

de Lege, drept condiție pentru a se dispune restituirea în natură,

dar nu arată, raportat la situația recurenților, când și în

ce condiții autorii lor deposedați de imobil ar fi încasat vreo

sumă de bani cu acest titlu, afirmația recurentei sub acest aspect

fiind superfluă.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile

recurentei nu pot fi analizate, parte dintre ele nefiind susceptibile de

încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., parte neavând

legătură cu cauza și cu argumentele instanței de apel în

fundamentarea soluției sau fiind invocate omissio medio.

În

consecință, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata

nulitatea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Constată nul

recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București, prin

Primarul General, împotriva Deciziei nr. 300/ A din 10 mai 2010 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 18 martie 2011.