ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2520/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 785 din 30 mai 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, contestația formulată de reclamanții P.L., P.A.D. și K.A.

în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului București, a dispus anularea dispozițiilor nr. 6187/2006 și 6188/2006 emise de intimată; a menținut dispoziția nr. 4765/2005, pe care a completat-o cu instituirea obligației respectării dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 în privința spațiului folosit de Direcția de Impozite și Taxe Locale a Primăriei sector 1. Prin sentința civilă nr. 1308 din 18 septembrie 2008 a aceleiași instanțe, s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanții sus menționați în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului București, având ca obiect anularea dispoziției nr. 6188 din 17 iulie 2006 emisă de aceasta din urmă, precum și obligarea intimatei la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995 din imobilul situat în București, sector 1. Împotriva sentinței civile nr. 785 din 30 mai 2007 a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, iar împotriva sentinței nr. 1308 din 18 septembrie 2008 au declarat apel contestatorii P.L., P.A.D.

și K.A., care au cesionat drepturile litigioase către SC L.I. SRL, ceea ce a determinat introducerea acesteia în proces, în calitate de apelantă. Cele două apeluri au fost conexate la termenul din 3 mai 2010, constându-se îndeplinite cerințele art. 164 C. proc. civ. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 300/ A din 10 mai 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 785 din 30 mai 2007 și a admis apelul conex declarat de apelanții contestatori SC L.I. SRL și K.A. împotriva sentinței civile nr. 1308 din 18 septembrie 2008, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

A fost schimbată, în tot, sentința nr. 1308/2008, în sensul că s-a admis contestația și s-a anulat dispoziția nr. 6188 din 17 iulie 2006. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele argumente: Conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă. Prin dispoziția nr. 4765 din 17 octombrie 2005 emisă de Primăria municipiului București, s-a admis notificarea formulată de contestatorii inițiali, P.L., P.A.D. și Ș.S., în baza Legii nr. 10/2001, și s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 622,37 m.p.

și construcție. Ulterior, Primăria municipiului București a emis dispozițiile nr. 6187 din 17 iulie 2006 și nr. 6188 din 17 iulie 2006, prin care a modificat dispoziția nr. 4765 din 17 octombrie 2005, în sensul restituirii, în parte, a imobilului solicitat de contestatori, mai puțin apartamentul situat la etajul X, cu terenul aferent, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 chiriașilor, pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent. Dispoziția emisă de Primăria municipiului București, în procedura Legii nr. 10/2001, are natura juridică a unui act administrativ, motiv pentru care organul emitent, în speță, Primăria municipiului București, putea reveni asupra acesteia, dispunând revocarea sau modificarea actului.

Atât la data emiterii dispoziției nr. 4765 din 17 octombrie 2005, cât și la data emiterii dispozițiilor de modificare nr. 6187 din 17 iulie 2006 și nr. 6188 din 17 iulie 2006, apartamentul situat la etajul X al imobilului, cu cota indiviză de teren aferentă, era înstrăinat numiților B.R.D. și B.P.L., în baza Legii nr. 112/1995, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare. Această înstrăinare operată de stat în condițiile Legii nr. 112/1995, coroborată cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a îndreptățit Primăria municipiului București să rețină, prin dispozițiile de modificare, imposibilitatea restituirii în natură a apartamentului înstrăinat și dreptul contestatorilor la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru acest apartament, îndreptând, astfel, nelegalitatea primei dispoziții, prin care imobilul solicitat prin notificare fusese restituit în natură contestatorilor, în totalitate.

Prin cererea completatoare de acțiune înregistrată la data de 13 martie 2006, în cadrul contestației formulate de contestatori împotriva dispoziției nr. 4765 din 17 octombrie 2005 emisă de Primăria municipiului București, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 5378/2005, disjunsă de această instanță, prin încheierea pronunțată la termenul de judecată din 14 februarie 2007, s-a solicitat de aceștia, în contradictoriu și cu pârâții B.R.D. și B.P.L., constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Cererea disjunsă din prezenta cauză a fost soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 7644 din 05 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București și Decizia civilă nr. 347/ A din 16 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul admiterii acțiunii și anulării actului de vânzare sus-menționat.

Urmare a pronunțării acestor hotărâri, apartamentul și cota indiviză de teren aferentă acestuia au reintrat în patrimoniul statului, iar contestatorii sunt îndreptățiți, conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, la restituirea în natură a întregului imobil solicitat prin notificare, inclusiv a apartamentului în discuție. În apel s-a depus contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 2883 din 21 decembrie 2006, de Biroul Notarului Public I.L.M., prin care contestatorii inițiali, P.L. și P.A.D., împreună cu moștenitoarea contestatorului Ș.S.D.K.A., au înstrăinat, către SC L.I. SRL, toate drepturile litigioase privind imobilul situat în București, sector 1, locul acestora în proces fiind luat de cesionară.

Considerând că se impune menținerea primei dispoziții emisă de Primărie, prin care întregul imobil a fost restituit în natură contestatorilor, Curtea a dispus, pentru toate considerentele arătate anterior și în baza articolului 296 C. proc. civ., respingerea apelului declarat de apelanta intimată Primăria municipiului București și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței civile nr. 785 din 30 mai 2007, atacată de aceasta. În baza aceluiași text de lege, a admis apelul formulat de apelanții contestatori, continuat de cesionara SC L.I. SRL, a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1308 din 18 septembrie 2008, în sensul admiterii contestației formulată de aceștia împotriva dispoziției nr. 6188 din 17 iulie 2006 și anulării dispoziției respective.

Împotriva deciziei sus-menționate a declarat recurs pârâta Primăria municipiului București, prin Primarul General, care a criticat-o pentru următoarele motive: 1. Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii”. Analizând, în mod greșit, probatoriul administrat în cauză și interpretând, în mod eronat, dispozițiile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, instanța de fond a obligat pe pârâtă să restituie reclamanților, în natură, imobilul.

Prin derogare de la dispozițiile dreptului comun, potrivit cărora proprietarul neposesor are la indemnă o acțiune în justiție pentru apărarea dreptului său și reîntregirea atributelor acestuia, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă de recuperare a posesiei bunului (art. 2 alin. (2)) supusă, însă, controlului judiciar, prin aceea ca acordă posibilitatea celor interesați de a ataca în justiție deciziile sau dispozițiile persoanelor juridice deținătoare ale imobilelor, prin care sunt rezolvate cererile de restituire.

De asemenea, având în vedere faptul că prezenta acțiune a fost soluționată după apariția Legii nr. 10/2001 - lege specială, ce derogă de la dispozițiile dreptului comun, și care se aplică și cauzelor aflate pe rol, la data intrării ei în vigoare, reclamanții aveau posibilitatea de a se adresa Comisiei înființate în baza acestei legi și numai după ce aceasta ar fi dat un răspuns negativ, ar fi putut solicita, pe calea dreptul comun, pretenții. Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 329 C. proc. civ., s-a admis, în data de 09 iunie 2008, prin Decizia nr. 33, recursul în interesul legii, în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 și 481 C. civ.).

Legea nr. 10/2001 reglementează, în prezent, revendicarea imobilelor de orice fel, preluate cu titlu sau fără titlu, indiferent de destinația lor. Această lege este de imediată aplicare, după cum rezultă din art. 47 alin. (1), conform căruia prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată. 2. Pe de altă parte, instanța a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, fără a clarifica calitatea de persoană îndreptățită la restituire a reclamanților. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal, de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire, trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii.

În aplicarea textelor legale sus-menționate, art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, prevede, în concordanță, de altfel, cu dreptul comun în materia acțiunii în revendicare imobiliară, că, prin „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” se înțelege „orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică”. Același articol arată ce acte sunt considerate, potrivit Legii nr. 10/2001, că fac dovada calității de moștenitor, respectiv certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă, care atestă filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de proprietate.

Totodată, în Capitolul I pct. 1 lit. e) din același act normativ se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită. Față de dispozițiile legale menționate anterior, se constată că, deși intimata-reclamantă a susținut că a depus acte ce dovedesc dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, actele depuse nu pot constitui o dovadă în acest sens. Înscrisurile avute în vedere, de către instanța de judecată, la soluționarea cauzei nu pot fi considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia și raporturile dintre autorii reclamanților referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum și determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.

3. Instanța a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situația juridică a acestuia, în sensul de a stabili dacă acest imobil este liber și poate fi restituit în natură. Motivarea instanței de judecată, potrivit căreia se impune restituirea în natură, deoarece, din probele administrate pe parcursul litigiului, rezultă că imobilul este liber, nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condițiile în care aceste aspecte nu rezultă cu claritate dintr-o adresă emisă de o posibilă societate vânzătoare, în calitate de mandatară a Primăriei municipiului București. Adresele emise în acest sens, în cauză, sunt contradictorii deoarece identificarea numărului apartamentului revendicat nu rezultă, în mod evident, dintr-un raport de expertiză construcții, care să aibă acest obiectiv.

Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare. Potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la masuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă aceasta calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care s-au dispus masuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantului, acesta avea obligația să depună dovezi prin care să probeze că nu s-au încasat despăgubiri, la momentul preluării în proprietatea statului, a terenului, fie prin declarații autentificate, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată, că se obligă la restituirea imobilului, sau, după caz, la plata de despăgubiri, în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta solicitând admiterea căii de atac modificarea deciziei recurate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În dosar nu s-au formulat întâmpinări. În raport de decizia recurată și de criticile formulate, Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului declarat de Primăria municipiului București, pe care o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente: În cauză au fost emise trei dispoziții, de către Primăria municipiului București, în procedura Legii nr. 10/2001. Prin dispoziția nr. 4765 din 17 octombrie 2005, a fost restituit în natură reclamanților P.L., P.A.D. și Ș.S.D., în prezent decedat, având ca moștenitoare pe K.A., întreg imobilul situat în București, sector 1, format din teren în suprafață de 622,37 m.p și construcție P+1.

Ulterior acestei dispoziții, ca urmare a constatării faptului că apartamentul de la etajul X din imobil și terenul aferent au fost înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare, s-a emis dispoziția nr. 6187 din 17 iulie 2006, prin care s-a modificat art. 1 din dispoziția anterioară, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a imobilului, mai puțin partea vândută către chiriași. Prin cea de-a treia dispoziție, cu nr. 6188 din 17 iulie 2006, s-a respins notificarea reclamanților privind restituirea în natură a apartamentului vândut și au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunul imposibil de restituit în natură.

Toate cele trei dispoziții au fost contestate de reclamanți, prima deoarece nu s-a făcut aplicarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește spațiul din imobil folosit de Direcția de Impozite și Taxe Locale, celelalte două deoarece au înlăturat forma de reparație dispusă inițial pentru partea din imobil înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv restituirea în natură, și s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest bun.

Totodată, în Dosarul nr. 5378/2005 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a formulat acțiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în favoarea cumpărătorilor chiriași, care a fost disjunsă, și, ulterior admisă prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă (sentința civilă nr. 7644 din 5 iunie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă prin Decizia nr. 347/ A din16 martie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin nerecurare), cu consecința desființării actului juridic.

După cum s-a arătat în precedent, prin sentința civilă nr. 785 din 30 mai 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis contestația reclamanților și s-au anulat dispozițiile nr. 6187/2006 și nr. 6188/2006, pe motiv că intimata nu putea să modifice dispoziția din 2005, comunicată părților adverse, o astfel de modificare putând interveni doar în cadrul unei contestații formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Instanța a menținut dispoziția nr. 4765/2005, de restituire în natură a întregului imobil, pe care a completa-o cu dispozițiile art. 16 din această lege, pentru spațiul aflat în folosința unei instituții publice.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru un singur motiv, și anume că imobilul nu putea fi restituit în natură în totalitate, astfel cum a dispus prima instanță, ca urmare a anulării dispozițiilor din 2006, deoarece bunul a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu s-a obținut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. Prin sentința civilă nr. 1308 din 18 septembrie 2008 a aceleiași instanțe, s-a respins contestația formulată de reclamanți împotriva dispoziției nr. 6188 din 17 iulie 2006, prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din imobil vândută, deoarece nu s-a obținut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care au criticat modalitatea de reparație acordată. Cele două apeluri au fost conexate, iar, prin decizia recurată în prezentul dosar, a fost respins apelul declarat de pârâtă și admis cel declarat de reclamanți, continuat de SC L.I. SRL, căreia apelanții reclamanți i-au vândut drepturile litigioase cu privire la imobilul în litigiu, deoarece, până la soluționarea apelurilor, s-a pronunțat o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, prin care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat. În concluzie, în raport de această hotărâre, s-a considerat că reparația stabilită prin dispoziția inițială, din anul 2005, de restituire în natură a întregului imobil, este corectă.

Parte dintre criticile formulate de recurenta pârâtă, astfel cum au fost prezentate mai sus, nu se încadrează în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., altele nu au legătură cu soluția pronunțată, iar altele au fost invocate omissio medio, direct în recurs, și pentru toate aceste motive, nu pot fi analizate, conducând la soluția de constatare a nulității recursului, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În cadrul primului motiv de recurs, pârâta a susținut generic încălcarea art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, texte de lege care se referă la persoana care trebuie notificată, termenul de depunere a notificării și conținutul acesteia, momentul până la care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor al proprietarului inițial, prezumția care operează în materie de probă a dreptului de proprietate și obligația persoanei notificate să soluționeze cererea respectivă. Recurenta nu a arătat motivele pentru care consideră că au fost încălcate dispozițiile legale sus-enunțate, cererea de recurs neconținând nici o critică în legătură cu aspectele sus-menționate.

Or, în absența unor critici concrete, prezenta instanță nu poate verifica respectarea sau, dimpotrivă, încălcarea vreuneia dintre dispozițiile legale indicate. A mai afirmat că Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparație față de acțiunea întemeiată pe art. 480-481 C. civ. și se aplică prioritar în raport de legea generală; după intrarea în vigoare a acestui act normativ, acțiunea în revendicare nu mai poate fi întemeiată pe dreptul comun. În acest sens, a invocat și cele stabilite prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite. Aceste susțineri nu au legătură cu prezenta cauză deoarece aceasta nu are ca obiect o acțiune în revendicare, ci contestațiile formulate de reclamanți în procedura Legii nr. 10/2001, urmată de aceștia, în scopul obținerii imobilului în natură.

Prin urmare, nici invocarea deciziei pronunțate în interesul legii nu vizează soluția pronunțată de Curtea de Apel, deoarece această decizie stabilește legea aplicabilă și criteriile de soluționare a acțiunilor în revendicare formulate după intrarea în vigoare a legii speciale, ceea ce nu este cazul față de obiectul litigiului de față. Susținerile din cadrul celui de-al doilea motiv de recurs se referă la neclarificarea calității reclamanților, de persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului, determinat de nedovedirea dreptului de proprietate al autorilor acestor părți asupra imobilului, a întinderii acestui drept și a determinării precise a bunului ce a făcut obiectul dreptului de proprietate.

În primul rând, criticile referitoare la probele administrate, care, în opinia recurentei, ar fi insuficiente în dovedirea dreptului de proprietate al autorilor reclamanților asupra imobilului în litigiu, vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, care nu mai poate fi analizată, de Înalta Curte, față de actuala structură a recursului. Astfel, motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la restituirea imobilului, în temeiul Legii nr. 10/2001, nu poate fi pusă în discuție în prezentul dosar, chiar din perspectiva unor motive de nelegalitate.

Din susținerile recurentei rezultă că aceasta contestă dreptul reclamanților la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul din București, determinat de nedovedirea calității de proprietari ai bunului în persoana autorilor acestor părți. Întreg imobilul, inclusiv partea înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost restituit în natură reclamanților, prin dispoziția nr. 4765/2005 emisă de recurentă, care, ulterior a fost modificată, prin dispozițiile nr. 6187 și nr. 6188/2006, doar în ceea ce privește forma de reparație cuvenită pentru apartamentul și terenul aferent acestuia, vândute către chiriași, stabilindu-se că reparația este prin echivalent.

Litigiul declanșat ca urmare a contestațiilor formulate de reclamanți vizează doar partea din imobil pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv cea înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, iar nu întreg imobilul, nu și partea nevândută, pentru care însăși recurenta a dispus restituirea în natură prin dispoziția din 2005 și care nu a fost modificată prin cele două dispoziții emise ulterior în ceea ce privește forma de reparație cuvenită pentru partea din imobil aflată la stat. Prin urmare, recurenta a recunoscut, prin emiterea dispoziției, calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite de a beneficia de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, și, implicit, dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului în litigiu, partea din imobil nevândută neformând obiectul procesului de față.

Ca atare, pentru această parte din bun, toate criticile recurentei prin care se contestă dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt nerelevante și nu vor fi analizate de instanța de recurs. Bineînțeles, după cum s-a arătat, contestația reclamanților, formulată în Dosarul nr. 5378/2005, se referă, în parte, și la imobilul nevândut, dar numai în ceea ce privește incidența art. 16 asupra spațiului deținut de o instituție publică, chestiune care nu pune în discuție dreptul lor la măsuri reparatorii pentru imobil și nici dreptul de proprietate al autorilor lor pentru bunul respectiv. De altfel, completarea dispoziției nr. 4765/2005 prin adăugarea mențiunii referitoare la textul de lege sus-menționat nu a format obiect de critică în căile de atac, inclusiv cererea de recurs de față nu conține asemenea critici.

Cât privește partea din imobil vândută în baza Legii nr. 112/1995, aceasta formează obiectul dosarului de față deoarece reclamanții au contestat forma de reparație acordată de pârâtă pentru bunul vândut. Cu toate acestea, criticile prin care se contestă dreptul de proprietate al autorilor reclamanților pentru această parte din bun au fost formulate omissio medio, direct în recurs. Cum deja s-a arătat, singurul motiv de apel al pârâtei a vizat imposibilitatea restituirii în natură a părții din imobil înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, determinat de inexistența unei hotărâri judecătorești irevocabile de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriași, nicidecum dreptul reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de legea specială, pentru imobilul preluat de la autorii lor.

Or, o critică ce nu a fost invocată în apel, în cazul hotărârilor susceptibile de această cale de atac, astfel cum este și hotărârea primei instanțe, nu poate fi formulată direct în recurs, omissio medio, adică trecând peste calea de atac a apelului. De altfel, până în recurs, pârâta nu a contestat niciodată calitatea reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, prin emiterea dispoziției de restituire recunoscând dreptul lor la beneficiul Legii nr. 10/2001, dispozițiile modificatoare referindu-se exclusiv la forma de reparație cuvenită pentru imobilul înstrăinat. Prin urmare, aceste critici nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte.

Referitor la omisiunea instanței de a verifica situația juridică a imobilului în litigiu, în sensul dacă este sau nu liber, nici această critică, ce formează cel de-al treilea motiv de recurs, nu va fi analizată deoarece nu are legătură cu considerentele instanței de apel pentru care aceasta a dispus restituirea în natură a bunului înstrăinat. Conform acelorași argumente prezentate în precedent, partea din imobil nevândută nu formează obiectul litigiului de față și nu interesează susținerile recurentei privind verificarea condiției ca imobilul să fie liber în sensul Legii nr. 10/2001.

Pentru apartamentul de la etajul X și terenul aferent, înstrăinate, argumentul instanței de apel pentru restituirea în natură s-a referit la hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriași, iar nu la faptul că această parte din imobil ar fi fost „liberă”, respectiv neînstrăinată sau neafectată de un alt impediment la restituirea în natură, prevăzut de lege. Apartamentul respectiv a devenit „liber” în sens juridic, ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, iar recurenta nu a arătat în ce măsură decizia din apel ar fi nelegală ca urmare a reținerii acestui aspect.

Cât privește obligația de restituire a sumei încasate cu titlu de despăgubiri la data preluării, de către proprietarii deposedați, recurenta invocă generic existența unei asemenea obligații prevăzute de Lege, drept condiție pentru a se dispune restituirea în natură, dar nu arată, raportat la situația recurenților, când și în ce condiții autorii lor deposedați de imobil ar fi încasat vreo sumă de bani cu acest titlu, afirmația recurentei sub acest aspect fiind superfluă. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi analizate, parte dintre ele nefiind susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., parte neavând legătură cu cauza și cu argumentele instanței de apel în fundamentarea soluției sau fiind invocate omissio medio.

În consecință, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DECIDE: Constată nul recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General, împotriva Deciziei nr. 300/ A din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 martie 2011.