ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4040/2010

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea precizată la 22 mai

2007, reclamantul Z.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria

Municipiului București, prin Primarul General, anularea Dispoziții din 12

februarie 2007 emisă de pârâtă și restituirea în natură a imobilului situat în

București, sector 3.

Prin sentința nr.

1588 din 4 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis

în parte acțiunea, a anulat dispoziția organului administrativ, a constatat că

reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și a

respins cererea privind restituirea în natură a imobilului din litigiu.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, că imobilul în

litigiu a aparținut numitului I.Z. care l-a donat fiicei sale, H.Z. și

ginerelui său A.G., cu ocazia „trecerii în căsătorie".

Conform

normelor de drept cuprinse în Codul civil, la momentul la care s-au făcut

aceste operațiuni juridice, soțul autoarei reclamantului, numitul I.Z., avea

calitatea de administrator în temeiul art. 1242 C. civ., anterior abrogării, apoi

calitatea de proprietar.

Această dotă nu

intra în patrimoniul soțului beneficiarei dotei, care era numai administrator

al acesteia și conform acelorași dispoziții, restituită la încetarea

contractului de căsătorie.

După anul 1954,

odată cu schimbarea C. familiei, a fost abrogat regimul dotai, astfel încât,

imobilul a devenit atât în proprietatea, cât și în administrarea reclamantului.

Preluarea

acestui imobil în proprietatea statului, s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974.

Urmare a

apariției Legii nr. 112/11995, imobilul a fost vândut chiriașilor în baza

contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1996, astfel încât

tribunalul a apreciat că restituirea în natură a imobilului este imposibil de

realizat.

Împotriva

acestei hotărâri, au declarat apel atât pârâta Primăria Municipiului București,

cât și reclamantul.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 475 din 12 iunie 2008, a

respins, ca nefondat, apelul pârâtei, a admis apelul reclamantului Z.A., a

desființată sentința tribunalului și a trimis cauza, spre rejudecare, reținând

că prima instanță trebuia să cerceteze fondul cauzei, față de împrejurarea că

în cadrul procedurii administrative, notificarea nu a fost soluționată în mod

corespunzător, cei vătămați având astfel deschis accesul la jurisdicția civilă.

În rejudecare,

Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, prin sentința nr. 130 din 30

ianuarie 2009 a admis acțiunea, a anulat Dispoziția din 12 februarie 2007 emisă

de Primarul General al Municipiului București, a constatat că reclamantul are

calitatea de persoană îndreptățită și a dispus restituirea în natură a

imobilului, cu excepția apartamentului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995,

prin contractul de vânzare - cumpărare din 12 noiembrie 1996. Pârâta a fost

obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri pentru

partea din imobil, imposibil de restituit în natură.

Împotriva

acestei sentințe, a declarat apel pârâta Primăria Municipiului București, prin

Primarul General.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 409 din 17 iunie 2009 a

respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că, față de conținutul

actelor aflate la dosar, reclamantul și-a dovedit calitatea de persoană

îndreptățită la restituire.

Bunul în

litigiu a aparținut numitului I.Z., care l-a donat fiicei sale, H.Z., la

momentul căsătoriei, iar aceasta, la rândul său, a gratificat pe reclamant,

situație în care, acesta și-a dovedit pe deplin, calitatea de persoană

îndreptățită la restituire.

Imobilul în

litigiu a fost confiscat de Statul Român, la momentul la care fosta proprietară

a plecat definitiv în Israel și toate drepturile decurgând din restituirea

acestui imobil și proprietate, au fost transferate, prin actul de donație,

reclamantului A.Z. fiul fratelui donatoarei, conform documentului intitulat

„act de donație" aflat la fila 45 dosar fond.

Situația

juridică a imobilului revendicat, a fost lămurită prin relațiile atașate la

dosarul de fond și eliberate de Primăria Municipiului București și Primăria

sectorului 3 București (filele 21, 24 dosar fond).

Cu privire la

critica privind întinderea dreptului de proprietate, instanța a reținut că

expertiza tehnică efectuată în cauză, care a avut ca obiectiv identificarea

imobilului în litigiu și descrierea acestuia, a concluzionat că există o

concordanță deplină între bunul existent în acte și cel identificat în fapt.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a

fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.

Prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de

apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii.

Astfel, în

condițiile în care din actele depuse la dosar nu rezultă calitatea reclamantului

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, instanța a stabilit o stare de

fapt neconformă cu probele, cu atât mai mult cu cât, susține recurentul,

imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 223/1954, iar în temeiul Legii nr. 112/1995

a fost înstrăinat chiriașilor, în baza contractului de vânzare cumpărare din 1996.

Examinând

hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Instanța de

apel a analizat hotărârea prin prisma principiului tantum devolutum quantum

apellatum.

Cu actele

depuse la dosar reclamantul și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii.

De altfel,

ambele instanțe au examinat atât situația juridică a imobilului cât și

calitatea reclamantului de persoană îndreptățită în raport cu antecesorii săi

și a dispozițiilor art. 1242 C. civ.

În baza rolului

activ, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., instanța a dispus și efectuarea unei

expertize privind identitatea imobilului ce a concluzionat că există identitate

între imobilul identificat faptic și cel evidențiat în actele depuse de

reclamant.

Faptul că prin

contractul de vânzare cumpărare din 12 noiembrie 1996 s-a înstrăinat un

apartament, a fost avut în vedere de instanțele anterioare, iar restituirea în

natură a imobilului s-a dispus cu excepția acestui apartament vândut.

Din perspectiva

celor anterior expuse, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurentul

pârât sunt nefondate și nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9, recursul

urmează a fi respins ca atare.

În temeiul art.

274 C. proc. civ., recurentul pârât urmează a fi obligat să plătească

intimatului reclamant suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General împotriva Deciziei nr. 409 din 17 iunie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Obligă pe

recurentul pârât să plătească intimatului reclamant Z.A. 500 lei cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 iunie 2010.