ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5933/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5933/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București

la 24

noiembrie 2005, O.S.M. a solicitat,

în temeiul art. 480 și urm. C. civ. și în contradictoriu cu Z.I., Z.S.G. și

Municipiul București prin Primar general, obligarea pârâților să-i lase în

deplină proprietate și posesie imobilul din București, sector 5.

Judecătoria

sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 3561 din 19 mai

2006,

a admis

excepția necompetenței materiale invocată de pârâți. A declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea

din 17 ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civil,

a dispus, în baza art. 244 alin. (1) C. proc. civ.,

suspendarea cererii până la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței

civile pronunțată în cadrul contestației formulată conform Legii nr. 10/2001 de

reclamanta O.S.M.

Recursul declarat

de reclamantă împotriva încheierii de suspendare a judecății a

fost admis de Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, prin

decizia nr. 374R din 7 iunie 2007.

A fost modificată

în

tot încheierea recurată în sensul că s-a respins ca neîntemeiată cererea de

suspendare a judecării cauzei formulată de intimați, în baza art. 244 pct. 1 C.

proc. civ. A fost trimisă cauza la Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în vederea continuării judecății.

Prin sentința nr.

493 din 12 martie 2008, Tribunalul București, secția a III-a

civilă,

a

respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Municipiul București prin Primar

general ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă. A admis acțiunea formulată de reclamanta O.S.M. în contradictoriu cu

pârâții Z.I. și Z.S.G. A obligat pe pârâții Z.I. și Z.S.G. să lase reclamantei

în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 5.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul român de la autorul

reclamantei, tară plată, în temeiul Decretului nr. 223/1974. Reclamanta a

pretins calitatea sa de proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 11464 din 10 august 1932, a transmisiunilor succesorale

ulterioare, precum și a sentinței nr. 87/1971, iar pârâții au pretins calitatea

de proprietari conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 6675 din 14

noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a observat, din analiza dispozițiilor

art. 1 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, că obiectul de

reglementare al acestui act normativ îl constituie imobilele care au trecut în

proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât chiriașii

puteau cumpăra de la stat doar respectiva categorie de imobile.

Or, în speță, imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea statului fără titlu, motiv pentru care nu putea fi

vândut chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995.

In aceste condiții, tribunalul a

constatat că reclamanta deține un titlu din care rezultă o prezumție simplă de

proprietate asupra imobilului revendicat, în schimb ce prezumția de proprietate

ce rezultă din titlul pârâților a fost răsturnată, în raport de situația în

care s-a dovedit că aceștia au cumpărat de la un neproprietar, care preluase

fără titlu legal imobilul de la autorul reclamantei.

Tribunalul a acceptat că în acord cu jurisprudența

CEDO (cauza Raicu contra României) este pertinentă concluzia în sensul că

pârâții dispun de un bun, însă aceeași instanță a statuat, de asemenea, că

vânzarea de către stat a unui bun al altuia chiar și unor terți de

bună-credință și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod

definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii,

constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra

României).

Prin urmare, în concursul dintre

reclamantă și pârâți, tribunalul a observat că prin compararea titlurilor de

proprietate provenind de la autori diferiți, se acordă eficacitate titlului

dobândit de autorul al cărui drept este preferabil, în speță această preferință

fiind conferită de dobândirea de către o parte a dreptului de proprietate de la

adevăratul proprietar.

Astfel, titlul preferabil se stabilește

nu în raport de cine posedă bunul sau plătește impozitele aferente acestuia ci

în raport de drepturile autorilor de la care provin titlurile exhibate, această

soluție fiind o aplicație a

principiului

nemo

plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet

.

Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante

dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil prin hotărâri judecătorești

irevocabile și au bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre acestea,

tribunalul a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de reclamantă, ca

fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul

inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și

anterior naționalizării.

În consecință, din moment ce statul

vânzător nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate este evident că nu

poate înstrăina valabil imobilul, iar abuzul nu creează drept.

O altă interpretare ar încălca principiul

ce guvernează încheierea contractului de vânzare - cumpărare, potrivit căruia

nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși asupra bunului

înstrăinat. Cât privește buna-credință de care se prevalează pârâții,

tribunalul a constatat că în cauză nu sunt întrunite condițiile art. 1895 C.

civ. pentru ca în virtutea acesteia, aceștia să poată opune reclamantei

câștigarea proprietății. S-a reținut, în plus, că în Codul civil nu se prevede

că aceasta duce la consolidarea dreptului de proprietate asupra imobilului

deținut urmare încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, buna-credință

fiind reglementată doar în cazul aplicării prescripției achizitive, care

trebuie să se întemeieze pe o posesie exercitată public și sub nume de

proprietar, ceea ce nu este cazul statului, deoarece el a fost un detentor

precar.

Apelul declarat de pârâții Z.I. si Z.S.G.

împotriva

sentinței tribunalului a fost respins,

în majoritate, de Curtea de Apel București, secția a

IV

-a

civilă, prin decima nr. 582 din 16 noiembrie 2009.

Instanța

de apel a constatat, în raport de critica apelanților potrivit căreia

tribunalul a soluționat greșit acțiunea în revendicare în temeiul dreptului

comun prin respingerea excepției inadmisibilității prin încheierea din 27

septembrie 2006, că nici o dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice

exercitarea oricărei alte căi pentru recuperarea bunului în litigiu. Acțiunea

în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 și urmat. C.

civ., nu poate să devină inadmisibilă prin apariția unei legi speciale de

reparație. S-a considerat că Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu exclude posibilitatea formulării

acțiunii în revendicare ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției

Europene a Dreptului Omului.

În ceea ce privește asigurarea

accesului la justiție, în Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în cauza Faimblat

împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune

reclamanților existența procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 le încalcă

dreptul de acces la o instanță, în măsura în care acea cale nu este efectivă.

Astfel, s-a stabilit că deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât

accesul la o procedură administrativă, cât și ulterior, dacă este necesar, la o

procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în

prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei

despăgubiri. Or, în cauză, calea specială s-a finalizat prin Decizia nr. 1456

din 21 decembrie 2005, rectificată prin Decizia nr. 158/2006, prin care RA

A.P.P.S. a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii fără însă a

acorda efectiv aceste despăgubiri până în prezent. De asemenea, instanța de

apel a constatat că trebuie avut în vedere și art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

In ceea ce privește preluarea

imobilului în litigiu, curtea de apel a constatat că în mod corect a apreciat

tribunalul nevalabilitatea ridului statului.

In ceea ce privește existența unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, Curtea Europeană a stabilit că,

deși nu ar putea constitui un bun potrivit Convenției un vechi drept de

proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii,

cu toate acestea, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat

Convenția și implicit Protocolul 1, adoptă o legislație prin care stabilește

restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se

poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate

pentru persoanele care îndeplinesc anumite condiții.

In consecință, având în vedere că s-a

reținut dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate și preluarea

imobilului respectiv fără titlu de către stat, Statul român recunoscând prin

legislația adoptată că preluarea în temeiul Decretului nr. 223/1974 este

abuzivă, instanța de apel a constatat că reclamanta deține un bun în sensul

art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

In această situație, vânzarea de către

stat a bunului reclamantei unor terți de bună-credință, chiar dacă este

anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate

al reclamantei, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o privare

de bun, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Faptul că pârâții persoane fizice au

încheiat contracte de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca

dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să facă obiectul unei

confirmări în justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității

contractelor acestora în condițiile în care statul, care a transmis acest drept

de proprietate, nu avea un titlu asupra imobilului. De asemenea, în materie

imobiliară, chiar dacă pârâții care au cumpărat de la proprietarul aparent,

această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a unui drept de

proprietate, legea română neprevăzând un astfel de efect. In acest caz, dreptul

de proprietate poate fi dobândit doar prin aplicarea instituției uzucapiunii,

în temeiul art. 1895 C. civ., numai după exercitarea, pentru termenul prevăzut

de lege, a unei posesii care să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 1847

din cod.

Pe de altă parte, s-a reținut de către

instanța de apel, că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință

nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta responsabilitatea statului,

care a confiscat în trecut respectivele imobile, însă a constatat că acest

argument se referă la raporturile dintre stat și persoanele care au cumpărat de

stat, și nu poate fi invocat contra reclamantei pentru a justifica lipsirea de

bunul proprietatea sa, preluat abuziv.

In ceea ce privește udul pârâților,

dobândit prin aplicarea Legii nr. 112/1995, presupunând chiar că s-ar demonstra

că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, curtea de

apel a considerat că în contextul reținut mai sus echilibrul just a fost

întrerupt și că reclamanta a suportat și continuă să suporte o sarcină specială

și exorbitantă, astfel încât a avut loc și continuă să aibă încălcarea art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Î

mpotriva

acestei ultime decizi au declarat recurs pârâții Z.I. și Z.S.G.

, criticând

hotărârea pentru nelegalitate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Au invocat Decizia nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie, arătând că întrucât

imobilul în litigiu face parte din categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001,

reclamanta era obligată să urmeze procedura prevăzută de legea specială de

reparație, neputând să solicite aplicarea dreptului comun în materia

revendicării. De altfel, s-a precizat că urmare notificării formulată în baza

Legii nr. 10/2001, prin decizia nr. 1456 din 21 decembrie 2005 rectificată prin

decizia nr. 158/2006, R.A.P.P.P.S. a stabilit măsuri reparatorii prin acordarea

de despăgubiri, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Au considerat că este obligatorie

aplicarea cu prioritate, în raport de dispozițiile dreptului comun, a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială. Astfel, Legea nr. 10/2001

acordă preferință titlului de proprietate al cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995,

urmărind să prezerve drepturile acestuia, în scopul asigurării securității raporturilor

juridice. Legea nr. 112/1995 a permis înstrăinarea imobilelor preluate de stat

cu titlu, iar analiza sintagmei „imobil preluat de stat cu titlu" trebuie

făcută raportat la legislația aplicabilă la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, după regula

tempus regit actum

. Mai mult, la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 14 noiembrie 1996, nu exista

nici o hotărâre care să stabilească că imobilul a trecut în proprietatea

statului tară titlu valabil și, în consecință, erau aplicabile dispozițiile

Legii nr. 112/1995, potrivit cărora imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974

erau considerate ca fiind preluate cu titlu.

In sprijinul aplicării legii speciale de

reparație, recurenții au invocat și dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, susținând totodată că stabilitatea și echilibrul social cer ca

drepturile dobândite de persoanele fizice sau juridice sub imperiul unor legi

să nu poată fi schimbate prin aplicarea unor legi ulterioare, altfel s-ar

instaura incertitudinea și nimeni nu ar mai fi sigur de drepturile ce i-au fost

definitiv recunoscute.

Au considerat că instanța ar trebui să

procedeze deci la compararea celor două titluri de proprietate din punct de

vedere al eficienței juridice și al preferabilității în raport de prevederile

Legii nr. 10/2001. In cadrul unor astfel de acțiuni, criteriul de analiză a

acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea, potrivit regulilor

clasice, a titlurilor înfățișate de cele două părți, ci atitudinea subiectivă a

subdobânditorului cu titlu oneros al bunului.

Au precizat că în favoarea recurenților -

pârâți operează și principiul validității aparenței în drept, dreptul acestora

de proprietate fiind preferabil oricărui drept de aceeași natură, ce poartă

asupra aceluiași obiect. Au arătat că aceștia au fost de bună-credință la

încheierea actului de vânzare-cumpărare, aspect care, de altfel, a fost reținut

și de curtea de apel prin hotărârea atacată. Astfel, prezentând succesiunea

faptelor și a actelor normative incidente, recurenții - pârâți au arătat că au

fost convinși și au avut credința că statul este proprietarul locuinței în litigiu,

iar cumpărarea respectivului imobil era o operațiune care respecta pe deplin

dispozițiile legale.

Au considerat că împrejurarea că intimata

- reclamantă a stat în pasivitate până în anul 2005, revendicând imobilul în

litigiu la 9 ani după vânzarea apartamentului de către stat către pârâți

dovedește că nu a existat nici o îndoială asupra calității de proprietar al

statului și din toate demersurile făcute de cumpărători, înainte de încheierea

contractului de vânzare - cumpărare, a rezultat că locuința pe care o ocupau nu

era litigioasă și putea fi achiziționată în temeiul Legii nr. 112/1995.

Principiul ocrotirii bunei credințe și-a

găsit consacrarea legislativă în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind

impus și de împrejurarea că în această materie, eroarea comună cu privire la

concordanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul

legislativ în vigoare la acel moment, care confirmă cu forța unei prezumții

juri

et de jure

că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar.

Astfel, valabilitatea titlului de

proprietate al recurenților - pârâți nu mai poate fi contestată, bucurându-se

de o prezumție absolută, având în vedere că imobilul în litigiu face parte din

categoria celor preluate abuziv de stat, iar conform art. 45 din Legea nr. 10/2001,

dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității, s-a prescris

ca urmare a neexercitării lui în termenul special de 1 an, astfel cum a fost

prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001.

S-a arătat că în conformitate cu

dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri

reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, respectiv

intimata-reclamantă, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale.

Au precizat, în continuare, că acțiunea

în revendicare nu poate fi admisă, contrar celor reținute de instanța de apel,

conform Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și a

jurisprudenței Curții Europene.

Astfel, aplicarea dispozițiilor

Convenției privește numai bunurile actuale, adică aflate în patrimoniul

persoanei care pretinde că i-ar fi fost încălcat un drept asupra bunurilor

sale, or, în speță, apartamentul în litigiu nu se mai afla în patrimoniul

reclamantei din anul 1983. Potrivit jurisprudenței constante a CEDO, prin

noțiunea de bunuri se înțeleg atât bunurile actuale cât și valorile

patrimoniale, în sensul creanțelor în baza cărora reclamantul poate pretinde a

avea cel puțin o speranță legitimă de a obține recunoașterea efectivă a unui

drept de proprietate. In schimb, speranța de a vedea recunoscută supraviețuirea

unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat,

nu poate fi considerat un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Au invocat în susținere o serie de

decizii, printre care și cea pronunțată în cauza Raicu contra României, precum

și Decizia Curții Constituționale nr. 1351/2008.

Au solicitat, pentru motivele expuse,

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii

apelului, schimbării în întregime a sentinței pronunțată de tribunal și

respingerii acțiunii reclamantei.

Recursul este fondat, urmând a fi admis

în considerarea argumentelor ce succed.

Referitor la criticile privind incidența

Deciziei nr. 33/2008, se reține că prin cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantă au fost indicate, ca temei juridic, dispozițiile art.

480 și urm. C. civ., aceasta solicitând obligarea pârâților să-i lase în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 5.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit că

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

celei speciale, conform

principiului

specialia

generalibus derogant

, chiar dacă acesta nu este prevăzut în

legea

specială.

Instanța supremă a mai statuat că în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține că decizia dată de instanța

supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece

analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în

raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași,

cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate,

ocrotit, de asemenea, de convenție sau de principiul securității juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a

observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți

să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu

în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor

juridice.

Se observă așadar că instanța de apel nu

a făcut aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008,

curtea limitându-se să amintească că prin respectiva decizie instanța supremă a

stabilit că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în conflictul dintre aceasta și legea specială internă.

Or, această problemă de drept tranșată

prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în

cauză, deoarece speța nu ridică problema preferabilității reglementării

internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care

reclamanta s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea

la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre

norma generală și cea specială.

In cauză, așa cum s-a arătat, reclamanta

a promovat o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin

care a solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea că titlul său de

proprietate este mai caracterizat.

Aceasta, după ce recurgând la procedura

legii speciale a solicitat despăgubiri care i-au și fost acordate prin decizia

R.A.A.P.P.S.

In ceea ce privește noțiunea de bun,

Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și

valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din

jurisprudența CEDO prezentată, bunul actual presupune existența unei decizii

administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct

sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și

alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian

Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea

CEDO din 23 iunie 2009, etc).

In schimb, Curtea Europeană a statuat că

nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a

redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță

condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția

și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous

contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și

Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza

Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006,

etc).

Jurisprudența Curții Europene este extrem

de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de

circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A. și alții

împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat

nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea

unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010).

Față de aceste considerente se constată

că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum

pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul

la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr.10/2001 și de natură să excludă

incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în

revendicare (

electa una via non datur recursus adalteram

).

Se

vădește ca fondată și critica privind art. 45 din Legea nr. 10/2001 al cărui

alin. (5) stipulează că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza

de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data

intrării în vigoare a prezentei legi", termen care a fost prelungit

succesiv până la 14 august 2002.

Aplicabilitatea art. 45 din Legea nr. 10/2001

nu este dată de faptul că reclamanta a formulat notificare, ci de faptul că

imobilul în litigiu intră în sfera de incidență a legii speciale de reparație.

Legea nr. 10/2001 nu poate fi

interpretată și analizată în mod fragmentar sau discreționar, astfel încât

atunci când dispozițiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la

dreptul comun, ele se vor aplica ca atare.

Prin urmare, în ceea ce privește

criticile din recurs referitoare la preferabilitatea titlului pârâților

persoane fizice, se constată că într-adevăr aceștia justifică un titlu de

proprietate, consolidat prin neatacarea contractului încheiat, înăuntrul

termenului prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei

persoane, inclusiv fostului proprietar.

Faptul că legea specială a instituit un

termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte

corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice,

imperativ ce se degajă și din jurisprudența CEDO.

In plus, se constată, astfel cum s-a

menționat anterior, că reclamanta a ales să-și valorifice prerogativele ce

decurg din calitatea sa de succesoare a fostului proprietar al imobilului în

litigiu pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001.

Astfel, urmare notificării formulată în

procedura administrativă, reclamantei i-au fost acordate, de către

R.A.A.P.P.S., despăgubiri prin Decizia nr. 1456 din 21 decembrie 2005,

rectificată prin Decizia nr. 158 din 22 martie 2006, aceasta îndestulându-se

deci pe această cale.

In aceste condiții, avându-se în vedere

și principiul

electa una via

, este evident că reclamanta nu mai poate

solicita încă o dată valorificarea dreptului său, împlinit deja pe calea legii

speciale de reparație, prin care a obținut reparații echivalente valorii

imobilului.

Pentru toate aceste considerente, se va

admite recursul, se va modifica decizia în sensul admiterii apelului pârâților

persoane fizice, se va schimba în parte sentința pronunțată de tribunal și se

va respinge acțiunea ca nefondată și în contradictoriu cu acești pârâți,

menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâții Z.I. și Z.S.G. împotriva deciziei nr. 582 din 16

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia, în

sensul că admite apelul pârâților împotriva sentinței nr. 493 din 12 martie

2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă în parte

sentința și respinge ca nefondată acțiunea și în contradictoriu cu pârâții Z.I.

și Z.S.G.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie

2010.