ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5933/2010

Asupra recursului de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la 24 noiembrie 2005, O.S.M. a solicitat, în temeiul art. 480 și urm. C. civ. și în contradictoriu cu Z.I., Z.S.G. și Municipiul București prin Primar general, obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, sector 5. Judecătoria sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 3561 din 19 mai 2006, a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâți. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin încheierea din 17 ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civil, a dispus, în baza art. 244 alin. (1) C. proc.

civ., suspendarea cererii până la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței civile pronunțată în cadrul contestației formulată conform Legii nr. 10/2001 de reclamanta O.S.M. Recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de suspendare a judecății a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 374R din 7 iunie 2007. A fost modificată în tot încheierea recurată în sensul că s-a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de intimați, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. A fost trimisă cauza la Tribunalul București, secția a III-a civilă, în vederea continuării judecății.

Prin sentința nr. 493 din 12 martie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Municipiul București prin Primar general ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis acțiunea formulată de reclamanta O.S.M. în contradictoriu cu pârâții Z.I. și Z.S.G. A obligat pe pârâții Z.I. și Z.S.G. să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 5. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul român de la autorul reclamantei, tară plată, în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Reclamanta a pretins calitatea sa de proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11464 din 10 august 1932, a transmisiunilor succesorale ulterioare, precum și a sentinței nr. 87/1971, iar pârâții au pretins calitatea de proprietari conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 6675 din 14 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a observat, din analiza dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, că obiectul de reglementare al acestui act normativ îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât chiriașii puteau cumpăra de la stat doar respectiva categorie de imobile.

Or, în speță, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, motiv pentru care nu putea fi vândut chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995. In aceste condiții, tribunalul a constatat că reclamanta deține un titlu din care rezultă o prezumție simplă de proprietate asupra imobilului revendicat, în schimb ce prezumția de proprietate ce rezultă din titlul pârâților a fost răsturnată, în raport de situația în care s-a dovedit că aceștia au cumpărat de la un neproprietar, care preluase fără titlu legal imobilul de la autorul reclamantei.

Tribunalul a acceptat că în acord cu jurisprudența CEDO (cauza Raicu contra României) este pertinentă concluzia în sensul că pârâții dispun de un bun, însă aceeași instanță a statuat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia chiar și unor terți de bună-credință și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României). Prin urmare, în concursul dintre reclamantă și pârâți, tribunalul a observat că prin compararea titlurilor de proprietate provenind de la autori diferiți, se acordă eficacitate titlului dobândit de autorul al cărui drept este preferabil, în speță această preferință fiind conferită de dobândirea de către o parte a dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar.

Astfel, titlul preferabil se stabilește nu în raport de cine posedă bunul sau plătește impozitele aferente acestuia ci în raport de drepturile autorilor de la care provin titlurile exhibate, această soluție fiind o aplicație a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet . Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil prin hotărâri judecătorești irevocabile și au bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre acestea, tribunalul a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de reclamantă, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării.

În consecință, din moment ce statul vânzător nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate este evident că nu poate înstrăina valabil imobilul, iar abuzul nu creează drept. O altă interpretare ar încălca principiul ce guvernează încheierea contractului de vânzare - cumpărare, potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși asupra bunului înstrăinat. Cât privește buna-credință de care se prevalează pârâții, tribunalul a constatat că în cauză nu sunt întrunite condițiile art. 1895 C. civ. pentru ca în virtutea acesteia, aceștia să poată opune reclamantei câștigarea proprietății.

S-a reținut, în plus, că în Codul civil nu se prevede că aceasta duce la consolidarea dreptului de proprietate asupra imobilului deținut urmare încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, buna-credință fiind reglementată doar în cazul aplicării prescripției achizitive, care trebuie să se întemeieze pe o posesie exercitată public și sub nume de proprietar, ceea ce nu este cazul statului, deoarece el a fost un detentor precar. Apelul declarat de pârâții Z.I. si Z.S.G.

împotriva sentinței tribunalului a fost respins, în majoritate, de Curtea de Apel București, secția a IV -a civilă, prin decima nr. 582 din 16 noiembrie 2009. Instanța de apel a constatat, în raport de critica apelanților potrivit căreia tribunalul a soluționat greșit acțiunea în revendicare în temeiul dreptului comun prin respingerea excepției inadmisibilității prin încheierea din 27 septembrie 2006, că nici o dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice exercitarea oricărei alte căi pentru recuperarea bunului în litigiu. Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 și urmat. C. civ., nu poate să devină inadmisibilă prin apariția unei legi speciale de reparație.

S-a considerat că Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Dreptului Omului. În ceea ce privește asigurarea accesului la justiție, în Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanților existența procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 le încalcă dreptul de acces la o instanță, în măsura în care acea cale nu este efectivă. Astfel, s-a stabilit că deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri.

Or, în cauză, calea specială s-a finalizat prin Decizia nr. 1456 din 21 decembrie 2005, rectificată prin Decizia nr. 158/2006, prin care RA A.P.P.S. a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii fără însă a acorda efectiv aceste despăgubiri până în prezent. De asemenea, instanța de apel a constatat că trebuie avut în vedere și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. In ceea ce privește preluarea imobilului în litigiu, curtea de apel a constatat că în mod corect a apreciat tribunalul nevalabilitatea ridului statului.

In ceea ce privește existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, Curtea Europeană a stabilit că, deși nu ar putea constitui un bun potrivit Convenției un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru persoanele care îndeplinesc anumite condiții.

In consecință, având în vedere că s-a reținut dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate și preluarea imobilului respectiv fără titlu de către stat, Statul român recunoscând prin legislația adoptată că preluarea în temeiul Decretului nr. 223/1974 este abuzivă, instanța de apel a constatat că reclamanta deține un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. In această situație, vânzarea de către stat a bunului reclamantei unor terți de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al reclamantei, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o privare de bun, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Faptul că pârâții persoane fizice au încheiat contracte de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității contractelor acestora în condițiile în care statul, care a transmis acest drept de proprietate, nu avea un titlu asupra imobilului. De asemenea, în materie imobiliară, chiar dacă pârâții care au cumpărat de la proprietarul aparent, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a unui drept de proprietate, legea română neprevăzând un astfel de efect. In acest caz, dreptul de proprietate poate fi dobândit doar prin aplicarea instituției uzucapiunii, în temeiul art. 1895 C. civ., numai după exercitarea, pentru termenul prevăzut de lege, a unei posesii care să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 1847 din cod.

Pe de altă parte, s-a reținut de către instanța de apel, că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta responsabilitatea statului, care a confiscat în trecut respectivele imobile, însă a constatat că acest argument se referă la raporturile dintre stat și persoanele care au cumpărat de stat, și nu poate fi invocat contra reclamantei pentru a justifica lipsirea de bunul proprietatea sa, preluat abuziv. In ceea ce privește udul pârâților, dobândit prin aplicarea Legii nr. 112/1995, presupunând chiar că s-ar demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, curtea de apel a considerat că în contextul reținut mai sus echilibrul just a fost întrerupt și că reclamanta a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă, astfel încât a avut loc și continuă să aibă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Î mpotriva acestei ultime decizi au declarat recurs pârâții Z.I. și Z.S.G. , criticând hotărârea pentru nelegalitate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Au invocat Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie, arătând că întrucât imobilul în litigiu face parte din categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001, reclamanta era obligată să urmeze procedura prevăzută de legea specială de reparație, neputând să solicite aplicarea dreptului comun în materia revendicării. De altfel, s-a precizat că urmare notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin decizia nr. 1456 din 21 decembrie 2005 rectificată prin decizia nr. 158/2006, R.A.P.P.P.S.

a stabilit măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Au considerat că este obligatorie aplicarea cu prioritate, în raport de dispozițiile dreptului comun, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială. Astfel, Legea nr. 10/2001 acordă preferință titlului de proprietate al cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, urmărind să prezerve drepturile acestuia, în scopul asigurării securității raporturilor juridice.

Legea nr. 112/1995 a permis înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlu, iar analiza sintagmei „imobil preluat de stat cu titlu" trebuie făcută raportat la legislația aplicabilă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, după regula tempus regit actum . Mai mult, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 14 noiembrie 1996, nu exista nici o hotărâre care să stabilească că imobilul a trecut în proprietatea statului tară titlu valabil și, în consecință, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995, potrivit cărora imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind preluate cu titlu.

In sprijinul aplicării legii speciale de reparație, recurenții au invocat și dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susținând totodată că stabilitatea și echilibrul social cer ca drepturile dobândite de persoanele fizice sau juridice sub imperiul unor legi să nu poată fi schimbate prin aplicarea unor legi ulterioare, altfel s-ar instaura incertitudinea și nimeni nu ar mai fi sigur de drepturile ce i-au fost definitiv recunoscute. Au considerat că instanța ar trebui să procedeze deci la compararea celor două titluri de proprietate din punct de vedere al eficienței juridice și al preferabilității în raport de prevederile Legii nr. 10/2001. In cadrul unor astfel de acțiuni, criteriul de analiză a acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea, potrivit regulilor clasice, a titlurilor înfățișate de cele două părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului.

Au precizat că în favoarea recurenților - pârâți operează și principiul validității aparenței în drept, dreptul acestora de proprietate fiind preferabil oricărui drept de aceeași natură, ce poartă asupra aceluiași obiect. Au arătat că aceștia au fost de bună-credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare, aspect care, de altfel, a fost reținut și de curtea de apel prin hotărârea atacată. Astfel, prezentând succesiunea faptelor și a actelor normative incidente, recurenții - pârâți au arătat că au fost convinși și au avut credința că statul este proprietarul locuinței în litigiu, iar cumpărarea respectivului imobil era o operațiune care respecta pe deplin dispozițiile legale.

Au considerat că împrejurarea că intimata - reclamantă a stat în pasivitate până în anul 2005, revendicând imobilul în litigiu la 9 ani după vânzarea apartamentului de către stat către pârâți dovedește că nu a existat nici o îndoială asupra calității de proprietar al statului și din toate demersurile făcute de cumpărători, înainte de încheierea contractului de vânzare - cumpărare, a rezultat că locuința pe care o ocupau nu era litigioasă și putea fi achiziționată în temeiul Legii nr. 112/1995. Principiul ocrotirii bunei credințe și-a găsit consacrarea legislativă în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind impus și de împrejurarea că în această materie, eroarea comună cu privire la concordanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirmă cu forța unei prezumții juri et de jure că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar.

Astfel, valabilitatea titlului de proprietate al recurenților - pârâți nu mai poate fi contestată, bucurându-se de o prezumție absolută, având în vedere că imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de stat, iar conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității, s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special de 1 an, astfel cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001. S-a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, respectiv intimata-reclamantă, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Au precizat, în continuare, că acțiunea în revendicare nu poate fi admisă, contrar celor reținute de instanța de apel, conform Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și a jurisprudenței Curții Europene. Astfel, aplicarea dispozițiilor Convenției privește numai bunurile actuale, adică aflate în patrimoniul persoanei care pretinde că i-ar fi fost încălcat un drept asupra bunurilor sale, or, în speță, apartamentul în litigiu nu se mai afla în patrimoniul reclamantei din anul 1983. Potrivit jurisprudenței constante a CEDO, prin noțiunea de bunuri se înțeleg atât bunurile actuale cât și valorile patrimoniale, în sensul creanțelor în baza cărora reclamantul poate pretinde a avea cel puțin o speranță legitimă de a obține recunoașterea efectivă a unui drept de proprietate.

In schimb, speranța de a vedea recunoscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat, nu poate fi considerat un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Au invocat în susținere o serie de decizii, printre care și cea pronunțată în cauza Raicu contra României, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 1351/2008. Au solicitat, pentru motivele expuse, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în întregime a sentinței pronunțată de tribunal și respingerii acțiunii reclamantei. Recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed.

Referitor la criticile privind incidența Deciziei nr. 33/2008, se reține că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă au fost indicate, ca temei juridic, dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., aceasta solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 5. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant , chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenție sau de principiul securității juridice. Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

Se observă așadar că instanța de apel nu a făcut aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, curtea limitându-se să amintească că prin respectiva decizie instanța supremă a stabilit că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, în conflictul dintre aceasta și legea specială internă. Or, această problemă de drept tranșată prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece speța nu ridică problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanta s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială.

In cauză, așa cum s-a arătat, reclamanta a promovat o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin care a solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea că titlul său de proprietate este mai caracterizat. Aceasta, după ce recurgând la procedura legii speciale a solicitat despăgubiri care i-au și fost acordate prin decizia R.A.A.P.P.S. In ceea ce privește noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO prezentată, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc). In schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc). Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A.

și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr.10/2001 și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare ( electa una via non datur recursus adalteram ). Se vădește ca fondată și critica privind art. 45 din Legea nr. 10/2001 al cărui alin. (5) stipulează că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen care a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002. Aplicabilitatea art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu este dată de faptul că reclamanta a formulat notificare, ci de faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de incidență a legii speciale de reparație.

Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată și analizată în mod fragmentar sau discreționar, astfel încât atunci când dispozițiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, ele se vor aplica ca atare. Prin urmare, în ceea ce privește criticile din recurs referitoare la preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că într-adevăr aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractului încheiat, înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar. Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența CEDO.

In plus, se constată, astfel cum s-a menționat anterior, că reclamanta a ales să-și valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de succesoare a fostului proprietar al imobilului în litigiu pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001. Astfel, urmare notificării formulată în procedura administrativă, reclamantei i-au fost acordate, de către R.A.A.P.P.S., despăgubiri prin Decizia nr. 1456 din 21 decembrie 2005, rectificată prin Decizia nr. 158 din 22 martie 2006, aceasta îndestulându-se deci pe această cale. In aceste condiții, avându-se în vedere și principiul electa una via , este evident că reclamanta nu mai poate solicita încă o dată valorificarea dreptului său, împlinit deja pe calea legii speciale de reparație, prin care a obținut reparații echivalente valorii imobilului.

Pentru toate aceste considerente, se va admite recursul, se va modifica decizia în sensul admiterii apelului pârâților persoane fizice, se va schimba în parte sentința pronunțată de tribunal și se va respinge acțiunea ca nefondată și în contradictoriu cu acești pârâți, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții Z.I. și Z.S.G. împotriva deciziei nr. 582 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia, în sensul că admite apelul pârâților împotriva sentinței nr. 493 din 12 martie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă în parte sentința și respinge ca nefondată acțiunea și în contradictoriu cu pârâții Z.I. și Z.S.G. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2010.