ÎCCJ, decizie (scj.ro #81913)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81913) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil,

după parcurgerea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 si

acordarea de despăgubiri

.

Cuprins pe materii

.. Drept

civil. Drept de proprietate. Acțiune în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 din Codul civil, după parcurgerea procedurii

prevăzută de Legea nr. 10/2001 si acordarea de despăgubiri.

Index alfabetic. Drept

civil

.

-

acțiune în revendicare

-

drept comun.

Cod civil.

art. 480

Prin Decizia

nr. 33 pronunțată în interesul legii,  Înalta Curte de Casație

și Justiție a observat că în cadrul unei acțiuni în

revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un

bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în

defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității

raporturilor juridice.

Această

problemă de drept tranșată prin decizia pronunțată în

recursul în interesul legii nu este aplicabilă în cazul în care reclamanta

promovează o acțiune civilă, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, prin care solicitată, pe calea

comparării titlurilor, constatarea că titlul său de proprietate

este mai caracterizat, aceasta, după ce recurgând la procedura legii

speciale a solicitat despăgubiri care i-au și fost acordate prin

decizia unității deținătoare.

Față

de aceste considerente se constată că reclamanta nu deține un

bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe

calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță

(dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr.10/2001 și de

natură să excludă incidența dreptului comun care să

permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una

via non datur recursus ad alteram).

Î.C.C.J, Secția civilă și

de proprietate intelectuală, decizia nr.  5933 din 10 noiembrie 2010.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului

5 București

la 24 noiembrie 2005, O.S.M. a solicitat, în temeiul art. 480 și

următoarele din Codul civil și în contradictoriu cu Z.I., Z.Ș.G.

și Municipiul București prin Primar general, obligarea pârâților

să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul din

București, sector 5.

Judecătoria

sectorului 5 București, prin sentința civilă nr.3561 din 19 mai 2006, a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâți. A declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Prin sentința

nr.493 din 12 martie 2008, Tribunalul București, Secția a III-a

civilă a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului

Municipiul București prin Primar general ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis

acțiunea formulată de reclamanta O.S.M. în contradictoriu cu

pârâții Z.I. și Z.Ș.G.. A obligat pe pârâții Z.I. și Z.Ș.G.

să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București,  sector 5.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a

fost preluat de Statul român de la autorul reclamantei, fără

plată, în temeiul Decretului nr.223/1974. Reclamanta a pretins calitatea

sa de proprietar în baza contractului de vânzare – cumpărare autentificat

sub nr.11464 din 10 august 1932, a transmisiunilor succesorale ulterioare,

precum și a sentinței nr. 87/1971, iar pârâții au pretins calitatea

de proprietari conform contractului de vânzare – cumpărare nr. 6675 din 14

noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a observat, din

analiza dispozițiilor art. 1 alin.(1) și art.9 alin. (1) din Legea

nr.112/1995, că obiectul de reglementare al acestui act normativ îl

constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie

1945 cu titlu, astfel încât chiriașii puteau cumpăra de la stat doar

respectiva categorie de imobile.

Or, în

speță, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului

fără titlu, motiv pentru care nu putea fi vândut chiriașilor în

baza Legii nr. 112/1995.

În aceste

condiții, tribunalul a constatat că reclamanta deține un titlu

din care rezultă o prezumție simplă de proprietate asupra

imobilului revendicat, în schimb ce prezumția de proprietate ce

rezultă din titlul pârâților a fost răsturnată, în raport

de situația în care s-a dovedit că aceștia au cumpărat de

la un neproprietar, care preluase fără titlu legal imobilul de la

autorul reclamantei.

Tribunalul a acceptat

că în acord cu jurisprudența CEDO (cauza Raicu contra României) este

pertinentă concluzia în sensul că pârâții dispun de un bun,

însă aceeași instanță a statuat, de asemenea, că vânzarea

de către stat a unui bun al altuia chiar și unor terți de

bună-credință și atunci când este anterioară

confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia,

combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o

privațiune contrară art.1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra

României).

Prin urmare, în

concursul dintre reclamantă și pârâți, tribunalul a observat

că prin compararea titlurilor de proprietate provenind de la autori

diferiți, se acordă eficacitate titlului dobândit de autorul al

cărui drept este preferabil, în speță această preferință

fiind conferită de dobândirea de către o parte a dreptului de

proprietate de la adevăratul proprietar.

Astfel, titlul

preferabil se stabilește nu în raport de cine posedă bunul sau

plătește impozitele aferente acestuia ci în raport de drepturile autorilor

de la care provin titlurile exhibate, această soluție fiind o

aplicație a principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam

ipse habet.

Cu alte cuvinte,

întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate

recunoscut ca valabil prin hotărâri judecătorești irevocabile

și au bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre acestea, tribunalul

a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de

reclamantă, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind

de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de

perfectă legalitate, necontestat și anterior

naționalizării.

În

consecință, din moment ce statul vânzător nu a avut

niciodată un titlu valabil de proprietate este evident că nu poate

înstrăina valabil imobilul, iar abuzul nu creează drept.

O altă

interpretare ar încălca principiul ce guvernează încheierea

contractului de vânzare – cumpărare, potrivit căruia nimeni nu poate

transmite mai multe drepturi decât are el însuși asupra bunului

înstrăinat. Cât privește buna-credință de care se

prevalează pârâții, tribunalul a constatat că în cauză nu

sunt întrunite condițiile art. 1895 Cod civil pentru ca în virtutea

acesteia, aceștia să poată opune reclamantei câștigarea

proprietății. S-a reținut, în plus, că în Codul civil nu se

prevede că aceasta duce la consolidarea dreptului de proprietate asupra

imobilului deținut urmare încheierii unui contract de vânzare – cumpărare,

buna – credință fiind reglementată doar în cazul aplicării

prescripției achizitive, care trebuie să se întemeieze pe o posesie

exercitată public și sub nume de proprietar, ceea ce nu este cazul

statului, deoarece el a fost un detentor precar.

Apelul declarat de

pârâții Z.I. și Z.Ș.G. împotriva sentinței tribunalului a

fost respins de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă,

prin decizia nr.582 din 16 noiembrie 2009.

Instanța de apel

a constatat, în raport de critica apelanților potrivit căreia

tribunalul a soluționat greșit acțiunea în revendicare în

temeiul dreptului comun prin respingerea excepției

inadmisibilității prin încheierea din 27 septembrie 2006, că

nici o dispoziție din Legea nr.10/2001 nu interzice exercitarea

oricărei alte căi pentru recuperarea bunului în litigiu. Acțiunea

în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 și

următoarele Cod civil, nu poate să devină inadmisibilă prin

apariția unei legi speciale de reparație. S-a considerat că

Decizia nr.33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție nu exclude posibilitatea formulării

acțiunii în revendicare ci arată că trebuie acordată

prioritate Convenției Europene a Dreptului Omului.

În ceea ce

privește asigurarea accesului la justiție, în Hotărârea din 13

ianuarie 2009 în cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanților existența

procedurii prevăzută de Legea nr.10/2001 le încalcă dreptul de

acces la o instanță, în măsura în care acea cale nu este

efectivă. Astfel, s-a stabilit că deși Legea nr. 10/2001 le

oferă părților interesate atât accesul la o procedură

administrativă, cât și ulterior, dacă este necesar, la o

procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și

iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un

termen rezonabil la plata unei despăgubiri. Or, în cauză, calea

specială s-a finalizat prin Decizia nr. 1456 din 21 decembrie 2005,

rectificată prin Decizia nr. 158/2006, prin care RAPPS a constatat dreptul

reclamantei la măsuri reparatorii fără însă a acorda

efectiv aceste despăgubiri până în prezent. De asemenea,

instanța de apel a constatat că trebuie avut în vedere și art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

În ceea ce

privește preluarea imobilului în litigiu, curtea de apel a constatat

că în mod corect a apreciat tribunalul nevalabilitatea titlului statului.

În ceea ce

privește existența unui bun în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, Curtea Europeană a stabilit că, deși nu ar putea constitui un bun

potrivit Convenției un vechi drept de proprietate a cărui exercitare

efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea,

atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția

și implicit Protocolul 1, adoptă o legislație prin care

stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic

creează un nou drept de proprietate pentru persoanele care îndeplinesc

anumite condiții.

În

consecință, având în vedere că s-a reținut dobândirea de

către reclamantă a dreptului de proprietate și preluarea

imobilului respectiv fără titlu de către stat, Statul român

recunoscând prin legislația adoptată că preluarea în temeiul

Decretului nr. 223/1974 este abuzivă, instanța de apel a constatat

că reclamanta deține un bun în sensul art.1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

În această

situație, vânzarea de către stat a bunului reclamantei unor

terți de bună-credință, chiar dacă este

anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului

de proprietate al reclamantei, însoțită de lipsa totală de

despăgubiri, reprezintă o privare de bun, contrară art.1 din

Protocolul nr.1 la CEDO.

Faptul că

pârâții persoane fizice au încheiat contracte de vânzare – cumpărare

asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei

asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în

justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității

contractelor acestora în condițiile în care statul, care a transmis acest

drept de proprietate, nu avea un titlu asupra imobilului. De asemenea, în

materie imobiliară, chiar dacă pârâții care au cumpărat de

la proprietarul aparent, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă

a unui drept de proprietate, legea română neprevăzând un astfel de

efect. În acest caz, dreptul de proprietate poate fi dobândit doar prin

aplicarea instituției uzucapiunii, în temeiul art.1895 din Codul civil,

numai după exercitarea, pentru termenul prevăzut de lege, a unei

posesii care să îndeplinească condițiile prevăzute de

art.1847 din cod.

Pe de altă parte,

s-a reținut de către instanța de apel, că persoanele care

și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie să

fie aduse în situația de a suporta responsabilitatea statului, care a

confiscat în trecut respectivele imobile, însă a constatat că acest

argument se referă la raporturile dintre stat și persoanele care au

cumpărat de stat, și nu poate fi invocat contra reclamantei pentru a justifica

lipsirea de bunul proprietatea sa, preluat abuziv.

În ceea ce

privește titlul pârâților, dobândit prin aplicarea Legii nr. 112/1995,

presupunând chiar că s-ar demonstra că privarea de proprietate ar fi

servit unei cauze de interes public, curtea de apel a considerat că în

contextul reținut mai sus echilibrul just a fost întrerupt și că

reclamanta a suportat și continuă să suporte o sarcină

specială și exorbitantă, astfel încât a avut loc și

continuă să aibă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Împotriva acestei ultime

decizii au declarat recurs pârâții Z.I. și Z.Ș.G., criticând

hotărârea pentru nelegalitate în raport de dispozițiile art.304 pct.9

Cod procedură civilă.

Au invocat Decizia

nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, obligatorie, arătând că întrucât imobilul în litigiu

face parte din categoria celor reglementate de Legea nr.10/2001, reclamanta era

obligată să urmeze procedura prevăzută de legea

specială de reparație, neputând să solicite aplicarea dreptului

comun în materia revendicării. De altfel, s-a precizat că urmare

notificării formulată în baza Legii nr.10/2001, prin decizia nr. 1456

din 21 decembrie 2005 rectificată prin decizia nr. 158/2006, R.A.P.P.P.S.

a stabilit măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri, în

conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Au considerat că

este obligatorie aplicarea cu prioritate, în raport de dispozițiile

dreptului comun, a dispozițiilor Legii nr.10/2001, ca lege specială.

Astfel, Legea nr. 10/2001 acordă preferință titlului de

proprietate al cumpărătorului în baza Legii nr.112/1995,

urmărind să prezerve drepturile acestuia, în scopul asigurării

securității raporturilor juridice. Legea nr. 112/1995 a permis

înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlu, iar analiza sintagmei

„imobil preluat de stat cu titlu” trebuie făcută raportat la

legislația aplicabilă la momentul încheierii contractului de vânzare

– cumpărare, după regula tempus regit actum

.

Mai mult, la data

încheierii contractului de vânzare – cumpărare, respectiv 14 noiembrie

1996, nu exista nici o hotărâre care să stabilească că

imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil

și, în consecință, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995,

potrivit cărora imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 erau

considerate ca fiind preluate cu titlu.

În sprijinul

aplicării legii speciale de reparație, recurenții au invocat

și dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

susținând totodată că stabilitatea și echilibrul social cer

ca drepturile dobândite de persoanele fizice sau juridice sub imperiul unor

legi să nu poată fi schimbate prin aplicarea unor legi ulterioare,

altfel s-ar instaura incertitudinea și nimeni nu ar mai fi sigur de

drepturile ce i-au fost definitiv recunoscute.

Au considerat că

instanța ar trebui să procedeze deci la compararea celor două

titluri de proprietate din punct de vedere al eficienței juridice și

al preferabilității în raport de prevederile Legii nr. 10/2001. În

cadrul unor astfel de acțiuni, criteriul de analiză a acțiunii

în revendicare nu îl reprezintă compararea, potrivit regulilor clasice, a

titlurilor înfățișate de cele două părți, ci

atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului.

Au precizat că în

favoarea recurenților – pârâți operează și principiul

validității aparenței în drept, dreptul acestora de proprietate

fiind preferabil oricărui drept de aceeași natură, ce poartă

asupra aceluiași obiect. Au arătat că aceștia au fost de

bună-credință la încheierea actului de vânzare – cumpărare,

aspect care, de altfel, a fost reținut și de curtea de apel prin

hotărârea atacată. Astfel, prezentând succesiunea faptelor și a

actelor normative incidente, recurenții – pârâți au arătat

că au fost convinși și au avut credința că statul este

proprietarul locuinței în litigiu, iar cumpărarea respectivului

imobil era o operațiune care respecta pe deplin dispozițiile legale.

Au considerat că

împrejurarea că intimata – reclamantă a stat în pasivitate până

în anul 2005, revendicând imobilul în litigiu la 9 ani după vânzarea

apartamentului de către stat către pârâți dovedește că

nu a existat nici o îndoială asupra calității de proprietar al

statului și din toate demersurile făcute de cumpărători,

înainte de încheierea contractului de vânzare – cumpărare, a rezultat

că locuința pe care o ocupau nu era litigioasă și putea fi

achiziționată în temeiul Legii nr.112/1995.

Principiul ocrotirii

bunei credințe și-a găsit consacrarea legislativă în art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind impus și de împrejurarea că în

această materie, eroarea comună cu privire la concordanța dintre

aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul

legislativ în vigoare la acel moment, care confirmă cu forța unei

prezumții juri et de jure că proprietarul aparent, statul, este

adevăratul proprietar.

Astfel, valabilitatea

titlului de proprietate al recurenților - pârâți nu mai poate fi

contestată, bucurându-se de o prezumție absolută, având în vedere

că imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de

stat, iar conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea

sancțiunii de drept civil a nulității, s-a prescris ca urmare a

neexercitării lui în termenul special de 1 an, astfel cum a fost prelungit

succesiv prin Ordonanțele de urgență a Guvernului nr. 109/2001

și nr. 145/2001.

S-a arătat

că în conformitate cu dispozițiile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie

luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei

îndreptățite, respectiv intimata – reclamantă, în cazul în care

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Au precizat, în

continuare, că acțiunea în revendicare nu poate fi admisă,

contrar celor reținute de instanța de apel, conform Convenției

Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și a

jurisprudenței Curții Europene.

Astfel, aplicarea

dispozițiilor Convenției privește numai bunurile actuale,

adică aflate în patrimoniul persoanei care pretinde că i-ar fi fost

încălcat un drept asupra bunurilor sale, or, în speță,

apartamentul în litigiu nu se mai afla în patrimoniul reclamantei din anul

bunuri se înțeleg atât bunurile actuale cât și valorile patrimoniale,

în sensul creanțelor în baza cărora reclamantul poate pretinde a avea

cel puțin o speranță legitimă de a obține recunoașterea

efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranța de a vedea

recunoscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este

de mult timp imposibil de exercitat, nu poate fi considerat  un bun în sensul

art.1 din Protocolul nr.1.

Au invocat în

susținere o serie de decizii, printre care și cea

pronunțată în cauza Raicu contra României, precum și Decizia

Curții Constituționale nr. 1351/2008.

Au solicitat, pentru

motivele expuse, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul

admiterii apelului, schimbării în întregime a sentinței

pronunțată de tribunal și respingerii acțiunii reclamantei.

Recursul este fondat,

urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed.

Referitor la criticile

privind incidența Deciziei nr. 33/2008, se reține că prin

cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă au fost

indicate, ca temei juridic, dispozițiile art. 480 și următoarele

din Codul civil, aceasta solicitând obligarea pârâților să-i lase în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

sector 5.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin Decizia nr.33/2008, pronunțată în

recursul în interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a

Legii nr.10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei

speciale, conform principiului specialia generalibus derogant

,

chiar

dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța

supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu

s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Se reține că

decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe

deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și

situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în

raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii

chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui

contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a

reținut că este necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană și

dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenție sau de principiul

securității juridice.

Prin decizia

amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în

revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un

bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în

defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității

raporturilor juridice.

Se observă

așadar că instanța de apel nu a făcut aplicarea

principiilor statuate de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, curtea

limitându-se să amintească că prin respectiva decizie

instanța supremă a stabilit că trebuie acordată prioritate

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în conflictul dintre aceasta

și legea specială internă.

Or, această

problemă de drept tranșată prin decizia pronunțată în

recursul în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece

speța nu ridică problema preferabilității

reglementării internaționale în fața legii interne speciale,

decât în măsura în care reclamanta s-ar putea prevala de un bun care

să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale

și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma

generală și cea specială.

În cauză,

așa cum s-a arătat, reclamanta a promovat o acțiune civilă,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin care a solicitat, pe

calea comparării titlurilor, constatarea că titlul său de

proprietate este mai caracterizat.

Aceasta, după ce

recurgând la procedura legii speciale a solicitat despăgubiri care i-au

și fost acordate prin decizia R.A.A.P.P.S.

În ceea ce

privește noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate

cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv

creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel

puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența CEDO prezentată, bunul actual

presupune existența unei decizii administrative sau

judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct

sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza

Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30

iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall

împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc.).

În schimb, Curtea

Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul

articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate

care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională,

care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza

Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23

martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13

decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României,

hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă

împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc.).

Jurisprudența

Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut

evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de

circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză

Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că

o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării

nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea

CEDO din 12 octombrie 2010).

Față de

aceste considerente se constată că reclamanta nu deține un bun

și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea

acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul la

despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr.10/2001 și de natură

să excludă incidența dreptului comun care să permită

promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur

recursus ad alteram).

Se vădește

ca fondată și critica privind art. 45 din Legea nr. 10/2001 al

cărui alin. (5) stipulează că „prin derogare de la dreptul

comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în

termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, termen

care a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002.

Aplicabilitatea

art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu este dată de faptul că reclamanta a

formulat notificare, ci de faptul că imobilul în litigiu intră în

sfera de incidență a legii speciale de reparație.

Legea nr. 10/2001

nu poate fi interpretată și analizată în mod fragmentar sau

discreționar, astfel încât atunci când dispozițiile sale prevăd

termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, ele se vor aplica ca

atare.

Prin urmare,

în ceea ce privește criticile din recurs referitoare la preferabilitatea

titlului pârâților persoane fizice, se constată că

într-adevăr aceștia justifică un titlu de proprietate,

consolidat prin neatacarea contractului încheiat, înăuntrul termenului

prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei

persoane, inclusiv fostului proprietar.

Faptul că

legea specială a instituit un termen în care să fie contestată

valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și

stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din

jurisprudența CEDO.

În plus, se

constată, astfel cum s-a menționat anterior, că reclamanta a

ales să-și valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de

succesoare a fostului proprietar al imobilului în litigiu pe calea

reglementată de Legea nr. 10/2001.

Astfel, urmare

notificării formulată în procedura administrativă, reclamantei

i-au fost acordate, de către R.A.A.P.P.S., despăgubiri prin Decizia

nr. 1456 din 21 decembrie 2005, rectificată prin Decizia nr. 158 din 22

martie 2006, aceasta îndestulându-se deci pe această cale.

În aceste

condiții, avându-se în vedere și principiul electa una via, este

evident că reclamanta nu mai poate solicita încă o dată

valorificarea dreptului său, împlinit deja pe calea legii speciale de

reparație, prin care a obținut reparații echivalente valorii

imobilului.

Pentru toate aceste considerente,

s-a admis recursul, s-a modificat decizia în sensul admiterii apelului

pârâților persoane fizice, s-a schimbat în parte sentința

pronunțată de tribunal și s-a respins acțiunea ca

nefondată și în contradictoriu cu acești pârâți,

menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.