ÎCCJ, decizie (scj.ro #123214)

Acțiune în revendicarea unui vas maritim. Precizarea ulterioară a acțiunii în sensul revendicării epavei vasului. Condiții de admisibilitate din perspectiva dispozițiilor art. 948 din Codul comercial

Cuprins pe materii : Drept comercial.

Index alfabetic : acțiune în restituire

vas

epavă

C. com., art. 948

În cazul în care prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, inițial, pronunțarea unei hotărâri prin care Statul român să fie obligat la restituirea în natură a vasului maritim ce a aparținut autorului său, precizând ulterior că solicită restituirea epavei vasului, iar nu a vasului, este greșită soluția instanței care a reținut ca fiind aplicabile dispozițiile art. 948 C. com., întrucât acestea se referă la vas, ambarcațiune aptă de a pluti, spre deosebire de epavă, care nu are această capacitate.

Secția a II-a civilă, Decizie  nr. 1326 din 13 mai 2015

Notă

: Potrivit art. 230, lit. c) din Legea nr. 71/2011, modificată, se abrogă Codicele de comerț din 1887, cu excepția art. 948, care se abrogă la data intrării în vigoare a Codului maritim.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă la data de 30 ianuarie 2012 reclamantul V.D.G.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P., pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligat acesta la restituirea în natură a cotei de 2/3 din vasul Jiul, iar în subsidiar acordarea despăgubirilor egale cu valoarea de circulație a bunului, cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea formulată la termenul de judecată din data de 19 octombrie 2012, reclamantul a învederat că, după rechiziționarea vasului, a fost folosit în cel de-al doilea război mondial în susținerea efortului de război de către pârât. A mai arătat că vasul a fost scufundat în apropierea portului Pireu, Grecia astfel cum rezultă din conținutul procesului – verbal nr. 2829/1941.

La termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2013, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale, excepție unită cu fondul cererii.

Prin sentința civilă nr. 483 din 11 aprilie 2014, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins cererea precizată de reclamantul V.D.G.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P., pentru intervenirea prescripției.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare – cumpărare încheiat la data de 12 septembrie 1933, S.N.N.M. transmite către căpitanul G.S. dreptul de proprietate asupra vaporului Jiul. La data de 6 iulie 1939 este întocmit contractul de vânzare-cumpărare în temeiul căruia bunul mobil mai sus menționat este transmis de vânzătorii G.S. și E.Z. către cumpărătorii G.S. și Z.Gh.S.

Potrivit mențiunilor certificatului nr. 1402 din 7 aprilie 1954 eliberat de Căpitănia Portului Brăila, față de cererea de pensionare a comandantului G.S., vasul maritim Jiul, dobândit de acesta în anul 1939, a trecut în patrimoniul statului în baza Legii nr. 119/1948, conform procesului-verbal nr. 12035 din 4 septembrie 1948.

După decesul lui G.S., la data de 29 august 1959, a fost întocmit certificatul de moștenitor nr. 216/1960, fiind menționați în calitate de succesori legali S.Z., soție și fiicele Z.E., A.Z. și C.C. S.Z. decedează, la rândul său, la data de 19 martie 1966, lăsând ca moștenitoare pe cele trei fiice, Z.E., A.Z. și C.C. Conform mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 105 din 29 august 2000, A.Z. este moștenită de sora sa, C.C., iar la decesul acesteia din urmă, moștenirea este culeasă de reclamantul V.D.G.P., legatar universal. Ca atare, față de conținutul acestor înscrisuri, se justifică în persoana reclamantului calitatea de moștenitor pentru cota de 2/3 din patrimoniul autorului inițial, G.S.

În ceea ce privește obiectul material al pretențiilor deduse judecății, tribunalul a constatat inconsecvența susținerilor reclamantului. Astfel, în cuprinsul cererii introductive de instanță, a arătat că vasul a fost naționalizat prin efectul Legii nr. 119/1948. Potrivit mențiunilor procesului nr. 2823 din 17 iunie 1941 întocmit de Căpitănia Portului Brăila, vasul Jiul, încărcat cu mărfuri generale (alimente) s-a scufundat în data de 30 mai 1941 în portul Pireu din cauza unor explozii ivite la un alt vapor ancorat la aceeași locație. Cu toate acestea, prin nota precizatoare formulată la data de 19 octombrie 2012, reclamantul învederează că vaporul a fost rechiziționat în temeiul Legii nr. 119/1948, folosit de statul român pentru susținerea celui de-al doilea război mondial, dar totuși scufundat în anul 1941. Prin ultima lămurire solicitată de instanță față de contrarietățile observate între susținerile părții și probele din dosar, reclamantul a arătat că vasul a fost folosit de statul român în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind scufundat în timp ce era folosit de către pârât, iar epava naționalizată prin efectul Legii nr. 119/1948. În condițiile în care vasul a fost scufundat în luna mai 1941 în timp ce era utilizat de proprietarul său, G.S. pentru transportul de alimente (dovadă fiind procesul-verbal nr. 2823 din 17 iunie 1941), este imposibil ca același vapor să fi fost rechiziționat în fapt de către statul român în anul 1948 și folosit de acesta pe parcursul derulării celui de-al doilea război mondial, pentru ca ulterior să mai fie scufundat încă o dată.

Depășind maniera nediligentă în care reclamantul a înțeles să își gestioneze propria cauză, tribunalul a reținut că naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi făcută de statul român în temeiul Legii nr. 119/1948 reprezintă o realitate. Iar, prin efectul acestui act normativ statul român a înțeles să dispună rechiziționarea chiar și a vaselor maritime sub pavilion românesc, scufundate în ape teritoriale străine, conform art. 1 pct. 73 din lege.

În atare condiții, reclamantul s-a adresat instanței de judecată cu o cerere în revendicare în natură, iar, în subsidiar, prin echivalent, întemeiată pe drept comun, având ca finalitate recunoașterea dreptului de proprietate asupra cotei de 2/3 din vaporul Jiul.

S-a arătat că acțiunea în revendicare presupune cererea de restituire formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. Art. 480 C. civ. din anul 1864 stabilește că proprietatea este dreptul pe care îl are o persoană de a se bucura și de a dispune de un bun în mod exclusiv și absolut. Noul Cod civil, prin dispozițiile art. 555, a dat o definire completă celui mai important drept real, respectiv dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.

Acțiunea în revendicare este remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură. Îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție, întrucât alt mijloc procedural în justiție pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui și pentru obținerea restituirii în natură nu există.

Așa cum s-a reținut mai sus, acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acelui bun de la posesorul neproprietar. Așadar, fără a avea o consacrare expresă legislativă pe tărâmul Codului civil din anul 1864 (incident în cauză), analizarea acestei cereri presupune verificarea condițiilor statuate în doctrină, actualmente și în Noul Cod civil, respectiv art. 563 alin. (1). Pentru că, în pofida opiniei reclamantului, față de dispozițiile art. 6 alin. (2) C. civ., dat fiind că deposedarea a intervenit anterior anului 2011 (intrarea în vigoare a Codului civil), efectele juridice decurgând din această împrejurare sunt guvernate de legea în vigoare la data săvârșirii faptului juridic.

Însă, independent de reglementarea normativă, dreptul de proprietate și implicit modul în care acesta poate fi apărat pot fi exercitate în limitele stabilite de lege. Cu privire la acest aspect, chiar prevederile art. 563 alin. (2) C. civ., citate de reclamant cuprind posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare în mod imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel. Or, în această materie, legea chiar dispune altfel.

Potrivit art. 948 alin. (1) C. com., astfel cum a fost amendat prin Legea nr. 71/2011, acțiunea în revendicarea proprietății unui vas se prescrie prin trecere de 10 ani. Termenul special de prescripție era deopotrivă inserat în cuprinsul dispozițiilor Codului comercial intrat în vigoare la data de 1 decembrie 1990, precum și în cuprinsul prevederilor art. 948 C. com. publicat la 1887. Și, cum a arătat instanța în ședința publică, deși faptul deposedării se situează mult anterior anului 1990, începutul termenului de prescripție va fi localizat după căderea regimului comunist, acesta fiind cel mai favorabil reclamantului. Or, rezultă cu evidență că, față de data promovării prezentei cereri, dreptul de a exercita acțiunea în revendicarea unui vas este prescris.

Prescripția apare ca o sancțiune a subiectului care stă în pasivitate, constând în stingerea dreptului de a promova acțiunea și implicit de a obține executarea obligației. Prin urmare, ultima dată când dreptul reclamantului ar fi fost actual se situează în decembrie 2000, cel mai favorabil, calculat de la data reintrării în vigoare a codului comercial. De asemenea, tribunalul a avut în vedere că reclamantul nu a făcut dovada existenței vreunei cauze de suspendare ori de întrerupere a cursului de prescripție.

Cu privire la susținerile reclamantului din cadrul concluziilor scrise (deși atașate dosarului după pronunțare), în sensul că textul citat ar viza o prescripție achizitivă, prima instanță a apreciat că primul alineat al normei legale vizează cu certitudine prescripția extinctivă. Astfel, însăși formularea legiuitorului nu permite altă interpretare – acțiunea în revendicarea proprietății se prescrie în termen de 10 ani, adică, mai clar dreptul de a promova acțiunea în revendicarea proprietății unui vas se prescrie extinctiv în termen de 10 ani.

Dacă s-ar interpreta dispozițiile art. 948 alin. (1) teza întâi C. com. în sensul sugerat de reclamant, s-ar ajunge la nonsensul prin care cel care este proprietar și deci poate exercita acțiunea în revendicare, ar putea să uzucapeze același bun. Reclamantul ar trebui să cunoască faptul că revendicarea și uzucapiunea (de lungă sau scurtă durată) nu pot fi compatibile și nici alternative. Cerințele legale pentru admisibilitatea unei acțiuni în revendicare sunt altele, total diferite, decât cele pentru prescripția achizitivă. De altfel, aceasta din urmă poate fi uzitată pentru paralizarea acțiunii în revendicare, ca un mijloc de apărare. Așadar, natura lor juridică este diametral opusă.

În consecință, prima instanță a apreciat că termenul de 10 ani inserat în cuprinsul primului alineat al art. 948 C. com. este unul de prescripție extinctivă reprezentând o excepție de la principiul imprescriptibilității acțiunilor reale întemeiate pe dreptul de proprietate.  Pentru aceste considerente, s-a constatat că pretenția principală – restituirea bunului mobil în natură, este formulată cu depășirea termenului de prescripție extinctiv pentru exercitarea dreptului la acțiune.

Aceeași sancțiune va opera și în ceea ce privește capătul subsidiar de cerere, obligarea pârâtului la despăgubiri egale cu valoarea de circulație a cotei de 2/3 din vasul Jiul, în realitate aceasta fiind o veritabilă acțiune în pretenții. Față de natura sa juridică și caracterul subsidiar, cel mai favorabil reclamantului este calcularea unui termen de prescripție prin raportare și în interdependență cu cererea principală. Însă, indiferent de aplicarea termenului general de prescripție în ceea ce privește drepturile de creanță – 3 ani, ori de aplicarea termenului special, în considerarea posibilității reglementate normativ în cuprinsul art. 566 alin. (1) C. civ., dar recunoscută jurisprudențial și anterior anului 2011 (potrivit cu care în situația imposibilității restituirii în natură a bunului din culpa pârâtului ori dacă a fost înstrăinat, acesta va putea fi obligat la despăgubiri), dreptul rămâne prescris, întrucât acțiunea în revendicare este promovată după depășirea termenului special de prescripție de 10 ani.

Așa fiind, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, respingând acțiunea, în integralitatea sa.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul V.D.G.P. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 532 A din 2 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat.

În motivare, instanța de control judiciar a arătat că potrivit dispozițiilor art. 948 C. com. „acțiunea pentru revendicarea proprietății unui vas se prescrie prin trecerea de 10 ani. Nu se poate opune lipsa de titlu sau a bunei credințe”.

S-a apreciat ca fiind eronate susținerile vizând împrejurarea că prima teză din acest text se referă în fapt la prescripția achizitivă, și nu la prescripția extinctivă.

Aceasta întrucât, deși inițial, în reglementarea de la 1887 a Codului comercial și cea din 1864 a Codului civil, nu se făcea o distincție între prescripția achizitivă și prescripția extinctivă, doctrina a recunoscut în ambele Coduri existența prescripției extinctive referitoare la drepturi.

Din această perspectivă, prin termen de prescripție extinctivă se înțelege intervalul de timp stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sensul material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.

Termenul de prescripție extinctivă este un termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un astfel de termen.

Interpretând dispozițiile art. 948 C. com., instanța de apel a apreciat că tribunalul a procedat în mod legal.

Acțiunea în revendicare presupune, astfel, acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, iar termenul de exercitare al acesteia este prevăzut expres de legiuitor, respectiv în cazul vaselor, de 10 ani.

Neexercitarea acțiunii în revendicare în termenul de 10 ani, prevăzut de art. 948 alin. (1) teza I C. com., deschide posibilitatea posesorului neproprietar de a opune proprietarului neposesor un drept propriu dobândit ca urmare a inacțiunii proprietarului și ca o sancțiune față de neglijența acestuia de a-și apăra dreptul.

Prin urmare, prima teză din art. 948 alin. (1) reglementează pentru proprietar un termen de prescripție extinctivă de 10 ani, în interiorul căruia are deschisă calea acțiunii în revendicare, iar teza a doua un termen de prescripție achizitivă în favoarea posesorului neproprietar, care poate opune posesia sa, chiar de rea-credință, proprietarului nediligent timp de 10 ani.

În ceea ce privește situația de fapt reținută de instanța de fond și susținerea potrivit căreia distincția dintre vas/epavă influențează soluția întemeiată pe dispozițiile art. 948 C. com., instanța de control judiciar a reținut că vasul Jiul a fost înstrăinat către E.Z. și G.S. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2313 din 7 iulie 1939.

La 8 martie 1941 Ministerul Aerului și Marinei – Direcțiunea Marinei Comerciale emite adresa nr. 3597 către proprietarul vasului G.S., prin care îi face cunoscut că la intervenția Ministerului, pe lângă Ministerul Apărării Naționale, pentru a lăsa liberă plecarea vaporului Jiul, s-a pus următoarea rezoluție: „Aprob referatul. Se va studia și posibilitatea întreținerii vasului de către stat, concluziile referatului fiind : vaporul Jiul nu poate părăsi apele românești spre a nu fi capturat de englezi. Această chestiune va fi remediată prin afretarea către germani, pentru transport pe Marea Neagră sau va fi rechiziționat și cheltuielile de întreținere să fie plătite de stat”.

Ulterior acestei date, la 17 iunie 1941 prin procesul-verbal nr. 2829 al Căpităniei Portului Brăila, s-au consemnat concluziile anchetei pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a scufundat Vasul Jiul în ziua de 30 mai 1941 în Portul Pireu.

Astfel cum rezultă din acest înscris, la acel moment, 30 mai 1941, proprietatea acestui vas aparținea lui G.S., vaporul efectuând un transport de mărfuri generale.

În 1948, conform procesului-verbal nr. 12035 din 4 septembrie 1948, Cargoul Jiul (scufundat) a fost naționalizat în temeiul Legii nr. 119/1948.

A rezultat, astfel, că preluarea vasului nu s-a realizat la 8 martie 1941, cum susține apelantul, întrucât adresa de la fila 53 din dosarul de fond nu trecea în proprietatea statului vasul, ci conținea doar propuneri de afretare a acestuia.

Împrejurarea că vasul a fost preluat în proprietatea statului în stare de epavă, astfel cum rezultă din actele prezentate, acesta fiind scufundat încă din 30 mai 1941 în Portul Pireu, s-a apreciat că nu influențează soluția pronunțată asupra excepției în temeiul căreia s-a soluționat cauza, fiind o chestiune ce privește fondul acțiunii, care însă nu a fost antamat de către instanța de fond.

Având în vedere temeiurile de drept pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată, respectiv dispozițiile Noului Cod de procedură civilă, instanța a respins apelul, ca nefondat.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în consecință, admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 483/11.04.2014, desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță, având în vedere faptul că prin hotărârea recurată nu a fost antamat fondul pricinii, fiind menținută soluția de admitere a excepției prescripției, pronunțată de Tribunalul București.

După un scurt istoric al cauzei, în motivarea recursului, reclamantul a susținut, în esență, că hotărârea a fost dată cu interpretarea greșită a art. 948 C. com., text legal care consacră două cazuri de prescripție achizitivă (uzucapiune), nicidecum termene de prescripție extinctivă – fapt ce atrage nelegalitatea hotărârii recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, susține recurentul, dispozițiile legale ale art. 948 C. com. se referă la prescripția achizitivă și nu instituie un termen de prescripție extinctivă, astfel cum s-a reținut în mod greșit prin decizia recurată.

Lipsa de titlu este de asemenea irelevantă față de instituția prescripției extinctive. Prin ipoteză, reclamantul în cadrul acțiunii în revendicare este un proprietar, iar pârâtul este un posesor neproprietar. Prescripția extinctivă operează ca o sancțiune împotriva proprietarului ce neglijează exercitarea acțiunii pentru apărarea dreptului său, indiferent dacă posesorul deține sau nu un titlu în privința bunului în cauză.

Existența sau inexistența titlului de proprietate este o chestiune ce ține de fondul acțiunii în revendicare, fără a avea niciun efect sub aspectul analizei prescripției extinctive a unei astfel de acțiuni. Ulterior depășirii momentului procedural la care se pune în discuție excepția prescripției, dacă aceasta va fi respinsă, temeinicia acțiunii în revendicare va fi stabilită pe baza comparării titlurilor celor două părți aflate în litigiu.

Intervenirea prescripției extinctive stinge dreptul la acțiune în sensul material al reclamantului, însă fără a da naștere automat unui nou drept de proprietate în patrimoniul pârâtului. Un asemenea drept al pârâtului-posesor poate fi recunoscut numai în măsura în care acesta îndeplinește condițiile uzucapiunii și o invocă, știut fiind că dobândirea proprietății prin uzucapiune este un drept potestativ, ce poate fi stabilit numai pe cale judiciară.

Din acest punct de vedere, susține că nu trebuie confundate cele două instituții – prescripția extinctivă și uzucapiunea – întrucât efectele lor nu sunt aceleași: în cazul primei instituții se stinge dreptul material la acțiune al reclamantului-proprietar, iar în cazul celei de-a doua se naște un drept de proprietate în patrimoniul posesorului.

Evident, intervenirea uzucapiunii produce și un efect extinctiv asupra drepturilor fostului proprietar, însă nu același lucru poate fi constatat în ipoteza prescripției extinctive.

În consecință, solicită instanței să observe că, în realitate, termenul de 10 ani prevăzut de dispozițiile art. 948 alin. (1) este cel aferent unei uzucapiuni

longi temporis

, având drept singure condiții (i) exercitarea posesiei asupra vasului și (ii) împlinirea termenului menționat.

La momentul adoptării Codului civil și a Codului comercial, uzucapiunea era denumită „prescripție”, întrucât termenul pe care îl utilizăm astăzi pentru această instituție nu exista în limba română. Cea mai bună dovadă o reprezintă dispozițiile referitoare la uzucapiune din Codul civil, respectiv art. 1886 și urm., care utilizează aceeași terminologie. În acest sens, termenul „uzucapiune” nu se regăsește nicăieri în cuprinsul Codului civil din 1865. Legiuitorul din 1865 nu a uzitat acest termen pentru bunul motiv că acesta nu era încă adoptat din limba latină, ceea ce s-a realizat mult mai târziu, de către autorii doctrinari care au recurs la această măsură pentru a distinge între cele două instituții.

Reclamantul nu a susținut că instituția în sine nu există – neîndoielnic atât prescripția extinctivă, cât și cea achizitivă erau cunoscute redactorilor și interpreților Codului civil. Cu toate acestea, utilizarea generică a termenului „prescripție” în raport de ambele instituții, apreciază că a putut genera confuzie, sens în care consideră că se impune mai degrabă interpretarea sistematică a textelor legale, conform celor susținute.

În opinia recurentului-reclamant, hotărârea recurată este nemotivată, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, astfel cum a arătat prin precizarea depusă la dosarul cauzei la termenul din data de 19 octombrie 2012, reclamantul a înțeles să revendice epava navei „Jiul”.

Spre deosebire de motivarea primei instanțe, care nu a ținut cont de acest aspect, prin decizia recurată s-a reținut corect că reclamantul revendică epava, dar susținerile instanței vizând inaplicabilitatea art. 948 C. com. au fost înlăturate în mod nelegal și nemotivat.

Prin apelul formulat a arătat, în subsidiar, că, în măsura în care se va considera termenul ca fiind unul de prescripție extinctivă, acțiunea în revendicare formulată de reclamant nu s-ar încadra sferei de aplicare a dispozițiilor art. 948 C. com.

De asemenea, prescripția extinctivă, ca orice altă sancțiune, este de strictă interpretare, iar câmpul său de aplicare nu poate fi extins prin analogie în privința altor situații ce nu se regăsesc în ipoteza textului de lege.

În măsura în care instanța de apel ar fi analizat susținerile reclamantului ar fi urmat să observe faptul că deși Codul comercial face referire într-o serie de articole la „vas” sau „navă”, nu oferă o definiție a acestuia, însă acestea pot fi regăsite în cuprinsul legislației speciale, precum și în Convențiile internaționale la care România este parte.

În acest sens sunt dispozițiile art. 1 din Convenția internațională din 28 aprilie 1989 privind salvarea, adoptată la Londra, la care România a aderat prin O.G. nr. 110/2000, potrivit cărora: „nava desemnează orice navă ori ambarcațiune sau orice structură capabilă să navigheze”.

Or, epavele, precum cea din prezenta cauză, în mod clar sunt excluse din sfera de aplicare a acestei definiții, fiind caracterizate prin faptul că nu se află în stare de navigabilitate și, ca atare, nu pot fi incluse în noțiunea de „vas” utilizată de Codul comercial.

Distincția între cele două noțiuni determină inaplicabilitatea prevederilor art. 948 C. com., de vreme ce acest text se referă la „acțiunea în revendicare a unui vas”. Din acest punct de vedere, dată fiind natura juridică a prescripției, ca și sancțiune de drept civil, normele ce reglementează aplicarea sa nu pot fi extinse prin analogie cu privire la alte ipoteze neprevăzute expres în cuprinsul acestora.

Intimatul-pârât Statul român prin M.F.P. nu a formulat întâmpinare.

Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru considerentele care succed:

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul V.D.G.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligat pârâtul la restituirea în natură a cotei de 2/3 din vasul Jiul, iar, în subsidiar, acordarea despăgubirilor egale cu valoarea de circulație a bunului.

La termenul din 19 octombrie 2012, reclamantul și-a precizat acțiunea în revendicare, arătând în mod expres că solicită obligarea pârâtului la restituirea epavei vasului „Jiul” sau, în măsura în care epava nu va putea fi restituită în natură, la plata către reclamant a unei despăgubiri, având în vedere că vasul „Jiul” a pierit din culpa pârâtului, despăgubirile fiind calculate raportat la cota deținută de 2/3 din dreptul de proprietate asupra bunului.

Potrivit art. 948 alin. (1) C. com., astfel cum a fost amendat prin Legea nr. 71/2011, „(1) acțiunea în revendicarea proprietății unui vas se prescrie prin trecere de 10 ani. Nu se poate opune lipsa de titlu sau a bunei credințe; (2) Posesorul unui vas, în virtutea unui titlu stipulat cu bună credință, titlul fiind transcris conform legii și care să nu fie nul pentru lipsă de formă, prescrie prin trecere de cinci ani, socotiți de la data transcripțiunei titlului și a adnotațiunei lui pe actul de naționalitate. (3) Căpitanul nu poate dobândi prin prescripțiune proprietatea unui vas”.

Așa fiind, problema de drept a recursului de față o reprezintă aplicarea greșită a prevederilor art. 948 C. com., iar criticile recurentului formulate sub acest aspect se constată ca fiind fondate.

Art. 948 C. com. anterior evocat se referă la vas, ambarcațiune aptă de a pluti, spre deosebire de epava, care nu are această capacitate.

Este de necontestat între cele două noțiuni de „vas”, respectiv de „epavă” nu există echivalent din punct de vedere semantic și nici în ceea ce privește regimul juridic, iar distincția dintre noțiunea de „vas” și cea de „epavă” influențează aplicabilitatea dispozițiilor art. 948 C. com.

Astfel cum s-a arătat, reclamantul și-a precizat acțiunea în revendicare, solicitând obligarea Statului Român la restituirea epavei, iar nu a vasului, astfel că, în mod greșit, ambele instanțe au dat eficiență unor dispoziții legale care nu sunt aplicabile speței de față, respectiv prevederilor art. 948 C. com. care vizează vasul (nava, ambarcațiunea), iar nu epava, ambele hotărâri fiind lipsite de temei legal.

Așa fiind, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, ceea ce impune reevaluarea cauzei în raport de obiectul litigiului – acțiune în revendicare a epavei vasului „Jiul”.

Este util de subliniat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 paragraf 1 CEDO, întrucât, conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (

Cauza Virgil Ionescu contra României

– Hotărârea din 28 iunie 2005,

Cauza Van de Hurk împotriva Olandei

– Hotărârea din 19 aprilie 1994,

Cauza Dulaurans împotriva Franței

– Hotărârea din 21 martie 2000).

Situația reținută echivalează cu o nemotivare în înțelesul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și atrage nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) din același act normativ.

Rezumând argumentele evocate și având în vedere că o eventuală suplinire a motivării este incompatibilă cu orice soluție ar putea fi  adoptată în recurs, Înalta Curte, având în vedere încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 948 C. com., prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ipoteza a doua, reține lipsa de temei legal a deciziei recurate.

În consecință, pentru toate considerentele reținute, în raport de circumstanțele concrete ale speței, având în vedere că ambele instanțe au soluționat cauza fără a cerceta fondul acesteia, respectiv pe excepția prescripției reglementată de art. 948 C. com., ce nu era aplicabil litigiului, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de reclamantul V.D.G.P. împotriva sentinței civile nr. 483 din 11 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.